Versete călăuzitoare: Romani 5.10; 1 Ioan 2.2; Ioan 1.29; Leviticul 16  

   În ultimul timp, subiectul ispășirii și al împăcării a fost discutat ici și colo. Ca să fiu sincer, până de curând acesta era și pentru mine un subiect despre care nu aș fi putut scrie prea multe. Dar apoi am fost atras în discuții ici și colo, așa că a trebuit să mă ocup de acest subiect. Și sunt foarte bucuros că am fost mai mult sau mai puțin forțat să fac aceasta, pentru că este un subiect măreț, care te face să realizezi din nou starea de pierzare din care ne-a salvat Domnul Isus. Însă nu intenționez să fac un studiu detaliat al noțiunilor ispășire și împăcare, ci doresc doar să arăt că aceste două noțiuni sunt foarte diferite. Dorința mea este să abordez acest subiect cât mai concis și mai clar posibil. În toate discuțiile, am observat că termenii ispășire și împăcare au fost folosiți aproape ca sinonime. În cazul meu personal, am descoperit că până acum nici eu nu făcusem o diferențiere clară. Dar trebuia să existe o diferență, pentru că la urma urmei sunt două cuvinte complet diferite - nu numai în germană, ci și în greacă.

   Versete călăuzitoare: Iuda 17-25  

   Epistola lui Iuda, fratele lui Iacov, vorbește profetic despre declinul creștinismului, care se va sfârși în cele din urmă prin apostazia completă față de Dumnezeu și de Hristosul Său. Imaginea, pe care o zugrăvește, este înfricoșătoare. Iuda a vrut să le scrie credincioșilor despre mântuirea lor comună; dar, punându-și toată sârguința, a fost nevoit să-i „îndemne să lupte pentru credința dată sfinților odată pentru totdeauna”. Oameni răi se strecuraseră, „care au schimbat harul Dumnezeului nostru în destrăbălare și-L tăgăduiau pe singurul nostru Stăpân și Domn, Isus Hristos”, batjocoritori, oameni „firești”, care nu aveau Duhul, ci umblau după poftele lor de neevlavie.

   Există o diferență fundamentală între robul lui Dumnezeu și ceea ce se înțelege în mod obișnuit prin termenul de „rob”. Acesta este angajat și lucrează pentru un salariu. Acela spune: „Iubesc pe stăpânul meu” (Exodul 21.5). Dragostea, nu salariul, este motivația sa pentru muncă și slujire. ...

   „Harul Meu îți este de ajuns”. Acesta a fost răspunsul Domnului la rugămintea slujitorului Său. Luther traduce: „Fii mulțumit cu harul Meu!” - și este cu siguranță dorința Domnului ca noi să fim mulțumiți cu el. Dar spune: „Harul Meu îți este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune”. Aceasta este o afirmație, o declarație din partea lui Dumnezeu Însuși. Este desigur cea mai scurtă descriere a plinătății harului Său și a ceea ce poate face acesta, pe care o găsim în cuvinte. Este sentința proprie a lui Dumnezeu cu privire la harul Său. Domnul vrea să spună, ție și mie: Ceea ce harul Meu este capabil să facă și ceea ce îți oferă este pe deplin suficient, astfel încât să nu suferi nicio lipsă. ...

   Există flux și reflux, înălțimi și adâncimi în viața credinciosului. Nu trebuie să fie așa, dar experiența ne învață că așa este. Chiar și Moise, cel mai blând om de pe fața pământului, a cedat uneori sub povara responsabilităților care grevau asupra lui. Vedem aceasta într-un mod deosebit în Numeri 11, unde îl auzim spunându-I lui Dumnezeu în chinul sufletului său: „Pentru ce ai făcut rău robului Tău? și de ce nu am căpătat eu favoare înaintea ochilor Tăi, de ai pus asupra mea povara acestui întreg popor? Am zămislit eu pe tot poporul acesta, i-am născut eu, ca să-mi zici: «Poartă-i la sânul tău cum poartă o doică pe sugar», până în țara pe care ai jurat-o părinților lor? ... Nu pot să port singur tot poporul acesta, pentru că este prea greu pentru mine. Și dacă faci aşa cu mine, omoară-mă, Te rog, dacă am căpătat favoare în ochii Tăi, și să nu-mi văd nenorocirea!”

   Nu este întâmplător faptul că Cuvântul lui Dumnezeu folosește în mod repetat această imagine. Nu există nicio altă imagine pentru înțelegerea omenească care ar putea aduce grija Dumnezeului și Domnului nostru atât de viu în fața sufletelor noastre și, în același timp, să fie extrasă atât de direct din viața noastră. Întreaga încredere a inimii este trezită atunci când se citește: „Domnul este păstorul meu, nu voi duce lipsă de nimic” [Psalmul 23.1].

   Cum va fi atunci când milioane și milioane de copii chemați prematur ni se vor alătura pentru a cânta laudele lor în cer! Când ne gândim la aceasta, nenorocirile cutremurătoare, care duc brusc la moarte un număr mare de copii mici, ni se par mai puțin teribile; vedem dragostea lui Dumnezeu pentru copii chiar și în aceasta. Și ca un balsam liniștitor se așterne pe inima sângerândă a mamei, care a trebuit să renunțe la micuțul ei drag, când se gândește că acum este eliberată de toate grijile legate de mântuirea veșnică a copilului ei iubit și că știe că acesta este la Isus, unde există doar fericire, pace și bucurie. Inima chinuită se liniștește, iar laudele și mulțumirile se înalță către Dumnezeul dragostei.

   Atunci când o persoană mântuită devine conștientă de filiația sa față de Dumnezeu, ea își dă seama, de asemenea, că Dumnezeu a scos-o din lume și din lucrurile ei și a pus-o înapoi în ea pentru a fi o mărturie pentru El în viitor. Dacă dorința de a-L sluji pe Dumnezeu nu se manifestă într-un suflet, aceasta dovedește fie că el nu este încă convertit - poate că a fost serios tulburat, trezit, dar probabil că nu a experimentat niciodată curățirea păcatelor sale - fie că se află într-o stare a inimii care îl separă practic de Dumnezeu. Sper cu încredere că niciunul dintre cititorii mei credincioși nu se află într-o astfel de stare, ci că toți vor dori împreună cu mine să „strălucească ca niște lumini în această lume” [Filipeni 2.15b] în mica lor măsură. Dumnezeu ne-ar putea duce în cer imediat după convertirea noastră, dar nu o face, pentru că, în calitate de copii ai Săi, trebuie să fim un chip al lui Hristos, Fiul Său preaiubit, în această lume. El ne cheamă: „Să aveți în voi gândul acesta, care era și în Hristos Isus!” [Filipeni 2.5].

   [Citește: Numeri 35, Deuteronomul 19]

   Isus se va întoarce ca Preot împărătesc, „Preotul de pe tronul Său”, și așa cum Melhisedec l-a întâmpinat pe Avraam nu cu sânge, ci cu pâine și vin și l-a binecuvântat, tot așa Domnul, întorcându-Se din Locul Preasfânt de sus, va întâmpina rămășița credincioasă a poporului Său cu toate binecuvântările și bucuriile care vor constitui partea lui Israel în Împărăția milenară. (Mulțimea necredincioasă a poporului, deși s-a întors de asemenea în țară, va pieri în timpul judecății.) Atunci, Domnul nu va mai sluji în partea dinapoi a perdelei, urmând exemplul lui Aaron, ci, ca adevăratul Melhisedec, dezvăluind un nou caracter al preoției Sale, va împărtăși poporului Său binecuvântările pe care „Dumnezeul cel Preaînalt, care stăpânește cerul și pământul” (numele pe care Dumnezeu și-L va asuma în Împărăția de o mie de ani) le-a pregătit pentru poporul Său. Atunci ucigașul de oameni va putea părăsi cetatea de refugiu și se va întoarce bucuros la proprietatea sa. „În ziua aceea, zice Domnul oștirilor, veți invita fiecare pe aproapele său sub viță și sub smochin” (Zaharia 3.10). „Cei răscumpărați ai Domnului se vor întoarce și vor veni cu cântări de bucurie în Sion; și o bucurie eternă le va încununa capul” (Isaia 35.10).

   Dar noi, meditând la aceste lucruri, vrem să exclamăm astăzi împreună cu psalmistul: „Și cât de scumpe îmi sunt gândurile Tale, Dumnezeule, cât de mare este numărul lor! Dacă aș vrea să le număr, sunt mai numeroase decât nisipul.” Și: „Să le vestesc și să le spun, sunt prea numeroase pentru a le istorisi” (Psalmul 139.17,18; 40.5).

   Este o bucurie pentru fiecare credincios să poată aplica unuia sau altuia dintre oamenii credincioși ai lui Dumnezeu care au mers înainte cuvintele: „Domnul a dat reușită călătoriei sale”. Cei care le rostesc din inimă nu îi laudă pe cei plecați, ci Îi dau glorie doar lui Dumnezeu. Pe de altă parte, Dumnezeu nu le va reține răsplata pentru credincioșia lor. El Însuși le-a promis aceasta.

   Versete călăuzitoare: 2 Samuel 11 și 12

   Poate că și nouă ne vor fi amintite consecințele triste și durabile ale păcatelor noastre pentru tot restul vieții noastre. Dar să lăudăm pe Domnul pentru adevărul din 1 Ioan 1.9: „Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios și drept să ne ierte păcatele și să ne curățească de orice nedreptate”! Indiferent cât de mare este păcatul nostru, există iertare adevărată și deplină! Această realitate aduce mângâiere - mângâierea lui Dumnezeu - în inimile noastre chinuite de vină.

   Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 9.24-27

   În analogia sa din 1 Corinteni 9.24-27, Pavel se referă la jocurile grecești, precursoarele Jocurilor noastre Olimpice. În acea perioadă existau competiții de alergare, lupte, box și alte sporturi. Versetul 24 înseamnă că toți creștinii ar trebui să alerge ca învingătorii. Aceasta înseamnă că trebuie să fim la fel de disciplinați în pregătire și competiție ca orice atlet victorios.

   Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 9.26,27; 1 Corinteni 6.12; Galateni 5.22,23

   Ucenicia are de-a face cu disciplina! Fără disciplină, nu suntem ucenici. Disciplina, ordinea și stăpânirea de sine sunt necesare mai mult ca oricând. Stăpânirea de sine? Pentru mulți, acesta este un cuvânt ciudat și de modă veche. Dar Biblia ne spune că stăpânirea de sine este una dintre filigranele „autenticității” unui copil al lui Dumnezeu și un semn clar că Duhul Sfânt locuiește în el (vezi Galateni 5.22,23).

   În competițiile olimpice, sportivul trebuie să se concentreze asupra țelului - nu asupra premiului - pentru a câștiga premiul. El nu se poate grăbi să ajungă direct la masa cu medalii! Pentru a câștiga aurul, atletul trebuie să aibă obiectivul înaintea ochilor. Acest lucru poate fi evident când vine vorba de atletism și de Jocurile Olimpice, dar nu și când vine vorba de analogia spirituală corespunzătoare. Prea des ne uităm la premiul victoriei și pierdem din vedere țelul. Filipeni 3.14 se referă atât la premiul victoriei, la „premiul luptei”, cât și la țelul din viața noastră de creștini. Care este diferența și cum putem noi, „privind drept spre țintă, să urmărim premiul chemării de sus a lui Dumnezeu”?

   În trecut, dacă un atlet dorea să câștige la Jocurile Grecești, avea nevoie de ore de alergare și de un stil de viață disciplinat. Aplicația la creștinul în creștere este evidentă: trebuie să fim disciplinați în pregătirea noastră creștină. Regulile de antrenament pot include trezitul devreme în fiecare zi pentru a citi Biblia și a ne ruga ...

   Faptul că renunți la propria viață pentru un scop este demonstrat cel mai clar de sportivii care se antrenează pentru Jocurile Olimpice. Acești sportivi își dedică viața scopului de a câștiga o medalie olimpică. Ei fac în mod voluntar sacrificii enorme pentru a-și atinge scopul. De exemplu, ei trebuie să sacrifice alte interese și activități din viața lor. Acestea trebuie să fie puse pe planul doi, ca să spunem așa. Programul lor de pregătire le cere să renunțe la toate lucrurile care nu fac parte din plan - fie că este vorba de mâncare sau de alte activități care intră în conflict cu obiectivele lor. Ei trebuie, așa cum se spune în Matei 16.25, să-și „piardă” viața pentru a atinge acest obiectiv.

   Versete călăuzitoare: Matei 6.25-34

   Deși astăzi avem alte griji decât oamenii din vremea lui Isus, nu este ușor să nu ne fie frică atunci când citim titlurile din ziare. Există cineva care să le citească și să nu se îngrijoreze niciodată? Lumea este în mod constant în criză și, prin urmare, știrile ne pot face să ne temem și să ne neliniștim cu privire la viitor. Cu toate acestea, Isus spune de trei ori în acest pasaj „nu vă îngrijorați”! Și El ne dă două motive pentru care nu ar trebui să ne îngrijorăm ...

   Dacă Dumnezeu este omnipotent, nu ne poate elibera de toată suferința noastră? Și dacă El este dragoste - nu va face El aceasta? Nu a murit Isus pentru a ne elibera de toate bolile și sărăcia? Mulți oameni se luptă cu aceleași întrebări importante. Aceste întrebări ating esența caracterului lui Dumnezeu - credincioșia Sa, puterea Sa, dragostea Sa și voința Sa. Biblia ne învață cu adevărat că nu trebuie să ne facem niciodată griji, să fim bolnavi sau săraci? Trebuie să-L privim pe Dumnezeu ca pe un uriaș automat cosmic care trebuie să ne livreze bunurile (vindecare, eliberare, siguranță, libertate, prosperitate etc.) imediat ce punem „monedele credinței” potrivite și ne „revendicăm drepturile”?

   Versete călăuzitoare:  Ioan 21

   Pasajul nostru începe cu: „După acestea, Isus s-a arătat”. După acestea! După ce? După tot ce se întâmplase până atunci. El a uscat lacrimile Mariei, a îndepărtat frica femeilor îndurerate, l-a mângâiat pe Petru cel necăjit; a deschis înțelegerea ucenicilor de la Emaus abătuți și le-a făcut inimile să ardă; a adus salutul păcii ucenicilor descurajați; le-a arătat mâinile și picioarele Sale, dovada inconfundabilă că murise pentru ei și încheiase lucrarea de răscumpărare; l-a lăsat pe necredinciosul Toma să-și pună degetul în mâinile Sale și în coasta Sa. Nu au fost toate acestea suficiente? Mai era nevoie de ceva? Ah, El îi cunoștea pe ucenicii Săi și inimile lor rătăcite și, în dragostea Sa grijulie, a vegheat asupra lor.

   Versete călăuzitoare:  Geneza 11.1-8

   După Potop, oamenii au vrut „să-și facă un nume” construind un turn uriaș care să „ajungă până la ceruri”. Ei nu au vrut să ajungă la Dumnezeu, ci să se înalțe pe ei înșiși! Rădăcina atitudinii lor era mândria. Natura noastră umană căzută tânjește după recunoaștere și măreție. Oamenii sunt în căutarea propriilor „15 minute de faimă”. Vedem dovada acestui lucru astăzi pe YouTube și Facebook! Oamenilor le place „să-și facă un nume”.

   Biblia învață că inima umană este prin natura sa înșelătoare, incorigibil de rea și stricată și sursa tuturor relelor, și nu doar uneori, ci „toată ziua”. Acesta este felul în care Biblia descrie inima umană. Să comparăm aceasta cu ideea larg răspândită, că inima ar trebui dată lui Dumnezeu. Ar trebui să-I dau Dumnezeului sfânt ceva pe care El Însuși îl descrie ca fiind „înșelător, și fără nici o speranță de vindecare”? Oare El, ai cărui ochi sunt „prea curați ca să privească răul” Se va uita apoi la mine cu bunăvoință?

   Scriptura vorbește adesea despre noapte, iar multe pasaje vor sta acum înaintea ochilor spirituali ai dragilor noștri cititori, fără ca ei să fie nevoiți să-și deschidă Biblia. Unii se vor gândi cu siguranță la acea noapte, acea noapte teribilă, despre care iubitul nostru Isus a vorbit mai devreme (compară cu Matei 26.31,34), în care primul om a putut să-și desfășoare toată răutatea, trădând dușmanilor săi, în persoana lui Iuda Iscarioteanul, care fusese luat în stăpânire de satan, cu un sărut, cel mai înalt semn exterior de afecțiune umană, pe Cel care revelase doar dragoste și har adevărat, pe Domnul Isus, Fiul lui Dumnezeu, al doilea Om, în care Dumnezeu Și-a întâlnit creația păcătoasă în har. Ce noapte! ...

   Dacă nu cunoaștem planul principal sau scopul principal al lui Dumnezeu pentru acest pământ, desigur, nu putem înțelege detaliile acestui plan în decursul timpului.

   Scopul Său principal formează baza pentru detaliile din căile Sale pregătitoare și din domnia Sa pe pământ. Slujitorii Săi din diferitele epoci puteau fi de folos pentru El și folosiți de El numai în măsura în care au înțeles gândurile și planurile Sale. Dacă nu cunoșteau acestea, eforturile lor de a-L sluji nu erau decât un obstacol în calea împlinirii planurilor Sale.

   Prin urmare, este foarte important și pentru noi să investigăm din Scriptură care sunt scopurile și planurile lui Dumnezeu în prezent. ...

   Versete călăuzitoare: Tit 1; 1 Timotei 3; 1 Petru 5.2

   Verset călăuzitor: Efeseni 1.15

   Verset călăuzitor: Matei 27.54

   Acestea au fost cuvintele centurionului care l-a păzit pe Isus pe cruce. Lucrurile, care s-au petrecut în acele ore, au mărturisit că Cel care a atârnat între cei doi răufăcători nu era nimeni altul decât Fiul lui Dumnezeu.

   Această afirmație a centurionului ne duce gândul la alte exemple și evenimente din viața Domnului de aici de jos, care mărturisesc același lucru. Deși gloria persoanei Sale era voalată în asemănarea trupului păcatului, totuși atât de multă splendoare a gloriei Sale personale strălucea adesea din chipul de slujitor și din evenimente care nu atrăgeau atenția în sine, încât cei ai căror ochi au fost deschiși de harul lui Dumnezeu au trebuit să-și ridice glasul în laudă și adorație. Aș dori să relatez aici câteva astfel de exemple.

   Verset călăuzitor: Isaia 35.1

   Un celebru poet englez, Browning, a scris cu imaginație poetică: „Dumnezeu este în cerul Său și în lume totul este bine”; dar acest vers adesea citat nu corespunde adevărului. Dumnezeu este într-adevăr în cerul Său, dar în lume nu totul este bine, căci aici totul este în cea mai mare dezordine. Cum ar putea fi totul în regulă într-o lume care L-a condamnat pe Domnul său de drept, Creatorul său, la moartea pe cruce și care și astăzi Îl disprețuiește și Îl respinge și nu Îl recunoaște ca Domn? O lume care se numește „creștină” cu o ironie diabolică! Influența creștinismului a adus, desigur, mult bine pe pământ. Cât de infinit mai rău ar arăta această lume dacă Biserica lui Hristos nu ar fi aici; ea este sarea pământului, care încă mai ține în frâu putreziciunea, ea este și lumina lumii în timpul absenței Domnului ei, dar cu toate acestea, lumea se află într-o stare de răzvrătire și de revoltă împotriva lui Dumnezeu.

   Verset călăuzitor: Ioan 19.41

   De multe ori am trecut peste acest pasaj atunci când am citit Cuvântul. În această dimineață, în dimineața de Paști, gândurile mele au zăbovit asupra acestor cuvinte și mereu mi-a trecut prin suflet faptul că în locul unde a fost răstignit El a existat un mormânt.

   M-am gândit la grădina despre care Scriptura ne vorbește prima dată; în acea grădină nu era niciun mormânt. Grădina aceea era în Eden, iar aceasta era în locul unde Domnul a fost răstignit; ne putem mira că acolo a existat un mormânt?

   Versete călăuzitoare: Tit 1.2; 3.7

   Citind acest pasaj din Scriptură, cineva ar putea întreba: „Dacă nu avem deja viața eternă, cum putem vorbi de speranța vieții eterne?”

   Există multă lipsă de cunoaștere în rândul copiilor lui Dumnezeu cu privire la „viața eternă”. Unii cred că viața eternă înseamnă existență eternă. Dacă ar fi așa, atunci toți oamenii ar avea viață eternă, deoarece toți au o existență eternă. Omul bogat din iad are o existență eternă la fel ca și Lazăr. De asemenea, viața eternă nu este doar o viață spirituală, ci este mult mai mult.

   Versete călăuzitoare: Luca 22.19; 1 Corinteni 11.24-25

   Versete călăuzitoare: Marcu 10.1; Luca 4.16; 22.39; (Faptele apostolilor 17.2)

   Credincioșilor care celebrează Cina Domnului duminica ori de câte ori este posibil (vezi eseul „Faceți aceasta în amintirea Mea”!) li se reproșează adesea că fac din această chestiune un simplu obicei, însă această strângere laolaltă este mult prea sublimă și solemnă pentru a fi degradată în acest fel; simplul obicei ar deveni mult prea ușor un obicei și o obișnuință goală, ba chiar moartă! - Acest reproș, rostit cu gesturile și expresiile necesare, face o impresie profundă asupra multor copii modești ai lui Dumnezeu și îi determină să aibă acel sentiment de reverență față de Cina Domnului, pe care „biserica”, care nu acceptă Scriptura ca bază unică, este prea fericită să îl cultive. La urma urmei, aceasta nu face decât să-i asigure și mai mult presupusul „drept” de a fi singurul administrator al așa-numitului „sacrament”. S-ar putea spune multe despre aceasta, dar mă voi abține să o fac aici. -

   Dar chiar și mulți dintre cei care nu mai privesc „Cina Domnului” (1 Corinteni 11.20) ca pe un „sacrament” bisericesc, ci ca pe o celebrare dată de Domnul Adunării credincioase, pentru a-și aminti de El, sunt uneori descurajați de obiecția de mai sus (devine ușor un obicei fără conținut) să urmeze cuvintele Domnului - „Faceți aceasta în amintirea Mea!” - atât de des și cu bucurie pe cât ar vrea și ar putea-o face de dragul Lui. Aș vrea să încerc să le fiu de folos.

   Versete călăuzitoare: Luca 8.34—39; 13.11—13; 2 Corinteni 1.20; 2.14

   Foarte semnificative sunt cuvintele scurte „prin noi” din 2 Corinteni 1.20 și 2.14. Există o „procesiune triumfală” a lui Dumnezeu în Hristos, dar ea este cu „noi”; și există o mireasmă a cunoașterii lui Dumnezeu în orice loc, dar ea este „prin noi”. Pavel vorbește aici despre el însuși și despre colaboratorii săi și despre faptul că Dumnezeu a triumfat în slujitorii Săi, așa cum poate să o facă în noi și în slăbiciunea noastră. În primul pasaj (2 Corinteni 1.20), Pavel vorbește despre ceea ce este spre „gloria lui Dumnezeu” - dar și aceasta este „prin noi”.

   Versete călăuzitoare: 1 Samuel 1.24-2.10

   Gândurile noastre nu ar trebui să fie limitate de micile circumstanțe în care trăim. Ele ar trebui să se înalțe în sus spre planurile glorioase ale lui Dumnezeu cu privire la Biserică, la Israel și la toate „marginile pământului”, da, la noua creație, la „ziua eternității”. Nu există nicio promisiune în Cuvântul lui Dumnezeu care să nu fie a noastră în Hristos Isus.

   Cititorul meu! Să fii impresionat de Isus, Mântuitorul glorificat, să ai certitudinea iertării păcatelor, să te bucuri de pacea lui Dumnezeu, să mărturisești Numele Domnului în fața oamenilor, să aștepți revenirea Lui și să-L slujești cu bucurie și devotament în timpul acestei așteptări – acesta este creștinismul.

   Versete călăuzitoare: Luca 9.10-56

   Încă o dată aș vrea să repet în concluzie, pentru că multora dintre noi pare să le fie atât de greu să învețe: Niciodată un om nu va renunța cu totul la ego-ul său până când nu va descoperi că acesta este cel mai detestabil lucru care există în lume. Dar, odată ce a recunoscut aceasta, nu mai ezită să se elibereze de sub dominația lui și o face în modul cel mai simplu cu putință, punând în locul egoului ceea ce este cel mai înalt și mai glorios, pe Fiul lui Dumnezeu, permițându-I să-i umple inima și transformându-se în chipul Său prin privirea Persoanei Sale.

   Verset călăuzitor: 1 Timotei 6.16

   Spune Biblia în mod explicit că sufletul este nemuritor? Răspuns Nicăieri în Scriptură nu se afirmă explicit aceasta. Dar asta nu dovedește că sufletul nu este nemuritor.

   Versete călăuzitoare: Evrei 11.1-19

   Acest capitol are un caracter cu totul special, cu totul diferit de capitolele precedente și de următoarele. Este, ca să spunem așa, un comentariu - o explicație - a cuvintelor de la sfârșitul capitolului al zecelea: „Și cel drept va trăi prin credință” [Evrei 10.38]. Epistola către Evrei îl conduce pe credincios, ca să spunem așa, în Locul Preasfânt prin sângele lui Isus. Am vrea să spunem că nimic nu este mai greu de înțeles și de reținut decât faptul că credinciosul poate intra cu îndrăzneală în Locul Preasfânt în orice moment și în orice împrejurare. Credincioșii stau adesea, ca să spunem așa, la intrarea în Locul Preasfânt. Ei nu se consideră apți să intre, dându-le astfel lui satan și lumii timp și ocazia de a-i ataca. Ai greșit? Grăbește-te să intri în Locul Preasfânt! Nu te simți apt? Fugi cu credință prin sângele lui Isus în Locul Preasfânt! Dacă te afli în necaz sau în întristare din cauza inimii tale rele și a lumii care îți creează probleme, fugi direct în Locul Preasfânt, unde numai acolo este siguranță și pace. Dacă suntem acasă acolo, nu suntem acasă în lume. Lumea nu ne poate face rău, dacă suntem ascunși în Hristos.

   Pentru mulți dintre copiii lui Dumnezeu, gândul de a apărea înaintea scaunului de judecată al lui Dumnezeu sau al lui Hristos este destul de neînțeles. Ei cred că o astfel de înfățișare este imposibil de împăcat cu harul pe care l-au primit și contrazice în mod direct cuvântul potrivit căruia toți cei care cred în mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său au viață eternă și nu vor ajunge la judecată. Dar ei trec cu vederea faptul că Scriptura nu vorbește cu privire la cei răscumpărați despre o judecare a lor, ci doar despre o descoperire (arătare) a lor sau despre a da socoteală, și că o astfel de descoperire completă este necesară atât din partea lui Dumnezeu, cât și din partea lor. De asemenea, ei nu au înțeles încă faptul că, tocmai pentru a ne da nouă (credincioșilor) îndrăzneală în ziua judecății, „dragostea s-a împlinit cu noi prin aceasta: pentru că așa cum este El (Hristos), așa suntem și noi în lumea aceasta”. Dacă ar fi cunoscut desăvârșirea acestei dragoste, nu s-ar teme de scaunul de judecată, căci „în dragoste nu este frică, ci dragostea desăvârșită alungă frica” (compară cu 1 Ioan 4.17-19).

    Verset călăuzitor: Ioan 6.54

   Capitolul al cincilea al Evangheliei lui Ioan Îl prezintă pe Fiul lui Dumnezeu ca fiind Cel care dă viață cui vrea (Ioan 5.21), iar capitolul al șaselea Îl prezintă pe Fiul Omului venit în carne, pâinea vie, care S-a coborât din cer, pentru ca cineva să mănânce din ea și să nu moară (Ioan 6.49,50). Iudeii, în aroganța și necredința lor, nu au înțeles aceste două aspecte, au cerut un semn de la Isus, care să dovedească că El este așa cum spune, și au cârtit asupra faptului că El S-a numit pâinea care S-a coborât din cer. La urma urmei, părinții lor mâncaseră mana în pustiu, așa cum era scris: „El le-a dat să mănânce pâine din cer”. În acest fel, credeau ei, Moise își confirmase misiunea divină; dar ce făcuse Isus în acest sens? Ei au trebuit apoi să audă că nu Moise le dăduse pâinea din cer, ci că Tatăl le dădea acum adevărata pâine din cer. „Pentru că”, spune Domnul, „pâinea lui Dumnezeu este aceea care coboară din cer și dă viață lumii”. Și după aceea: „Adevărat, adevărat vă spun: Cine crede în Mine are viața eternă. Eu sunt pâinea vieții. Părinții voștri au mâncat mana în pustiu și au murit. ... dacă mănâncă cineva din această pâine, va trăi etern” (Ioan 6.33,47-51).

    Versete călăuzitoare: Exodul 3 și 4

   Moise a petrecut nu mai puțin de patruzeci de ani în pustiu și a învățat acolo ceea ce avea nevoie pentru activitatea sa viitoare. Acolo a fost pregătit ca instrument util pentru Dumnezeu și ca salvator al poporului său. Ce contrast față de viața sa anterioară de la curtea lui Faraon!

    Versete călăuzitoare: 1 Timotei 5.3-16

   Pavel numește trei însușiri ale unei văduve, care este „cu adevărat văduvă”:  ea este „singură”,  ea „și-a pus speranța în Dumnezeu”, și  ea „stăruie noapte și zi în cereri și rugăciuni” (1 Timotei 5.5). O văduvă, care este „cu adevărat văduvă”, va prezenta, prin urmare, aceste însușiri înaintea lui Dumnezeu. În mod remarcabil, în Evanghelia după Luca găsim trei văduve, la care se întâlnesc aceste descrieri.

   Verset călăuzitor: Coloseni 2.9

   Hristos era pe deplin Om pe pământ și, de asemenea, pe deplin Dumnezeu. Se spune în Coloseni 1.19: „Întregii plinătăți a Dumnezeirii i-a plăcut să locuiască în El”. Iar Coloseni 2.9 continuă spunând foarte clar: „În El locuiește trupește toată plinătatea Dumnezeirii”. Ca Om, întreaga plinătate a Dumnezeirii locuiește trupește în El. Ultimul pasaj biblic (Coloseni 2.9) arată în mod deosebit clar că aceasta locuiește încă în El. Însuși cuvântul „trupește” ne arată că Domnul Isus se află acum în cer ca Om glorificat. Astfel, Coloseni 2.9, în mod deosebit, este una dintre cele mai convingătoare dovezi că Domnul se află acum în cer ca Om și, în același timp, este Dumnezeu desăvârșit.

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2

   Verset călăuzitor: 1 Tesaloniceni 5.3

   Apelul la pace care răsună din partea lumii necredincioase este fals, este un apel înșelător. Dar alături de el există o chemare adevărată la „pace”, și anume pacea pe care Hristos a făcut-o pe cruce prin sângele Său, care a fost vestită mai întâi de El Însuși și apoi de mesagerii Săi: „Pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos, ... care a fost dat pentru greșelile noastre și a fost înviat pentru îndreptățirea noastră” (Romani 5.1 și 4.25). Hristos a făcut această pace pentru toți, pentru cei apropiați și cei îndepărtați, pentru iudei, păgâni și creștinii de nume. 

    Nu înălțarea lui Hristos încheie Evanghelia după Matei, ci promisiunea: „Iată, Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârșitul veacului”.

   Evanghelistul Marcu, care, sub călăuzirea Duhului Sfânt, a schițat imaginea Slujitorului și Profetului desăvârșit al lui Dumnezeu, relatează: „Domnul, deci, după ce le-a vorbit, a fost înălțat la cer și S-a așezat la dreapta lui Dumnezeu. Și ei, plecând, au predicat pretutindeni. Domnul lucrând cu ei și întărind cuvântul prin semnele care-l urmau”.

   Evanghelistul Luca, care descrie harul lui Dumnezeu, care s-a arătat în Fiul Omului într-un mod atât de minunat, și care este și autorul cărții Faptele apostolilor, ne oferă două relatări despre înălțarea Domnului.

   Ca și Matei, Ioan nu ne relatează înălțarea, dar dintr-un motiv diferit. Duhul Sfânt l-a folosit pe Ioan pentru a-L pune pe Domnul Isus înaintea ochilor noștri ca Fiu al lui Dumnezeu, ca fiind Cuvânt devenit carne, care a locuit printre noi, a cărui glorie putea fi văzută ca gloria „Singurului de la Tatăl”. Ca atare, Domnul nu avea nevoie, ca să spunem așa, să Se urce la cer.

   Verset călăuzitor: Ioan 14.19b

   Noi trăim datorită relației intime cu Domnul, în care am fost aduși. Prin credință, din partea noastră, și prin darul Duhului, din partea Lui, suntem uniți cel mai strâns cu El, făcuți una cu El. Suntem în relație cu El așa cum sunt mădularele unui trup cu capul sau ca ramurile cu trunchiul copacului. Iar această legătură strânsă și personală cu El trebuie să fie prezentă pentru ca o persoană să se poată bucura cu adevărat de binecuvântările harului Său. Sufletul trebuie să se fi întâlnit, ca să spunem așa, cu sufletul Său, inima trebuie să fi intrat în contact cu inima Sa, la fel cum un râu se varsă în mare pentru a se contopi cu ea pentru totdeauna.

   Verset călăuzitor: Ioan 19.14

   În mod repetat se pune întrebarea cum se poate împăca ora indicată în Ioan 19.14, „Era cam pe la ceasul al șaselea”, cu relatările celorlalți evangheliști, care relatează concordant că răstignirea Domnului a avut loc la ora trei și că întunecarea soarelui s-ar fi produs la ceasul al șaselea. Soluția acestei aparente contradicții a preocupat dintotdeauna mințile multor comentatori, și s-a ajuns la o mare varietate de concluzii.

   Verset călăuzitor: Ioan 17.1

   Este bine cunoscut faptul că, în ultimele Sale vorbiri adresate ucenicilor Săi (Ioan 13-16), Domnul Isus Se plasează ca și cum ar fi de cealaltă parte a crucii, ca și cum lucrarea de pe Golgota ar fi fost deja împlinită. La fel se întâmplă și în minunata Sa rugăciune către Tatăl (Ioan 17), pe care ucenicii au avut voie să o audă în acel moment și care ne-a fost păstrată de Duhul Sfânt, pentru ca noi să putem „avea bucuria Lui deplină în noi” (versetul 13). Prin urmare, „ceasul”, despre care Domnul vorbește, nu este ceasul suferinței Sale, ca în Ioan 12.27, și nici nu este de fapt ceasul glorificării Sale ca Fiu al Omului, conform planurilor lui Dumnezeu, ci este ceasul întoarcerii Fiului la Tatăl.

   Versete călăuzitoare: Geneza 9.12-16

   Cât de diferit afectează aceleași lucruri sufletele oamenilor! Cei care umblă cu Dumnezeu Îl văd pe Dumnezeu peste tot, în timp ce necredincioșii nu-L văd nicăieri. Unii Îl aud pe Dumnezeu vorbind în creația Sa ca și în providența Sa, dar în fața ochilor altora se pot desfășura cele mai mari minuni ale naturii, pot avea loc cele mai izbitoare lucrări ale providenței divine, dar ei nu recunosc mâna Domnului în ele.

   Convertirea la Dumnezeu și credința în Domnul Isus sunt necesare pentru a fi salvat de la judecata eternă și pentru a trăi o viață pentru onoarea Sa, așa cum a vrut Dumnezeu. Pavel a predicat această Evanghelie și astfel ea trebuie predicată și astăzi: „Cum nu am ascuns nimic din ceea ce este de folos, ca să vă vestesc și să vă învăț în public și prin case, mărturisind și iudeilor și grecilor pocăința față de Dumnezeu și credința față de Domnul nostru Isus Hristos” (Faptele apostolilor 20.20,21). El nu vorbește despre „credința în Mântuitorul nostru Isus Hristos”, ci despre „credința în Domnul nostru Isus Hristos”. În vestirea Evangheliei, Isus Hristos este prezentat ca Mântuitor și Domn. Oricine Îl acceptă pe Hristos ca Mântuitor Îl acceptă, prin definiție, și ca Domn. Este imposibil să Îl accepți pe Hristos doar ca Mântuitor fără să-L accepți și ca Domn.

   Versete călăuzitoare: Neemia 4.9-11

   Ce părere ai tu despre obstacole și împotrivire atunci când ai un proiect sau o sarcină de rezolvat? Crezi că obstacolele sunt de nedepășit și te lași tentat să renunți sau le vezi ca pe niște garduri, care te provoacă să sari peste ele și să continui să alergi?

   Versete călăuzitoare: Luca 2.36-38; 4.25,26; 7.11-17; 18.1-8; 20.45-21.4

   Luca manifestă un interes remarcabil față de văduve. Întâlnim mai multe văduve pe paginile sale decât în orice altă carte din Noul Testament sau chiar din Vechiul Testament. Ana profetesa; femeia care l-a hrănit pe Ilie în Sarepta; mama din satul Nain care și-a îngropat singurul fiu; femeia care și-a apărat drepturile în parabola văduvei stăruitoare și a judecătorului nedrept - toate acestea erau văduve, iar Luca este singurul evanghelist care le menționează. În același timp, bineînțeles, el menționează și ceea ce consemnează și ceilalți evangheliști, și anume avertismentul Domnului nostru împotriva cărturarilor, deoarece aceștia extorcau bani de la văduve sub pretextul religiozității, și lauda Sa la adresa văduvei care a pus de bunăvoie cei doi bănuți, care reprezentau întregul ei mijloc de trai, în vistieria din Templu.

   Versete călăuzitoare: Luca 7.36-8.3

   Una dintre cele mai frumoase trăsături ale Evangheliei lui Luca este aceea că Îl prezintă pe Hristos ca Învingător și Salvator al celor marginalizați și oprimați, ca Cel care poate reda adevărata demnitate oamenilor a căror viață a luat-o cumva razna sau care sunt respinși sau chiar persecutați de societate. Iar scopul acestei serii de studii este de a examina unii dintre oamenii care au fost salvați și restabiliți de Hristos.

   Versete călăuzitoare: Luca 5.27-32; 18.9-14; 19.1-10

   Funcționarii de la finanțe nu sunt deloc oamenii noștri preferați. Ei sunt, în general, ținta umorului nostru sarcastic și, uneori, sunt în centrul unor gânduri mai puțin plăcute atunci când primim evaluarea noastră fiscală. Desigur, în momente de luciditate totală a gândurilor, ne dăm seama că sunt oameni onorabili care fac o treabă nepopulară, dar necesară. Însă, colectorul de taxe din Palestina antică era un cu totul alt fel de om. ...

   Verset călăuzitor: Matei 24.30

   Ziua Domnului stă în contrast cu Ziua Omului. Ea este, așa cum sugerează și numele, legată de Domnul Isus Hristos, când drepturile, cerințele și gloria Sa vor fi realizate. Atunci El va domni peste lumea întreagă și va lucra pentru Dumnezeu ca Omul al doilea, ultimul Adam, ca adevărata contra-imagine a lui David și Solomon. În acel moment, așa cum Biblia prezice de multe ori, tronul Său va fi în Ierusalim, iar stăpânirea Sa se va extinde până la marginile pământului. Toți trebuie să se plece înaintea Lui și să-L recunoască, iar Împărăția Sa nu va avea sfârșit. ...

   Întreaga lume geme sub povara grea a războiului mondial. Ea simte că această stare îngrozitoare nu mai poate fi suportată mult timp și tânjește după o pace timpurie. Toți, dacă nu a fost învățați de Cuvântul lui Dumnezeu, sunt de părere că victoria partidului său va aduce un timp de pace, dreptate și siguranță. Adevărații creștini nu împărtășesc această speranță. Ei știu că judecăți și mai mari, mult mai grele și mai teribile decât cele actuale, vor lovi pământul înainte de a se instaura o „împărăție de nezdruncinat”, o domnie a dreptății și a păcii sub sceptrul glorios al lui Isus Hristos (compară cu Evrei 12.26-28). Având în vedere vărsarea de sânge și suferința îngrozitoare a acestui război, este de înțeles că unii credincioși și-au format opinia că ne-am afla deja în timpurile sfârșitului și că am ajuns la „începutul durerilor” (Matei 24.8), care preced „ziua Domnului” (2 Tesaloniceni 2.2), „ziua lui Iehova”, așa cum este numită în Vechiul Testament. Dar nu este așa. Noi trăim încă în epoca harului. „Ceasul încercării, care va veni peste tot pământul locuit” (Apocalipsa 3.10) nu a sosit încă. ...

   Verset călăuzitor: Ioan 12.32

   Este o scenă solemnă, pe care ne-o prezintă evanghelistul Ioan în capitolul 12 al Evangheliei sale (Ioan 12.27-33). El, care odată spusese Tatălui: „Iată, Eu vin ca să fac voia Ta” (Evrei 10.9), Se pregătea să pună pe altarul lui Dumnezeu trupul Său, pe care Dumnezeu îl „pregătise” pentru El. Doar câțiva pași Îl mai despărțeau de cruce, a cărei umbră cădea din ce în ce mai întunecată pe drumul Său singuratic.

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 1-9

   Din Evanghelii aflăm multe lucruri în legătură cu Fiul Omului în cer, unde din când în când se face referire la această taină. Domnul Însuși vorbește despre faptul că, în timpul veacului prezent, El va fi văzut stând acolo la dreapta puterii și că, la timpul Său, va veni de acolo pe norii cerului (Matei 26.64). Mai mult, auzim din propria Sa gură că, după venirea Sa, El va ședea pe tronul gloriei Sale (Matei 25.31). Acestea sunt doar două exemple ale modului în care această taină mare a fost anunțată în avans. Dar Persoana văzută în Evanghelii este Dumnezeu, revelat în carne și, ca atare, activ pe pământ. Pe de altă parte, în capitolele din Faptele apostolilor, care continuă relatările evangheliștilor, se vorbește despre Omul glorificat în cer și despre modul în care El este activ acolo.

   Această scrisoare a fost scrisă unei surori care își pierduse soțul în război. Joel D., autorul scrisorii, fiind el însuși pe front, are cuvinte de încurajare și mângâiere pentru sora lui.

   Scrisoarea emoționantă a fratelui nostru francez Joel D., pe care o publicăm astăzi, a fost scrisă cu câteva luni înainte de cea publicată în numărul din septembrie al revistei „Botschafter des Heils in Christo”. Joel D. fusese deja rănit destul de grav la începutul războiului. Abia recuperat, a fost trimis din nou pe front. De acolo, tânărul de 25 de ani le-a scris părinților săi următoarele rânduri.

   La începutul Psalmului 22 întâlnim o expresie de o gravitate zguduitoare și de o importanță fără egal. Este vorba de întrebarea: „Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?”. Cine a fost Cel care I-a adresat această întrebare lui Dumnezeu? Era Fiul lui Dumnezeu, care era deja în sânul Tatălui înainte de întemeierea lumii, subiectul desfătării infinite a lui Dumnezeu; Creatorul și Susținătorul universului, Dumnezeu peste toate, lăudat în veci; în același timp, Omul fără pată, sfânt, desăvârșit, care nu păcătuise niciodată și nici nu putea păcătui, pentru că nu cunoștea păcatul; un Om adevărat, născut dintr-o femeie, făcut ca noi în toate, cu o singură excepție: păcatul. ...

   Versete călăuzitoare: Leviticul 1

   Cea de-a treia carte a lui Moise începe cu relatarea că din Cortul întâlnirii Domnul îl cheamă pe Moise. Aici este vorba despre apropierea de Dumnezeu. Jertfele sunt mijloacele pentru atingerea acestui scop, ele simbolizând lucrarea lui Hristos, prin care am fost aduși la Dumnezeu. Există o diferență clară între primele două jertfe pe care le găsim aici - cea de-a treia jertfă este o suplimentare, ca să spunem așa - și jertfele pentru păcat. Arderea-de-tot și jertfa de mâncare sunt de sine stătătoare. Jertfa de pace (sau de părtășie) depinde de acestea. Acestea sunt urmate de jertfe de altă natură, și anume jertfa pentru păcat și jertfa pentru vină. Acestea sunt cele două grupe de jertfe.

   Printre multe alte nume și titluri, Domnul nostru poartă și numele de Piatră. El este Piatra, la fel cum El este calea, ușa, viața etc. Fiecare nume ne descoperă frumuseți și perfecțiuni deosebite în El, și din orice punct de vedere am privi la El - vom găsi întotdeauna motive de bucurie și de închinare. Acest lucru se va întâmpla și dacă Îl privim puțin astăzi ca fiind „Piatra”...

   Versete călăuzitoare: Leviticul 1

   Arderea-de-tot era cea mai importantă jertfă de o mireasmă plăcută; ea era oferită lui Dumnezeu în întregime și se înălța la El cu toată mireasma ei. În primul rând, ea era destinată în întregime lui Dumnezeu, deși jertfitorul putea vedea în ea măsura acceptării sale de către Dumnezeu. Jertfa era un model al lui Hristos, care S-a adus pe Sine Însuși ca jertfă lui Dumnezeu, „o mireasmă plăcută”.

   Versete călăuzitoare: Deuteronomul 21.22,23

   Faptul că această rânduială ciudată a lui Dumnezeu se referea la Hristos și moartea Sa pe cruce ar putea părea la început dur și incredibil pentru cineva care nu este instruit în Scriptură. Dar nu lipsesc motivele care să confirme această afirmație, care sunt luate în parte din caracterul Legii și în parte din explicația dată de Duhul Sfânt în altă parte. În primul rând, această rânduială în sine este de o asemenea natură încât, dacă referirea la Hristos este îndepărtată din ea, nu poate avea niciun temei rezonabil. ...

   Verset călăuzitor: Ioan 19.30

   După ce a luat oțetul, Isus a spus: «S-a sfârșit!». Senzația dureroasă a setei și băutura de oțet care a urmat a fost ultima suferință, pe care Isus a trebuit să o îndure înainte de moartea Sa ... În acest al șaselea cuvânt se pune piatra de hotar, la care se termină suferințele trupului și ale sufletului Său; da, totodată, în el se pune coroana, ca să zicem așa, pe toate suferințele îndurate până atunci și se proclamă public împlinirea lor.

   În limba greacă, această expresie constă dintr-un singur cuvânt: „tetelestai”, prin a cărui scurtime Mântuitorul nostru a vrut să ne arate că trebuie să ne întrebăm ce s-a împlinit, deoarece nu menționează nimic anume.

   Verset călăuzitor: Proverbele 29.5

   Un cuvânt demn de luat în seamă! Puțini sunt cei care s-au gândit vreodată serios la natura lingușirii, la originile ei și la consecințele ei adesea nefaste, mai ales pentru cei care o practică. O „limbă mincinoasă” [Proverbele 26.28], așa cum o numește Cuvântul, este un rău teribil și răspândit. Dumnezeu spune despre om, în general: „Ei vorbesc neadevăr unul către altul; vorbesc cu buză lingușitoare, cu inimă fățarnică” (Psalmul 12.2). Prin urmare, poate că ar fi bine să spunem un cuvânt despre acest subiect.

   Verset călăuzitor: Romani 6.10

   Domnul nostru preamărit a venit o dată în această lume pentru a rezolva problema gravă a păcatului. Acesta a fost scopul venirii Sale. El a venit să ia locul nostru ca păcătoși, să moară pentru noi. Nu exista o altă cale de a rezolva această chestiune. El nu a murit pentru că ar fi trebuit să moară; oh, nu, El a fost Cel Sfânt și Drept. El a murit pentru noi din har și având în vedere păcatul care ne murdărise și ne ținea captivi; și a făcut-o odată pentru totdeauna. Această lucrare nu poate și nu trebuie să fie repetată niciodată. El a trebuit să o facă din cauza păcatului care ne despărțea de Dumnezeu pentru totdeauna, iar acum, pentru că a îndeplinit lucrarea dificilă, El nu mai are nimic de-a face cu păcatul. „Pentru că, în ceea ce a murit, a murit față de păcat odată pentru totdeauna”.

   Verset călăuzitor: 1 Ioan 4.8

   Orice om este prin natură, așa cum ne spune Cuvântul lui Dumnezeu, mort în păcate, înstrăinat de viața lui Dumnezeu; iar natura lui, pe care a primit-o ca urmare a nașterii sale din primul Adam, este vrăjmașă împotriva lui Dumnezeu. Aceasta este mărturia lui Dumnezeu despre el. Nu există dragoste în inima lui, nici pentru Dumnezeu, nici pentru aproapele său. Într-o inimă firească poate exista o dragoste naturală, dar ea nu cunoaște dragostea adevărată, dragostea pentru Dumnezeu, dragostea pentru frați; căci „dragostea este din Dumnezeu” [1 Ioan 4.7]. Dar atunci când un om este adus la viață prin puterea Duhului Sfânt, adică este născut din nou, el primește o natură nouă, viața divină.

   Poate că te-ai poticnit și ai sentimentul că ai putea la fel de bine să renunți. Dragă prietene, nu face asta! Diavolul vrea să faci asta, dar Domnul vrea să te ridici, să te judeci și să mergi mai departe. Minciuna diavolului este că, dacă ai căzut, ai căzut atât de mult încât nu mai poți fi restabilit. Cain a crezut același lucru. El a spus: „Nelegiuirea mea este prea mare ca să poată fi iertată” (Geneza 4.13). El credea că ceea ce făcuse era prea grav pentru a fi iertat și restabilit, dar aceasta nu era adevărat. Îl ascultase pe diavol. Domnul spusese: „Dacă nu faci bine, păcatul stă culcat la ușă” (Geneza 4.7). Exista o măsură pentru tratarea păcatului lui, oricât de grav ar fi fost el.

   Noul Testament ne oferă o serie de motive pentru care creștinii credincioși se poticnesc. Aș dori să folosesc timpul rămas pentru a le trece pe scurt în revistă și a nota cauzele și sper să învățăm ceva din ele. Cele mai multe căderi spirituale în umblarea creștină sunt cauzate de unul sau mai multe dintre aceste șapte lucruri.

   Verset călăuzitor: Coloseni 3.24

   Aproape că nu există un domeniu din viața și experiențele unui creștin credincios care să fie supus unor schimbări mai mari decât cel al slujirii. În toate formele obișnuite ale vieții creștine, slujirea capătă adesea un caracter mai mult sau mai puțin asemănător cu cel al slujirii ca rob, adică este exercitată ca o chestiune de datorie și apoi este adesea percepută ca o încercare sau chiar ca o cruce. Lucrurile, care inițial erau făcute cu plăcere și bucurie, devin pe termen lung sarcini plictisitoare, care poate că sunt făcute în continuare cu fidelitate, dar cu o aversiune ascunsă, cu dorința mărturisită sau nemărturisită de a nu mai fi nevoit să fie făcute, sau cel puțin nu la fel de des. În locul „Am voie să fac?”, rostit cu bucurie, apare datoria „Trebuie să fac?”, rostită cu amărăciune. Jugul, care inițial a fost blând, devine apăsător, povara cândva ușoară devine grea.

   În timp ce distribuiam tractate într-un sat izolat, într-o zi, am dat peste o femeie credincioasă de optzeci și patru de ani care trăia singură într-o mansardă. Tot ceea ce am văzut era dovada unei mari sărăcii. Considerând că bătrâna singuratică avea nevoie de un cuvânt de încurajare, i-am spus: „Stimată doamnă, în curând încercările de pe cale vor fi în urma noastră și vom fi complet fericiți acolo sus, la Domnul nostru Isus!”

   „Acolo eu sunt acasă”, a răspuns ea.

   (Discurs rostit cu ani în urmă la înmormântarea unui vechi slujitor al Domnului)

   Un cuvânt m-a preocupat mereu în această după-amiază. Îl citim în Apocalipsa 4.1: „După acestea am văzut: și iată o ușă deschisă în cer, și glasul dintâi, ca de trâmbiță, pe care l-am auzit vorbind cu mine, spunând: „Suie-te aici și-ți voi arăta cele ce trebuie să aibă loc după acestea”.

   Scumpii mei frați și scumpele mele surori! Cerul nu este atât de departe de noi pe cât credem de obicei; nu, este aproape! ...

   Verset călăuzitor: Iosua 1.9

   Un credincios ar trebui să fie întotdeauna capabil să justifice, cu demnitatea credinței care se bazează doar pe puterea și autoritatea lui Dumnezeu, calea pe care merge, lucrarea pe care o face și locul pe care îl ocupă. Aceasta nu este aroganță sau mândrie, nu este încredere în sine sau laudă deșartă; nu, este exact opusul: neîncredere în sine și încredere în Dumnezeu.

   Verset călăuzitor: Marcu 5.36

   Nimic nu este mai dificil pentru inima omului decât să stea liniștită și să creadă. Este complet contrar naturii sale. De aceea, credința este numită și „un dar al lui Dumnezeu”, iar Dumnezeu este Cel care o susține, o încurajează și o răsplătește din belșug, căci credința Îl onorează pe Dumnezeu.

   Lucrurile, care i-au dus pe acești tineri la cădere, erau: neglijență, răzvrătire și unul nevinovat, atras printr-o dezbinare.

   Verset călăuzitor: 2 Samuel 4.4

   Căderea lui Mefiboșet este poate cel mai trist caz dintre toate, pentru că nu a fost deloc vina lui. A fost lăsat în mâinile unei persoane neglijente, care l-a făcut să cadă.  Uneori, căderea unui tânăr poate fi pusă, într-o oarecare măsură, pe seama celor care au avut grijă de el. În cazul lui Mefiboșet, „doica” sa a fost cea care l-a făcut să cadă.

   Versete călăuzitoare: Romani 5.1-11

   Abia atunci când păcătosul simte povara grea a păcatului în prezența lui Dumnezeu, când inima lui, nesigură și neliniștită, tânjește după pace, învață să înțeleagă că are nevoie de har, și încă de un har desăvârșit, pentru a fi mântuit. Dar cât de profundă și de puternică trebuie să fie impresia atunci când într-o astfel de inimă prin puterea activă a Duhului Sfânt pătrunde Cuvântul: „Care {Hristos} a fost predat pentru greșelile noastre și a fost înviat pentru îndreptățirea noastră” (Romani 4.25)! Această afirmație scurtă și simplă conține cea mai plăcută evanghelie pentru păcătosul pierdut. El vede aici dreptatea lui Dumnezeu, de care trebuie să se teamă din cauza păcatelor sale, satisfăcută în cel mai desăvârșit mod. Ea și-a găsit satisfacția în moartea Altuia, în moartea ca jertfă a lui Hristos pe Golgota. În locul păcătosului, păcatul a fost judecat în carne. „Pentru că, ceea ce legea nu putea să facă, întrucât era slabă prin carne, Dumnezeu, trimițând pe propriul Său Fiu, în asemănare cu carnea păcatului și pentru păcat, a condamnat păcatul în carne” (Romani 8.3).

   Faptul că Cuvântul lui Dumnezeu învață ce este sfințirea este cunoscut de orice cititor atent al Scripturii; într-adevăr, mii de oameni vor mărturisi cu ușurință că este un adevăr foarte binecuvântat și prețios. S-a scris și s-a discutat mult despre el și în zilele noastre. Deci, dacă ar fi necesar vreodată, atunci astăzi, când Satana face eforturi atât de mari pentru a răspândi doctrine false și rele și pentru a jefui poporul lui Dumnezeu de adevăr, se cuvine să comparăm cu atenție ceea ce se învață despre acest subiect, cu învățăturile Cuvântului lui Dumnezeu și să examinăm dacă „oamenii sfințirii”, așa cum sunt numiți în mod obișnuit, susțin cu adevărat adevărul potrivit lui Dumnezeu sau dacă au căzut în capcana pusă cu viclenie de dușman.

   Verset călăuzitor: Iacov 4.7

   Omul este o creatură și, prin urmare, o ființă dependentă, căci orice creatură este în mod necesar dependentă de Creatorul său. Ascultarea de Dumnezeu se cuvine deci oricărui om; da, el Îi datorează lui Dumnezeu ascultarea și este deci pasibil de pedeapsă dacă își urmează propria voință. Neascultarea și voința proprie din partea sa echivalează cu o răzvrătire directă împotriva lui Dumnezeu. Iată de ce i se spune lui Saul cel îndărătnic: „Pentru că răzvrătirea este ca și păcatul ghicirii și încăpățânarea este ca nelegiuirea și ca închinarea la idoli” (1 Samuel 15.23a).

   Verset călăuzitor: Evrei 11.4

   „Prin credință pricepem că lumile au fost întocmite prin Cuvântul lui Dumnezeu” [Evrei 11.3], iar creația era frumoasă și fără pată când Dumnezeu a privit la lucrarea Sa în ziua a șaptea. Totul era „foarte bine” [Geneza 1.31]. Dar, vai!, nu a rămas așa. Păcatul a intrat în lume și, de atunci, creația a fost supusă deșertăciunii și suferinței; „nu de bunăvoie”, după cum citim în Romani 8, „ci din cauza celui care a supus-o” [Romani 8.20], adică a omului. Omul însuși a fost de acum înainte separat de Dumnezeu printr-o prăpastie de netrecut; păcatul s-a interpus între el și Dumnezeul cel sfânt, iar o relație între Dumnezeu și om, așa cum avusese loc în grădina Eden, nu mai era posibilă.

   Versete călăuzitoare: 2 Împărați 1.1,2

   Aici avem un alt tânăr care a căzut. La fel ca și Eutih, căderea lui este menită să reprezinte o cădere spirituală pe care o poate avea oricare din poporul Domnului. El era un împărat tânăr, care tocmai urcase pe tronul din Israel în locul tatălui său. Avea viața în față și sunt sigur că arăta destul de bine. Dar, într-o zi, totul s-a oprit când a „căzut printre gratii”. Căderea lui Ahazia a fost foarte gravă. Nu avea să-și mai revină niciodată din ea. Aceasta este o chestiune serioasă, dragi frați și surori. Ea arată că există lucruri în care o persoană poate cădea și din care nu-și poate reveni.

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 20.7-12

   Eutih era un tânăr, care a căzut din adunare! Nu a intenționat să o facă, dar exact asta s-a întâmplat. Căderea lui este o imagine a celor care părăsesc literalmente Adunarea. Vedem că acest lucru se întâmplă din când în când în rândul poporului Domnului și este o tragedie. Putem învăța ceva din asta?

   Vreau să vorbesc în această după-amiază despre trei tineri: Eutih, Ahazia și Mefiboșet. Acești trei tineri aveau ceva în comun - fiecare dintre ei a căzut grav! Dumnezeu a consemnat căderea lor în Cuvântul Său, pentru ca noi să putem învăța ceva. Vreau să-i privim pe toți trei cu ajutorul Domnului, pentru a putea primi învățătura practică pe care El intenționează să ne-o ofere.

   Versete călăuzitoare: Tit 2.11-13

   Harul lui Dumnezeu! - Ce câmp vast, imens, plin de cele mai bogate și mai prețioase roade, se deschide înaintea ochilor noștri când auzim acest singur cuvânt: „Harul lui Dumnezeu”! - un tezaur plin de bogății inepuizabile, de argint, de aur și de pietre prețioase strălucitoare. Harul unei căpetenii puternice de pe acest pământ este cu siguranță ceva prețios, de dorit; dar ce este el în comparație cu harul lui Dumnezeu? Ca o singură picătură, și nici măcar o picătură pură, în comparație cu inundațiile cristaline ale unui lac măreț, ale cărui adâncimi nu pot fi măsurate de nicio creatură.

   Harul lui Dumnezeu! - Cât de dulce și de plăcut sună acest cuvânt în urechile unui păcătos condamnat la judecata veșnică! Cât de mângâietor și înviorător vorbește inimii pelerinului credincios pe drumul său printr-un pustiul obositor și periculos!

   Există o diferență importantă între cele două cântări de mulțumire sau de laudă din Apocalipsa 1.5,6 și 5,9-14. Cea din capitolul 1 este cu adevărat o mulțumire; în capitolul 5, însă, este mai degrabă o laudă, o celebrare a ceea ce Mielul este vrednic să facă și să primească. Cântarea de laudă din primul capitol este expresia închinării sau adorației recunoscătoare adusă de cei răscumpărați de pe pământ. În capitolul al cincilea, în schimb, ne aflăm în cer; prin urmare, este mai mult o prezentare a închinării cerești, a închinării tuturor locuitorilor cerului, de fapt a tuturor ființelor create din cer, de pe pământ, de sub pământ și de pe mare. De asemenea, trebuie remarcat faptul că aceste două exprimări sublime ale sentimentelor nu sunt doar diferite în sine, ci sunt produse și de două cauze diferite. Cu toate acestea, rămâne adevărat că, pe lângă diferență, există și o mare asemănare, iar pentru a arăta clar atât diferența, cât și asemănarea, aș dori să intru puțin în detaliile acestui mare subiect. ...

   Mântuitorul, Fiul Omului, a atârnat pe cruce pe moarte; El, Cel drept, a stat în locul celor nedrepți, purtând păcatele noastre în propriul Său trup pe lemn. Aceasta era marea Sa lucrare pentru noi. Dar când unul dintre cei doi răufăcători, între care a fost răstignit și care amândoi Îl insultau, s-a convertit, s-a descoperit o lucrare a harului în acel om. ...

   Versete călăuzitoare: Matei 14.22-33

   În timp ce Isus a dat drumul mulțimilor, după ce le-a hrănit, ucenicii se aflau într-o corabie și „se chinuiau cu vâslirea”. Dar în toate greutățile și pericolele lor, Domnul avea ochii îndreptați spre ai Săi. El S-a rugat pentru ei acolo sus pe munte și în a patra strajă din noapte a venit la ei. El nu îi uită niciodată pe ai Săi în greutățile lor. El „poate să ajute”, „are milă” și „poate să mântuiască pe deplin”.

   După ce în ultimele luni am tratat în repetate rânduri „lupta creștinului”, astăzi aș dori să atrag atenția cititorului asupra unui alt subiect de același interes profund și personal. Este vorba de speranța creștinului, adică speranța credinciosului în revenirea Domnului său. Acesta este un subiect pe care fiecare creștin credincios ar trebui să-l cunoască bine, și aș vrea să-l rog pe cititor să-și îndrepte împreună cu mine gândurile, nu numai gândurile, ci toate impulsurile și afecțiunile inimii sale, către acest subiect. Iubitul nostru Domn, Fiul Dumnezeului celui viu, revine pentru noi din cer; acesta este subiectul adevărat și propriu-zis al speranței și așteptării noastre, și El vine să ne introducă în casa Tatălui.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 6.10-20

   De la un luptător se așteaptă să aibă calități deosebite, iar învingătorul este copleșit de onoruri; dar cine îl laudă pe cel laș? Cu regret, el este în fruntea listei întunecate a celor pierduți din Apocalipsa 21.8, unde citim: „Dar cât despre cei lași și necredincioși ... partea lor este în iazul care arde cu foc și pucioasă”. Expresia „cei lași” se referă aici la cei care se tem să-L mărturisească pe Isus ca Mântuitor și Domn de teama consecințelor. Ei sunt lași când vine vorba de Hristos. În ochii lui Dumnezeu, acesta este un păcat de cea mai joasă și întunecată speță. Pentru că astfel de oameni cunosc în mod evident ceva despre Hristos și despre bunătatea Sa, și totuși le este rușine de Numele Său în fața oamenilor. Prin urmare, catalogați drept „lași”, ei își vor găsi destinația veșnică în iazul de foc.

   Versete călăuzitoare: Leviticul 1

   Jertfitorul poate oferi un vițel, o oaie, o capră sau o pasăre, și anume o turturică sau un pui de porumbel. Dar, în toate cazurile, trebuie să aibă loc moartea. Jertfa lui Cain - adică o jertfă fără moartea jertfei de ispășire [compară cu Geneza 4.3] - nu poate fi primită. Nu contează cât de mult sau cât de puțin înțelegem despre Hristos: trebuie să recunoaștem că jertfa Sa ispășitoare este absolut necesară.

   Versete călăuzitoare: Ioan 13,5; 15.2; 1 Ioan 3.3

   Capitolele 13-16 din Evanghelia după Ioan se caracterizează printr-o seriozitate deosebită, melancolică; ele ni-L arată pe Domnul nostru în ultimele ore dinaintea morții Sale în conversație cu ucenicii Săi iubiți. În izolare liniștită, El se preocupă cu ei și îi învață despre momentul în care nu va mai fi cu ei. El știa că venise ceasul ca El să plece din această lume la Tatăl și ca ei să rămână în urmă fără El. De aceea, El îi încredințează dragostei și purtării de grijă a Tatălui într-un mod cu totul special (Ioan 17). ...

   Versete călăuzitoare: Matei 14.22-36

   Corabia care pleacă pe mare este o imagine a mărturiei Evangheliei, care merge la păgâni. Apostolii, care s-au urcat pe corabie, reprezintă rămășița credincioasă a iudeilor, care au fost scoși din iudaism și primiți în Biserica creștină. În același timp, Domnul „S-a suit pe munte, ca să Se roage”. Aceasta înseamnă că Domnul S-a înălțat la cer pentru a îndeplini lucrarea Sa actuală de Mare preot, de rugăciune de mijlocire pentru ai Săi aflați în această lume

   Omul are un suflet nemuritor. Corpurile se descompun, sufletele rămân. Dacă mașinăria trupului nostru, atât de minunat creat de Dumnezeu, cedează, „dacă se desface casa pământească a cortului nostru”, sufletul rămâne și va rămâne pentru eternitate. Probabil că există în prezent pe pământ în jur de o mie cinci sute de milioane de suflete nemuritoare {n.tr.: articolul a apărut în anul 1932}. În fiecare an, milioane trec din timp în eternitate, pentru a o petrece fie în fericire și lumină strălucitoare, fie în nenorocire și întuneric. Natura noastră rămâne păstrată pentru întotdeauna. Adam și Eva trăiesc încă, la fel ca toți nenumărații lor urmași. O generație după alta vine și pleacă. Pământul este un câmp imens de morți; la fel și mările își adăpostesc nenumărații lor morți. Milioane și milioane de milioane au trecut permanent granițele timpului, purtați de o putere asupra căreia nu au avut niciun control. Roata timpului se învârte încet, dar irezistibil și neîncetat.

   Versete călăuzitoare: Exodul 38.9-20

   Curtea din față constituia o împrejmuire pentru casa lui Dumnezeu și separa locuința Sa de lumea exterioară. Gândesc că nu ar trebui să ne fie greu să recunoaștem că această incintă este formată de poporul Domnului, care formează efectiv linia de demarcație în această lume între tot ceea ce este de la Dumnezeu și ceea ce nu este de la El. ...

   Noi vrem deci să ne ocupăm cu acest Ierusalim ca loc asupra căreia se concentrează căile lui Dumnezeu cu pământul. Deoarece în Biblie ne sunt descrise căile lui Dumnezeu, vrem să ne ocupăm aproape exclusiv cu ceea ce Sfânta Scriptură face cunoscut despre acest oraș. Trecutul și viitorul aparțin împreună – noi putem înțelege pe unul numai din celălalt. În studiile noastre trebuie de aceea să mergem înapoi la începutul pe care ni-l face cunoscut Biblia despre acest oraș, și apoi foarte pe scurt să ne ocupăm cu unele puncte principale ale istoriei acestui oraș, care sunt esențiale ca să înțelegem viitorul lui. Viitorul acestui oraș se îndreaptă spre un țel final mare: guvernarea Marelui Împărat într-un oraș (Matei 5.35) în timpuri de restaurare a tuturor lucrurilor, despre care Dumnezeu a vorbit prin gura prorocilor Săi sfinți din vechime (Faptele apostolilor 3.21). Abia atunci Ierusalimul va fi cu adevărat „Cetatea păcii”, când Prințul (Căpetenia) păcii va domni în mijlocul lui în dreptate și neprihănire (Isaia 9.6,7).

   Verset călăuzitor: Exodul 38.8

   În ordinea construirii, „ligheanul de aramă și piciorul lui” sunt menționate după altarul arderii-de-tot și într-un singur verset. Există puține descrieri propriu-zise în instrucțiunile de construire și de utilizare al acestuia (Exodul 30.17-21), ceea ce este, fără îndoială, revelator, deoarece tăcerea nu este lipsită de semnificație în Scriptură.

   Odată cu înființarea statului Israel a început deja împlinirea profeției referitoare la timpul sfârșitului. În mai 2003, Israel a sărbătorit cea de-a 55-a aniversare a acestui eveniment important. Însă, înainte ca a doua fază a restaurării lui Israel să aibă loc, are loc un alt eveniment central: răpirea tuturor credincioșilor din timpul harului din ziua Cincizecimii încoace, care sunt numiți „Biserica” (în greacă: ekklesia) în Noul Testament. Un pasaj biblic în care este descris clar acest eveniment se găsește în 1 Tesaloniceni 4.13-18. Odată cu răpirea începe o perioadă de șapte ani, care este urmată apoi de Împărăția păcii.

   „Glorie lui Dumnezeu în cele preaînalte și pe pământ pace, în oameni bună plăcere!” (Luca 2.14), a proclamat o mulțime de oștiri cerești, care Îl lăudau pe Dumnezeu la nașterea Mântuitorului Isus Hristos, care fusese anunțat cu secole înainte ca Domn al păcii (Isaia 9.6). Când S-a născut, acum aproximativ 2000 de ani, „pacea pe pământ” nu putea încă să vină, deoarece poporul Israel nu L-a acceptat pe Mântuitorul lor, deși se afla într-o situație extrem de deplorabilă și avea o nevoie disperată de pace. Pe lângă aceasta, majoritatea poporului era împrăștiată printre toate popoarele pământului. Doar o mică parte se afla în Israel, dar sub stăpânirea străină a romanilor. Nenumărate pasaje din Sfânta Scriptură indică faptul că, într-o zi, când va veni Domnul păcii, va exista o pace durabilă în întreaga lume. Dumnezeu nu-și abandonează planul de binecuvântare pentru poporul Său pământean și, dincolo de acesta, pentru toate popoarele.

   În scrierile lui Pavel există o serie întreagă de expresii doctrinare care marchează anumite linii de adevăr și care, dacă le înțelegem corect, au o extraordinară influență practică asupra vieții noastre. În cele ce urmează aș dori să prezint douăsprezece dintre aceste expresii care ar putea fi numite „Cei doisprezece oameni în scrierile lui Pavel”.