Reactualizat: 03.12.2019 

   Ce citesc?

   Ce citesc arată ce sunt.

   „Ce citesc?” – „Ce ar trebui de fapt să citesc?” – Acestea sunt întrebări importante pentru fiecare credincios. Întrebările acestea conţin mai mult decât noi vrem să recunoaştem. Fiecare din noi trebuie să-şi răspundă sincer la aceste întrebări. Un proverb cunoscut spune: Arată-mi prietenii tăi şi eu îţi spun ce eşti tu. Noi am putea să spunem la fel de bine: Arată-mi raftul tău de cărţi şi eu îţi spun unde te afli. Sau exprimat altfel: Arată-mi ce cărţi, ce publicaţii şi ce ziare citeşti şi eu îţi spun care este starea ta spirituală.

   Democraţia ni se prezintă ca punct final al înţelepciunii timpurilor trecute. Istoria ne arată – aşa se poate spune – protocolul lung şi obscur al experienţelor omeneşti cu privire la formele de guvernare, şi trăgând foloase din experienţele trecute s-a dezvoltat ideea democratică şi ea îşi ocupă acum locul între naţiunile progresiste. Este – ca să folosim renumitul slogan al lui Abraham Linkoln – „Domnia poporului, prin popor, pentru popor”. În practică însă se ajunge că oamenii sunt conduşi de o majoritate a poporului – căci niciodată ei nu sunt unanimi, motiv pentru care minoritatea trebuie să cedeze; şi această majoritate ar trebui să guverneze prin reprezentanţii ei aleşi spre binele tuturor şi nu numai pentru interesele majorităţii. Dacă ei vor face aceasta, aceasta este o altă întrebare.

   Versete călăuzitoare: Evrei 13.1-6

   Ce rămâne: dragostea frățească

Evrei 13.1: Dragostea frățească să rămână.

   Primul verset este foarte scurt. Cuvântul a rămâne este în fond același cu cel din Evrei 12.27. Când vine ziua zguduirii, vor rămâne numai lucrurile care nu pot fi zguduite. Şi din acestea face parte dragostea frăţească. Ea rămâne neclătinată în veac. De aceea nu ar trebui ea să ocupe astăzi un loc statornic între credincioşi?

   Verset călăuzitor: 2 Corinteni 5.8

   Sunt două lucruri pentru cel care crede, care merg împreună: pe de o parte siguranţa venirii Domnului şi pe de altă parte nesiguranţa dacă noi vom adormi sau nu înainte de venirea Lui. Numai Dumnezeu ştie dacă eu voi fi depus cortul meu trupesc sau dacă îl voi poseda când Hristos va veni în nor. Însă eu nicidecum nu sunt neliniştit în siguranţa venirii Sale cu privire la faptul că nu ştiu dacă atunci voi fi încă în trup sau în afara trupului.

   În ambele cazuri o binecuvântare ne este sigură, care depăşeşte cu mult binecuvântarea actuală. Putem fericiţi să lăsăm în seama Lui felul în care El decide cu privire la coliba pământească. Este bine să fim aici pentru El. Mult mai bine este să adormim şi să mergem la El. Dar cel mai bine este totuşi să ne trezim în asemănarea cu El, fie că eu am adormit ori Îl voi vedea la venirea Lui aşa cum este.

   În Geneza 4-5 ne sunt prezentate două linii genealogice, una prin Cain şi una prin Set. Fiecare al şaptelea urmaş, Lameh şi Enoh, ne dau imagini foarte diferite şi caracteristice din viaţa oamenilor. Lameh, ca al şaptelea urmaş pe linia lui Cain, este omul răutăţii, Enoh, ca al şaptelea pe linia lui Set, este "luat" de Dumnezeu înainte de potop şi prin aceasta ne dă o imagine despre Adunare (Biserică), care va fi răpită înainte de necaz.

   Versete călăuzitoare: Tit 1.5

   După introducerea din primele patru versete Pavel ajunge acum la tema principală a scrisorii. Mai întâi el a tratat „învăţătura sănătoasă”, acum ajunge la exercitarea practică a ei în Casa lui Dumnezeu. Instrucţiunile, pe care apostolul le dă, se pot împărţi în două grupe: mai întâi (în restul capitolului 1) instrucţiuni personale pentru Tit, care se referă la rânduirea de bătrâni precum şi felul de procedare faţă de învăţătorii falşi; după aceea urmează (în capitolul 2) îndemnuri pentru diferite clase de credincioşi; bătrâni şi tineri, bărbaţi şi femei precum şi robi.

   Deodată lui Martin Luther a început să-i devină clar: toate încercările slabe, pe care le întreprindem ca să ne îndreptăţim şi să ispăşim pentru păcatele noastre sunt inutile şi lipsite de sens. Bărbaţii, femeile şi copiii nu sunt salvaţi de pedeapsa pentru păcatele lor prin ceea ce fac (sau plătesc), ci prin ceea ce ei cred. Credinţa în lucrarea de ispăşire făcută de Hristos este singura suficientă pentru a deveni salvat.

   Politeţe (maniere)

   Un gând despre Domnul Isus

   Versete călăuzitoare: Romani 15.2,3

Romani 15.2,3: Fiecare dintre noi să placă aproapelui său spre bine, pentru zidire. Pentru că şi Hristos nu Şi-a plăcut lui Însuşi.

   Versete călăuzitoare: 1 Timotei 6

   Ce capitol rupt de lume, dacă am voie să mă exprim aşa, este 1 Timotei 6! La începutul acestui capitol credincioşii sunt atenţionaţi să nu folosească faptul că ei sunt credincioşi sau fraţi în Hristos, pentru relaţia lor în lume. Astfel robul credincios este învăţat să slujească în continuare ca rob şi să dea toată onoarea stăpânului său pământesc, căruia îi este dator s-o dea; în nici un fel el nu trebuie să scoată avantaje din faptul că el şi stăpânul lui sunt împreună fraţi în Hristos. Această atenţionare este cu adevărat foarte importantă şi potrivită cu „Dumnezeu şi învăţătura Sa” (1 Timotei 6.1).

   Versete călăuzitoare: 1 Petru 3.20-22

   Ce înseamnă „salvaţi prin apă?”

   De ce nu ajungem noi sub judecată? Pentru că suntem mântuiţi! Cum a fost Noe salvat? Cum se face că Noe nu a ajuns sub judecată? Căci nu este aşa, că Dumnezeu l-a luat din lumea aceasta, aşa cum a făcut cu Enoh. El, a trebuit să treacă prin potop. Aşa se spune aceasta aici „prin apă”. Se poate citi aşa cum se spune în adnotare: „trecând prin apă”. Se mai poate citi şi aşa, că Dumnezeu spune: „prin elementul apă”. Dumnezeu a folosit apa ca să treacă pe Noe din lumea veche, nedreaptă într-o lume nouă. Astfel el a fost totodată salvat de apă, şi interesant este – şi eu accentuez aceasta, pentru că altfel nu vom înţelege botezul din versetul următor -: apa în sine era apa judecăţii!

   Versete călăuzitoare: Matei 13

   Se întâmplă destul de rar că fraţii combat în scrierile lor părerile altor fraţi „din mijlocul nostru”. Şi în secolul 19 aceasta nu era altfel decât astăzi. Nu demult m-am lovit de un exemplu rar şi deosebit de interesant, unde totuşi a avut loc aşa ceva. Se referă la o întrebare cu interpretare grea, dar totuşi foarte importantă, şi anume interpretarea parabolelor a cincea, a şasea şi a şaptea din Matei 13. Pentru ca problema să fie înţeleasă, unele remarci preliminare ar putea să fie de folos.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 3.14-19

   Într-una din cele mai frumoase rugăciuni ale apostolului Pavel, care le găsim în Noul Testament, el se roagă ca „Tatălui Domnului nostru Isus Hristos, … să vă dea, după bogăţiile gloriei Sale, să fiţi întăriţi cu putere, prin Duhul Său, în omul dinăuntru, ca Hristos să locuiască prin credinţă în inimile voastre, fiind înrădăcinaţi şi întemeiaţi în dragoste, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea; şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece cunoştinţa, ca să fiţi umpluţi până la toată plinătatea lui Dumnezeu.” (Efeseni 3.14-19).

   Din care generaţie faci parte? -  John Gifford Bellett

   Versete călăuzitoare: Efeseni 3

   Misiunea încredinţată lui Pavel ca apostol al păgânilor şi ca vestitor al tainei

   Funcţia lui Pavel cuprindea două ţeluri. El le exprimă în Efeseni 3.8 şi 9, unde el prezintă pe scurt şi clar natura misiunii sale ca apostol sau evanghelist.

   În primul rând lui i-a fost dat harul, că el a fost trimis să vestească păgânilor bogăţia de nepătruns a lui Hristos. Accentul se pune aici pe faptul că erau păgânii, cărora el a fost împuternicit în mod deosebit să le predice. Propovăduirea sau descoperirea bogăţiei harului lui Dumnezeu în Hristos Isus nu a fost încredinţată special lui Pavel. Alţi au fost trimişi înaintea lui să predice aceste adevăruri preţioase, însă eforturile lor erau îndreptate, chiar dacă nu exclusiv, spre iudei. O prezentare mai bogată şi mai deplină a acestei bogăţii de nepătruns era desigur inclusă în funcţia lui Pavel; însă particularitatea harului, care i-a fost dat, consta în aceea că el era ales să predice păgânilor această bogăţie.

   A doua misiune a apostolului este exprimată prin cuvintele: „… şi să pun în lumină înaintea tuturor care este părtăşia acestei taine”.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 3

   Taina este Adunarea (Biserica) lui Dumnezeu

   Nu trebuie căutat mult, până când să facem descoperirea dorită. În Efeseni 3.6 apostolul ne dă o prezentare rezumativă a ceea ce înseamnă „taina”, şi prezintă trei detalii:

1.      că păgânii trebuie să fie împreună-moştenitori,

2.      că ei trebuie să aparţină împreună cu iudeii la acelaşi trup şi

3.      că ei trebuie să fie împreună-părtaşi ai făgăduinţei în Hristos Isus prin Evanghelie.

   Cu alte cuvinte, este vorba de Biserica sau de Adunarea lui Dumnezeu, diferită în aceeaşi măsură de părtăşia iudaică precum şi de Împărăţia lui Dumnezeu.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 3

   Israel putea să primească pe Mesia al lui

   Dacă deci un creştin astăzi citeşte scrierile profetice simplu şi numai în lumina ordinii universale existente şi încearcă să armonizeze totul cu ea, fără să ţină seama de tema tratată cu privire la comportarea responsabilă a lui Israel ca atare, va fi în mod necesar dus în rătăcire. Cu cât se studiază mai detaliat profeţiile, cu atât mai clar devine cu câtă iscusinţă au fost ele formulate ca să se acorde spaţiu alternativei credincioşiei lui Israel, dacă ea s-ar fi găsit la el. La venirea lui Mesia a existat pentru Israel o ofertă reală şi în absolută concordanţă cu Împărăţia lui Dumnezeu prorocită cu mult timp în urmă; o ofertă, care –dacă ar fi fost primită – ar fi condus la împlinirea imediată a făgăduinţelor, la instaurarea unei domnii plină de glorie. Să se spună cum ea ar fi fost introdusă este fără îndoială în afara capacităţilor noastre, dar să recunoşti cum ea ar fi putut fi introdusă este în domeniul nostru de competenţă şi în limitele priceperii noastre.

Marele evanghelist, Moody, care a intrat triumfător în slava lui Dumnezeu în zilele Crăciunului din 1899, a fost în stare să vorbească cu limpezime biblică și energie despre păcatul imoralității, fără să lezeze conștiința morală. El spune în scurta lui lucrare „Cântărit și găsit prea ușor”:

Într-o autobiografie care a fost publicată de curând în Anglia, autorul acesteia vorbea despre nu puținele vicii și nebunii ale tinereții sale și a spus că n-a auzit niciodată o predică limpede împotriva imoralității.

Chiar dacă oamenii sunt înclinați să treacă pe lângă aceasta tăcând, Dumnezeu nu face totuși așa ceva. Dacă aud că cineva trăiește în adulter și libertinaj fără să-și facă probleme, îmi iau Biblia în mână și găsesc că Dumnezeu va lăsa să vină peste asemenea oameni blestemul și mânia Lui.

   Comunicarea între creştinii credincioşi

   De ce trebuie să ţinem seama pentru o comunicare reuşită?

   Introducere

   Cu toate mijloacele noastre de comunicare aproape desăvârşite înţelegerile greşite, dezbinările şi diferenţele de păreri între oameni devin tot mai mari în timpul acesta, în loc să devină mai mici! Evident obstacolele nu sunt de natură tehnică, care stau în calea unui schimb de idei bun între oameni. Aceste obstacole nu trebuie căutate în mijloacele de comunicare, ci în oamenii care vor să intre în legătură unul cu altul. Mijloacele de comunicare, fie că este vorba de hârtie, de telefon, sateliţi în univers sau altceva, sunt în ele însele lucruri total neutrale. Însă problema constă în aceea că din hârtie, chiar şi din hârtia pentru scrisori cu antet colorat, şi din celelalte mijloace de comunicare se pot face utilizări rele. Este important să ne concentrăm la condiţiile pentru o comunicare roditoare şi bogată în binecuvântare. Înainte să facem aceasta este însă necesar să ne îndreptăm atenţia spre o însuşire remarcabilă a comunicării.

   De unde vin pădurile de huilă?

   Au crescut ele una peste alta în timp de 250 milioane de ani?

   Remarca redacţiei:

   Deja în clasele primare mulţi copii învaţă că turba ar fi de câteva mii de ani vechime. După multe milioane de ani ea devine lignit, şi după alte milioane de ani lignitul devine negru şi ia naştere huila. Cine a vizitat mina scoţiană de huilă Fossil Grove sau a văzut fotografii ale acesteia, nu poate să nu aibă impresia că acolo a fost cândva o pădure. Ea arată realmente ca un teren păduros. Acolo trebuie să fi crescut copaci. Este lipsit de sens să vrei să tăgăduieşti aceasta. Şi din păcate: aceasta se lasă greu adus la unison cu Biblia. Căci atâta timp, cât trebuie să se fi scurs aici, nu redă Biblia. Problema devine şi mai mare, dacă ne gândim că zăcămintele de huilă se întâlnesc frecvent unul peste altul. La aceasta se adaugă că s-a găsit şi un „teren de rădăcini”, în care se găsesc rădăcinii de la copacii de huilă. În acest caz pare să  nu mai fie nici o îndoială, sau? ...

   Să cunoşti pe Hristos

   „Hristos este totul”

   Dumnezeu în harul Său a păstrat orice binecuvântare pentru noi în Hristos. Fără Hristos nu avem nimic, decât numai păcatele noastre; cu Hristos avem totul şi de aceea nu avem nevoie de nimic altceva pe lângă Hristos. Apostolul exprimă aceasta în felul următor: „… toate sunt ale voastre; şi voi, ai lui Hristos, iar Hristos, al lui Dumnezeu” (1 Corinteni 3.22,23).

   „Faceţi comerţ, până când vin”

   Versete călăuzitoare: Luca 19.11-27

   Vrem să dansăm şi să fim veseli …

   Este păcat, să dansezi?

   Versete călăuzitoare: Marcu 6.21,22; Luca 15.25; 2 Samuel 6.14-16

   Dimensiunile lui Dumnezeu

   Lungimea, lăţimea, înălţimea, adâncimea

   Verset călăuzitor: Efeseni 3.18

Efeseni 3.18: … ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care sunt lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea.

   Ale cui păcate le-a purtat Hristos? – Autor necunoscut

   Păcatele tuturor oamenilor sau numai păcatele celor credincioşi?

   Ale cui păcate le-a purtat Hristos? A purtat El păcatele tuturor oamenilor sau numai păcatele oamenilor care cred? Care este răspunsul? Probabil cineva gândeşte: Este aceasta cu adevărat important? Nu este aceasta iarăşi o temă doctrinară de controverse? – Nicidecum. Un răspuns fals la această întrebare ar însemna să anulezi necesitatea credinţei şi să faci zadarnică propovăduirea Evangheliei. Sunt deci credinţa şi propovăduirea Evangheliei ceva lipsit de importanţă? A purtat deci Domnul Isus păcatele „tuturor” sau numai ale „multora”? Ce învaţă Biblia?

   „Ce, iarăşi alegeri?” Da, aşa se poate spune, căci în acest veac democratic par să vină alegeri de o formă sau alta cu intensitate mărită. Fie că este vorba de camera deputaţilor, de parlamentul unui land, de comună sau altceva, alegerile au devenit parte componentă a vieţii normale a cetăţeanului fiecărui stat modern. În astfel de ocazii se folosesc frecvent cuvinte ca „decisiv”, „critic”, „urmări grave”, pentru a convinge pe alegători că alegerile ce urmează să aibă loc sunt mai importante decât toate cele anterioare.

   Dezamăgire în slujba pentru Domnul …?!

   Timpurile lui Ieremia

   Versete călăuzitoare: Ieremia 42

   Versete călăuzitoare: Romani 3.23: Isaia 6

   Niciunul nu va găsi vreo greutate să înţeleagă prima parte a acestui pasaj biblic. Faptul că toţi au păcătuit este o realitate pe care o recunoaşte fiecare. Nimeni nu este aşa de neştiutor, ca s-o tăgăduiască. Nici omul cel mai mulţumit cu sine însuşi nu va ezita să ocupe locul sub sentinţa „toţi au păcătuit”. Dar cum stau lucrurile cu partea a doua: „şi nu ajung la gloria lui Dumnezeu”? Ce înseamnă aceste cuvinte? Este uşor de înţeles că uneori nu se împlinesc anumite obligaţii şi că în ceea ce priveşte dreptatea, pe care o cer cele zece porunci, de asemenea nu este greu de înţeles, dar înseamnă aceasta că noi nu ajungem la gloria lui Dumnezeu? Aici este dată o linie nouă de ghidare, un etalon nou. Dar cum putem s-o găsim?

   Însuşirile unui slujitor

   Lecţii importante şi nu foarte uşoare pentru slujitori

   Versete călăuzitoare: Ioan .6-23; 3.26-30

   Introducere

   Vrem să analizăm unele gânduri referitoare la însuşirile unui adevărat slujitor, aşa cum noi le găsim în Ioan Botezătorul - însuşirii care ar trebui să marcheze tot mai mult viaţa noastră şi slujirea noastră.

   Este iadul limitat în timp?

   În ce fel învăţătura despre o pedeapsă limitată în timp discreditează Persoana şi lucrarea lui Hristos?

1. Pentru că învăţătura diminuează dimensiunea vinovăţiei păcatului.

2. Deoarece această învăţătură diminuează valoarea ispăşirii.

3. Deoarece această învăţătură diminuează pedeapsa păcatului.

Motivul întrebărilor

Omul nu este capabil să evalueze căile de guvernare ale lui Dumnezeu

Întrebarea este: Suntem noi capabili să înţelegem căile de guvernare ale lui Dumnezeu?

„Ni se cuvine să dăm o sentinţă asupra lor?”

„Suntem noi în stare să descifrăm tainele adânci şi înspăimântătoare ale providenţei divine?”

„Putem noi, suntem noi chemaţi să explicăm realitatea zguduitoare că, copilaşi nevinovaţi sunt incluşi în judecata venită peste părinţii lor vinovaţi?”

   Versete călăuzitoare: Leviticul 10.1-3

1.      Când închinarea (adorarea) este o jignire şi închinătorul cade sub judecata lui Dumnezeu

2.      De ce noi avem lipsă de capacitate de judecată şi suntem incapabili de a deosebi între ceea ce este sfânt şi nu este sfânt şi între ceea ce este curat şi necurat

   Domnul vine! Şi El vine, aşa cum credem noi, foarte curând (Apocalipsa 3.11). Aceasta pare să fie pretutindeni convingerea fermă a creştinilor spirituali. A trecut aproape un secol[1] de când în creştinătate a răsunat strigătul: „Iată, Mirele”. Începând de atunci semnele s-a înmulţit ca număr şi importanţă. Acum ele sunt foarte numeroase. Deja lumea simte demult că ceva trebuie să aibă loc. Biserica (Adunarea) nu are nevoie de semne, însă ele apar şi sunt ca nişte semnale luminoase şi atenţionează pe toţi care au ochi să vadă, că s-a apropiat ora arătării revenirii vizibile a lui Hristos. Dacă răpirea sfinţilor precede revenirea vizibilă a lui Hristos în putere şi glorie mare, atunci semnele apropierii ultimului eveniment trebuie să fie şi semnele apropierii ceasului răpirii, conform cu 1 Tesaloniceni 4.

   Un cuvânt adresat părinţilor credincioşi -  Autor necunoscut

   Trebuie să cerem semne?

   Explicaţie prin exemplul lui Ghedeon

   Versete călăuzitoare: Judecători 6

   Cunoaşterea voii lui Dumnezeu
   Sau mergem pe „căile proprii”?

   Întrebarea referitoare la felul în care eu aş putea cunoaşte voia lui Dumnezeu în deciziile pe care trebuie să le iau m-a preocupat mereu din tinereţe, şi nu mă îndoiesc că mulţi din cititorii mei şi multe din cititoarele mele sunt preocupaţi cu aceasta. Întrebări de forma: „Să cerem semne?” dovedesc aceasta; şi întrebarea referitoare la alegerea partenerului de viaţă, care preocupă pe mulţi creştini tineri, mă determină să scriu câteva gânduri referitoare la cunoaşterea voii lui Dumnezeu.

   Versete călăuzitoare: Matei 11.29-30; Luca 9.23; 2 Corinteni 12.7

   1. Jugul: Matei 11.20-30

   2. Crucea: Luca 9.23

   3. Ţepuşa: 2 Corinteni 12.7

   Dumnezeu încă nu a şters o lacrimă de pe ochii copiilor Săi. Dar este sigur, că El le transformă în binecuvântare. Tu vei vedea mult mai mult prin lacrimile tale, decât ai putea face vreodată prin râsul tău.

   De ce suferă creştinii credincioşi?

   De ce permite Dumnezeu ca să sufere credincioşii?

   De ce suferă creştinii credincioşi? Da, această întrebare se pune deseori: De ce un Dumnezeu iubitor permite ca un om să sufere? Articolul acesta doreşte să dea un răspuns la această întrebare.

   Versete călăuzitoare: 2 Samuel 9; 19

   Harul lui Dumnezeu faţă de păcătos a fost deseori ilustrat – în cuvânt şi în scris – prin istoria „bunătăţii lui Dumnezeu”, pe care David a dovedit-o faţă de Mefiboşet. Şi privită în felul acesta, această prezentare este desigur foarte frumoasă. Dar noi nu trebuie să ne oprim la vreo prezentare, ca şi cum aceasta ar descrie harul lui Dumnezeu în dimensiunea şi plinătatea lui în acelaşi fel cum îl prezintă Evanghelia.

   Nu toate modelele sau istorisirile, pe care noi le găsim în Vechiul Testament, pot – luate împreună – exprima aşa cum se cuvine harul, pe care Dumnezeu l-a dovedit omului în Isus Hristos, şi cu atât mai puţin lucrarea binecuvântată, pe care Isus a făcut-o la cruce, şi răscumpărarea, pe care El a înfăptuit-o, pe baza căreia harul poate „domni prin dreptate spre viaţa eternă” (Romani 5.21).

   Hristos şi Adunarea Sa (7)

   Partea a 7-a: Adunarea aflată în decădere şi dezordine

   Versete călăuzitoare: Matei 13.24-43; Faptele apostolilor 20.28-32; 2 Timotei 2.19-22

   Introducere

   Locurile din Scriptură citate mai sus stau toate în context cu tema pe care o avem în seara aceasta înaintea noastră, în care este vorba despre decăderea şi dezordinea în Adunarea lui Dumnezeu. Este decăderea, în ceea ce priveşte învăţătura, şi dezordinea, în măsura în care este vorba de lucrurile morale şi spirituale din practică.

   Într-o ocazie avută mai înainte am studiat pe scurt întemeierea Adunării lui Dumnezeu la coborârea Duhului Sfânt la Rusalii, şi atunci am văzut un tablou minunat şi copleşitor al noii părtăşii din Ierusalim, care era constituită în Numele Domnului. Am mai văzut, că nucleul mic, alcătuit din ucenicii care la Rusalii au fost botezaţi prin Duhul Sfânt să alcătuiască un trup, a început să crească la număr foarte repede, chiar din prima zi. Puterea Duhului Sfânt, care coborâse, era aşa de mare, că ea lucra puternic prin ei spre binecuvântarea celorlalţi din cetate, şi oameni, care au fost trădători şi ucigaşi ai Domnului Isus, au fost născuţi din nou prin cuvântul predicat. Ei au mărturisit că cred în Numele Lui, şi ei au fost adăugaţi la aceia care erau deja în Ierusalim.

   Hristos şi Adunarea Sa (6)

   Partea a 6-a: Creşterea şi întărirea Adunării

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41,47; 9.31; Efeseni 4.7,8,11-16

   Introducere

   Am studiat săptămâna trecută întemeierea Adunării lui Dumnezeu la Rusalii prin lucrarea Duhului Sfânt, care a fost trimis din cer jos de către Domnul şi Hristosul înălţat. Adunarea a fost constituită atunci, însă potrivit planului lui Dumnezeu era necesar ca Adunarea să se extindă pe plan local, ca ea să crească la număr şi să se întărească, ca ea să se dezvolte potenţial şi ca ea să devină în lumea întreagă o mărturie mare pentru Domnul absent. Tema, pe care o avem acum înaintea noastră, este aceea referitoare la felul cum a avut loc această dezvoltare. Dacă tratăm această temă, am putea, privit istoric, să ne folosim de toată cartea Faptele apostolilor, care descrie drumul pe care s-a răspândit cunoaşterea Domnului nostru Isus Hristos şi credinţa în acele zile de început; şi am putea să studiem restul Noului Testament după Faptele apostolilor, căci epistolele, în mod deosebit cele ale lui Pavel, ne redau acea învăţătură sfântă, prin care este asigurată permanent creşterea Adunării. Însă în timpul care ne stă la dispoziţie putem privi chestiunea numai dintr-un punct de vedere general, la care să ne ajute Domnul.

   Hristos şi Adunarea Sa (5)

   Partea a 5-a: Adunarea de la Rusalii

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2

   Introducere

   Capitolul acesta ne arată istoria, aşa cum noi toţi ştim, istoria divină a orei de naştere a Adunării lui Dumnezeu. Este un subiect dificil să vorbeşti despre Adunarea lui Dumnezeu. Şi deoarece învăţătura despre Adunare oferă o greutate deosebită, o parte mare a credincioşilor o ignorează cu totul şi îşi limitează atenţia şi slujba lor la viaţa fiecărui credincios în parte. Însă Adunarea lui Dumnezeu posedă un drept foarte mare asupra fiecărui credincios, oricât de greu ar fi să înţelegi poziţia ei actuală în lumina Cuvântului lui Dumnezeu. În afară de aceasta greutatea în imaginaţie este mai mare decât în realitate.

   Hristos şi Adunarea Sa (4)

   Partea a 4-a: Hristos şi dragostea Lui, purtarea Lui de grijă şi planul Lui pentru Adunarea Sa

   Versete călăuzitoare: Efeseni 5.25-27

   Introducere

   Versetele din acest pasaj al epistolei către Efeseni, cu care ne vom ocupa în seara aceasta în mod deosebit, sunt versetele Efeseni 5.25-27. Avem în ele legătura deosebită a Adunării cu Hristos – aşa cum ea era iniţial şi aşa cum ea este acum şi va fi atunci când planul lui Dumnezeu cu ea va fi împlinit. Vedem imediat că în aceste versete Adunării îi este acordat un caracter foarte remarcabil şi deosebit, a cărui posedare, aşa cum va fi arătat, este prin Hristos Însuşi.

   Sunt opt locuri importante în Scriptură, care vorbesc direct despre necaz (Matei 24.3-29; Marcu 13.4,24; Apocalipsa 3.10; 7.14-17; Deuteronomul 4.30,31; Ieremia 14.8; 30.4-7; Daniel 12.1). În mod justificat am putea presupune că cel puţin unul din aceste pasaje ar aminti dacă Adunarea ar trebui să treacă prin necazul cel mare. Însă realmente nu este nici măcar o singură referire că Adunarea va fi în necaz sau că are vreo legătură cu el! (Dacă vorbim despre Adunare – Biserică -, prin aceasta înţelegem creştini care sunt mădulare ale trupului lui Hristos; Romani 12.5; 1 Corinteni 12.13). Aceasta este deosebit de important, căci aceasta înseamnă, că aceia care cred în această învăţătură falsă au introdus propriile lor idei în Scriptură.

   Versete călăuzitoare: Deuteronomul 3.23-27; 1 Împăraţi 19.1-4; 2 Corinteni 12.1-10

   Sunt trei cazuri în Sfânta Scriptură – două în Vechiul Testament şi unul în Noul Testament – unde credincioşii se roagă sincer la Dumnezeu, dar El nu le-a împlinit rugăciunea şi nu le-a răspuns la rugăciunile lor. Dar chiar dacă Dumnezeu nu le-a răspuns în felul în care ei s-au rugat, El le-a dat ceva – aşa cum El întotdeauna face -, care era mult mai bun pentru ei şi totodată L-a glorificat nespus de mult. Şi aceasta este cu mult mai mult decât numai dacă El le-ar fi rezolvat nevoile şi le-ar fi împlinit rugăciunile.

   Noul legământ este „mai bun”, deoarece el se bazează pe „făgăduinţe mai bune”. Când a fost încheiat legământul vechi, poporul a făcut o făgăduinţă. Ei au zis: „Tot ce a zis Domnul vom face” (Exodul 19.8; 24.3). Însă când Domnul a întemeiat legământul nou, El a dat o făgăduinţă. Şi aceasta a aşezat lucrurile pe o bază cu totul nouă, căci El niciodată nu eşuează în a-Şi ţine cuvântul. Astfel primul legământ este caracterizat prin aceea că poporul promite: „noi vom …”. Pe de altă parte noul legământ este caracterizat prin aceea că Domnul promite: „Eu voi …”.

   Noţiunea înfiere este folosită în Scriptură în legătură cu Israel (Romani 9.4) şi cu Adunarea (Romani 8.14,15,23; Galateni 4.5-7; Efeseni 1.5), însă în sensuri cu totul diferite. În legătură cu Israel adoption[1] se referă la faptul că Israel va fi adus între popoarele pământului într-un loc privilegiat cu privire la Dumnezeu (Exodul 4.22). Însă în sens creştin adoption are a face cu faptul că un copil al lui Dumnezeu este aşezat în familia lui Dumnezeu pe locul privilegiat al Fiului Însuşi, prin aceea că el posedă Duhul Sfânt locuind în el. Înfierea este mai mult decât primirea, prin aceea că cel credincios are parte de privilegiile şi de libertatea pe care numai un fiu o poate avea în prezenţa lui Dumnezeu.

   Îndreptăţirea are a face cu faptul că cel care crede devine eliberat de orice povară a păcatului, prin aceea că el este adus într-o poziţie nouă înaintea lui Dumnezeu, unde Dumnezeu nu-l mai vede ca păcătos. În felul acesta poziţia juridică a persoanei este schimbată pentru totdeauna înaintea lui Dumnezeu. El nu mai este înaintea lui Dumnezeu în poziţia unui păcătos, ci acum este un sfânt, un fiu. De aceea este sub demnitatea înfierii noastre, să vorbim despre noi ca despre păcătoşi sărmani. Aceasta tăgăduieşte realmente adevărul referitor la ceea ce noi suntem şi într-un fel minimalizează lucrarea lui Hristos, care ne-a mântuit şi ne-a adus pe acel loc nou al harului înaintea lui Dumnezeu ca sfinţi în Hristos Isus (1 Corinteni 1.2).  

   Hristos şi Adunarea Sa (3)

   Partea a 3-a: Hristos şi mădularele diferite ale trupului Său

   Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12

   Introducere

    Locul acesta din Scriptură (1 Corinteni 12) este unul din mai multe locuri din Noul Testament care tratează tema apartenenţei la trupul lui Hristos.

   Am văzut săptămâna trecută că unitatea trupului lui Hristos este prezentată simbolic la Masa Domnului prin o pâine. Acolo era prezentată realitatea unităţii trupeşti în legătură cu amintirea de Domnul Isus în moartea Sa; dar aici în capitolul 12 din 1 Corinteni se exprimă foarte clar diversitatea care este în trupul lui Hristos.

   Hristos şi Adunarea Sa (2)

   Partea a 2-a: Hristos şi serviciul divin de Cină al Adunării Sale

   Versete călăuzitoare: Faptele apostolilor 2.41-47; 20.6,7; 1 Corinteni 10.14-22; 11.20-34

   Introducere

   Săptămâna trecută am vorbit despre făgăduinţa, că Adunarea lui Hristos trebuia zidită pe acea temelie, ca ea niciodată să nu se clatine; şi cu ocazia aceea am văzut de asemenea, că această zidire a început în ziua de Rusalii. Însuşirea cea mai remarcabilă a Adunării este părtăşia ei prin Duhul Sfânt cu Domnul Isus, care S-a înălţat la cer. Domnul a dovedit prezenţa Sa acolo, puterea Sa şi împlinirea făgăduinţei Sale faţă de ei, prin aceea că El a trimis pe Duhul Sfânt. Faptul că Duhul a venit s-a arătat în Ierusalim în efectul asupra ascultătorilor lui Petru. Trei mii s-au convertit în ziua aceea la Domnul şi au fost adăugaţi acelei grupe noi, care a fost formată ca o locuinţă a lui Dumnezeu prin Duhul.

   Hristos şi Adunarea Sa (1)

   Partea 1: Hristos şi zidirea Adunării Sale

   Versete călăuzitoare: Matei 16.13-20; Faptele apostolilor 2.37-41,47

   Introducere

   În capitolul acesta, Matei 16, este amintită pentru prima dată Adunarea lui Hristos; ea este introdusă foarte precis şi clar ca ceva cu totul nou în căile lui Dumnezeu. Natura ei deosebită se bazează pe faptul că Domnul Isus Hristos a fost lepădat de poporul Său pământesc, la care venise. El Însuşi S-a făcut cunoscut iudeilor ca Acela care a fost făgăduit din cele mai străvechi timpuri. Prin multe minuni şi semne El a dovedit că El era trimisul DOMNULUI, dar inima poporului pământesc al lui Dumnezeu nu s-a interesat de Mântuitorul lor; El nu era unul care să le placă lor. De asemenea ei nici nu s-au gândit, că El le va plăcea cândva, şi drept urmare L-au lepădat. De aceea părea aşa, că planurile lui Dumnezeu de binecuvântare a lumii acesteia au suferit o înfrângere din partea acelora despre care noi am putea presupune că ei ar fi ultimii care ar împiedica lucrările lui Dumnezeu spre binecuvântarea lor. Dacă a existat vreodată o naţiune care a avut parte de dovezile de favoare ale lui Dumnezeu, atunci aceasta era poporul Israel; şi cu toate acestea ei erau aceia care au fost împotriva lui Mesia şi L-au lepădat.

   Destinarea propriu-zisă

   Starea sufletului după moarte este cel mai mare interes pentru fiecare dintre noi. Creştinătatea de nume a respins marele adevăr referitor la revenirea lui Hristos ca să-i răpească pe sfinţi şi ca să judece pământul înainte de sfârşitul acestei lumi. Ea a pierdut din vedere importanţa învierii, atribuită ei de Noul Testament, şi prin urmare a acordat închipuirii confuze, că după moarte se merge în cer, un caracter absolut, care exclude orice altă noţiune de fericire şi glorie – o închipuire care domină chiar şi în partea evanghelică sănătoasă a creştinismului. Scriptura vorbeşte însă prea accentuat despre revenirea Domnului, pentru ca gândul că prin moarte se merge în cer să domine duhul credinciosului. Gândul acesta se găseşte în Scriptură numai la tâlharul de pe cruce, căruia i s-a promis că va fi cu Hristos în Paradis.

   Semne şi minuni

   Semnele şi minunile nu sunt identice. Un semn este totdeauna o minune, dar nu orice minune este un semn. Naşterea unui om nu este oare o minune? Trupul omului, cu toate organele sale, nu este o minune? Întreaga natură, cu tot ce se găseşte în ea, nu este oare o minune? Apoi, naşterea din nou a unui om nu este o minune şi mai mare?

   Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu! Noi avem o descoperire dată de Dumnezeu Însuşi. Oricât de mult oamenii îndrăznesc să contrazică, este o descoperire care aruncă lumina divină asupra istoriei omenirii plină de suferinţă, care explică toate cauzele umilirii, nevoilor, suferinţei şi ale caracterului muritor al creaturii, dar care arată şi harul milostiv şi aruncă lumină dincolo de mormânt şi dezvăluie duhului nostru îngrijorat şi întrebător rezultatul activităţii oamenilor în perioada de timp scurtă pusă lor la dispoziţie pe pământ.

   Permiteţi ca în lumina acestei descoperiri şi potrivit cu aptitudinea dată nouă de Dumnezeu să verificăm mai întâi natura şi caracterul judecăţii care apasă asupra omului.

   Verset călăuzitor: Romani 5.1

Romani 5.1: Deci, fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos.

   Verset călăuzitor: Romani 9.25

Romani 9.25: După cum spune şi în Osea: „Pe «Nu-i poporul Meu» îl voi numi «Popor al Meu»; şi pe «Nu e preaiubită», «Preaiubită»” {Osea 2.23}.

   Apostolul foloseşte acest citat nu numai pentru a arăta cum harul a deschis uşa în timpul actual pentru păgâni, ci el face aceasta tocmai pentru că Dumnezeu a poruncit lui Osea să spună lui Israel: „Voi nu sunteţi poporul Meu”; El le-a refuzat recunoaşterea. Însă lui Osea i s-a poruncită să mai spună şi: „În locul unde li s-a zis: «Nu sunteţi poporul meu!» li se va zice: «Fii ai Dumnezeului celui viu!»” (Osea 1.10b) În afară de aceasta El spune: „… voi da … valea Acor ca uşă a speranţei” (Osea 2.15); exact locul unde a fost exercitată judecata asupra lui Acan pentru păcatul care a adus necaz peste Israel (Iosua 7.25,26).

   Vestirea Cuvântului este plictisitoare …!?

   … despre o înţelegere greşită a călăuzirii Duhului!

   Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 12; 14

   Lărgirea inimii

   Nimeni nu şi-o doreşte, însă fiecare creştin ar trebui s-o aibă!

    2 Corinteni 6.11: Am dat drumul gurii faţă de voi, corintenilor! Ni s-a lărgit inima.

   Verset călăuzitor: Ioan 20.22

Ioan 20.22: Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a spus: „Primiţi Duh Sfânt!”.

   Nota redacţiei: „Şi, spunând aceasta, a suflat asupra lor şi le-a spus: «Primiţi Duh Sfânt!»” (Ioan 20.22). Mulţi au gândit, că ucenicii ar fi primit acolo pe Duhul Sfânt. Nu, înainte de Faptele apostolilor 2 Duhul Sfânt nu era încă pe pământ în Persoană. Domnul Isus a insuflat atunci în ucenici viaţa Sa în înviere şi prin aceasta i-a aşezat de partea cealaltă a morţii şi a întregii puteri a morţii. El le dă propria Sa viaţă, viaţa în înviere, şi spune: „Primiţi Duh Sfânt!” De ce El o numeşte „Duh Sfânt”, dacă nu era Persoana însăşi? În viaţa nouă, în viaţa de înviere a Domnului, pe care o posedă creştinul adevărat, Duhul Sfânt este puterea care lucrează totul, aşa că această viaţă este caracterizată prin Duhul lui Dumnezeu. Drept urmare aici este valabil cuvântul Domnului: „Ce este născut din Duhul este duh” (Ioan 3.6).

   Proba prin indicii

   Există realmente alte dovezi pentru învierea în trup a lui Hristos. Ele sunt numite probe prin indicii. „Dovezile directe” se referă la realităţile însăşi puse la îndoială, ca de exemplu: „A înviat Hristos dintre morţi?” Random House Dictionary of the English Language redă cel mai bine înţelesul probei prin indicii, şi anume ca „o realitate din a cărei prezenţă se deduce dovada pentru o altă realitate”.

   Versete călăuzitoare: Matei 24; Marcu 16; Luca 24; Ioan 20

   Învierea Domnului Isus este unul din fundamentele tari ale credinţei creştine. Numai credinţa într-un Domn mort şi înviat deschide omului calea spre mântuire şi glorie veşnică. Învierea în sine a Domnului Isus nu o găsim descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu – cum ar putea fi posibil aceasta -, însă faptele şi împrejurările însoţitoare sunt desigur făcute cunoscut.

   Versete călăuzitoare: Geneza 37.18-20; 45.3-5

   Multe evenimente din Vechiul Testament prezintă învăţătura Noului Testament. Ele sunt imagini grăitoare ale adevărului spiritual, care a fost dezvăluit cu venirea lui Hristos. În 1 Corinteni 10.11 citim: „Şi toate acestea li se întâmplau ca pilde”. „Toate acestea” se referă la evenimentele de care a avut parte poporul lui Dumnezeu în Vechiul Testament în timpul lungii lor călătorii din Egipt spre ţara făgăduită. Cuvântul „pildă” este cuvântul grecesc tupos, care înseamnă de fapt „imagine”. Tipurile vechi-testamentale sunt pentru noi imagini spirituale ale adevărului nou-testamental.

   Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 15.12-20

   Paştele este o caracteristică unică în felul ei a creştinismului. Şi anume nu pentru că în această duminică mai mulţi „creştini” merg la biserică, decât de obicei, ci pentru că la paşte sărbătorim învierea lui Isus Hristos. Credinţa creştină învaţă că Întemeietorul ei trăieşte şi astăzi! Nici o altă religie din lume nu îşi revendică o astfel de pretenţie. Alte religii afirmă probabil că „duhul” întemeietorului lor trăieşte în învăţăturile lor religioase, dar creştinismul afirmă că întemeietorul lui, Isus Hristos, trăieşte astăzi – şi anume, în trup!

   Versete călăuzitoare: Marcu 14.17-50

   Domnul Isus a suferit în două privinţe: mai întâi erau suferinţele pe care El le-a avut de îndurat în timpul vieţii Sale pe pământ din partea oamenilor, şi apoi suferinţele de care a avut parte atunci când a purtat povara mâniei lui Dumnezeu, prin aceea că El a luat paharul pe care trebuia să-l bea.

   Mărimea stricăciunii omului apare şi ea sub două forme: nemijlocit în tot ce a făcut omul, prin aceea că el s-a împotrivit lui Isus şi L-a lepădat; însă în mod deosebit în greutatea păcatului, pe care Isus a trebuit s-o poarte, atunci când El a băut paharul pe care I l-a dat Tatăl. Aceasta nu a fost o chestiune uşoară pentru El: „A început să Se întristeze şi să Se tulbure adânc. Şi le-a spus: «Sufletul Meu este foarte întristat, până la moarte»” (Marcu 14.33,34).

   Versete călăuzitoare: Ioan 11.41,42; 20.17

   Doresc să îndrept atenţia spre un fapt în legătură cu suferinţele Domnului nostru: în timpul întregii Sale slujiri, inclusiv Ghetsimani, Hristos nu Se adresează niciodată lui Dumnezeu, prin aceea că foloseşte Numele „Dumnezeu”. Întotdeauna El spune „Tată”. Însă pe cruce cuvintele Lui erau, aşa cum ştim: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu!”.

   Verset călăuzitor: Psalmul 22.1

Psalmul 22.1: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

   Cine poate descrie suferinţele Fiului lui Dumnezeu, pe care El le-a suportat atunci când Şi-a vărsat sufletul în moarte, când din inima Lui a ieşit acest strigăt chinuitor: „Dumnezeul Meu! Dumnezeul Meu! Pentru ce M-ai părăsit?”

   Biblia spune: „Cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier; dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu” (1 Corinteni 1.18). S-ar putea ca dumneavoastră să întrebaţi: „Dar cum pot fi mântuit?” Prin aceea că credeţi în Fiul lui Dumnezeu. Sunteţi mântuit prin ceea ce El a făcut; nimic din ceea ce dumneavoastră aţi putea face vreodată nu vă poate mântui. Ce ar putea face omul? Ce a făcut omul?

   Verset călăuzitor: Psalmul 22.2

   Psalmul 22.2: Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Pentru ce m-ai părăsit?

   În Psalmul 22.2 este o frază cu o însemnătate aşa de profundă şi minunată cum nu există alta în Cuvântul lui Dumnezeu (compară cu Matei 27.46; Marcu 15.34). Niciodată înainte şi niciodată după aceea nu a pus cineva o astfel de întrebare, şi niciodată nu va pune cineva iarăşi o astfel de întrebare. Această întrebare este unică în felul ei în analele veşniciei.

   Cine a pus această întrebare deosebită?

   Versete călăuzitoare: Iona 1.1-5

   Istoria lui Iona a fost cu siguranţă mai mult batjocorită decât oricare altă relatare a Vechiului Testament. Cum ar putea un om să fie înghiţit de un peşte şi să rămână în viaţă? Chiar şi unii creştini au greutăţi să „înghită” această istorisire şi de aceea au numit-o o parabolă a Vechiului Testament. Nu! Cartea Iona este relatarea istorică a unui om real, care a trăit în secolul 8 înainte de Hristos (vezi 2 Împăraţi 14.25). Domnul nostru Isus n-a avut nici o îndoială cu privire la Iona şi experienţa lui traumatică. El a folosit realmente experienţa acestuia ca să profeţească şi să ilustreze moartea şi învierea Lui (Matei 12.38-41).

   Versete călăuzitoare: Iacov 1.2-8

   Probleme şi dezamăgiri se întâlnesc sub multe forme. Sunt probleme mari, cum este moartea dureroasă a unui prieten sau destrămarea nefericită a unei relaţii de dragoste. Sunt probleme mijlocii, cum este anularea unei călătorii în concediu în timpul primăverii. Şi sunt probleme mici cum ar fi aşezarea la o „coadă” lungă sau pierderea legăturii cu chei sau „starea morală” într-o zi ploioasă.

   Are Biblia să spună ceva cu privire la aceste încercări sau vicisitudini (neplăceri)? O, da! Unul din locurile referitoare la acestea este capitolul 1 din epistola lui Iacov. Vrem să vedem ce spune pasajul acesta despre probleme.

   Versete călăuzitoare: 1 Ioan 5.10; Efeseni 1.7; 2 Corinteni 5.18

   Introducere

   Mulţi creştini se tem să se ocupe sistematic cu învăţătura biblică. Este suficient să aminteşti cuvinte cum ar fi teologie, hristologie, pneumatologie, antropologie, eclesiologie, escatologie şi alte fraze greu de exprimat, pentru a speria pe cineva. Şi este de la sine înţeles că credinţa „ce-prieten-bun-este-Isus-al-nostru” este tot ceea ce ai nevoie ca şi credincios. De ce ar trebui să-ţi produci dureri de cap cu această hrană grea?

   Dintr-un motiv bine întemeiat! Învăţătura este conform definiţiei tot ce învaţă Biblia, şi este extrem de important pentru un credincios în creştere să ştie ce învaţă Biblia. Să cunoşti pe Domnul Isus ca Salvator şi Prieten al nostru, este minunat, dar este mult mai mult de învăţat cu privire la viaţa nouă în Hristos. Dumnezeu doreşte ca noi să ştim ce ne-a revelat El în Cuvântul Său despre Biserică, despre îngeri, despre cer şi iad, despre lucrurile viitoare, despre căsnicie şi familie şi multe alte lucruri.

   Versete călăuzitoare: Mica 7.6-19

   Introducere

   Un deţinut, care este graţiat, este eliberat de sentinţa dată lui de societate, fără să plătească pedeapsa valabilă pentru infracţiunea comisă. Graţierea este acordată unui deţinut pe baza unui număr de motive: comportare bună, nevoi stringente în familie sau presiune politică. Însă în orice caz, unde a fost acordată o graţiere juridică, aceasta nu are loc pentru că delicventul a fost găsit nevinovat – căci atunci n-ar fi graţiere. În cazul unei graţieri se anulează pedeapsa celui vinovat, dar el nu este achitat.

   Versete călăuzitoare: Neemia 5.14-19

   Să recunoşti ce este necesar

   În anul 539 înainte de Hristos împăratul Cirus al Persiei a dat o poruncă care permitea iudeilor din Babilon să se reîntoarcă în patria lor şi să reconstruiască Templul lor. Iudeii erau captivi în Babilon începând din anul 586 înainte de Hristos, când Nebucadneţar a cucerit imperiul iudaic şi a distrus Templul minunat, pe care Solomon l-a construit în Ierusalim. După ce Cirus a dat permisiunea de reîntoarcere din captivitate, aproximativ cincizeci de mii de iudei s-au reîntors în anul 538 înainte de Hristos în ţara lor. Ei au reconstruit Templul în aproximativ douăzeci de ani, însă zidul din jurul Ierusalimului zăcea încă în dărâmături.

   Versete călăuzitoare: Filipeni 1.12-14

   Dacă în viaţa noastră au loc lucruri, pe care nu le înţelegem, El vrea să ne înveţe să ne încredem în faptul că El are totul în mână şi nu Îi scapă controlul asupra vieţii noastre. (Ger de Koning).

   Versete călăuzitoare: Matei 28.1-17

   Învierea ca realitate

   Am pe inimă să studiem adevărul mare al învierii Domnului nostru Isus Hristos în aspectele ei diferite. Noi putem studia învierea sub diferite aspecte; ea ne vorbeşte în mod diferit. Vreau astăzi să vă îndrept atenţia numai spre realitatea învierii însăşi, spre simpla realitate a învierii. Data viitoare, dacă Domnul permite, voi vorbi despre Roadele învierii. Însă astăzi doresc să mă limitez la realitatea învierii.

   Versete călăuzitoare: 1 Petru 1.6-8

1 Petru 1.6-8: În ea vă bucuraţi mult, deşi, pentru puţin, acum, dacă trebuie, sunteţi întristaţi prin felurite încercări, pentru ca încercarea credinţei voastre, mult mai preţioasă decât aurul care piere, deşi încercat prin foc, să fie găsită spre laudă şi glorie şi onoare, la descoperirea lui Isus Hristos, pe care, fără să-L fi văzut, Îl iubiţi; şi, crezând în El, deşi acum nu-L vedeţi, vă bucuraţi mult, cu bucurie de nespus şi glorioasă.

   Versete călăuzitoare: Romani 12.14-21

   Dacă privim în jurul nostru ai părerea că creştinii şi creştinismul stau permanent înaintea unei lupte noi. În şcolile noastre, la locul de muncă, în vecinătate sau chiar înaintea uşii casei trebuie să auzim, că credinţa nu poate deveni vizibilă sub nici o formă. Probabil uneori prin aceasta ne simţim descurajaţi, inferiori şi ameninţaţi. Apostolul Pavel ne dă sub călăuzirea Duhului Sfânt unele linii directoare, cum noi putem (şi trebuie) face cunoscută zilnic credinţa noastră, aşa că „adversarul” nu ne poate ataca.

   „În toată strâmtorarea lor, El a fost strâmtorat” - Isaia 63.9

   Introducere

   Sper ca ilustrarea următoare să ajute pe aceia care au greutăţi să înţeleagă diferenţa între diferitele suferinţe ale lui Hristos. Mă ocup acum în mod deosebit cu legătura între poziţia şi starea rămăşiţei alese a lui Israel din viitor. La aceasta se referă şi versetul citat mai sus din Isaia 63, în primul rând în sens profetic.

   Capitolul 53 din cartea Isaia este conform cu Ioan 11.51 („Isus trebuia să moară pentru naţiune”), în aplicarea lui literară şi fundamentală, mărturisirea acestei rămăşiţe alese despre suferinţele şi moartea Domnului Isus Hristos pentru ea. Această mărturisire are loc după ce El va fi revenit în norii cerului şi ei au privit pe Acela „pe care L-au străpuns”, şi ei „vor boci pentru El”;

   Verset călăuzitor: Marcu 6.3

Marcu 6.3: Nu este acesta tâmplarul, fiul Mariei şi frate al lui Iacov, şi al lui Iose, şi al lui Iuda, şi al lui Simon? Şi nu sunt surorile Lui aici, la noi? Şi se poticneau de El.

   Cât de mult timp din viaţa noastră este folosit pentru lucrul nostru zilnic şi obligaţiile noastre! Uneori devenim obosiţi şi suntem sătui de a face zilnic aceleaşi lucruri. Dar s-ar putea să fim însufleţiţi de un duh de ambiţie să realizăm ceva în lumea aceasta; atunci suntem în pericol să ne dedicăm aşa de mult lucrului nostru sau afacerilor noastre, că aproape nu mai rămâne timp pentru Domnul şi interesele Lui.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 1.16-23

   Efeseni 1.16-23:[De aceea şi eu] … nu încetez să mulţumesc pentru voi, amintind de voi în rugăciunile mele, ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Hristos, Tatăl gloriei, să vă dea duh de înţelepciune şi de descoperire în cunoaşterea Lui, luminând ochii inimii voastre, ca să ştiţi ce este speranţa chemării Lui, ce este bogăţia gloriei moştenirii Lui în sfinţi şi ce este nemărginita mărime a puterii Lui faţă de noi, care credem, după lucrarea puterii tăriei Lui, care a lucrat în Hristos, înviindu-L dintre morţi, şi L-a aşezat la dreapta Sa, în cele cereşti, mai presus de orice stăpânire şi autoritate şi putere şi domnie şi de orice nume care este numit, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor; şi a pus toate sub picioarele Lui şi L-a dat Cap peste toate, Adunării, care este Trupul Său, plinătatea Celui care umple totul în toţi;

   Versete călăuzitoare: Galateni 1.6-9

Galateni 1.6-9: Mă mir că treceţi aşa de repede de la Cel care v-a chemat în harul lui Hristos, la o evanghelie diferită, care nu este o altă Evanghelie; dar sunt unii care vă tulbură şi doresc să strice Evanghelia lui Hristos. Dar chiar dacă noi sau un înger din cer vă va vesti altă evanghelie decât Evanghelia pe care v-am vestit-o noi, să fie anatema. Cum am spus mai înainte, spun şi acum din nou: Dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema.

   Verset călăuzitor: 1 Timotei 4.16

1 Timotei 4.16: Ia seama la tine însuţi şi la învăţătură; rămâi în ele.

   Nu este deja timpul pentru noi să luăm serios la inimă starea lucrurilor care stăpânesc peste „noi”? Dumnezeu ne-a dat înapoi în îndurarea şi harul Său multe adevăruri, care multe secole au fost pierdute din vedere. Ştim că păcatele noastre au fost acum iertate şi îndepărtate pentru totdeauna. Ştim că Dumnezeu ne-a îndreptăţit deplin. Ştim că avem viaţa veşnică în Fiul lui Dumnezeu. Cât de mult ar fi dat nu puţini creştini din timpul nostru şi din trecut, ca să aibă siguranţa acestor binecuvântări şi a altora, care între noi sunt „cunoştinţe generale”?

   Verset călăuzitor: Judecători 5.16

Judecători 5.16: De ce ai rămas între staule, ca să auzi fluierăturile turmelor? La pâraiele lui Ruben au fost mari sfaturi ale inimii!

   Diferite seminţii ale lui Israel au intrat în luptă, însă rubeniţii nu au intrat în luptă. Ei s-au consfătuit şi au discutat atâta timp, până când lupta s-a terminat. Nu este problema aceasta actuală şi astăzi? Nu sunt din aceia, care visează, în loc să meargă, să intervină şi să fie activi?

  Neemia: capitolul 13 - Stephan Isenberg

   Versete călăuzitoare: Neemia 13

   Neemia, un om al credinţei

   Capitolul 13 ne prezintă diverse grupe din poporul lui Dumnezeu, care toate au eşuat:

·         Preoţii susţineau interesele vrăjmaşilor (Neemia 13.4).

·         Căpeteniile au neglijat casa lui Dumnezeu (Neemia 13.11).

·         Mai-marii au fost primii care au neglijat sabatul (Neemia 13.17).

·         Poporul a intrat în legături nesfinte (Neemia 13.23).

  Neemia: capitolul 12 - Stephan Isenberg

   Versete călăuzitoare: Neemia 12

   Sfinţirea zidurilor

   În Ezra 3 a fost sfinţit altarul, în Ezra 6 a fost sfinţit Templul şi acum sunt sfinţite zidurile.

Neemia 12.27: La sfinţirea zidurilor Ierusalimului, au chemat pe leviţi din toate locurile lor şi i-au adus la Ierusalim, ca să ţină sfinţirea cu bucurie, cu laude şi cu cântări, în sunet de chimvale, lire şi harpe.

  Neemia: capitolul 11 - Stephan Isenberg

   Versete călăuzitoare: Neemia 11

   Locuitorii Ierusalimului

Neemia 11.1,2: Şi căpeteniile poporului locuiau în Ierusalim; şi restul poporului a aruncat sorţi, ca să aducă pe unul din zece să locuiască în Ierusalim, cetatea sfântă, iar nouă părţi în celelalte cetăţi. Şi poporul a binecuvântat pe toţi oamenii care s-au înfăţişat de bunăvoie să locuiască în Ierusalim.

  Neemia: capitolul 10 - Stephan Isenberg

   Versete călăuzitoare: Neemia 10

   Un principiu divin

   În capitolele 8, 9 şi 10 putem recunoaşte un context comun. Urmarea recunoaşterii Cuvântului lui Dumnezeu în capitolul 8 era smerirea şi pocăinţa adevărată în capitolul 9, şi astfel despărţirii de rău în capitolul 9 îi urmează acum îndreptarea spre bine în capitolul 10.

  Neemia: capitolul 9 - Stephan Isenberg

   Versete călăuzitoare: Neemia 9

   Adevărata pocăinţă

Neemia 9.1-3: Şi, în ziua a douăzeci şi patra a acestei luni, fiii lui Israel s-au adunat cu post şi în saci şi cu ţărână pe ei. Şi sămânţa lui Israel s-a despărţit de toţi fiii străinului şi au stat şi au mărturisit păcatele lor şi nelegiuirile părinţilor lor. Şi s-au ridicat pe locul lor şi au citit în cartea legii Domnului Dumnezeului lor, a patra parte din zi; şi altă a patra parte au mărturisit şi s-au închinat Domnului Dumnezeului lor.

  Neemia: capitolul 8 - Stephan Isenberg

   Versete călăuzitoare: Neemia 8

   Cartea Legii

Neemia 8.1-3: Şi, când a venit luna a şaptea, iar fiii lui Israel erau în cetăţile lor, tot poporul s-a adunat ca un singur om în locul deschis care era în dreptul Porţii Apelor; şi i-au spus cărturarului Ezra să aducă el cartea legii lui Moise, pe care o poruncise Domnul lui Israel. Şi preotul Ezra a adus legea înaintea adunării, atât a bărbaţilor cât şi a femeilor şi a tuturor celor care puteau auzi şi înţelege, în cea dintâi zi a lunii a şaptea. Şi a citit în ea în faţa locului deschis care era înaintea Porţii Apelor, de dimineaţă până la amiază, în prezenţa bărbaţilor şi a femeilor şi a acelora care puteau înţelege. Şi urechile întregului popor erau atente la cartea legii.

   Versete călăuzitoare: Exodul 21.2-6

   Introducere

   Mulţi au spus – şi pe drept -, că acest pasaj din cartea Exodul este o referire minunată la Domnul nostru Isus. Probabil unul sau altul nu ştie să încadreze corect textul, când el de exemplu este citit în ora solemnă de la Masa Domnului. Cel puţin mie mi-a fost mereu aşa. Cine este de fapt robul din această imagine, şi ce înseamnă că el are voie să iasă liber? Cine este stăpânul? Şi ce înseamnă de fapt istorisirea cu soţia?

   Versete călăuzitoare: Efeseni 3.18

Efeseni 3.14,18: … îmi plec genunchii înaintea Tatălui Domnului nostru Isus Hristos …, ca să fiţi deplin în stare să înţelegeţi împreună cu toţi sfinţii care este lărgimea şi lungimea şi adâncimea şi înălţimea.

   Verset călăuzitor: Iacov 1.27

   Sora era foarte slăbită corporal, ca să mai poată participa la strângerile laolaltă sau să iese din casă. De mai mulţi ani avea nevoie de îngrijire şi o mare parte din timp zăcea în pat. Din punct de vedere spiritual era însă foarte plină de viaţă. Interesul ei mare pentru fiecare a făcut ca ea să ştie despre viaţa fiecărui frate şi fiecărei surori parţial mai mult decât ştiau toţi fraţii şi toate surorile care se întâlneau în fiecare săptămână în orele de adunare. Şi nu numai că ea ştia ceva despre alţii, nu, ci ea aducea în rugăciune înaintea Domnului pe mulţi fraţi şi pe multe surori. De asemenea şi credinţa şi încrederea ei, care rezultau din legătura ei cu Domnul, erau impresionante. Într-un cuvânt, vizitarea ei însemna mai puţin misiune grea şi era mai mult o slujire frumoasă, care de fiecare dată era spre binecuvântarea celui care o vizita.

   Caută călăuzirea lui Dumnezeu pentru tine

   Cred că în viaţa noastră nu este un timp în care să fim mai mult înclinaţi a hotărî singuri viaţa noastră şi să vrem s-o plănuim, aşa cum sunt anii tinereţii. […] Vorbesc ca unul care a făcut unele experienţe; ca unul, care deseori a ales căile proprii – chiar dacă prin aceasta nu vreau să spun, că era un drum rău. Sunt multe lucruri în viaţă, pentru care trebuie să facem o alegere! Constat astăzi, şi anume, mai mult decât atunci, când eram un bărbat tânăr: tinerii sunt înclinaţi să creadă că ei ar şti toate răspunsurile. Ei par să aibă părerea, că ei ar fi mai înţelepţi decât părinţii lor şi decât bătrânii din Adunare. Rareori gândesc să încredinţeze căile lor Domnului şi să caute călăuzirea Lui.

   Versete călăuzitoare: Daniel 2; 7; Luca 21

   Profeţiile Sfintei Scripturi le putem împărţi la modul general în două grupe: acelea, ca cele din Isaia, adresate poporului Iudeu, în timp ce ei stăteau într-o poziţie faţă de Domnul recunoscută ca popor al Său; şi acelea, ca cele din Daniel, care pornesc de la faptul că pentru un timp iudeii nu sunt recunoscuţi, până când harul îi va restabili în viitor, prin aceea că ei vor fi aduşi sub domnia lui Mesia şi vor fi introduşi în noul legământ. Din timpurile cele mai îndepărtate Dumnezeu a domnit peste Israel ca popor al Său, şi Templul era un semn al prezenţei Sale în mijlocul lor.

   Într-unul din pasajele anterioare am văzut în rezumat evenimentele care se vor derula după venirea Domnului pentru ai Săi, ca să se împlinească cele spuse în 1 Tesaloniceni 4.15-18. În acest context s-a spus: „Timpul de necaz al groazei, al fricii şi încercărilor a venit” (H. şi N. 1988, pag. 211 la mijloc; compară cu Matei 24.21,22). Scriitorului [acestui articol] îi sunt cunoscute părerile diferite referitoare la întrebarea „Va trece Biserica prin necazul cel mare?”. Şi el prezintă punctul de vedere al acelora care cred că Scriptura răspunde la aceasta cu NU.

   Versete călăuzitoare: Iacov 5.14-16

   Introducere

   Cele trei împrejurări de viaţă, pe care Iacov le numeşte în versetul anterior şi aici în versetul 14 (suferinţa, bucuria şi boala) desigur nu sunt tot ce oferă viaţa întreagă. Sunt multe împrejurări în viaţă, pe care el nu le aminteşte. Aceasta arată deja spre faptul că Iacov nu vrea să trateze complet lucrurile despre care el scrie. De aceea gândesc, că ceea ce scrie Iacov aici în cazul bolii nu este singura rezolvare absolută şi reţeta pentru fiecare boală. Aceasta rezultă şi din aceea că în epistolele de mai târziu citim despre credincioşi, care au darul de a mijloci vindecarea, fără ca bătrânii adunării să fie prezenţi. Deci noi nu avem voie să facem o lege din versetul acesta, că în toate cazurile trebuie să se procedeze aşa. Aceasta se observă şi din versetul 16, care este formulat la modul general. Numai dacă cineva doreşte să cheme cu credinţă pe bătrâni se poate face uz practic de procedeul descris în versetele 14 şi 15. Însă despre aceasta vom vorbi mai târziu mai mult.

   Răspuns la întrebări speciale

• Toţi sunt înrudiţi şi sunt foarte puţini fraţi şi foarte puţine surori

• Cântatul lasă de dorit

• Principii false ale bisericii

• Comportare sectantă

• Cuvânt de încheiere

   Cum găsesc eu o biserică potrivită?

   Este deosebit de important să-ţi fie clar, că nu tu poţi alege biserica. Dumnezeu a ales locul spiritual. Şi tu nu găseşti locul acesta mergând de la o biserică la alta, ci prin aceea că mai întâi tu cauţi în Sfânta Scriptură biserica adevărată. Abia după aceea poate avea loc cealaltă căutare.

   Este foarte important să-ţi fie clar, că într-adevăr în timpul nostru pare aşa, ca şi cum într-o localitate ar fi mai multe biserici, însă noi nu găsim aceasta în Cuvântul lui Dumnezeu. În Biblie găseşti întotdeauna numai gândul că într-o localitate a fost numai o singură biserică. Probabil în Ierusalim s-au strâns în case diferite, însă era numai o singură biserică în Ierusalim. Această biserică consta din toţi creştinii din localitatea respectivă născuţi din nou şi pecetluiţi cu Duhul Sfânt.

   Incursiune de recunoaştere în Noul Testament

   Evangheliile

   Întâlnim Biserica pentru prima dată în capitolul 16 al evangheliei după Matei: „Pe această stâncă voi zidi Adunarea Mea” (Matei 16.18), şi acolo ne sunt făcute cunoscut imediat cele mai importante patru elemente ale Bisericii:

1.      Baza Bisericii este Fiul Dumnezeului celui viu – nu Petru, nu un învăţător al Bibliei, nu o mărturisire de credinţă („pe această stâncă”).

2.      Este o singură Biserică; deci această Biserică este mondială („Adunarea” [singular], nu „adunările” [plural]).

3.      Este Adunarea Lui, nu a noastră; de aceea El hotărăşte, nu noi („Adunarea Mea”).

4.      Adunarea era atunci încă ceva de viitor, deci nu exista, atunci când Domnul Isus era pe pământ, aceasta înseamnă, ea este ceva cu totul nou („voi zidi …”).

   Introducere

   Niciodată nu a fost un timp în care „oferta” de biserici să fie mai mare decât astăzi. Cu diversitatea în alegere creşte însă şi greutatea cu privire la întrebarea: Unde trebuie să merg eu de fapt duminica? Îmi place muzica bună, iubesc cântatul frumos; alegerea ar putea fi pentru biserica A, căci acolo sunt activităţi corale bune şi în „serviciul divin” cântă o bandă. Însă pentru copiii mei ar fi probabil mai bine în biserica B, deoarece acolo este o lucrare bună cu copiii şi cu tineretul; copiilor li se oferă acolo mai mult. Dar de fapt predicile în biserica C sunt foarte bune; acestea nu le am în bisericile A şi B. Să nu merg totuşi mai bine în biserica C? – Dar ţi-ai pus tu vreodată întrebarea, dacă criteriile tale de alegere sunt corecte? Probabil spui: M-am hotărât deja demult şi de mult timp merg în biserica D. Însă şi atunci întrebarea adresată ţie este: Care au fost criteriile tale de alegere? Au criteriile acestea valabilitate şi înaintea Domnului?

   Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 5.14,15

2 Corinteni 5.14,15: Pentru că dragostea lui Hristos ne constrânge, noi judecăm aceasta: că, dacă Unul a murit pentru toţi, toţi deci au murit; şi El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc să nu mai trăiască pentru ei înşişi, ci pentru Cel care pentru ei a murit şi a înviat.

   La citirea acestor versete m-a mişcat gândul, care este aşa de simplu şi totuşi de cea mai mare importanţă: Pentru ce trăiesc eu? Preaiubiţi fraţi şi preaiubite surori, nu trebuie să accentuez cât de importantă este această întrebare şi cât de mult depinde de sufletele noastre, că noi nu o ocolim, ci răspundem la ea, şi anume în teama de Dumnezeu. Versetul 15 a stat în mod deosebit înaintea ochilor mei: „El a murit pentru toţi, pentru ca cei care trăiesc …” – aceştia sunt credincioşii.

   Să cunoşti semnul timpului, să interpretezi corect „norii şi vântul”, să găseşti pentru tine şi pentru alţii un drum spre un ţel bun – pentru aceasta sunt folosiţi cercetaşi. Cine cunoaşte pe Karl May ştie cât de importanţi sunt cercetaşii. Dar nu numai la Karl May, ci şi în Cuvântul lui Dumnezeu misiunea lor este tratată ca temă. Domnul Isus Hristos spune în Matei 16.2,3: „Când se face seară, voi spuneţi: «Timp bun, pentru că cerul este roşu»; şi dimineaţa: «Furtună astăzi, pentru că cerul este roşu-întunecat»; înfăţişarea cerului ştiţi să o deosebiţi, dar semnele timpurilor nu le puteţi deosebi?” Şi în Vechiul Testament este vorba despre oameni, „care ştiau să deosebească timpurile, ca să ştie ce trebuia să facă Israel” (1 Cronici 12.32).

   Ce legătură este între „taină” şi „chemarea cerească”?

   Ce înseamnă „taina” pentru practica noastră creştină?

   Binecuvântările pământeşti şi făgăduinţele pământeşti, care au fost date israeliţilor, au făcut chemarea lor să fie o chemare pământească. Binecuvântările spirituale din cer şi speranţa credincioşilor în Domnul Isus fac chemarea lor să fie o chemare cerească.

   Dar există un adevăr de o natură deosebită cu privire la Adunare (Biserică) şi la relaţia ei cu Hristos, şi cum stă ea în El înaintea lui Dumnezeu, un adevăr care deschide privilegii care au o orânduială mai înaltă chiar decât aceea despre care este vorba în epistola către Evrei. Şi acestea fac chemarea Adunării (Bisericii) să fie în mod necesar cerească, cu toate că această expresie specială nu se întâlneşte în locurile din Scriptură care se referă la ea.

   Acest adevăr este numit „taina”; şi eu sunt pe deplin convins că adevărata natură a Adunării (Bisericii) nu poate fi înţeleasă, dacă nu se are o cunoaştere clară a adevărurilor pe care le cuprinde noţiunea „taină” şi care o caracterizează.

   Introducere

   Dacă vrem să avem o înţelegere sănătoasă a Bibliei, trebuie să diferenţiem anumite epoci din Biblie, în care Dumnezeu a acţionat într-un anumit fel cu oamenii. Deja Augustin a remarcat: "Diferenţiază epocile, şi atunci cărţile Bibliei sunt în armonie!" (Grundzüge biblischer Offenbarungen, CVD, 1991, pag. 47 – tradus.)

   Isus – Împărat al nostru?

   Este conform Scripturii, să slăvim pe Domnul Isus ca Împărat?

   Introducere

   Este şi rămâne ceva deosebit când te preocupi cu Fiinţa şi Persoana Domnului nostru. Se ajunge foarte uşor ca uneori s-o facem numai din interese pur teologice şi uităm cu cine avem a face. El trebuie să fie întotdeauna Împăratul inimilor noastre. Sentimentele şi înclinaţiile noastre trebuie să-I aparţină, înaintea Lui vrem să ne prosternăm cu reverenţă. Domnul Isus Se prezintă pe Sine Însuşi în foarte multe feluri inimilor noastre, aşa că un singur fel de a-L descrie este insuficient.

   Verset călăuzitor: Matei 26.31

Matei 26.31: „Voi bate păstorul şi oile turmei se vor risipi.”

   Să presupunem că sunteţi rugaţi să spuneţi ceva despre sfârşitul vieţii lui Isus din Nazaret; ce aţi spune? Probabil aceasta, că unul din ucenicii Lui se numea Iuda şi L-a trădat; că cei din poporul Lui L-au dat în mâna romanilor şi guvernatorul Pilat din Pont sub presiunea iudeilor a dispus răstignirea Lui. În privinţa aceasta aţi reda destul de exact cele petrecute. Şi cu toate acestea nu aţi amintit lucrul cel mai important. Aţi redat numai ceea ce s-a petrecut „înaintea ochilor poporului Israel”, însă sensul profund al celor petrecute nicidecum nu l-aţi amintit.

   Căderea în Duhul

   Un studiu biblic

   Spune Biblia ceva despre „căderea sau odihnirea în Duhul”? În unele cazuri Biblia numeşte oameni care au căzut în prezenţa lui Dumnezeu. Dar este aceasta în concordanţă cu ceea ce se înţelege în zilele noastre prin „căderea în Duhul”?

   Versetele călăuzitoare: Iacov 5.14-16

   Credinţa vie, lucrătoare este tenorul epistolei lui Iacov. Şi în pasajul acesta accentul se pune pe credinţă: „Rugăciunea credinţei va vindeca pe cel bolnav.”

   Ar trebui să fie greu astăzi să chemi laolaltă pe „bătrânii adunării”. Care Adunare (Biserică) din jurul nostru (care cu regret deseori stau în ceartă şi invidie una cu alta) îşi poate revendica dreptul de a fi Biserica lui Dumnezeu? Şi cine sunt şi unde sunt „bătrânii adunării”, care au fost hotărâţi pentru această funcţie conform Scripturii? (Noi nu avem nici indicaţii şi nici exemple în Scriptură, că adunările îşi aleg ele însele bătrâni.) Găsim desigur astăzi fraţi cărora Dumnezeu le-a pus în inimă grija pentru casa Sa şi care practică slujba de bătrân.

   Verset călăuzitor: 2 Corinteni 9.15

2 Corinteni 9.15: Mulţumire fie adusă lui Dumnezeu pentru darul Său de nespus!

   Mulţi dintre noi s-au gândit deseori în ultimele săptămâni la cadouri. Unii dintre noi au simţit bucurie mare să dăruiască. Alţii şi-au găsit bucuria în a primi cadouri, însă nu atât de mult cât ne-am aşteptat noi s-o aibă. „Este mai ferice să dai, decât să primeşti” este încă adevărat, şi îndrăznesc să spun că cei mai fericiţi oameni nu sunt aceia care primesc de cele mai multe ori, ci aceia care dau de cele mai multe ori. Aceasta este adevărat în mod deosebit atunci când darurile tale înainte de toate sunt pentru aceia care trăiesc în împrejurări mai puţin confortabile decât tine, şi când ai încercat să satisfaci nevoile lor, să înseninezi casele celor săraci, să aduci un surâs de veselie pe feţele copiilor şi să îmbărbătezi mamele şi taţii obosiţi şi deznădăjduiţi.

   Versete călăuzitoare: Geneza 13.12; 14.12; 19.1  

   Studenţi eşuează din multe motive. Însă una au comun: ei nu eşuează dintr-o dată şi nemijlocit. Eşecul este întotdeauna un proces. Aceasta este la fel valabil şi când un creştin eşuează. Creştinii în maturizare nu eşuează deodată, ci înaintează permanent pas cu pas pe drumul eşecului.

   În istoria lui Lot din cartea Geneza găsim cazul trist al unui credincios care a eşuat. Lot era foarte clar un credincios. În 2 Petru 2.7,8 Lot este numit de trei ori „drept”. Însă Lot cel „drept” a eşuat în a trăi viaţa pentru Dumnezeu. El a călătorit pe drumul ratării. Fiecare creştin poate astăzi să facă la fel. El ori trăieşte o viaţă, care are valoare pentru Dumnezeu, ori eşuează în viaţa sa, în ceea ce priveşte valorile veşnice (vezi 1 Corinteni 3.11-15). Cât de tragic şi de ruşinos va fi pentru el, când el va sta înaintea Domnului şi va trebui să dea socoteală pentru o viaţă goală şi irosită (vezi 2 Corinteni 5.10).

   Un cuvânt de trezire referitor la tema alcool

   Ce spune Biblia referitor la tema alcool?

   În cadrul unui studiu al cărţii profetului Habacuc m-am lovit de un cuvânt în capitolul 2: „Vinul înşală” (Habacuc 2.5). Naţiunile sunt caracterizate prin consumul excesiv de alcool; aşa era deja în zilele lui Habacuc. Orice virtute este distrusă prin consumul mărit de alcool. Alcoolul înceţoşează mintea şi amorţeşte simţămintele naturale. Ajuns odată în patima alcoolului este greu să te desprinzi de el. Mulţi îneacă grijile lor în alcool. Dacă ţinem seama de îndrumările biblice, nu vom cădea nici la stânga şi nici la dreapta.

   Versete călăuzitoare: Apocalipsa 1.3; 14.13; 16.15; 19.9; 20.6; 22.7; 22.14

   Cum se face că ultima carte din Biblie este aşa de neglijată în multe Adunări şi Biserici? Sunt multele judecăţi, care ne sperie? Sau gândim, că imaginea lui Dumnezeu din cartea Apocalipsa nu poate fi adusă la unison cu restul afirmaţiilor Noului Testament? Ne pare simbolica prea grea şi de neînţeles, sau este pur şi simplu expresia cunoscută nouă tuturor, că Apocalipsa ar fi „o carte cu şapte peceţi” şi că din start se interzice o preocupare mai îndeaproape cu conţinutul ei?