Putem privi viața eternă în două moduri:

1. în originea și revelarea ei în Persoana Fiului lui Dumnezeu și

2. așa cum este ea dată credincioșilor.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 2.11-22

   Articolul acesta redă conținutul unei prelegeri referitoare la Efeseni 2.11-22 și face parte dintr-un studiu al Epistolei către Efeseni. Nu s-a făcut nici o modificare din punct de vedere lingvistic a acesteia și de aceea poartă stilul de exprimare al referentului. O prezentare PowerPoint a prelegerii se găsește la linkul: https://www.mesagerul-crestin.net/PPS.htm, „O locuință a lui Dumnezeu în Duh” și poate facilita înțelegerea mesajului.

   Verset călăuzitor: Tit 2.13

   Este demn de remarcat faptul că Duhul lui Dumnezeu nu face niciodată o dovadă mai lungă a doctrinei referitoare la venirea Domnului. El pornește de la premisa că aceasta este speranța corectă, fixă, clar definită a Bisericii lui Dumnezeu și o folosește în consecință în toate ocaziile. Astfel, în al doilea capitol din Epistola către Tit găsim această „speranță fericită” introdusă în legătură cu cele mai obișnuite relații și îndatoriri ale vieții casnice.

Verset călăuzitor: Matei 14.22-33

   Nu este nevoie de multă imaginație pentru a vedea în acest eveniment pe Petru ca fiind o imagine impresionantă a Bisericii lui Dumnezeu ca întreg sau a creștinului individual. Petru a părăsit corabia la chemarea lui Hristos. El a renunțat la tot ceea ce inima se agață atât de ușor și a pășit pe apele învolburate - pe o cale a credinței, o cale pe care nimic altceva decât simpla credință poate trăi o singură oră. Pentru toți cei care sunt chemați să meargă pe această cale, este ori Hristos ori nimic. Singura noastră sursă de putere este să ne ținem ochii credinței fixați ferm pe Isus și să „privim țintă la Isus, Inițiatorul și Desăvârșitorul credinței” (Evrei 12.2). De îndată ce ne luăm ochii de la El, începem să ne scufundăm.

Verset călăuzitor: Matei 14.22

   Deși Domnul știa că furtuna va veni înainte ca ucenicii să ajungă pe celălalt țărm și deși știa frica și cutremurul care le vor umple inimile, El i-a obligat totuși să pornească. Dacă ar fi știut ei ce li se va întâmpla, cât de surprinși ar fi fost că El i-a obligat să urce în corabie!

   Moise, slujitorul credincios al lui Dumnezeu, a spus odată: „Ne sfârșim anii ca pe un gând”, cu toate că a petrecut patruzeci de ani în Egipt, patruzeci în Madian și patruzeci în deșert ca lider al poporului lui Dumnezeu. O viață lungă, plină de evenimente, și totuși cât de repede au trecut anii! El se simțea de parcă „zbura” (Psalmul 90.9,10). Și noi avem experiențe similare. Abia a început un an, acesta se apropie din nou de sfârșit, mai ales dacă ne-a adus multă muncă și trudă, o alternanță bogată de bucurie și tristețe. Vrem să ne plângem de asta? Nu!

   Scriptura vorbește despre diferite călătorii semnificative la Ierusalim. În 2 Cronici 9 aflăm despre o călătorie întreprinsă de împărăteasa din Seba „ca să-l încerce pe Solomon cu întrebări grele [enigme]”, iar în Evanghelia după Matei 2 ni se spune despre magii sau astrologii veniți din Orient pentru a-L căuta pe „Împăratul iudeilor care tocmai S-a născut”. Călătoriile au ceva asemănător. Ambele au fost lungi și dificile și ambele destinații au fost Ierusalimul și un împărat al iudeilor; dar în timp ce magii au pornit în călătoria lor sub semnul sau îndrumarea unei stele strălucitoare, împărăteasa din Saba a pornit pe baza unui zvon, care ajunsese la urechile ei în îndepărtata Etiopie. Căile Domnului sunt diferite, chiar și cu cei care sunt deja ai Săi. Uneori, El i-a vizitat sau i-a călăuzit prin semne vizibile, glasuri, vise, vizite angelice și altele asemenea; alteori, El îi lasă să audă un simplu zvon, ca în cazul acestei împărătese păgâne. Dar oricum S-ar adresa El, credința îi recunoaște glasul și Îl ascultă. „Oile Mele aud glasul Meu”, spune bunul Păstor, „și ele Mă urmează” [Ioan 10.27].

   Versete călăuzitoare: Luca 2.25-38 

   La sfârșitul cărții profetului Maleahi întâlnim o rămășiță care se străduia să se conformeze gândurilor lui Dumnezeu în mijlocul declinului general. În inimile credincioșilor, care formau rămășița acelor zile, exista și așteptarea că Iehova [Domnul] își va împlini promisiunile cu privire la misiunea lui Mesia și la binecuvântarea poporului. Ei așteptau această împlinire și tânjeau după ea.

   Dacă trecem acum de la ultima carte a Vechiului Testament la primele cărți ale Noului Testament, Evangheliile, găsim aici din nou această rămășiță. În special, Evanghelia după Luca ne-o prezintă. Acolo întâlnim un Zaharia și soția sa înțeleaptă, o Maria, un Iosif și, în cele din urmă, păstorii de pe câmpurile din Betleem. Numărul bărbaților credincioși și al femeilor credincioase îi include și pe Simeon și Ana, împreună cu alții care nu sunt menționați pe nume. Să ne oprim puțin asupra acestor doi și Domnul să ne binecuvânteze în această preocupare cu ei, pe noi, care formăm și noi o rămășiță în mijlocul declinului creștinismului!

   Gânduri despre dăruire 

   În prima parte a acestui articol am primit o impresie despre modul în care Domnul Isus a oferit daruri oamenilor care I-au ieșit în cale. Dar chiar și suferința și moartea Sa nu I-au schimbat atitudinea altruistă. În Luca 22.39 vedem că Domnul Isus a mers la Muntele Măslinilor, conform obiceiului Său. Este ultima noapte înainte de răstignirea Sa, un moment de nevoie profundă și de suferință iminentă. Și totuși, în această situație, auzim o rugăminte extraordinară în rugăciunea Sa: „Tată, vreau” (Ioan 17.24).

   Gânduri despre dăruire 

   Cine nu o știe în aceste zile - întrebarea: „Ți-ai procurat deja toate cadourile de Crăciun?” Subiectul oferirii cadourilor este deosebit de răspândit în perioada Crăciunului. Aceasta merge mână în mână cu întrebarea: Cât de mult dăm? Ce dăruim? Și nu în ultimul rând: Ce primim? Cu toate acestea, pentru mulți, Crăciunul este o dezamăgire. Cadourile nu corespund așteptărilor, sunt inutilizabile sau nefolositoare. Mulți oameni sunt familiarizați cu această situație, în care bucuria se transformă în frustrare. Aceasta poate dezvălui o problemă mai profundă: atitudinea noastră fundamentală față de oferirea cadourilor - și poate chiar față de viața însăși. Însă o privire îndreptată spre Domnnul nostru poate schimba propria atitudine față de dăruire.

   Versete călăuzitoare: Iosua 3; 1 Corinteni 10.11

   Dacă ai fi întrebat ca și creștin: Care este de fapt esența, conținutul, scopul adevăratei vieți creștine? Ce este de fapt deosebit în a fi creștin? Atunci probabil ai spune, că tu ai primit iertarea păcatelor prin Hristos și că ai fost eliberat de puterea păcatului. Poate vei mai spune și că esența vieții creștine este speranța ta de a fi într-o zi „la Isus”. Și dacă ai venit de curând la credință, atunci acest limbaj este complet normal. Dar dacă ești creștin credincios de ani de zile și ai ajuns să-L cunoști un pic mai bine pe Domnul Isus, atunci ar trebui să poți spune mai mult decât că păcatele îți sunt iertate și că cerul te așteaptă acum.

   Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.20; Efeseni 6.20

   Pe 2 august 1990, invazia Kuweitului de către Irak a șocat întreaga lume. În câteva zile, atenția întregii lumi a fost îndreptată spre unele ambasade străine din Kuwait City.

   Ar fi îndrăznit armata irakiană să sfideze dreptul internațional și să invadeze aceste ambasade? Cum ar trata ea personalul? Invadarea unei ambasade sau rănirea unui ambasador ar fi o confruntare directă cu țările pe care le reprezintă. Trimiterea unui ambasador sau a unui reprezentant dintr-o țară în alta a fost o practică obișnuită timp de secole.

   În Noul Testament, cuvântul ambasador este folosit de două ori. În primul rând, apostolul Pavel folosește acest termen ca imagine pentru a-i ajuta pe creștinii credincioși să înțeleagă rolul lor pe pământ. „Noi suntem deci ambasadori pentru Hristos”, scrie el, „ca și cum Dumnezeu ar îndemna prin noi” (2 Corinteni 5.20). Iar mai târziu, închis în închisoare, el a declarat: „Sunt un ambasador în lanțuri” [pentru Evanghelie] (Efeseni 6.20). Imaginea creștinului credincios ca ambasador al lui Isus Hristos este la fel de relevantă astăzi.

   Versete călăuzitoare: Romani 5.10; 1 Ioan 2.2; Ioan 1.29; Leviticul 16  

   În ultimul timp, subiectul ispășirii și al împăcării a fost discutat ici și colo. Ca să fiu sincer, până de curând acesta era și pentru mine un subiect despre care nu aș fi putut scrie prea multe. Dar apoi am fost atras în discuții ici și colo, așa că a trebuit să mă ocup de acest subiect. Și sunt foarte bucuros că am fost mai mult sau mai puțin forțat să fac aceasta, pentru că este un subiect măreț, care te face să realizezi din nou starea de pierzare din care ne-a salvat Domnul Isus. Însă nu intenționez să fac un studiu detaliat al noțiunilor ispășire și împăcare, ci doresc doar să arăt că aceste două noțiuni sunt foarte diferite. Dorința mea este să abordez acest subiect cât mai concis și mai clar posibil. În toate discuțiile, am observat că termenii ispășire și împăcare au fost folosiți aproape ca sinonime. În cazul meu personal, am descoperit că până acum nici eu nu făcusem o diferențiere clară. Dar trebuia să existe o diferență, pentru că la urma urmei sunt două cuvinte complet diferite - nu numai în germană, ci și în greacă.

   Verset călăuzitor: Ioan 19.41

   De multe ori am trecut peste acest pasaj atunci când am citit Cuvântul. În această dimineață, în dimineața de Paști, gândurile mele au zăbovit asupra acestor cuvinte și mereu mi-a trecut prin suflet faptul că în locul unde a fost răstignit El a existat un mormânt.

   M-am gândit la grădina despre care Scriptura ne vorbește prima dată; în acea grădină nu era niciun mormânt. Grădina aceea era în Eden, iar aceasta era în locul unde Domnul a fost răstignit; ne putem mira că acolo a existat un mormânt?

   Versete călăuzitoare: Tit 1.2; 3.7

   Citind acest pasaj din Scriptură, cineva ar putea întreba: „Dacă nu avem deja viața eternă, cum putem vorbi de speranța vieții eterne?”

   Există multă lipsă de cunoaștere în rândul copiilor lui Dumnezeu cu privire la „viața eternă”. Unii cred că viața eternă înseamnă existență eternă. Dacă ar fi așa, atunci toți oamenii ar avea viață eternă, deoarece toți au o existență eternă. Omul bogat din iad are o existență eternă la fel ca și Lazăr. De asemenea, viața eternă nu este doar o viață spirituală, ci este mult mai mult.

   Versete călăuzitoare: Luca 8.34—39; 13.11—13; 2 Corinteni 1.20; 2.14

   Foarte semnificative sunt cuvintele scurte „prin noi” din 2 Corinteni 1.20 și 2.14. Există o „procesiune triumfală” a lui Dumnezeu în Hristos, dar ea este cu „noi”; și există o mireasmă a cunoașterii lui Dumnezeu în orice loc, dar ea este „prin noi”. Pavel vorbește aici despre el însuși și despre colaboratorii săi și despre faptul că Dumnezeu a triumfat în slujitorii Săi, așa cum poate să o facă în noi și în slăbiciunea noastră. În primul pasaj (2 Corinteni 1.20), Pavel vorbește despre ceea ce este spre „gloria lui Dumnezeu” - dar și aceasta este „prin noi”.

   Verset călăuzitor: 1 Timotei 6.16

   Spune Biblia în mod explicit că sufletul este nemuritor? Răspuns Nicăieri în Scriptură nu se afirmă explicit aceasta. Dar asta nu dovedește că sufletul nu este nemuritor.

   Versete călăuzitoare: Evrei 11.1-19

   Acest capitol are un caracter cu totul special, cu totul diferit de capitolele precedente și de următoarele. Este, ca să spunem așa, un comentariu - o explicație - a cuvintelor de la sfârșitul capitolului al zecelea: „Și cel drept va trăi prin credință” [Evrei 10.38]. Epistola către Evrei îl conduce pe credincios, ca să spunem așa, în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus. Am vrea să spunem că nimic nu este mai greu de înțeles și de reținut decât faptul că credinciosul poate intra cu îndrăzneală în Locul Preasfânt în orice moment și în orice împrejurare. Credincioșii stau adesea, ca să spunem așa, la intrarea în Locul Preasfânt. Ei nu se consideră apți să intre, dându-le astfel lui satan și lumii timp și ocazia de a-i ataca. Ai greșit? Grăbește-te să intri în Locul Preasfânt! Nu te simți apt? Fugi cu credință prin sângele lui Isus în Locul Preasfânt! Dacă te afli în necaz sau în întristare din cauza inimii tale rele și a lumii care îți creează probleme, fugi direct în Locul Preasfânt, unde numai acolo este siguranță și pace. Dacă suntem acasă acolo, nu suntem acasă în lume. Lumea nu ne poate face rău, dacă suntem ascunși în Hristos.

   Convertirea la Dumnezeu și credința în Domnul Isus sunt necesare pentru a fi salvat de la judecata eternă și pentru a trăi o viață pentru onoarea Sa, așa cum a vrut Dumnezeu. Pavel a predicat această Evanghelie și astfel ea trebuie predicată și astăzi: „Cum nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos, ca să vă vestesc și să vă învăț în public și prin case, mărturisind și iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința față de Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 20.20,21). El nu vorbește despre „credința în Mântuitorul nostru Isus Hristos”, ci despre „credința în Domnul nostru Isus Hristos”. În vestirea Evangheliei, Isus Hristos este prezentat ca Mântuitor și Domn. Oricine Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor Îl acceptă, prin definiție, și ca Domn. Este imposibil să Îl accepți pe Hristos doar ca Mântuitor fără să-L accepți și ca Domn.

   Versete călăuzitoare: Luca 2.36-38; 4.25,26; 7.11-17; 18.1-8; 20.45-21.4

   Luca manifestă un interes remarcabil față de văduve. Întâlnim mai multe văduve pe paginile sale decât în orice altă carte din Noul Testament sau chiar din Vechiul Testament. Ana profetesa; femeia care l-a hrănit pe Ilie în Sarepta; mama din satul Nain care și-a îngropat singurul fiu; femeia care și-a apărat drepturile în parabola văduvei stăruitoare și a judecătorului nedrept - toate acestea erau văduve, iar Luca este singurul evanghelist care le menționează. În același timp, bineînțeles, el menționează și ceea ce consemnează și ceilalți evangheliști, și anume avertismentul Domnului nostru împotriva cărturarilor, deoarece aceștia extorcau bani de la văduve sub pretextul religiozității, și lauda Sa la adresa văduvei care a pus de bunăvoie cei doi bănuți, care reprezentau întregul ei mijloc de trai, în vistieria din Templu.

   Versete călăuzitoare: Leviticul 1

   Arderea-de-tot era cea mai importantă jertfă de o mireasmă plăcută; ea era oferită lui Dumnezeu în întregime și se înălța la El cu toată mireasma ei. În primul rând, ea era destinată în întregime lui Dumnezeu, deși jertfitorul putea vedea în ea măsura acceptării sale de către Dumnezeu. Jertfa era un model al lui Hristos, care S-a adus pe Sine Însuși ca jertfă lui Dumnezeu, „o mireasmă plăcută”.

   Poate că te-ai poticnit și ai sentimentul că ai putea la fel de bine să renunți. Dragă prietene, nu face asta! Diavolul vrea să faci asta, dar Domnul vrea să te ridici, să te judeci și să mergi mai departe. Minciuna diavolului este că, dacă ai căzut, ai căzut atât de mult încât nu mai poți fi restabilit. Cain a crezut același lucru. El a spus: „Nelegiuirea mea este prea mare ca să poată fi iertată” (Geneza 4.13). El credea că ceea ce făcuse era prea grav pentru a fi iertat și restabilit, dar aceasta nu era adevărat. Îl ascultase pe diavol. Domnul spusese: „Dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la ușă” (Geneza 4.7). Exista o măsură pentru tratarea păcatului lui, oricât de grav ar fi fost el.

   Noul Testament ne oferă o serie de motive pentru care creștinii credincioși se poticnesc. Aș dori să folosesc timpul rămas pentru a le trece pe scurt în revistă și a nota cauzele și sper să învățăm ceva din ele. Cele mai multe căderi spirituale în umblarea creștină sunt cauzate de unul sau mai multe dintre aceste șapte lucruri.

   Lucrurile, care i-au dus pe acești tineri la cădere, erau: neglijență, răzvrătire și unul nevinovat, atras printr-o dezbinare.

   Verset călăuzitor: 2 Samuel 4.4

   Căderea lui Mefiboșet este poate cel mai trist caz dintre toate, pentru că nu a fost deloc vina lui. A fost lăsat în mâinile unei persoane neglijente, care l-a făcut să cadă.  Uneori, căderea unui tânăr poate fi pusă, într-o oarecare măsură, pe seama celor care au avut grijă de el. În cazul lui Mefiboșet, „doica” sa a fost cea care l-a făcut să cadă.

   Versete călăuzitoare: 2 Împărați 1.1,2

   Aici avem un alt tânăr care a căzut. La fel ca și Eutih, căderea lui este menită să reprezinte o cădere spirituală pe care o poate avea oricare din poporul Domnului. El era un împărat tânăr, care tocmai urcase pe tronul din Israel în locul tatălui său. Avea viața în față și sunt sigur că arăta destul de bine. Dar, într-o zi, totul s-a oprit când a „căzut printre gratii”. Căderea lui Ahazia a fost foarte gravă. Nu avea să-și mai revină niciodată din ea. Aceasta este o chestiune serioasă, dragi frați și surori. Ea arată că există lucruri în care o persoană poate cădea și din care nu-și poate reveni.

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 20.7-12

   Eutih era un tânăr, care a căzut din adunare! Nu a intenționat să o facă, dar exact asta s-a întâmplat. Căderea lui este o imagine a celor care părăsesc literalmente Adunarea. Vedem că acest lucru se întâmplă din când în când în rândul poporului Domnului și este o tragedie. Putem învăța ceva din asta?

   Vreau să vorbesc în această după-amiază despre trei tineri: Eutih, Ahazia și Mefiboșet. Acești trei tineri aveau ceva în comun - fiecare dintre ei a căzut grav! Dumnezeu a consemnat căderea lor în Cuvântul Său, pentru ca noi să putem învăța ceva. Vreau să-i privim pe toți trei cu ajutorul Domnului, pentru a putea primi învățătura practică pe care El intenționează să ne-o ofere.

   Versete călăuzitoare: Matei 14.22-33

   În timp ce Isus a dat drumul mulțimilor, după ce le-a hrănit, ucenicii se aflau într-o corabie și „se chinuiau cu vâslirea”. Dar în toate greutățile și pericolele lor, Domnul avea ochii îndreptați spre ai Săi. El S-a rugat pentru ei acolo sus pe munte și în a patra strajă din noapte a venit la ei. El nu îi uită niciodată pe ai Săi în greutățile lor. El „poate să ajute”, „are milă” și „poate să mântuiască pe deplin”.

   Versete călăuzitoare: Exodul 38.9-20

   Curtea din față constituia o împrejmuire pentru casa lui Dumnezeu și separa locuința Sa de lumea exterioară. Gândesc că nu ar trebui să ne fie greu să recunoaștem că această incintă este formată de poporul Domnului, care formează efectiv linia de demarcație în această lume între tot ceea ce este de la Dumnezeu și ceea ce nu este de la El. ...

   Noi vrem deci să ne ocupăm cu acest Ierusalim ca loc asupra căreia se concentrează căile lui Dumnezeu cu pământul. Deoarece în Biblie ne sunt descrise căile lui Dumnezeu, vrem să ne ocupăm aproape exclusiv cu ceea ce Sfânta Scriptură face cunoscut despre acest oraș. Trecutul și viitorul aparțin împreună – noi putem înțelege pe unul numai din celălalt. În studiile noastre trebuie de aceea să mergem înapoi la începutul pe care ni-l face cunoscut Biblia despre acest oraș, și apoi foarte pe scurt să ne ocupăm cu unele puncte principale ale istoriei acestui oraș, care sunt esențiale ca să înțelegem viitorul lui. Viitorul acestui oraș se îndreaptă spre un țel final mare: guvernarea Marelui Împărat într-un oraș (Matei 5.35) în timpuri de restaurare a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura prorocilor Săi sfinți din vechime (Faptele apostolilor 3.21). Abia atunci Ierusalimul va fi cu adevărat „Cetatea păcii”, când Prințul (Căpetenia) păcii va domni în mijlocul lui în dreptate și neprihănire (Isaia 9.6,7).

   Verset călăuzitor: Exodul 38.8

   În ordinea construirii, „ligheanul de aramă și piciorul lui” sunt menționate după altarul arderii-de-tot și într-un singur verset. Există puține descrieri propriu-zise în instrucțiunile de construire și de utilizare al acestuia (Exodul 30.17-21), ceea ce este, fără îndoială, revelator, deoarece tăcerea nu este lipsită de semnificație în Scriptură.

   Odată cu înființarea statului Israel a început deja împlinirea profeției referitoare la timpul sfârșitului. În mai 2003, Israel a sărbătorit cea de-a 55-a aniversare a acestui eveniment important. Însă, înainte ca a doua fază a restaurării lui Israel să aibă loc, are loc un alt eveniment central: răpirea tuturor credincioșilor din timpul harului din ziua Cincizecimii încoace, care sunt numiți „Biserica” (în greacă: ekklesia) în Noul Testament. Un pasaj biblic în care este descris clar acest eveniment se găsește în 1 Tesaloniceni 4.13-18. Odată cu răpirea începe o perioadă de șapte ani, care este urmată apoi de Împărăția păcii.

   „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte și pe pământ pace, în oameni bună plăcere!” (Luca 2.14), a proclamat o mulțime de oștiri cerești, care Îl lăudau pe Dumnezeu la nașterea Mântuitorului Isus Hristos, care fusese anunțat cu secole înainte ca Domn al păcii (Isaia 9.6). Când S-a născut, acum aproximativ 2000 de ani, „pacea pe pământ” nu putea încă să vină, deoarece poporul Israel nu L-a acceptat pe Mântuitorul lor, deși se afla într-o situație extrem de deplorabilă și avea o nevoie disperată de pace. Pe lângă aceasta, majoritatea poporului era împrăștiată printre toate popoarele pământului. Doar o mică parte se afla în Israel, dar sub stăpânirea străină a romanilor. Nenumărate pasaje din Sfânta Scriptură indică faptul că, într-o zi, când va veni Domnul păcii, va exista o pace durabilă în întreaga lume. Dumnezeu nu-și abandonează planul de binecuvântare pentru poporul Său pământean și, dincolo de acesta, pentru toate popoarele.

   În scrierile lui Pavel există o serie întreagă de expresii doctrinare care marchează anumite linii de adevăr și care, dacă le înțelegem corect, au o extraordinară influență practică asupra vieții noastre. În cele ce urmează aș dori să prezint douăsprezece dintre aceste expresii care ar putea fi numite „Cei doisprezece oameni în scrierile lui Pavel”.