Un cizmar credincios povestește:

   Eram ocupat în atelierul meu să înlocuiesc tălpi și tocuri, când a intrat un soldat chipeș. Dorea să-i fac ceva la cizmele sale. Puțin mai înainte, soția mea se așezase la armoniu ca să cânte o cântare. Era o cântare creștină despre lupta credinței. Fără a bănui că în afară de mine mai avea și un ascultător străin, ea a cântat strofă după strofă. ...

   Există o împăcare a tuturor? Sau, mai exact: pe lângă o „restabilire a tuturor lucrurilor” [Faptele apostolilor 3.21], există și o „împăcare a tuturor oamenilor”? S-a vorbit și despre o împăcare a îngerilor căzuți, dar ideea a fost desigur abandonată din cauza cuvintelor care nu pot fi înțelese greșit: „în adevăr, nu de îngeri Se îngrijește El (Hristos)” (Evrei 2.16). Faptul că restabilirea tuturor lucrurilor este învățată clar și fără echivoc în Cuvântul lui Dumnezeu este bine cunoscut și desigur nu este contestat. Citim în Coloseni 1.19,20 că a fost buna plăcere a întregii plinătăți a Dumnezeirii să locuiască în Hristos și prin El să împace cu Sine toate lucrurile (sau „universul”), atât cele de pe pământ, cât și cele din ceruri, făcând pace prin sângele Său. Pentru ca creația, pângărită fără voia sa de păcatul omului (ea nu are voință și, prin urmare, nu poartă nicio responsabilitate), să aibă parte de „libertatea gloriei copiilor lui Dumnezeu”, ea trebuie să fie curățită și eliberată de blestemul care apasă asupra ei. Lucrarea necesară pentru aceasta a fost făcută la Golgota, baza a fost pusă acolo, dar pentru introducerea în rezultatele glorioase ale lucrării, creația încă așteaptă cu dorință vie „descoperirea fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8.19-21). ...

   Ar putea exista un început mai potrivit, mai demn pentru Cuvântul lui Dumnezeu decât acesta? Dacă omul ar fi fost scriitorul, cu siguranță ar fi făcut cea mai impresionantă introducere posibilă la ceea ce urma să comunice și, mai presus de toate, ar fi încercat să le spună cititorilor săi cine și ce este Dumnezeu. ...

   1 - Cum trebuie înțeleasă expresia „slujitori ai noului legământ” din 2 Corinteni 3.6? În ce măsură apostolii au fost astfel de slujitori, din moment ce, potrivit cu Evrei 8.8-13 și Evrei 10.16, acest nou legământ este destinat lui Israel? - Cuvântul grecesc pentru „legământ” poate fi tradus și prin „moștenire”?
   2 - Este fiecare credincios o epistolă a lui Hristos în sensul din 2 Corinteni 3.3, sau doar cei care umblă cu credincioșie? Sau pasajul înseamnă că Adunarea (Biserica) în totalitatea ei sau adunarea dintr-un loc este o epistolă a lui Hristos?
   3 - Care este diferența dintre semne, minuni (a face minuni) și lucrări de putere? (compară cu Evrei 2.4; Faptele apostolilor 2.22). ...

   Evanghelia după Luca ne prezintă într-un mod deosebit harul aducător de mântuire al lui Dumnezeu revelat în Hristos, „anul plăcut al Domnului”. Acesta este motivul pentru care „bucuria” este tonul de bază care străbate întreaga carte. Încă din capitolul 2, un înger din cer anunță păstorilor „mare bucurie”; în definitiv, în cetatea lui David Se născuse un Mântuitor, iar acest Mântuitor nu era altul decât „Hristos Domnul (Iehova)”. Și când, în capitolul 4, „copilașul” ajuns la maturitate citește în sinagoga din Nazaret bine-cunoscutul pasaj din capitolul 61 al profetului Isaia: „Duhul Domnului este peste Mine, pentru că M-a uns să vestesc săracilor Evanghelia; M-a trimis să vestesc captivilor eliberare și orbilor vedere, să pun pe cei zdrobiți în libertate, să vestesc anul plăcut al Domnului”, și adaugă ca explicație: „Astăzi s-a împlinit Scriptura aceasta pe care ați auzit-o”, apoi „toți se minunau de cuvintele de har care ieșeau din gura Lui”. Iar când, în cele din urmă, Domnul Se urcă la cer cu mâinile binecuvântătoare, după ce lucrarea a fost încheiată, ucenicii se întorc la Ierusalim „cu mare bucurie” și sunt mereu în Templu „lăudând și binecuvântând pe Dumnezeu”. ...

   „O inimă veselă este un ospăț neîncetat” (Proverbe 15.15). Cât de dorit este o astfel de inimă! Dar cum o poți obține? Unii călătoresc pe tot pământul cu intenția de a găsi satisfacție pentru duhul lor și să-și veselească inima; dar ei trebuie să învețe că „ochiul nu se satură văzând, nici urechea nu se mulțumește auzind” (Eclesiastul 1.8). Ei nu găsesc satisfacția pe care o caută, cu atât mai puțin o inimă care să fie mereu veselă, acea sărbătoare constantă. În cartea Eclesiastul, Solomon descrie posesiunile sale bogate și eforturile sale de a se bucura de lucrurile bune și de a găsi satisfacție în lucrurile vizibile. Avea tot ceea ce își putea dori o inimă omenească, nu și-a refuzat nicio plăcere și nu și-a privat ochii de nimic din ceea ce își doreau; dar care a fost rezultatul din toate acestea? A descoperit că totul era „deșertăciune și o goană după vânt”. Omul nu găsește niciun cer, nicio sărbătoare constantă pe pământ. ...

   De când păcatul a intrat în lume, și odată cu el moartea, lacrimile au curs și inimile s-au întristat. Ce sentimente trebuie să fi cuprins primul cuplu uman când și-a văzut fiul iubit zăcând în fața lor, ucis de mâna fratelui său, când ochii lor au văzut pentru prima dată un cadavru și au trebuit să-și spună: „Aceasta este răsplata faptelor noastre, a neascultării noastre!” Abel, adică suflare sau nimic, îl numiseră ei, și cât de repede se dovedise corectitudinea acestui nume! El venise și plecase ca o suflare. Imediat ce l-au văzut pe băiat crescând, imediat ce a devenit bărbat, a venit ceasul despărțirii, și cât de amar a fost pentru bieții părinți! ...

   Venirea Domnului nu este un eveniment izolat, o dată în sine, ci o întreagă perioadă de timp. Atunci când profeții Vechiului Testament, precum Isaia (de exemplu, Isaia 9.1-7; 61.1-3), vorbesc despre Cel care va veni, ei prezintă, în cadrul unei singure imagini, venirea Sa ca Om pe pământ, unde a trăit timp de aproximativ treizeci de ani, și venirea Sa viitoare, care va duce la instaurarea Împărăției de o mie de ani. Când evangheliștii, la rândul lor, relatează cuvintele lui Isus, ei vorbesc adesea despre revenirea Sa într-un mod care unește cele două faze ale viitoarei Sale veniri într-una singură. Acest fapt este în concordanță cu Ioan 16.12, unde Isus le spune în mod explicit ucenicilor Săi că mai are multe lucruri să le spună, dar că ei nu le pot suporta în acest moment. Abia în epistole, în special Pavel, învățat de Duhul Sfânt și însărcinat să „întregească Cuvântul lui Dumnezeu” (Coloseni 1.25), distinge clar dubla revenire a Domnului Isus: venirea Sa pentru a-i răpi pe credincioși, care este numită „răpirea”, și venirea Sa în glorie pentru a instaura Împărăția Sa.

   Privirea de ansamblu a istoriei lui Israel, a națiunilor și a Bisericii pe pământ, fiecare încheindu-se cu venirea Domnului, ne învață puțin să vedem lucrurile de sus, așa cum le vede Dumnezeu. Trebuie să ieșim din sfera noastră mică și limitată și din egocentrismul nostru pentru a vedea lucrurile din Scriptură din perspectiva lui Dumnezeu. Atunci înțelegem mai bine micimea noastră și măreția infinită a Persoanei lui Hristos.

   Două promisiuni nu s-au împlinit încă: (1) Răpirea credincioșilor. În Noul Testament, Domnul Isus anunță că Se va întoarce pentru ai Săi, ca să-i ia la Sine (Ioan 14.3). Trebuie făcută distincția între aceasta și (2) venirea Sa în glorie, când Își va ridica Împărăția pe pământul curățit prin judecăți.

   Nu este suficient să cunoști mai mult sau mai puțin bine profețiile despre venirea Domnului. Mai presus de toate, acest adevăr ar trebui să aibă un impact practic asupra inimilor și vieții noastre.

   Ce așteptăm, ce sperăm? Răpirea, gloria, Împărăția? Nu, noi nu așteptăm un eveniment, ci o Persoană. Ca o mamă care merge în port pentru a-și lua fiul care se întoarce dintr-o lungă expediție militară, care nu se ocupă de festivitățile care așteaptă trupele, ci vrea doar să-și revadă fiul și să-l îmbrățișeze.

   Persoana, pe care o așteptăm, este cineva pe care trebuie să o cunoaștem din ce în ce mai bine. Unul dintre frații noștri conducători a exprimat aceasta într-un poem în felul următor: „La sfârșitul călătoriei lungi prin pustiu, vei intra în sfârșit în odihnă și nu un străin te va primi, ci un Prieten, pe care Îl cunoști de mult timp”.

   Versete călăuzitoare: Evrei 9.27; Ioan 5.22-30  

   Când Dumnezeu l-a întocmit pe om, „i-a suflat în nări suflarea de viață; și omul a devenit un suflet viu” (Geneza 2.7). Astfel, omul este legat cu Dumnezeu; el își primește sufletul, suflarea, direct de la Dumnezeu, iar acest suflet există etern, indiferent dacă persoana ajunge la credință sau rămâne necredincioasă. În momentul morții trupești, trupul, care este țărână, se întoarce în pământ, dar duhul se întoarce la Dumnezeu, care l-a dat (Eclesiastul 12.7).

   Parabola minelor încredințate este bogată în învățăminte cu privire la căile actuale ale lui Dumnezeu. Domnul le-a spus-o ucenicilor Săi „pentru că El era aproape de Ierusalim, iar ei gândeau că Împărăția lui Dumnezeu urma să se arate îndată”. Ei se așteptau, la fel ca cei doi ucenici de pe drumul spre Emaus, ca Domnul lor să „răscumpere pe Israel” în acel moment și să stabilească Împărăția lui Dumnezeu imediat pe pământ. ...

   În continuarea celor de mai sus [Vezi articolul: „Faceți comerț până când vin”], aș dori să încerc să le arăt cititorilor mei în cele ce urmează cum nimic în Noul Testament nu apare mai clar, nimic nu este subliniat mai categoric, decât adevărul revenirii Domnului și Mântuitorului nostru Isus Hristos. Cu toate acestea, există două epistole din Noul Testament (în afară de scrisoarea către Filimon) care nu menționează deloc această venire. Acestea sunt epistolele către Efeseni și Galateni. Nu mai este nevoie să spun că aceasta nu este la întâmplare. Dacă căutăm cauza acestui fapt, apar două motive complet opuse. Credincioșii din Galatia renunțaseră la temeiul credinței, la justificarea necondiționată prin credința în Hristos, iar Pavel a trebuit să revină la temeiul inițial al justificării în scrisoarea sa către ei. În epistola către Efeseni găsim exact opusul. Starea spirituală a credincioșilor din Efes i-a permis apostolului să-i conducă spre culmile adevărului creștin sub călăuzirea Duhului. Adunarea (Biserica) este văzută în Epistola către Efeseni ca fiind deja transferată la cer în Hristos, astfel încât, în mod natural, nu se poate vorbi despre venirea Domnului pentru a o conduce acolo. Ea este deja acolo. ...

   Este important pentru credincios să fie întotdeauna acolo unde Îl poate întâlni pe Domnul și, ca urmare, să conteze pe binecuvântarea Sa. Nu mă gândesc atât la loc, cât la a fi lăuntric acolo unde este Isus, pentru că numai atunci sufletul poate primi binecuvântare. Este cu greu necesar să spun că tuturor celor care se află lăuntric la locul potrivit le va plăcea să fie acolo și local, unde El se află în mijlocul celor ai Săi. Dacă este prezentă atitudinea corectă a inimii, acest lucru se va întâmpla de la sine. Eliezer, slujitorul lui Avraam, a putut depune mărturie despre calea pe care a parcurs-o: „Domnul m-a condus pe drum la casa fraților stăpânului meu” (Geneza 24.27). În dependență și credincioșie, el mersese pe calea ascultării, pe care Domnul putea să-l însoțească și să-l ducă la destinația corectă. Domnul nu poate sfinți nicio altă cale prin prezența Sa. Doar atunci putem conta pe binecuvântarea părtășiei Sale. În acest context, aș dori să atrag atenția cititorului asupra cuvintelor: „Toma nu era cu ei când a venit Isus”. ...

   Omul a stricat întotdeauna tot ceea ce Dumnezeu a încredințat mâinilor sale sau administrației sale. Dar chiar dacă omul a îngrămădit greșeală peste greșeală, Dumnezeu nu a fost derutat de aceasta, sursele Sale de ajutor nu au fost epuizate. El a întâmpinat mereu nebunia și infidelitatea omului cu noi măsuri ale harului Său, iar credința a fost întotdeauna pregătită să le folosească, ba chiar să conteze pe ele uneori și să le aștepte. ...

   Iacov a tăbărât lângă Sihem. Ca urmare a vărsării de sânge, pe care fiii săi o comiseseră împotriva locuitorilor din acest loc, situația lui era foarte gravă. Ce urma să se întâmple, omenește vorbind? Fără îndoială, canaaniții nu vor ezita să se răzbune; și era așa cum spusese el: „Eu am puțini oameni la număr, și ei se vor strânge împotriva mea și mă vor lovi, și voi fi nimicit, eu și casa mea” (Geneza 34.30). Aceasta ar fi fost cu siguranță soarta lui dacă Dumnezeu l-ar fi lăsat în seama consecințelor șederii sale la Sihem și a comportamentului fiilor săi. Dar Dumnezeu îi spusese deja mai devreme: „Eu sunt Dumnezeul din Betel, unde ai uns un stâlp, unde Mi-ai făcut o promisiune. Acum ridică-te, ieși din țara aceasta și întoarce-te în țara rudelor tale” (Geneza 31.13). Acest cuvânt al Dumnezeului din Betel, amintindu-i de jurământul pe care l-a făcut cândva când a fugit din casa părinților săi, ar fi trebuit să-l facă încrezător că canaaniții nu vor fi în stare să-l distrugă pe el și casa sa, pentru că Dumnezeu îi făgăduise atunci: „Și, iată, Eu sunt cu tine și te voi păzi oriunde vei merge și te voi aduce înapoi în țara aceasta; pentru că nu te voi părăsi, până când nu voi face ceea ce ți-am promis” (Geneza 28.15). Acum, dacă Iacov nu-și mai amintea de aceste promisiuni, Dumnezeu Își amintea de ele și va împlini ceea ce spusese. ...

   Faptele apostolilor 7.55,56

   În capitolul 6 al profetului Isaia auzim că vederea gloriei lui Dumnezeu i-a adus lui Isaia o consternare profundă și a trezit în el o gravă judecată de sine. „Vai de mine!”, exclamă el îngrozit - și totuși el era un adevărat profet al lui Dumnezeu! - „Pentru că sunt pierdut; pentru că sunt un om cu buze necurate și locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate” (Isaia 6.5). Acolo nu există niciun teren, pe care picioarele lui să poată sta. În versetele următoare, Dumnezeu face apoi o prevedere plină de har pentru această stare. ...

   Cuvântul lui Dumnezeu ne arată și experiența ne învață că există două mari puteri care luptă pentru dominația asupra sufletelor oamenilor: puterea întunericului și puterea luminii. În capitolul 9 din Cartea Apocalipsa ni se spune cum prima putere va acționa într-un mod teribil, fără precedent, la sfârșitul zilelor. O stea căzută din cer primește cheia fântânii Adâncului, o deschide și din ea iese o mulțime nenumărată de ființe aducătoare de nenorocire. Ele au un împărat peste ele, pe „îngerul Adâncului”, al cărui nume ebraic este „Abadon” (distrugere), și în greacă „Apollyon” (distrugător), pentru a indica faptul că puterea sa întunecată se extinde asupra tuturor oamenilor, iudei și neamuri (păgâni). ...

   Copiii lui Dumnezeu se privează adesea de binecuvântarea promisă, pentru că nu îndură pedeapsa, adică nu se lasă exersați de ea, pentru că nu întreabă în supunere liniștită de ce Dumnezeu se poartă astfel cu ei. Un motiv al Său este, cu siguranță, doar dragostea; dar dragostea are un scop precis, Tatăl ne pedepsește, așa cum se spune în Evrei 12.10, „pentru folosul nostru, ca să devenim părtași sfințeniei Sale”. „Dar orice disciplinare”, putem citi apoi mai departe, „pentru acum, nu pare a fi de bucurie, ci de întristare; dar după aceea le dă celor deprinși prin ea rodul dătător de pace al dreptății”. - Ia aminte, cititorule, numai lor!

   Este un adevăr serios, bine cunoscut de cei mai mulți dintre noi, că sfințenia se cuvine casei lui Dumnezeu și că, atunci când Dumnezeu începe să judece, trebuie să înceapă „cu casa Sa”. Cea mai mare responsabilitate revine celor răscumpărați de Domnul; cum ar putea Dumnezeul cel sfânt să lase cumva nepedepsită neascultarea de poruncile Sale și de voința Sa clar exprimată printre copiii Săi? Și când El pedepsește, cine nu s-ar speria? Cu toate acestea, căile de pedepsire ale lui Dumnezeu sunt foarte adesea o binecuvântare neașteptată pentru noi; la urma urmei, singurul lor scop este de a avea un efect de eliberare și curățare a vieții noastre interioare. Prin ele, Dumnezeu vrea să ne elibereze de toate acele lucruri de care nu am putut fi eliberați pe calea harului. Harul vrea să ne elibereze fără judecată de tot ceea ce s-ar putea dovedi într-o zi a fi dăunător pentru noi. Dar dacă Duhul lui Dumnezeu nu reușește să ne conducă pe această cale să renunțăm de bunăvoie la astfel de lucruri, atunci Dumnezeu nu are de ales decât să ne oblige să facem aceasta pe calea pedepsei. Dar oricât de grav ar fi acest fapt, există un har pentru noi în judecată.  ...

   O inimă plină de gelozie și invidie este un mare rău, mult mai mare decât ne dăm seama. Înțelepciunea spune: „Furia este crudă și mânia este cumplită; dar cine poate rezista înaintea geloziei?” (Proverbele 27.4). Saul s-a mâniat foarte tare la auzul cuvintelor: „Saul a ucis miile lui, iar David zecile lui de mii” [1 Samuel 18.7]. Din acea zi, l-a privit invidios pe David și a căutat să-l omoare. Vai, el nu s-a gândit la bunăstarea poporului lui Dumnezeu, ci doar la propria sa onoare. În loc să se bucure că vrăjmașul a fost înfrânt, chiar dacă aceasta a fost făcută de un tânăr care nu atrăgea atenția, sau de un om care depășea întreaga națiune cu o lungime de un cap, el a devenit vrăjmașul lui David în toate zilele sale (1 Samuel 18). Fiii lui Iacov au fost și ei invidioși pe fratele lor Iosif (Geneza 37.11) și cât de teribil a fost sfârșitul: și-au vândut fratele ca sclav la madianiți și au adus suferințe fără număr bătrânului lor tată! Cât de trist a fost în inimile cetei lui Core! 250 de căpetenii ale adunării, oameni de renume, erau geloși pe Moise și pe Aaron; dar Dumnezeu a fost împotriva lor și pământul și-a deschis gura și i-a înghițit cu toate averile lor (Numeri 16). Și mai teribilă a fost starea inimilor conducătorilor poporului iudeu în vremea Domnului Isus. Ei L-au trădat pe Cel Sfânt și Drept din invidie și au adus sângele Său asupra lor și asupra copiilor lor.  ...

   În 2 Corinteni 3.3, apostolul Pavel îi numește pe credincioșii din Corint o „scrisoare a lui Hristos, alcătuită prin slujba noastră”. Duhul lui Dumnezeu Îl scrisese pe Hristos pe inimile lor, așa cum Moise a scris odată Legea pe două table de piatră. Adevărații creștini sunt, prin urmare, oameni care poartă Numele lui Hristos „pe table de carne, ale inimii” și care acum dezvăluie și gândirea Sa. Cu toate acestea, trebuie să mărturisim de la început că nu toți creștinii se potrivesc acestei descrieri. Există unii credincioși care sunt sociabili, chiar amabili, și se deosebesc favorabil de alții care sunt mai puțin agreabili. Dar oricât de plăcută și lăudabilă ar fi amabilitatea naturală, „Hristos scris pe inimă” este cu totul altceva. Pentru aceasta este nevoie de activitatea Duhului Sfânt, care Îl introduce pe Hristos în gândurile și cuvintele și căile unui om, la fel cum Legea a fost gravată pe table de degetul lui Dumnezeu. Nu că nu ar mai exista defecte și greșeli în viața unui creștin credincios. Este bine cunoscut faptul că cel mai cinstit om de afaceri nu are întotdeauna succes, dar toată lumea știe ce principii îl ghidează și ce obiective urmărește. La fel se întâmplă cu o persoană atunci când Hristos a devenit preocuparea vieții sale. Poate face greșeli, dar în ciuda acestora, toată lumea știe cu cine are de-a face.  ...

   Dumnezeu ni S-a revelat ca „Dumnezeul oricărui har”, iar noi stăm înaintea Lui ca cei care au „gustat că Domnul este bun”. Dar cât de dificil este pentru inima omului să creadă că Dumnezeu este milostiv! Sentimentul natural al inimilor noastre este mai degrabă: „Știam că ești un om aspru”. Prin natura noastră, tuturor ne lipsește o înțelegere a harului lui Dumnezeu.  ...

   Cina Domnului este în primul rând o masă de amintire. Domnul nostru le-a spus ucenicilor Săi în acea seară solemnă: „Faceți aceasta în amintirea Mea” [Luca 22.19], iar oricine ia parte la Cina Domnului fără să-și amintească de El în adâncul inimii sale cu siguranță nu o face conform gândurilor Domnului. De asemenea, cuvintele de instituire: „Faceți aceasta în amintirea Mea” indică în mod clar că este o masă comună, în care nu există un conducător special al celebrării, nimeni care să împartă masa sau ceva de genul acesta. Toate aceste lucruri sunt lucrări umane adăugate, la fel cum învățătura că Cina Domnului ar fi un mijloc de har, care ne este dat pentru întărire sau chiar pentru iertarea păcatelor, este o invenție pur umană. ...

   Versete călăuzitoare:  Exodul 21.2-6

   Printre „drepturile” pe care Moise a trebuit să le prezinte cândva poporului lui Israel, rânduiala referitoare la robul evreu, care se vânduse ca rob fratelui său din cauza sărăciei, ocupă primul loc. Deja acest fapt dovedește cât de importantă era ea conform voinței lui Dumnezeu. Cu toate acestea, mai impresionant decât orice altceva este formularea rânduielii. Acesta ne arată inima lui Dumnezeu, care este plină de har și compasiune pentru tot ceea ce este sărac și smerit și care avea sentimente iubitoare pentru cei suferinzi chiar și în epoca Legii. ...

   Verset călăuzitor: 1 Corinteni 14.40

   I.

   Pentru a îndeplini dorințele exprimate de mulți, voi încerca în cele ce urmează pe baza Cuvântului lui Dumnezeu să fac lumină asupra unor puncte referitoare la viața comunitară a credincioșilor, despre care se pare că nu există claritate în rândul unora dintre copiii iubiți ai lui Dumnezeu. Totuși, aș dori să subliniez de la început, că nu trebuie să ne așteptăm la instrucțiuni concrete în Cuvânt cu privire la fiecare detaliu care poate apărea în viața creștină sau în domeniul vieții comunitare. Dar Cuvântul ne oferă o linie directoare divină pentru comportamentul nostru în toate circumstanțele, iar Duhul Sfânt, care locuiește în fiecare credincios, precum și în Adunarea lui Dumnezeu, va conduce la un comportament în conformitate cu această linie directoare, atunci când există o dorință sinceră de a ne supune îndrumării Sale. Un copil ascultător, care cunoaște felul de gândire al părinților săi, nu va avea îndoieli cu privire la modul în care trebuie să se comporte conform voinței lor, chiar și în numeroasele cazuri pentru care părinții nu i-au dat nici o instrucțiune specială.

   E.-, 23 aprilie 1857.

   (Către un tânăr soldat.)

   ... Cum îți merge, dragă frate, în poziția ta plină de ispite? Dacă în astfel de momente inima nu se lipește foarte strâns de Isus, ea va fi smulsă ușor într-o parte sau alta. Pe de altă parte, este adevărat că, cu cât poziția unui creștin este mai dificilă și mai plină de ispitite, cu atât mai mare este onoarea de a o umple după buna plăcere a lui Dumnezeu. O inimă ușuratică este ușor îndreptată într-o altă direcție într-o astfel de poziție. Adesea îmi amintesc cu tristețe de frații care sunt în armată, dar mă mângâie gândul că Domnul credincios, care ne poate ocroti în orice situație, este de asemenea capabil să ne ocrotească printre soldații nechibzuiți. „Dumnezeul oricărui har” [1 Petru 5.10] îi va conduce pe cei care i se încredințează în siguranță prin toate dificultățile. Da, dragul meu frate, suntem în mâini bune și credincioase. Inima Tatălui este întotdeauna plină de dragoste și har pentru noi. Dacă privirea noastră este hotărâtă, vom întâlni dragostea Sa în toate lucrurile. ...

  Numele lui Marcu este menționat pentru prima dată în Faptele apostolilor 12.12. Se pare că întâlnirile credincioșilor aveau loc în casa mamei sale Maria. Pasajul nostru ne spune că mulți s-au adunat acolo pentru a se ruga pentru apostolul Petru. Faptul că el a mers mai întâi acolo după eliberarea sa pare să indice, de asemenea, aceasta. Astfel, Marcu, al cărui nume real era „Ioan”, nu s-a aflat doar sub influența binecuvântată a unei mame credincioase, ci a ajuns devreme și sub sunetul Cuvântului lui Dumnezeu, pe care Îl auzea în întâlnirile credincioșilor și în timpul vizitelor fraților. Poate că putem presupune, de asemenea, că, la fel cum Pavel a avut ocazia să-i slujească lui Timotei, apostolul Petru i-a slujit acestui tânăr, deși presupunerea că Petru vorbește despre el la sfârșitul primei sale epistole este incertă. Faptul că numele său este menționat atât de explicit în Faptele apostolilor 12.12 indică fără îndoială că el nu numai că era proprietatea Domnului, dar se și dovedise ca atare. Ce bucurie trebuie să fi fost pentru mama sa când a putut percepe atât de clar lucrarea Duhului lui Dumnezeu în Ioan al ei! Să nu fi nutrit ea dorința în inima ei, la fel cum pioasa Ana l-a dedicat odată pe Samuel Domnului pentru slujirea Sa, ca și Ioan Marcu al ei să se pună complet la dispoziția Domnului? ...

   Printre exercițiile spirituale care sunt importante și benefice pentru creștini, judecata de sine ocupă probabil unul dintre primele locuri. Nu mă refer la obiceiul nefericit de a fi în permanență preocupat de sine și de a căuta în sine dovezi de viață sau de siguranță în Hristos. Acesta este un început prostesc. Ce bine poate veni din privitul constant la un eu lipsit de valoare, ba chiar corupt? Un astfel de comportament nu poate decât să facă un suflet sincer nefericit și, în cele din urmă, trebuie să se încheie cu întrebarea chinuitoare: Am posedat eu vreodată viață din Dumnezeu? ...

   Cuvântul lui Dumnezeu este comparat cu argintul purificat, care curge dintr-un cuptor de pământ, după ce a fost purificat de șapte ori (Psalmul 12.6). În toate timpurile și în toate situațiile, El a fost ghidul infailibil și mângâietorul prietenos, dar, în același timp, și avertizorul și admonestatorul credincios al celor care Îl citesc și Îl respectă. El ne strigă: „Pace ție! Nu te teme! - Nu priviți în jur cu neliniște!” și în spatele acestor cuvinte se află Dumnezeul Atotputernic, care rămâne credincios pentru totdeauna. Și îi avertizează pe cei nepăsători: „Nu vă amăgiți! Dumnezeu nu Se lasă batjocorit” [Galateni 6.7] și îi admonestează pe cei credincioși: „Oricine rostește Numele Domnului să se depărteze de nedreptate” [2 Timotei 2.19]. Cum ar putea fi altfel? ...

   Verset călăuzitor: Geneza 39.9

   Ce contrast între capitolul 39 din Geneza și cel anterior! Capitolul 38 este o pagină întunecată din istoria lui Iuda. Vorbește despre pasiuni dezlănțuite, despre lucruri care, așa cum spune Noul Testament, nici nu ar trebui să fie menționate printre noi. Vai! Iuda a ratat harul păstrător al lui Dumnezeu. Cât de diferit este Iosif! Acolo unde fratele mai mare a căzut, cel mai mic a rămas victorios. Și în ce împrejurări! Cine nu știe ce înseamnă să fii neînțeles, acuzat pe nedrept, pedepsit pe nedrept? Și totuși, la vremea Sa, Dumnezeu va scoate la iveală dreptatea ta ca lumina și dreptatea ta ca amiaza. ...

   Versete călăuzitoare: Psalmul 106.32,33

   Ce este un duh întărâtat? Este un duh care s-a lăsat condus pe căi greșite prin lucruri greșite. Poate că nu există un obstacol mai mare în calea binecuvântărilor Duhului Sfânt decât aceasta. Versetele citate din Psalmul 106.32,33 rezumă în câteva cuvinte relatarea din Numeri 20.1-13. Poporul Israel era însetat și a rostit cuvinte de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu și a slujitorului Său Moise. Dumnezeu a intervenit și a oferit o cale de ieșire, dar duhul lui Moise și al lui Aaron a fost întărâtat. Și acum observăm explicația și mai gravă: „și a fost rău pentru Moise din cauza lor”. Cine era Moise? Puțini oameni au posedat privilegii ca ale lui. El era, de asemenea, credincios în întreaga casă a lui Dumnezeu, și totuși, în al patruzecilea an al călătoriei prin pustie, o nenorocire atât de mare s-a abătut asupra acestui om.

   Da, în viața unei persoane se vede ce fel de sămânță a fost semănată în inima ei. Uneori, tinerii trezesc cele mai frumoase speranțe; ei merg în simplitate și smerenie și nu au încredere în ei înșiși și în mintea lor. Dar cu timpul lucrurile se schimbă. Prin faptul că nu-și păzesc inimile, așa cum Solomon îl îndeamnă cu atâta stăruință pe fiul său să facă (Proverbele 4.23), tot felul de lucruri rele, învățături necreștine și altele asemenea își fac loc în ele. Este ca otrăvirea sângelui. Rana pare inițial a fi destul de nesemnificativă; nu există semne de otrăvire. Dar otrava își face efectul și rezultatul final este pierderea sănătății sau chiar a vieții. ...

   Versete călăuzitoare: 1 Împărați 18.17-24

   Mulți creștini de astăzi se află exact în aceeași poziție ca israeliții din vremea lui Ilie: ar dori să-L urmeze pe Domnul, iar gândul de a fi răsplătiți în cer îi atrage. Dar ei își doresc și „recompense” pe pământ: succes, bani, poziție socială, popularitate, o „viață bună”. Poate că pur și simplu li se pare mai confortabil să urmeze curentul opiniei populare.

   Versete călăuzitoare: Isaia 49.1-6; 50.2,3,7-9

   Cine a slujit vreodată cu mai multă dăruire? Cine a acționat vreodată dintr-o mai mare apropiere de Dumnezeu? Cine și-a trăit vreodată mai intens dependența de Dumnezeu? Pe cine a înzestrat Dumnezeu vreodată cu mai multă autoritate și putere? Unde s-a făcut vreodată slujirea cu mai multă dragoste, empatie și claritate? Nimeni nu a fost vreodată atât de neimaginat de sfânt și de desăvârșit în sine și în lucrarea sa ca Isus Hristos - și totuși rezultatul a fost atât de dezamăgitor.

   Versete călăuzitoare: 1 Ioan 3.6-9

   Întrebare: Acest pasaj biblic spune că cel care „practică păcatul” este „de la diavolul” și „nu L-a văzut, nici nu L-a cunoscut pe Dumnezeu”. De asemenea, se spune că „oricine este născut din Dumnezeu nu practică păcatul”. Se spune chiar că el „nu poate păcătui”, pentru că el este „născut din Dumnezeu”. Cum trebuie să înțelegem aceasta? Și ce se întâmplă dacă, de exemplu, cineva păcătuiește în mod repetat în domeniul pornografiei, poate de-a lungul unei perioade de ani? Nu ar trebui atunci să se spună despre el că „practică păcatul”? Și poate cineva ca acesta să pretindă că L-a „cunoscut” pe Dumnezeu? Și dacă nu L-a cunoscut pe Dumnezeu, este pierdut pentru eternitate?

   Versete călăuzitoare: Luca 14.18-20

   Dacă a trebuit vreodată să asculți o scuză foarte șubredă, atunci cu siguranță știi cât de ușor se poate recunoaște cât de întemeiate sunt scuzele. Dacă aceasta este așa în cazul oamenilor, cu cât mai clar poate Dumnezeu să evalueze scuzele noastre! I-ai oferit vreodată lui Dumnezeu o scuză șchioapă pentru ceva pe care l-ai făcut sau nu l-ai făcut? Chiar ai crezut că Îl poți păcăli pe Dumnezeu cu scuza ta? Cât de des încercăm să ne justificăm înaintea lui Dumnezeu acțiunile noastre îndoielnice sau indolența noastră leneșă, imaginându-ne că Îl putem impresiona cumva cu poveștile noastre, care nu sunt altceva decât scuze? Noi o știm și Domnul o știe! Este uimitor că Dumnezeu nu ne strigă din cer: „Eschivări și scuze! Mereu aud doar scuze!”

   Noi credem că am fost aleși înainte de întemeierea lumii (Ioan 17.24; Efeseni 1.4), ceea ce în sine înseamnă că Dumnezeu a văzut întreaga noastră viață înainte de eternitate. Dar Dumnezeu nu ne-a creat ca pe niște marionete.

   Versete călăuzitoare: Exodul 13.21; Numeri 9.15-23

   Dacă ai citit pasajele din Exodul 13 și Numeri 9, vei ști la ce se referă titlul. Dumnezeu a folosit un nor pentru a supraveghea deplasările poporului Său în pustiu. S-ar putea spune că era vorba de controlul mulțimii prin nor! Noi nu avem un stâlp vizibil de nor ziua și un stâlp de foc noaptea, care să ne călăuzească pe calea cea bună, așa cum avea poporul Israel atunci, dar Dumnezeu are totul sub control. Efeseni 1.11 spune că Dumnezeu „lucrează toate după sfatul voii Sale”. Această afirmație uimitoare este exact controlul norului lui Dumnezeu în viața unui credincios. ...

   Versete călăuzitoare: Cartea Iona

   Obiceiul de a-L vedea pe Dumnezeu în toate lucrurile îl poate ajuta pe credincios așa cum nimic altceva nu poate să-l ajute să îndure încercările de pe calea sa. Nu există niciun eveniment, oricât de nesemnificativ ar părea, care să nu poată fi privit ca un mesager al lui Dumnezeu, dacă doar urechea este capabilă să audă și mintea suficient de spirituală pentru a înțelege mesajul său. Dacă pierdem din vedere acest adevăr, viața devine o monotonie plictisitoare în care nu există nimic altceva decât circumstanțele care se repetă mereu ale vieții de zi cu zi. Dar dacă suntem atenți, putem vedea mâna Tatălui atât în cele mai mici, cât și în cele mai importante circumstanțe, urme ale prezenței lui Dumnezeu care ne trezesc cel mai profund interes pentru istoria fiecărei zile.

   Versete călăuzitoare: Matei 7.1,2

   Ucenicii trebuie să se ferească de spiritul de critică sau de spiritul de judecată. Limbajul Domnului Isus este foarte sever, deoarece El spune: „Cu ce judecată judecați, veți fi judecați; și cu ce măsură măsurați, vi se va măsura”. Dacă nu judecăm un spirit critic din noi, acesta ne va modela caracterul și ne va strica mărturia. Acesta este motivul pentru care Domnul spune: „Nu judecați”.

   Putem privi viața eternă în două moduri:

1. în originea și revelarea ei în Persoana Fiului lui Dumnezeu și

2. așa cum este ea dată credincioșilor.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 2.11-22

   Articolul acesta redă conținutul unei prelegeri referitoare la Efeseni 2.11-22 și face parte dintr-un studiu al Epistolei către Efeseni. Nu s-a făcut nici o modificare din punct de vedere lingvistic a acesteia și de aceea poartă stilul de exprimare al referentului. O prezentare PowerPoint a prelegerii se găsește la linkul: https://www.mesagerul-crestin.net/PPS.htm, „O locuință a lui Dumnezeu în Duh” și poate facilita înțelegerea mesajului.

   Verset călăuzitor: Tit 2.13

   Este demn de remarcat faptul că Duhul lui Dumnezeu nu face niciodată o dovadă mai lungă a doctrinei referitoare la venirea Domnului. El pornește de la premisa că aceasta este speranța corectă, fixă, clar definită a Bisericii lui Dumnezeu și o folosește în consecință în toate ocaziile. Astfel, în al doilea capitol din Epistola către Tit găsim această „speranță fericită” introdusă în legătură cu cele mai obișnuite relații și îndatoriri ale vieții casnice.

Verset călăuzitor: Matei 14.22-33

   Nu este nevoie de multă imaginație pentru a vedea în acest eveniment pe Petru ca fiind o imagine impresionantă a Bisericii lui Dumnezeu ca întreg sau a creștinului individual. Petru a părăsit corabia la chemarea lui Hristos. El a renunțat la tot ceea ce inima se agață atât de ușor și a pășit pe apele învolburate - pe o cale a credinței, o cale pe care nimic altceva decât simpla credință poate trăi o singură oră. Pentru toți cei care sunt chemați să meargă pe această cale, este ori Hristos ori nimic. Singura noastră sursă de putere este să ne ținem ochii credinței fixați ferm pe Isus și să „privim țintă la Isus, Inițiatorul și Desăvârșitorul credinței” (Evrei 12.2). De îndată ce ne luăm ochii de la El, începem să ne scufundăm.

Verset călăuzitor: Matei 14.22

   Deși Domnul știa că furtuna va veni înainte ca ucenicii să ajungă pe celălalt țărm și deși știa frica și cutremurul care le vor umple inimile, El i-a obligat totuși să pornească. Dacă ar fi știut ei ce li se va întâmpla, cât de surprinși ar fi fost că El i-a obligat să urce în corabie!

   Gânduri despre dăruire 

   În prima parte a acestui articol am primit o impresie despre modul în care Domnul Isus a oferit daruri oamenilor care I-au ieșit în cale. Dar chiar și suferința și moartea Sa nu I-au schimbat atitudinea altruistă. În Luca 22.39 vedem că Domnul Isus a mers la Muntele Măslinilor, conform obiceiului Său. Este ultima noapte înainte de răstignirea Sa, un moment de nevoie profundă și de suferință iminentă. Și totuși, în această situație, auzim o rugăminte extraordinară în rugăciunea Sa: „Tată, vreau” (Ioan 17.24).

   Gânduri despre dăruire 

   Cine nu o știe în aceste zile - întrebarea: „Ți-ai procurat deja toate cadourile de Crăciun?” Subiectul oferirii cadourilor este deosebit de răspândit în perioada Crăciunului. Aceasta merge mână în mână cu întrebarea: Cât de mult dăm? Ce dăruim? Și nu în ultimul rând: Ce primim? Cu toate acestea, pentru mulți, Crăciunul este o dezamăgire. Cadourile nu corespund așteptărilor, sunt inutilizabile sau nefolositoare. Mulți oameni sunt familiarizați cu această situație, în care bucuria se transformă în frustrare. Aceasta poate dezvălui o problemă mai profundă: atitudinea noastră fundamentală față de oferirea cadourilor - și poate chiar față de viața însăși. Însă o privire îndreptată spre Domnnul nostru poate schimba propria atitudine față de dăruire.

   Versete călăuzitoare: Iosua 3; 1 Corinteni 10.11

   Dacă ai fi întrebat ca și creștin: Care este de fapt esența, conținutul, scopul adevăratei vieți creștine? Ce este de fapt deosebit în a fi creștin? Atunci probabil ai spune, că tu ai primit iertarea păcatelor prin Hristos și că ai fost eliberat de puterea păcatului. Poate vei mai spune și că esența vieții creștine este speranța ta de a fi într-o zi „la Isus”. Și dacă ai venit de curând la credință, atunci acest limbaj este complet normal. Dar dacă ești creștin credincios de ani de zile și ai ajuns să-L cunoști un pic mai bine pe Domnul Isus, atunci ar trebui să poți spune mai mult decât că păcatele îți sunt iertate și că cerul te așteaptă acum.

   Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.20; Efeseni 6.20

   Pe 2 august 1990, invazia Kuweitului de către Irak a șocat întreaga lume. În câteva zile, atenția întregii lumi a fost îndreptată spre unele ambasade străine din Kuwait City.

   Ar fi îndrăznit armata irakiană să sfideze dreptul internațional și să invadeze aceste ambasade? Cum ar trata ea personalul? Invadarea unei ambasade sau rănirea unui ambasador ar fi o confruntare directă cu țările pe care le reprezintă. Trimiterea unui ambasador sau a unui reprezentant dintr-o țară în alta a fost o practică obișnuită timp de secole.

   În Noul Testament, cuvântul ambasador este folosit de două ori. În primul rând, apostolul Pavel folosește acest termen ca imagine pentru a-i ajuta pe creștinii credincioși să înțeleagă rolul lor pe pământ. „Noi suntem deci ambasadori pentru Hristos”, scrie el, „ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” (2 Corinteni 5.20). Iar mai târziu, închis în închisoare, el a declarat: „Sunt un ambasador în lanțuri” [pentru Evanghelie] (Efeseni 6.20). Imaginea creștinului credincios ca ambasador al lui Isus Hristos este la fel de relevantă astăzi.

   Versete călăuzitoare: Romani 5.10; 1 Ioan 2.2; Ioan 1.29; Leviticul 16  

   În ultimul timp, subiectul ispășirii și al împăcării a fost discutat ici și colo. Ca să fiu sincer, până de curând acesta era și pentru mine un subiect despre care nu aș fi putut scrie prea multe. Dar apoi am fost atras în discuții ici și colo, așa că a trebuit să mă ocup de acest subiect. Și sunt foarte bucuros că am fost mai mult sau mai puțin forțat să fac aceasta, pentru că este un subiect măreț, care te face să realizezi din nou starea de pierzare din care ne-a salvat Domnul Isus. Însă nu intenționez să fac un studiu detaliat al noțiunilor ispășire și împăcare, ci doresc doar să arăt că aceste două noțiuni sunt foarte diferite. Dorința mea este să abordez acest subiect cât mai concis și mai clar posibil. În toate discuțiile, am observat că termenii ispășire și împăcare au fost folosiți aproape ca sinonime. În cazul meu personal, am descoperit că până acum nici eu nu făcusem o diferențiere clară. Dar trebuia să existe o diferență, pentru că la urma urmei sunt două cuvinte complet diferite - nu numai în germană, ci și în greacă.

   Verset călăuzitor: Ioan 19.41

   De multe ori am trecut peste acest pasaj atunci când am citit Cuvântul. În această dimineață, în dimineața de Paști, gândurile mele au zăbovit asupra acestor cuvinte și mereu mi-a trecut prin suflet faptul că în locul unde a fost răstignit El a existat un mormânt.

   M-am gândit la grădina despre care Scriptura ne vorbește prima dată; în acea grădină nu era niciun mormânt. Grădina aceea era în Eden, iar aceasta era în locul unde Domnul a fost răstignit; ne putem mira că acolo a existat un mormânt?

   Versete călăuzitoare: Tit 1.2; 3.7

   Citind acest pasaj din Scriptură, cineva ar putea întreba: „Dacă nu avem deja viața eternă, cum putem vorbi de speranța vieții eterne?”

   Există multă lipsă de cunoaștere în rândul copiilor lui Dumnezeu cu privire la „viața eternă”. Unii cred că viața eternă înseamnă existență eternă. Dacă ar fi așa, atunci toți oamenii ar avea viață eternă, deoarece toți au o existență eternă. Omul bogat din iad are o existență eternă la fel ca și Lazăr. De asemenea, viața eternă nu este doar o viață spirituală, ci este mult mai mult.

   Versete călăuzitoare: Luca 8.34—39; 13.11—13; 2 Corinteni 1.20; 2.14

   Foarte semnificative sunt cuvintele scurte „prin noi” din 2 Corinteni 1.20 și 2.14. Există o „procesiune triumfală” a lui Dumnezeu în Hristos, dar ea este cu „noi”; și există o mireasmă a cunoașterii lui Dumnezeu în orice loc, dar ea este „prin noi”. Pavel vorbește aici despre el însuși și despre colaboratorii săi și despre faptul că Dumnezeu a triumfat în slujitorii Săi, așa cum poate să o facă în noi și în slăbiciunea noastră. În primul pasaj (2 Corinteni 1.20), Pavel vorbește despre ceea ce este spre „gloria lui Dumnezeu” - dar și aceasta este „prin noi”.

   Verset călăuzitor: 1 Timotei 6.16

   Spune Biblia în mod explicit că sufletul este nemuritor? Răspuns Nicăieri în Scriptură nu se afirmă explicit aceasta. Dar asta nu dovedește că sufletul nu este nemuritor.

   Versete călăuzitoare: Evrei 11.1-19

   Acest capitol are un caracter cu totul special, cu totul diferit de capitolele precedente și de următoarele. Este, ca să spunem așa, un comentariu - o explicație - a cuvintelor de la sfârșitul capitolului al zecelea: „Și cel drept va trăi prin credință” [Evrei 10.38]. Epistola către Evrei îl conduce pe credincios, ca să spunem așa, în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus. Am vrea să spunem că nimic nu este mai greu de înțeles și de reținut decât faptul că credinciosul poate intra cu îndrăzneală în Locul Preasfânt în orice moment și în orice împrejurare. Credincioșii stau adesea, ca să spunem așa, la intrarea în Locul Preasfânt. Ei nu se consideră apți să intre, dându-le astfel lui satan și lumii timp și ocazia de a-i ataca. Ai greșit? Grăbește-te să intri în Locul Preasfânt! Nu te simți apt? Fugi cu credință prin sângele lui Isus în Locul Preasfânt! Dacă te afli în necaz sau în întristare din cauza inimii tale rele și a lumii care îți creează probleme, fugi direct în Locul Preasfânt, unde numai acolo este siguranță și pace. Dacă suntem acasă acolo, nu suntem acasă în lume. Lumea nu ne poate face rău, dacă suntem ascunși în Hristos.

   Convertirea la Dumnezeu și credința în Domnul Isus sunt necesare pentru a fi salvat de la judecata eternă și pentru a trăi o viață pentru onoarea Sa, așa cum a vrut Dumnezeu. Pavel a predicat această Evanghelie și astfel ea trebuie predicată și astăzi: „Cum nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos, ca să vă vestesc și să vă învăț în public și prin case, mărturisind și iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința față de Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 20.20,21). El nu vorbește despre „credința în Mântuitorul nostru Isus Hristos”, ci despre „credința în Domnul nostru Isus Hristos”. În vestirea Evangheliei, Isus Hristos este prezentat ca Mântuitor și Domn. Oricine Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor Îl acceptă, prin definiție, și ca Domn. Este imposibil să Îl accepți pe Hristos doar ca Mântuitor fără să-L accepți și ca Domn.

   Versete călăuzitoare: Luca 2.36-38; 4.25,26; 7.11-17; 18.1-8; 20.45-21.4

   Luca manifestă un interes remarcabil față de văduve. Întâlnim mai multe văduve pe paginile sale decât în orice altă carte din Noul Testament sau chiar din Vechiul Testament. Ana profetesa; femeia care l-a hrănit pe Ilie în Sarepta; mama din satul Nain care și-a îngropat singurul fiu; femeia care și-a apărat drepturile în parabola văduvei stăruitoare și a judecătorului nedrept - toate acestea erau văduve, iar Luca este singurul evanghelist care le menționează. În același timp, bineînțeles, el menționează și ceea ce consemnează și ceilalți evangheliști, și anume avertismentul Domnului nostru împotriva cărturarilor, deoarece aceștia extorcau bani de la văduve sub pretextul religiozității, și lauda Sa la adresa văduvei care a pus de bunăvoie cei doi bănuți, care reprezentau întregul ei mijloc de trai, în vistieria din Templu.

   Versete călăuzitoare: Leviticul 1

   Arderea-de-tot era cea mai importantă jertfă de o mireasmă plăcută; ea era oferită lui Dumnezeu în întregime și se înălța la El cu toată mireasma ei. În primul rând, ea era destinată în întregime lui Dumnezeu, deși jertfitorul putea vedea în ea măsura acceptării sale de către Dumnezeu. Jertfa era un model al lui Hristos, care S-a adus pe Sine Însuși ca jertfă lui Dumnezeu, „o mireasmă plăcută”.

   Poate că te-ai poticnit și ai sentimentul că ai putea la fel de bine să renunți. Dragă prietene, nu face asta! Diavolul vrea să faci asta, dar Domnul vrea să te ridici, să te judeci și să mergi mai departe. Minciuna diavolului este că, dacă ai căzut, ai căzut atât de mult încât nu mai poți fi restabilit. Cain a crezut același lucru. El a spus: „Nelegiuirea mea este prea mare ca să poată fi iertată” (Geneza 4.13). El credea că ceea ce făcuse era prea grav pentru a fi iertat și restabilit, dar aceasta nu era adevărat. Îl ascultase pe diavol. Domnul spusese: „Dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la ușă” (Geneza 4.7). Exista o măsură pentru tratarea păcatului lui, oricât de grav ar fi fost el.

   Noul Testament ne oferă o serie de motive pentru care creștinii credincioși se poticnesc. Aș dori să folosesc timpul rămas pentru a le trece pe scurt în revistă și a nota cauzele și sper să învățăm ceva din ele. Cele mai multe căderi spirituale în umblarea creștină sunt cauzate de unul sau mai multe dintre aceste șapte lucruri.

   Lucrurile, care i-au dus pe acești tineri la cădere, erau: neglijență, răzvrătire și unul nevinovat, atras printr-o dezbinare.

   Verset călăuzitor: 2 Samuel 4.4

   Căderea lui Mefiboșet este poate cel mai trist caz dintre toate, pentru că nu a fost deloc vina lui. A fost lăsat în mâinile unei persoane neglijente, care l-a făcut să cadă.  Uneori, căderea unui tânăr poate fi pusă, într-o oarecare măsură, pe seama celor care au avut grijă de el. În cazul lui Mefiboșet, „doica” sa a fost cea care l-a făcut să cadă.

   Versete călăuzitoare: 2 Împărați 1.1,2

   Aici avem un alt tânăr care a căzut. La fel ca și Eutih, căderea lui este menită să reprezinte o cădere spirituală pe care o poate avea oricare din poporul Domnului. El era un împărat tânăr, care tocmai urcase pe tronul din Israel în locul tatălui său. Avea viața în față și sunt sigur că arăta destul de bine. Dar, într-o zi, totul s-a oprit când a „căzut printre gratii”. Căderea lui Ahazia a fost foarte gravă. Nu avea să-și mai revină niciodată din ea. Aceasta este o chestiune serioasă, dragi frați și surori. Ea arată că există lucruri în care o persoană poate cădea și din care nu-și poate reveni.

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 20.7-12

   Eutih era un tânăr, care a căzut din adunare! Nu a intenționat să o facă, dar exact asta s-a întâmplat. Căderea lui este o imagine a celor care părăsesc literalmente Adunarea. Vedem că acest lucru se întâmplă din când în când în rândul poporului Domnului și este o tragedie. Putem învăța ceva din asta?

   Vreau să vorbesc în această după-amiază despre trei tineri: Eutih, Ahazia și Mefiboșet. Acești trei tineri aveau ceva în comun - fiecare dintre ei a căzut grav! Dumnezeu a consemnat căderea lor în Cuvântul Său, pentru ca noi să putem învăța ceva. Vreau să-i privim pe toți trei cu ajutorul Domnului, pentru a putea primi învățătura practică pe care El intenționează să ne-o ofere.

   Versete călăuzitoare: Matei 14.22-33

   În timp ce Isus a dat drumul mulțimilor, după ce le-a hrănit, ucenicii se aflau într-o corabie și „se chinuiau cu vâslirea”. Dar în toate greutățile și pericolele lor, Domnul avea ochii îndreptați spre ai Săi. El S-a rugat pentru ei acolo sus pe munte și în a patra strajă din noapte a venit la ei. El nu îi uită niciodată pe ai Săi în greutățile lor. El „poate să ajute”, „are milă” și „poate să mântuiască pe deplin”.

   Versete călăuzitoare: Exodul 38.9-20

   Curtea din față constituia o împrejmuire pentru casa lui Dumnezeu și separa locuința Sa de lumea exterioară. Gândesc că nu ar trebui să ne fie greu să recunoaștem că această incintă este formată de poporul Domnului, care formează efectiv linia de demarcație în această lume între tot ceea ce este de la Dumnezeu și ceea ce nu este de la El. ...

   Noi vrem deci să ne ocupăm cu acest Ierusalim ca loc asupra căreia se concentrează căile lui Dumnezeu cu pământul. Deoarece în Biblie ne sunt descrise căile lui Dumnezeu, vrem să ne ocupăm aproape exclusiv cu ceea ce Sfânta Scriptură face cunoscut despre acest oraș. Trecutul și viitorul aparțin împreună – noi putem înțelege pe unul numai din celălalt. În studiile noastre trebuie de aceea să mergem înapoi la începutul pe care ni-l face cunoscut Biblia despre acest oraș, și apoi foarte pe scurt să ne ocupăm cu unele puncte principale ale istoriei acestui oraș, care sunt esențiale ca să înțelegem viitorul lui. Viitorul acestui oraș se îndreaptă spre un țel final mare: guvernarea Marelui Împărat într-un oraș (Matei 5.35) în timpuri de restaurare a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura prorocilor Săi sfinți din vechime (Faptele apostolilor 3.21). Abia atunci Ierusalimul va fi cu adevărat „Cetatea păcii”, când Prințul (Căpetenia) păcii va domni în mijlocul lui în dreptate și neprihănire (Isaia 9.6,7).

   Verset călăuzitor: Exodul 38.8

   În ordinea construirii, „ligheanul de aramă și piciorul lui” sunt menționate după altarul arderii-de-tot și într-un singur verset. Există puține descrieri propriu-zise în instrucțiunile de construire și de utilizare al acestuia (Exodul 30.17-21), ceea ce este, fără îndoială, revelator, deoarece tăcerea nu este lipsită de semnificație în Scriptură.

   Odată cu înființarea statului Israel a început deja împlinirea profeției referitoare la timpul sfârșitului. În mai 2003, Israel a sărbătorit cea de-a 55-a aniversare a acestui eveniment important. Însă, înainte ca a doua fază a restaurării lui Israel să aibă loc, are loc un alt eveniment central: răpirea tuturor credincioșilor din timpul harului din ziua Cincizecimii încoace, care sunt numiți „Biserica” (în greacă: ekklesia) în Noul Testament. Un pasaj biblic în care este descris clar acest eveniment se găsește în 1 Tesaloniceni 4.13-18. Odată cu răpirea începe o perioadă de șapte ani, care este urmată apoi de Împărăția păcii.

   „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte și pe pământ pace, în oameni bună plăcere!” (Luca 2.14), a proclamat o mulțime de oștiri cerești, care Îl lăudau pe Dumnezeu la nașterea Mântuitorului Isus Hristos, care fusese anunțat cu secole înainte ca Domn al păcii (Isaia 9.6). Când S-a născut, acum aproximativ 2000 de ani, „pacea pe pământ” nu putea încă să vină, deoarece poporul Israel nu L-a acceptat pe Mântuitorul lor, deși se afla într-o situație extrem de deplorabilă și avea o nevoie disperată de pace. Pe lângă aceasta, majoritatea poporului era împrăștiată printre toate popoarele pământului. Doar o mică parte se afla în Israel, dar sub stăpânirea străină a romanilor. Nenumărate pasaje din Sfânta Scriptură indică faptul că, într-o zi, când va veni Domnul păcii, va exista o pace durabilă în întreaga lume. Dumnezeu nu-și abandonează planul de binecuvântare pentru poporul Său pământean și, dincolo de acesta, pentru toate popoarele.

   În scrierile lui Pavel există o serie întreagă de expresii doctrinare care marchează anumite linii de adevăr și care, dacă le înțelegem corect, au o extraordinară influență practică asupra vieții noastre. În cele ce urmează aș dori să prezint douăsprezece dintre aceste expresii care ar putea fi numite „Cei doisprezece oameni în scrierile lui Pavel”.