Reactualizat: 05.10.2021 

O cărticică ilustrată cu poevestiri, îndemnuri, ghicitori, şarade prezentate în text şi poezie pentru tineri. Cărticica a fost editată după Războiul Mondial când, aşa cum spune autorul, "Ah, din zilele acelea a dispărut într-adevăr atâta bucurie a tinereții și s-a ofilit atâta fericire a tinereții!"

Deşi cartea poartă amprenta acelor vremuri, am considerat că ea poate şi în timpurile noastre, aşa cum spune autorul - aceasta fiind dorinţa lui, "să vă bucure și să vă conducă la izvorul adevăratei fericiri și a adevăratei bucurii, pe care Dumnezeu vrea s-o dăruiască deja de timpuriu fiecărei inimi, în mod deosebit și copiilor, tinerilor dragi."

   Un creștin se găsește în mijlocul unei lumi aflată în nevoie. El nu poate rămâne indiferent, când vede suferinţa semenilor săi. Dacă vrea să acționeze în spiritul Maestrului său, va fi mișcat lăuntric de oamenii care sunt ca niște oi fără păstor (Matei 9.36). Cea mai mare nevoie a lumii umane este de natură spirituală și morală. Desigur, războiul, foametea, cutremurele, handicapul mental, sărăcia, privațiunile sociale și altele asemenea lor sunt, de asemenea, îngrozitoare, dar cu toate acestea, nevoia primordială a omului este în sfera spirituală: el este un păcătos, departe de Dumnezeu, fără Dumnezeu și fără speranță în această lume, fără un ţel în viața sa și sclav al lui satan, fără să știe, în drum spre iad, spre judecata veşnică a lui Dumnezeu. Ce trebuie să facem în această situație?

   Am crescut cu atitudinea că un creștin nu are nimic de-a face cu politica și, prin urmare, nu ar trebui să voteze. Nu am examinat argumentele care mi-au fost prezentate pentru aceasta.

   Mai târziu, am fost confruntat cu diverse motive care îmi spuneau că totuşi ar fi corect să mergi să votezi și chiar, dacă este posibil, să te implici în politică. Pentru că la urma urmei, în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, au fost politicienii creștini care au luptat pentru ca răul crud al sclaviei să fie abolit! Ar trebui acești oameni, în loc să primească cele mai mari laude pentru acțiunile lor, să fie chiar mustraţi ca unii care au acționat nebiblic? În plus, au existat considerații cu privire la afirmaţia din Matei 5.13-16, că noi suntem sarea pământului și lumina lumii; tocmai în politică, unde există atât de mult putregai, sarea este atât de necesară. ...

   Versete călăuzitoare: Matei 5.14-16

   Deoarece Isus este Lumina lumii (Ioan 8.12), şi creștinii credincioşi sunt și ei lumina lumii. Când am devenit creștini credincioşi, nu numai că am primit iertarea păcatelor, dar am primit și o nouă lumină și viață nouă în Hristos. Am ajuns să-L cunoaștem pe Domnul Isus nu numai ca fiind calea, ci și ca fiind adevărul și viața (Ioan 14.6). Pentru că El este adevărul în noi, noi suntem lumina lumii: „Pentru că Dumnezeul, care a spus: «Lumina să strălucească din întuneric», El a strălucit în inimile noastre, pentru a da lumina cunoştinţei gloriei lui Dumnezeu pe fața lui Isus Hristos” (2 Corinteni 4.6).

   Versete călăuzitoare: 1 Ioan 3.1-3; Romani 8.14-17

   După ce în partea 1 şi partea a 2-a am răspuns la întrebările „Ce este naşterea din nou?” şi „Cum se produce naşterea din nou?”, ne mai rămâne să studiem „Urmările naşterii din nou” – un punct de cea mai mare importanţă.

   Cine este capabil să aprecieze îndeajuns de mult marile rezultate ale faptului de a fi un copil al lui Dumnezeu? Cine poate interpreta sentimentele și afecțiunile care aparțin acestei relaţii înalte și sacre de rudenie, în care intră sufletul prin naşterea din nou? Cine este capabil să explice pe deplin acea comuniune profundă, pe care copilul lui Dumnezeu are dreptul să o savureze cu Tatăl său?

   Este foarte important să se înțeleagă diferența dintre viață și pace. Prima este consecința unirii noastre cu Persoana lui Hristos; aceasta din urmă este rezultatul lucrări Sale finalizate.

   Versete călăuzitoare: Ioan 3.4-8

   După ce prin diverse pasaje din Scriptură [în partea 1 „Ce este naşterea din nou?”] am încercat să dovedim că renașterea sau nașterea din nou nu este o schimbare a naturii căzute a omului, ci producerea unei naturi noi, divine, să studiem acum cum se produce nașterea din nou, cum se face parte de ea. Acesta este un punct de o importanță deosebit de mare, în sensul că el ne este pus în față de Cuvântului lui Dumnezeu ca marele instrument, pe care Duhul Sfânt îl folosește pentru a aduce la viață sufletele moarte. „Prin cuvântul Domnului au fost făcute cerurile”, și prin cuvântul Domnului, sufletele moarte sunt readuse la viață. Cuvântul Domnului este creator și naşte din nou. El a chemat lumi la existenţă; el îi cheamă pe păcătoși de la moarte la viață. Aceeași voce care a spus în vechime: „Să fie lumină!”, trebuie să spună şi astăzi fiecărui individ: „Să fie viață!”

   Verset călăuzitor: Ioan 3.6

   Mulți consideră naşterea din nou ca fiind o schimbare a vechii naturi, provocată, fără îndoială, prin influența Duhului lui Dumnezeu. Această schimbare, potrivit părerii lor, se produce treptat de la o treaptă la alta, până când, în cele din urmă, vechea natură este complet subjugată. Acest punct de vedere despre acest subiect include în sine două erori: mai întâi, o eroare cu privire la vechea noastră natură și apoi cu privire la personalitatea reală a Duhului Sfânt. Acest punct de vedere neagă decăderea iremediabilă a naturii umane și Îl consideră pe Duhul Sfânt ca fiind mai mult o influență şi nu o Persoană.

   Verset călăuzitor: 1 Petru 1.2

   Alegerea divină nu era ceva nou pentru acești iudei; ei erau parte din poporul ales al lui Israel. Dumnezeu „alesese” pe Israel pentru a-l aduce într-o relație deosebită de legământ cu El ca „popor sfânt” al Său (Deuteronomul 7.6-8). Petru, însă, vorbește aici de un alt fel de alegere. Alegerea lui Israel a fost un lucru colectiv și național, în timp ce această alegere este personală și individuală. Ea nu stă în legătură cu tatăl lor Avraam, așa cum era în cazul lui Israel, ci cu „Dumnezeu, Tatăl”.

  Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 14

   Este o întrebare legitimă: Cine ar trebui să conducă de fapt o strângere laolaltă a Adunării (Bisericii)? Este posibil ca noi ca şi creștinii să ne fi obișnuit cu anumite ritualuri sau proceduri și probabil niciodată să nu le fi pus la îndoială. Unii au obiceiul de a veni la strângerea laolaltă și să aștepte să vadă cine dintre frați se lasă folosit pentru o slujbă. Astfel de adunări vorbesc cu plăcere despre „călăuzirea Duhului Sfânt în cadrul adunărilor”. Alții sunt obișnuiți să organizeze și să planifice totul înainte de o întâlnire a bisericii: sunt alese cântările, se decide tema predicii și predicatorul şi se aleg persoanele care vor rosti o rugăciune. Întrebarea care se pune aici este: Ce spune de fapt Biblia în această privinţă? Sau suntem liberi să procedăm într-un fel sau altul?

   Cum face Isus eroi curajoși din ucenici fricoși

   Matei 28.16-20; Faptele apostolilor 1.4-14.

   „Atunci s-au întors la Ierusalim de la muntele numit al Măslinilor, care este aproape de Ierusalim, cât un drum de sabat. Și, când au intrat, s-au suit în camera de sus, unde stăteau de obicei. (…) Toți aceștia stăruiau într-un gând în rugăciune, împreună cu femeile, și cu Maria, mama lui.” (Faptele apostolilor 1.12-14)

   Cum ia Isus îndoielile unui om

   Ioan 20.24-29

   „Dar Toma, unul din cei doisprezece, cel numit Geamăn, nu era cu ei când a venit Isus. Ceilalți ucenici îi spuneau deci: «L-am văzut pe Domnul!» Dar el le-a spus: «Dacă nu voi vedea în mâinile Lui semnul cuielor și dacă nu voi pune degetul meu în semnul cuielor și dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nicidecum nu voi crede»”. (Ioan 20.24-25)

   Cum eliberează Isus de „cârjele credinței”

   Ioan 20.1-2,11-18; Ioan 8.36; Marcu 16.9; Luca 8.2-3.

   „Dar Maria stătea afară lângă mormânt, plângând. Deci, pe când plângea, s-a plecat spre mormânt și a văzut doi îngeri în alb, stând unul la cap și unul la picioare, unde fusese pus trupul lui Isus. Și aceștia i-au spus: «Femeie, de ce plângi?» Ea le-a spus: «Pentru că L-au luat pe Domnul meu și nu știu unde L-au pus»”. (Ioan 20.11-13)

   Cum dă Isus curaj nou inimilor descurajate

   „Și, iată, doi dintre ei mergeau în aceeași zi spre un sat, al cărui nume era Emaus, la șaizeci de stadii de Ierusalim, și vorbeau între ei despre toate acestea care se petrecuseră. Și a fost că, pe când vorbeau ei și discutau, Isus Însuși, apropiindu-Se, mergea împreună cu ei." (Luca 24.13-15)

   Cum Isus chiar și în moarte Se gândește la alții

   Matei 27.32-56; Marcu 15.39; Ioan 19.25-26 și altele

   „Iar lângă crucea lui Isus stăteau mama Lui și sora mamei Lui, Maria a lui Cleopa, și Maria din Magdala. Isus deci, văzând pe mama Sa și pe ucenicul pe care-l iubea stând alături, i-a spus mamei sale: «Femeie, iată fiul tău!»” (Ioan 19.25-26)

   Cum îi dă Isus până la sfârșit șanse unui trădător

   Marcu 3.19; Matei 26.20-25,47-56; 27.3-10;

   Luca 22.3,47-48; Ioan 6.71; 12.4; 13.2,26-29; 18.5.

   „Și îndată, apropiindu-se de Isus, a spus: «Salutare, Rabi!»; și L-a sărutat mult. Dar Isus i-a spus: «Prietene, pentru ce ai venit?»” (Matei 26.49-50)

   Cum încearcă Isus credința unui om

   Ioan 4.43-56

   „El a venit deci din nou în Cana Galileii, unde făcuse apa vin. Și era un slujitor împărătesc, al cărui fiu era bolnav, în Capernaum. «El, auzind că Isus venise din Iudeea în Galileea, a mers la El și L-a rugat să coboare și să-l vindece pe fiul său, pentru că era pe moarte.»” (Ioan 4.46-47)

   Cum ajută Isus chiar şi fără cuvinte

   Luca 7.1-10; Matei 8.5-13

   „Și un rob al unui centurion, care îi era drag acestuia, era bolnav și aproape să moară;şi, auzind despre Isus, a trimis la El niște bătrâni ai iudeilor, rugându-L să vină și să-l vindece pe robul lui.” (Luca 7.1-10)

   Cum plânge Isus împreună cu alții

   Ioan 11.1-46

   „Și a spus: «Unde l-ați pus?» Ei I-au spus: «Doamne, vino și vezi». Isus plângea. Iudeii deci spuneau: «Iată cât îl iubea!» Iar unii dintre ei spuneau: «Nu putea oare Acesta, care a deschis ochii orbului, să facă așa ca și acesta să nu moară?»” (Ioan 11.34-37)

   Versete călăuzitoare: Matei 5.13; Coloseni 4.6

   A sosit din nou momentul! Vara s-a transformat în toamnă și se pare că toată lumea este acum mult mai mult preocupată. O persoană relaxată de pe plajă a devenit student. În loc de un rucsac se poartă acum o pereche de perniţe pentru umeri. Un costum de baie face loc unui pulover. Și în loc de soare arzător de vară, lampa de birou arde acum până târziu în noapte. O sugestie: Lasă-ți zahărul de vară să devină sarea de septembrie! ...

   Versete călăuzitoare: Numeri 22

  Cât de des se pune întrebarea referitoare la calea cunoscută! Se cunoaște foarte bine voia Domnului, dar nu este nici o dorință de a o împlini, pentru că inima este atrasă de lume și de poftele ei. Ce se face atunci? Desigur, ar fi prea dur, dacă ar vrea să se spună că nu este nicio plăcere pentru a face voia lui Dumnezeu. De aceea, inima vicleană caută o cale de scăpare. „Pentru niciun ban din lume nu aș vrea să acționez împotriva voinței Domnului”, aşa se exclamă, „dacă aș ști ce vrea Domnul, cu siguranță aș porni pe această cale.” Astfel de cuvinte sună fără îndoială foarte temătoare de Dumnezeu, dar, din păcate, ele ascund prea des aversiunea inimii. Se încearcă să se convingă pe sine însuşi că ai fi dispus să faci voia Domnului, și totuși solicitarea constantă de sfaturi dovedește foarte clar că în realitate nu este nici o plăcere să se meargă pe calea trasată pentru noi de voința lui Dumnezeu.

   Versete călăuzitoare: Evrei 5.8,9

   Există un cuvânt în Sfânta Scriptură asupra căruia aș dori să îndrept atenția cititorului. Îl găsim în Evrei 5.8: „Deşi era Fiu, a învăţat ascultarea din cele ce a suferit.” Cu siguranță nu este nimic nou să auzim despre Isus că a fost un Om ascultător, și totuși este ceva minunat că El a luat acest loc. Aceasta este o minune atât de mare încât îngerii se pleacă în adorare şi doresc să înțeleagă marea taină. „Deși era Fiu, a învățat ascultarea”. Ce vor să ne spună aceste cuvinte?

   Versete călăuzitoare: 1 Ioan 1.6; 2.19; 5.18; 2 Timotei 2.19

   (Extras dintr-o scrisoare veche)

   Mai întâi dumneavoastră întrebaţi: „Va fi mântuit credinciosul chiar şi atunci când el trăieşte şi moare în păcat?”

   Răspunsul meu este: Un credincios adevărat va fi sigur și cu certitudine mântuit. Dar eu cred că mântuirea nu este doar o răscumpărare perfectă de consecințele viitoare ale păcatului, ci ea include în sine și răscumpărarea prezentă de puterea și faptele păcatului. De aceea, când mă întâlnesc cu cineva care trăiește în păcat și totuși se laudă cu certitudinea mântuirii sale, atunci eu îl consider ca fiind unul care acoperă desfrâul cu harul lui Dumnezeu, și nicidecum ca unul care este mântuit.

1 Ioan 1.6: Dacă zicem că avem comuniune cu El şi umblăm în întuneric, minţim şi nu practicăm adevărul.

   Credinciosul se poate poticni, dar va fi ridicat din nou. El poate fi copleșit de păcat, dar el va fi restabilit. El poate greși, dar el va fi restabilit, pentru că Hristos poate să salveze atât de deplin, încât chiar și cel mai mic dintre ai Săi nu poate să piară (vezi Matei 18.14).

   Versete călăuzitoare: 2 Cronici 35.20-27

   Iosia a fost un om al lui Dumnezeu, deși a trăit într-o vreme în care evlavia și nelegiuirea atinseseră un apogeu înfricoșător în rândul poporului. Și într-un astfel de timp întunecat Dumnezeu l-a ridicat pe acest om, despre care Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Și a făcut ce era drept în ochii Domnului și a umblat în căile lui David, tatăl său, și nu s-a abătut nici la dreapta, nici la stânga” (2 Cronici 34.2). Nu este acest lucru remarcabil?

   Versete călăuzitoare: Iacov 2.24; 2 Petru 2.1; 2.20-22; Evrei 6.4-6; Ioan 15.2,6; Matei 12.45; Apocalipsa 3.11

   Să examinăm acum diferitele pasaje din Scriptură care, așa cum spuneți în scrisoarea dvs., sunt de obicei citate de cei care neagă doctrina perseverenței până la sfârșit. Mai presus de toate, însă, este de mare importanță să punem în lumină un principiu care este, după părerea mea, de cea mai mare importanță pentru explicarea Sfintei Scripturi în general. Acest principiu este următorul: „Nici un pasaj din Scriptură nu poate fi în contradicție cu un altul.” Prin urmare, dacă pare să existe o contradicție, aceasta are doar cauza în lipsa înțelegerii noastre spirituale.

  Verset călăuzitor: Luca 22.15

   În Luca 22 citim un cuvânt al Domnului pe care nu-l găsim în Matei 26, unde vedem aceeași scenă a mesei cu mielul de Paște. Domnul le spune ucenicilor Săi, după ce a stat la masă cu ei: „Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi.” - De obicei ne gândim doar la cât de multă dorință și nevoie avem noi de a lua Cina Domnului, și dacă noi, care avem multe lipsuri și slăbiciune, o luăm în mod demn. Dar oricât de importante ar fi aceste întrebări la locul lor, este totuşi binefăcător pentru inimă să-L auzim aici pe Domnul spunând: „Am dorit mult să mănânc paştele acesta cu voi.” Cu siguranță că Domnul nu se gândea doar la Paște, când a spus aceste cuvinte, dar și la instituirea Cinei Domnului; și cu siguranță chiar și acum este dorința inimii Sale de a ne vedea adunați la masa Sa, pentru a vesti moartea Sa.

   Versete călăuzitoare: 1 Ioan 3.1-3

   În legătură cu ceea ce suntem, citim: „Oricine are speranţa aceasta în El se curăţeşte.” Ca și copii ai lui Dumnezeu avem o nouă responsabilitate. Fiecare responsabilitate provine din poziția sau relația pe care o are cineva; trebuie să te afli într-o anumită relație pentru a avea o obligație. Eu sunt un copil al lui Dumnezeu; prin urmare, comportamentul meu trebuie să fie cel al unui copil, aceasta este măsura responsabilității mele. Hristos este modelul unui om care este un copil al lui Dumnezeu. Dacă noi suntem în Hristos și Hristos este în noi, atunci trebuie să dovedim aceasta și să-L revelăm pe Hristos în toată viața noastră.

   Verset călăuzitor: Tit 1.15

   Tit 1.15 spune: „Toate sunt curate pentru cei curaţi”. Unii creștini citează acest verset pentru a răspunde afirmativ la aceste întrebări. Ei consideră că creștinii cu motive curate pot rămâne curaţi și fără pată - indiferent de ceea ce citesc sau privesc. Numai oamenii cu gânduri necurate s-ar pângări prin astfel de lucruri.

   Dar oare versetul nostru înseamnă cu adevărat acest lucru? Înseamnă acest verset că creștinii, de exemplu, ar putea privi prezentările pornografice ca fiind doar o formă neutră de „artă”? Înseamnă acest verset că credincioșii cu frică de Dumnezeu nu ar trebui să fie preocupați de influențele corupătoare ale unor filme sau site-uri web?

   Versete călăuzitoare: Proverbele 14.12; 1 Ioan 3.15; Matei 5.27; 1 Corinteni 11.6; Romani 8.12; Evrei 10.25

   Adesea credem că o cale este absolut practicabilă, totul pare clar și drept. De asemenea, credem că ne-am gândit bine; nu este nimic rău în asta. Totodată şi circumstanțele ne par favorabile și că ne susțin decizia. Și totuși, cum ne-am trezit de multe ori că am omis cel mai important lucru, că nu L-am întrebat pe Domnul în privinţa aceasta! Nu am fost atenţi la inima noastră, din care sunt [ies] „izvoarele vieții” (Proverbele 4.23). O astfel de stare și situație este periculoasă pentru creștini. Căci dacă Domnul, în mila Sa, nu reușește cumva să ajungă la inima noastră înainte de a fi prea târziu, s-ar putea dovedi cu ușurință și în cazul nostru cât de adevărat este cuvântul de mai sus.

   Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 6.9-11; Iuda 7; Isaia 3.9

   „Din culise” este o expresie des folosită în aceste zile de către membri ai mișcării gay. Ceea ce se înțelege prin aceasta este ideea că ceea ce se practica odinioară în secret și pudic în spatele ușilor închise este acum recunoscut public și general acceptat în societate. În cultura noastră, homosexualitatea este din ce în ce mai mult denumită preferință sexuală sau stil de viață alternativ, și acceptarea oricărui tip de orientare sexuală este considerată, în general, una dintre trăsăturile distinctive ale unui societăți luminate.

   Este această libertate nou găsită cu adevărat un beneficiu de care am fost lipsiţi mult timp, în timp ce homosexualitatea era practicată în spatele ușilor închise? Sau homosexualitatea este o aberație păcătoasă care a fost lăsată să iasă din camera din spate?

   Versete călăuzitoare: 1 Samuel 18.1-4; 19.1; 20.12-17; 23.14

   Prieteniile sunt în zilele noastre mai importante ca niciodată. A avea un prieten înseamnă în același timp cunoașterea cuiva în care avem încredere fără rezerve, căruia îi spunem lucruri pe care alții nu le-ar înțelege. Mă gândesc la răni (spirituale), la păcate, dar și la gânduri care nu ar face decât să determine pe altcineva să facă numai remarci desconsiderabile. Întrebarea este: Există o legătură, în afară de căsătorie, care să fie mai mare decât prietenia?

   Răspunsul îl găsim în istoria lui Ionatan și a lui David.

  Epistola lui Iacov: Capitolul 5 - Stanley Bruce Anstey

   Credinţa se dovedeşte prin felul în care procedăm cu nedreptatea (versetele 1-13)

   Versetul 1

Iacov 5.1: Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi, tânguindu-vă de nenorocirile voastre care vin peste voi.

   Lucrurile pe care le întâlnim în prima parte a acestui capitol arată clar că unii dintre cei care se declarau creștini cu siguranță nu erau mântuiți. Modul în care Iacov se adresează acestor oameni „bogați” arată că el nicidecum nu-i considera credincioși. El nici măcar nu-i numește aici „frați” - așa cum s-a adresat până acum auditoriului său în această scrisoare (Iacov 1.2,9,16,19; 2.1,14; 3.1 etc.).

.

  Epistola lui Iacov: Capitolul 4 - Stanley Bruce Anstey

   Credinţa în legătură cu carnea, cu lumea şi cu diavolul (versetele 1-10)

   Iacov abordează acum o altă chestiune, care a tulburat pacea în comunitatea iudeo-creștină. Cei trei mari vrăjmași ai creștinului au lucrat necontrolat în viața multora care au declarat că sunt mântuiți: carnea, lumea și diavolul.

   Problema era că unii dintre iudei, care mărturiseau credința în Domnul Isus, nu se rupseseră încă cu adevărat de vechea lor viață lumească, și astfel au adus aceste comportamente cu ei în comunitatea creștină. Chiar dacă au fost educaţi în iudaism - o religie care le-a adus mai aproape adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu - aceasta nu însemna că toți trăiau în credință. A existat o grupă mixtă printre credincioșii iudei. Mulți dintre ei s-au declarat de partea creștinismului și au început să se miște în rândurile creștine, dar au adus cu ei obiceiurile lumeşti. Dovada tristă a faptului că aceşti trei dușmani lucrau în mijlocul lor s-a văzut în „luptele și certurile” care erau între ei. Acest lucru, la rândul său, a pus sub semnul întrebării mântuirea lor.

.

  Epistola lui Iacov: Capitolul 3 - Stanley Bruce Anstey

   Credinţa se va arăta în ceea ce spunem (versetele 1-18)

   Folosirea limbii şi abuzul în folosirea ei

   Un alt domeniu, în care acești credincioși iudei aveau tendința de a avea „hainele de mormânt” ale iudaismului agățate de ei, a fost atitudinea lor de superioritate față de cei dintre neamuri. Acest lucru le fusese inoculat de-a lungul multor secole. Este destul de ușor de înțeles că un astfel de lucru ar putea să se producă; ca izraeliți erau poporul „ales” al lui Dumnezeu (Deuteronomul 7.6; 14.2) și erau favorizați de Dumnezeu față de celelalte națiuni (Deuteronomul 28.9-13; 32.8-14) - și mândria lor națională a fost dezvăluită în această chestiune. Tendința acestor iudei convertiți a fost de a aduce acest spirit cu ei în rândurile creștine.

.

  Epistola lui Iacov: Capitolul 2 - Stanley Bruce Anstey

   Credinţa este verificată prin felul în care noi tratăm pe alţii (versetele 1-26)

   Un alt domeniu în care credința este testată și în care se arată autenticitatea ei este în relaţiile cu ceilalți. Iacov continuă să abordeze acest subiect foarte practic.

   De asemenea, ceea ce citim aici avea o aplicație deosebită pentru frații săi iudei, care au mărturisit convertirea lor la Hristos. Prețuirea unei persoane (părtinirea) era un lucru obișnuit printre evrei. Domnul a menționat acest lucru în legătură cu o nuntă (Luca 14.7-11) și la fel și la sărbătorile lor comune (Matei 23.6), dar El nu a fost de acord, bineînțeles.

.

   În final dorim să ne adresăm încă o dată celor care probabil sunt înclinați spre mișcarea Praise-&-Worship și să încheiem cu o evaluare din perspectiva noastră. A fost dorinţa noastră să dăm socoteală, mai ales tinerilor, de ceea ce credem din inimă.

   În căutarea motivelor deschiderii bisericilor conservatoare (în special - dar nu numai - a tinerilor) față de practicile moderne de servicii divine, am văzut că, pe de o parte, aceasta corespunde cărnii noastre păcătoase și, pe de altă parte, se armonizează mult mai bine cu simţămintele noastre naturale (a vedea, a auzi, a simţi) decât cu gândurile spirituale referitoare la un serviciu divin nou-testamentar după voia lui Dumnezeu. Pe lângă nașterea din nou din apă și din Duh, avem nevoie și de o mentalitate spirituală, şi nu în cele din urmă aceasta este şi o chestiune de maturitate spirituală.

   Dorim acum să abordăm argumentul că în cadrul închinării sunt importante în principal motivele bune și că Dumnezeu ar fi mulțumit oarecum de orice închinare, dacă ea este făcută din toată inima.

   Cât de grav este să te apropii de Dumnezeu într-un mod care nu este vrednic de El ne arată exemple din Vechiul Testament, dar și prin cuvintele serioase din 1 Corinteni 11.27,28:

   Dumnezeu a prescris în Vechiul Testament un drum pe care El poate fi întâmpinat în comun. Unul singur (vezi Deuteronomul 12)!

   Şi în timpurile Noului Testament există acest singur loc - un loc spiritual, desigur - unde Îl putem întâlni pe Dumnezeu împreună, da, Îl putem experimenta, pentru că El Însuși a făcut promisiunea pentru aceasta. Acesta este locul unde strângerile se fac în Numele Domnului Isus. Exact acolo El a promis că va fi în mijlocul credincioșilor adunați, acolo vrea El să lase să locuiască Numele Său în timpul prezent (compară cu Matei 18.20). Acolo putem experimenta prezența Domnului. Cine se adună în Numele Domnului Isus vrea să țină cont de tot ceea ce este legat de acest Nume.

   Praise-&-Worship-Events sunt, înainte de toate, o experiență în comun. Acest sentiment de părtășie devine adesea cu atât mai mare cu cât sunt mai multe persoane prezente. Dar, mai ales în chestiunile legate de părtășie și apoi în legătură cu închinarea, există multe indicii în Cuvântul lui Dumnezeu că nu este indiferent cum și cu cine ne prezentăm înaintea lui Dumnezeu pentru a ne închina Lui. Pentru participanţii la Praise-&-Worship-Events nu se pune nici o condiţie. Dacă ar fi fost vorba despre o evanghelizare sau o zi a tineretului, atunci ar fi fost de înțeles că oricine poate veni. Dar aici este vorba despre privilegiul creștinului credincios de a aduce închinare (Worship; jertfă de laudă) lui Dumnezeu.

   Praise-&-Worship-Events din zilele noastre sunt, așa cum am menționat mai sus, caracterizate în principal de muzică pop sau rock creștină. Mâinile sunt ridicate, șoldurile se balansează, uneori se dansează, ca într-o discotecă. Totul se numește „momente sfinte” și „L-am simţit intens pe Dumnezeu”, „Dumnezeu era prezent în mod simţitor”, „Duhul lui Dumnezeu sufla peste scenă”.

   Când auzi asta, inevitabil te gândești: și eu aș vrea să fiu acolo!

   Dacă am înţeles bine capitolului 3 - că serviciul divin a fost schimbat fundamental în Noul Testament - atunci vom înțelege și de ce dansul lui David înaintea lui Dumnezeu (2 Samuel 6.16) nu este un argument pentru ca la Praise-&-Worship-Events să se danseze deseori (și, între timp, deja și în unele întâlniri bisericești).

   Deoarece în multe cântece se cântă despre Domnul Isus ca Împărat, dorim în acest capitol să ne ocupăm de întrebarea dacă Domnul Isus este „Împăratul nostru”. Pentru că în spatele acestor cântece se ascunde foarte adesea o întreagă orientare teologică, de care mulți nu sunt deloc conștienți. Este vorba de așa-numita Teologie a Împărăției (Dominion Theology).

   Conform acestei teologii, se va ridica o nouă generație de credincioși, care echipată cu puteri supranaturale va învinge orice împotrivire la Evanghelie. Astfel, toate națiunile vor fi câștigate pentru Evanghelie. Când acest lucru va fi realizat, va veni timpul ca Hristos să se întoarcă. Credincioșii Îi vor preda apoi Împărăția.

   Tatăl nu se bucură de nimic mai mult decât de Fiul Său. Peste El s-au deschis cerurile în mod repetat și un glas a spus: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc plăcerea” (Matei 3.17; 17.5; compară cu 2 Petru 1.17). Fie că este vorba de un serviciu divin sau de Praise-&-Worship-Event, întrebarea rămâne aceeași: A fost Fiul, bucuria cerului, înălțat în fațetele și frumusețile Sale? Nu cumva multe texte se opresc la suprafață și abia dacă diferă? În loc de Hristos, nu cumva mai degrabă unele dintre aceste cântece de „închinare” ne au pe noi înșine ca temă?

   Am văzut mai sus că muzica rock are un efect ameţitor și poate duce la transă și extaz. Desigur, trebuie să te abandonezi muzicii în mod conștient pentru a avea astfel de experiențe. Din nefericire, în cadrul Praise-&-Worship-Events creştine se lucrează în mod conștient tocmai pentru a se ajunge la o astfel de dezlănţuire, la „înălțare” și la stările de transă și extaz descrise mai sus. „Worship-Leader” și membrii formației sunt adesea foarte conștienți de efectul muzicii lor și o folosesc în mod intenționat (de exemplu, prin repetiție, precum și prin alternanța deliberată între cântece rapide și puternice și cântece mai lente și mai liniștite) pentru a-i aduce pe vizitatorii acelui Event în starea dorită. Această trăire este apoi atribuită prezenței lui Dumnezeu, iar oamenii cred că au experimentat direct „adierea Duhului”. Se vorbeşte despre „momente sfinte”.

   Dacă dorim să abordăm tema mișcării Praise-&-Worship, trebuie să ne întoarcem puțin în istorie și să ne punem întrebarea cum și ce fel de muzică au folosit primii creștini în serviciile lor divine.

   Folosirea instrumentelor muzicale în Vechiul Testament în legătură cu Templul (slujba) este foarte bine atestată; dar în sinagogi nu exista acompaniament instrumental. De asemenea, muzica din Templu era întotdeauna centrată pe Cuvânt și doar câteva instrumente muzicale erau permise (compară cu 1 Cronici 25) și serveau doar ca acompaniament. Primul verset din 1 Cronici 25 clarifică încă o dată acest lucru: „David și conducătorii oștirii au pus deoparte pentru slujbă ... pe cei care să profețească cu harfe şi cu lire și cu chimvale.”

   Dacă este vorba doar de performanța artistică, multe dintre aceste concerte sau Events se pot compara cu siguranță cu unele concerte sau festivităţi lumeşti. Întrebarea la care trebuie să răspundem, totuși, este: Cui se adresează această muzică?

   La prima vedere, această întrebare poate părea confuză. De aceea trebuie să o aprofundăm. Cei care abordează acest subiect pentru prima dată vor avea cu siguranță unele probleme. Cu toate acestea, cei care studiază cu atenție acest capitol vor găsi aici baza pentru care închinarea, care este determinată în principal de factori externi, nu poate fi justificată de Biblie.

   Până aici am încercat să clarificăm în ce constă „închinarea plăcută lui Dumnezeu”. În cele ce urmează vom analiza o mișcare de închinare care nu poate fi pusă în acord cu criteriile menționate mai sus. Ea este în legătură cu noţiunea „Praise-&-Worship”, care este de fapt doar numele englezesc pentru laudă și închinare, dar care a devenit între timp o cultură.

   Elementele acestei culturi au devenit atât de importante și de evidente în multe locuri, încât aproape niciun eveniment în afara orelor obișnuite de biserică nu se poate lipsi de ele, fie că este vorba de așa-numitele servicii de Crăciun și de tineret sau de acţiunile evanghelistice. Această formă de închinare este cultivată mai ales la evenimente speciale. Prin intermediul acestor evenimente, elementele acestei culturi sunt făcute ca fiind de nun simţ, iar prin intermediul vizitatorilor acestor evenimente se creează o presiune pentru a introduce aceste elemente și în strângerile laolaltă ale bisericii.

   Noul Testament nu spune prea multe despre muzică. Cele câteva versete care au ceva de spus clar despre acest subiect se găsesc probabil în epistolele către Efeseni și Coloseni:

   Ce spune Vechiul Testament despre muzică și instrumentele muzicale în legătură cu serviciul divin? Mai întâi, o scurtă prezentare istorică începând de la ieşirea poporului Israel din Egipt.

   După ce în capitolele 4 și 5 ne-am ocupat de conținutul închinării acceptabile pentru Dumnezeu și de legătura dintre Cina Domnului și închinare, unii s-ar putea întreba: Este vorba la închinare întotdeauna „numai” despre suferințele Domnului Isus? Când am studiat jertfele, ne-am ocupat în special cu moartea lui Hristos și cu suferințele legate de aceasta. O anumită excepție este jertfa de mâncare,[1] dar chiar și acolo am văzut că slava vieții Domnului Isus a fost vizibilă în mod deosebit în multiplele suferințe prin care El a trebuit să treacă pe drumul vieții Sale.

   În Vechiul Testament, închinarea era legată de serviciul jertfelor. Numai preoții aveau voie să aducă jertfe lui Dumnezeu. Acest lucru nu s-a schimbat în principiu în Noul Testament. Cu toate acestea, astăzi, toți creștinii credincioşi sunt principial o „preoție sfântă”, conform poziției, care aduce „jertfe duhovnicești” (1 Petru 2.5).

   După cum am văzut, prin jertfele din Vechiul Testament primim multe învăţături cu privire la conținutul pe care ar trebui să-l aibă mulțumirea, lauda și închinarea noastră. Fiecare jertfă (jertfa de ardere-de-tot, jertfa de mâncare, jertfa de pace, jertfa pentru păcat, jertfa pentru vină) prezintă o latură diferită a jertfei Domnului Isus. Fiecare jertfă, cu excepția jertfei de mâncare, vorbește despre moartea Domnului Isus.

   Așa cum jertfa de ardere-de-tot, jertfa de mâncare și jertfa de pace din Vechiul Testament erau jertfe de bună voie (Leviticul 1.2; 2.1; 7.12), tot așa închinarea din Noul Testament nu este o poruncă, ci o expresie voluntară a preţuirii noastre față de Dumnezeu și față de lucrarea Sa.

   Acest capitol și capitolul 7 vor ocupa destul de mult spațiu, deoarece dorim să ne gândim împreună în detaliu la conținutul „închinării plăcute lui Dumnezeu” (1 Petru 2.5). Avem impresia că aceste gânduri nu mai sunt aproape deloc cunoscute.

   Vrem acum să analizăm cum s-au schimbat serviciul divin şi închinarea în Noul Testament, spre deosebire de Vechiul Testament. Este extrem de important să realizăm că a avut loc această schimbare. De ce? Pentru că susținătorii unei slujiri muzicale în biserică argumentează în principal cu pasaje biblice din Vechiul Testament. Evident ei au trecut cu vederea faptul că serviciul divin nou-testamentar este diferit de cel din Vechiul Testament.

   În capitolele următoare vom analiza ce este închinarea în esența ei cea mai profundă și care ar trebui să fie conținutul închinării plăcute lui Dumnezeu. Pe lângă aceasta vom prezenta și cântări, pe care le considerăm exemplare pentru textele de închinare „în adevăr”.

  Epistola lui Iacov: Capitolul 1 - Stanley Bruce Anstey

   Credința se dovedeşte în modul în care procedăm în încercări (versetele 1-18)

   Salut

   Versetul 1

Iacov 1.1: Iacov, rob al lui Dumnezeu şi al Domnului Isus Hristos, către cele douăsprezece seminţii care sunt împrăştiate: Salut!

   „Iacov” le scrie compatrioților săi care au mărturisit credința în „Domnul Isus Hristos”. El nu a fost unul dintre cei doisprezece apostoli (Luca 6.13-16), ci unul dintre bătrânii principali din adunarea din Ierusalim (Faptele apostolilor 12.17; 15.13-21; 21.17-25; Galateni 2.9). Iacov era „fratele Domnului”, deoarece a crescut în familia lui Iosif și a Mariei (Marcu 6.3; Galateni 1.19). În timpul slujbei pământești a Domnului, el a fost un necredincios (Ioan 7.3-10), dar s-a convertit la scurt timp după moartea lui Isus. Asta s-a întâmplat probabil când Domnul i s-a arătat la scurt timp după învierea Sa din moarte (1 Corinteni 15.7). Istoricul Josephus ne spune că Iacov a fost omorât cu pietre în același mod ca Ştefan de către Sinedriu (consiliul evreiesc) în jurul anilor 61-62 d.Hr.

.

  Epistola lui Iacov: Introducere - Stanley Bruce Anstey

   Introducere

   Epistola lui Iacov este cea mai veche epistolă inspirată din Noul Testament și a fost scrisă în jurul anului 45 d.Hr. În timpul acela Biserica era formată în mare parte din credincioși iudei. Primele neamuri au fost mântuite și adăugate la Biserică. În ceea ce privește cunoaşterea adevărului deplin al creștinismului, Biserica se afla într-o perioadă de tranziție. Credincioșii din acea vreme nu aveau încă o înțelegere deplină a credinței, pe care o îmbrățișaseră, în primul rând pentru că învățăturile apostolului Pavel, care se refereau la „tot planul lui Dumnezeu” (Faptele apostolilor 20.27; compară cu Coloseni 1.25), nu le fuseseră încă comunicate. Drept urmare, în practică, ei nu au fost complet despărţiţi de rânduiala iudaică, o rânduială pe care scriitorul epistolei către Evrei o numește „tabără” (Evrei 13.13). Epistola către Evrei insistă asupra unei despărțiri complete de iudaism. Însă epistola aceasta a fost scrisă abia mulți ani mai târziu - în jurul anului 63 d.Hr. Credincioșii iudei, care credeau în Domnul Isus, nu înțeleseseră încă semnificația învățăturii din Ioan 10.1-9, care vorbea despre faptul că ei vor fi scoși din „curtea oilor” iudaică în deplina lumină și libertate a privilegiului creștin și a slujbei „turmei” Sale (Ioan 10.16).

.

   Introducere

   Pare să fie înrădăcinat în conștiința omului faptul că trebuie să se aducă veneraţie unui Dumnezeu sau unei ființe superioare. Veneraţia adusă lui Dumnezeu depășește veneraţia adusă ființelor umane și este denumită adorare. Chiar și în religiile păgâne naturale, oamenii aduc într-o anumită formă închinare la diferiți zei. În iudaism, adorarea adusă lui Dumnezeu stătea în mod deosebit în legătură cu serviciul jertfelor.

   Considerăm că suntem datori să explicăm tinerei generații de ce chiar și astăzi mulți creștini serioși, care nu sunt deloc de ieri, resping forma modernă de închinare și sunt foarte îngrijorați din cauza evoluțiilor.

   În comentariile noastre ne vom abține pe cât posibil de la a menționa nume de trupe de muzicieni sau festivităţi. Dorim să analizăm numai din punct de vedere faptic, dacă acest mod nou de a aduce închinare lui Dumnezeu este cel în care avem Cuvântul lui Dumnezeu de partea noastră și să arătăm care dintre aceste moduri considerăm că este în conformitate cu Scriptura.

   În principiu nu respingem muzica cu instrumente. În multe ocazii, apreciem foarte mult cântatul în comun și muzica de bucurie și credem că muzica poate fi folosită în multe locuri pentru slava lui Dumnezeu și că poate exista loc pentru aptitudinea naturală de a face muzică.

Doresc să ofer aici câteva informații de fond despre Hillsong Church. Vă prezint aici impresiile mele culese dintr-o mulțime de articole, videoclipuri și mesaje de la Carl Lentz și Freimut Haverkamp, doi dintre cei mai influenți pastori ai Hillsong Church. Biblia cere fiecărui creștin veghetor să evalueze ceea ce aude. Apostolul Pavel cerea credincioşilor din Corint: „Judecați voi ce spun” (1 Corinteni 10.15) și: „doi sau trei profeţi să vorbească, iar ceilalți să judece” (1 Corinteni 14.29).

   Domnul Isus în evanghelia după Ioan 11 şi 12

   Învierea era totul pentru Isus. Ea era mângâierea Sa în îngrijorările vieții (Ioan 11) și subiectul Său în mijlocul așteptărilor și promisiunilor lumii (Ioan 12). Ea a dat sufletului Său strălucirea liniştită a soarelui, atunci când nori întunecați și grei se așterneau peste Betania; I-a liniștit inima și I-a îndepărtat gândurile, atunci când strălucirea orbitoare a unui sărbători lumina drumul de acolo spre Ierusalim. Gândul la înviere era înaintea duhului Său în mijlocul durerii și al bucuriei din jur. Ea era totul pentru El. L-a făcut un exemplu desăvârşit al acelui frumos principiu al Duhului lui Dumnezeu, conform căruia „cei care plâng, [vor fi] ca și cum n-ar plânge” și „cei care se bucură, ca și cum nu s-ar bucura” (1 Corinteni 7.30).

   Verset călăuzitor: Matei 12.40

   Uneori se pune întrebarea, cum de a stat Domnul Isus Hristos trei zile și trei nopți în inima pământului. Cuvântul Său din Matei 12.40 este: „Pentru că, aşa cum Iona a fost în pântecele peştelui celui mare trei zile şi trei nopţi, aşa va fi Fiul Omului în inima pământului trei zile şi trei nopţi.” Dificultatea este că vineri Domnul a fost răstignit și pus în mormânt și a înviat în prima zi a săptămânii. Cum ar fi putut atunci să stea trei zile și trei nopți în mormânt?

   Verset călăuzitor: Iacov 5.14

   Cu aproximativ treizeci de ani în urmă am scris o broşură cu titlul Aşa-zisele vindecări prin rugăciune, verificate pe baza Scripturii, în care am verificat un număr de afirmaţii răspândite în timpul acela de Osborn şi alţii, şi care conform înţelegerii mele nu corespundeau cu ceea ce spune Scriptura.Desigur această scriere era cam unilaterală, deoarece eu m-am orientat în principal în a lupta împotriva unei păreri greşite, aşa cum înţelegeam eu. Actualmente se vorbeşte şi se scrie din nou despre boli şi vindecări, însă într-un alt context. În diferite broşuri şi pliante se face aceasta destul de echilibrat, apar însă şi lecturi în care sunt aduse aceleaşi argumente greşite, ca cele din timpul lui Osborn. Dacă acum mă aşez să iau din nou sub lupă tema „boli şi vindecări”, atunci mă pot folosi parţial şi din ceea ce am scrisă odinioară. Pe lângă aceasta tema este tratată într-un fel nou, care – spus sincer – mă obligă să renunţ în unele locuri la părerea mea, şi care mă oblică să mă exprim mai nuanţat.

   Versete călăuzitoare: Psalmul 39.6,7

   În mod deosebitla Anul nou mulţi îşi pun întrebarea: Ce aştept eu de fapt de la viaţa mea, de la viitor? Ce vreau eu de fapt să obţin? Ce să urmăresc? Articolul acesta tratează patru posibilităţi.

   Versete călăuzitoare: Psalmul 84

   Prima parte a psalmului acesta (Psalmul 84.1-4) vorbeşte despre locuinţele lui Dumnezeu. Ea arată fericirea acelora care au voie să umble şi să locuiască acolo. Începând cu versetul 5 psalmistul prezintă fericirea care constă în aceea că acolo sunt drumuri, şi de aceea el vorbeşte mereu despre mers. Aceasta este specific lui Dumnezeu: mai întâi El Se referă la ţelul fericit şi abia după aceea la drumul care conduce într-acolo.

   Versete călăuzitoare: Evrei 4.1-13

   Inima omului (de la natură) caută odihnă şi o caută pe pământ. Însă aici nu se găseşte odihnă pentru sfinţi; stă însă scris: „Rămâne deci o odihnă de sabat pentru poporul lui Dumnezeu” (Evrei 4.9). Această conştientizare aduce o plinătate de bucurie, dar şi o plinătate de durere – durere pentru carne, deoarece ea este mereu preocupată să caute aici odihna, şi este mereu înşelată -, bucurie pentru duhul, care, având originea în Dumnezeu, nu se poate niciunde odihni, decât numai în Dumnezeu, aşa cum s-a spus: „Dacă vor intra în odihna Mea” (Evrei 4.5). Dumnezeu nu Se poate odihni în stricăciunea păcatului. El se poate odihni numai în ceea ce este desăvârşit de sfânt. Şi deoarece El, care Se odihneşte astfel, este dragoste şi ne iubeşte, El ne face să înţelegem că El vrea să ne ducă în odihna Lui proprie, în propria Sa fericire.

   Versete călăuzitoare: Ioan 19.35; 20.8,20,29

   Crucea, mormântul gol, Domnul viu cu mâinile Sale străpunse şi cu coasta Lui străpunsă – ce mari viziuni erau acestea! Şi cine se poate uimi că ucenicul care a văzut acestea şi a mărturisit despre ele, Îl urmează pe Isus, ...

   Verset călăuzitor: Evrei 9.23

   Întrebare: În epistola către Evrei 9.23 se spune că imaginile lucrurilor din ceruri au fost curăţite prin sânge (deci prin jertfe sângeroase), însă lucrurile din ceruri înseşi trebuie să fie curăţite prin „jertfe mai bune”. Despre ce jertfe de tăiere este vorba în cadrul expresiei „jertfe [de tăiere] mai bune”, şi în ce fel vor fi curăţite lucrurile cereşti? La care lucruri cereşti trebuie să ne gândim, care au nevoie de curăţire? Este cerul întinat (murdărit)?

  Versete călăuzitoare: Apocalipsa 3.14-22

   Un laodiceean este un om, care are într-adevăr lumina din Filadelfia, dar nu posedă nimic din puterea ei. Laodiceeanul nu se află în cadrul unui sistem; el nu aparţine nici catolicismului şi nici protestantismului, şi trebuie să fi într-unul din acestea două, pentru a fi într-un sistem. Am încrederea că aceasta va mişca inimile noastre ale tuturor. Este foarte important să primeşti lumină, şi lumina te scoate dintr-un sistem; dar să ai lumină nu este totul. Un laodiceean este unul care a primit lumină, dar nu posedă ceea ce ar trebui să rezulte prin lumină. ...

   Verset călăuzitor: Romani 14.13

   Ca şi credincios, în ceea ce priveşte viaţa mea practică am a face în primul rând cu relaţia mea cu Dumnezeu. Eu nu mai sunt un sclav sub un sistem al Legii, ci stau în libertate. Însă desigur aceasta nu înseamnă că pot să fac şi să nu fac ce vreau. Biblia spune că noi ar trebui să trăim în aşa fel ca să „fim plăcuţi” lui Dumnezeu (1 Tesaloniceni 4.1). Dumnezeu trebuie să privească cu bucurie la noi şi totodată să poată spune: Okay, fă în continuare aşa. ...

   Verset călăuzitor: 1 Corinteni 9.6

   Ceea ce mă interesează pe mine este faptul că apostolul se numeşte dintr-o suflare pe sine împreună cu Barnaba – „eu şi Barnaba”. Nu amintesc aceasta pentru că el se pune pe sine mai întâi, ceea ce noi în limbajul nostru am considera lipsă de politeţe; în timpul acela era foarte uzual aşa ceva. Nu, ci este vorba de faptul că în afară de sine el dă exemplu şi pe Barnaba. Dar acesta nici nu mai era la el?!

   Cine se preocupă serios cu întrebarea cu cine poate el practica în comun slujirea în Evanghelie, cu plăcere se va osteni să citească acest articol lung, dar foarte important, referitor la această temă. Consecinţele ar putea părea foarte severe pentru unii, dar „dacă cineva vrea să facă voia lui Dumnezeu, va cunoaşte despre învăţătura aceasta, dacă este de la Dumnezeu” (Ioan 7.17).

   Versete călăuzitoare: Matei 27.45,46; Ioan 19.30

   Sunt de altfel unele puneri în încurcătură cu privire la întrebarea, ce a făcut Tatăl în timpul părăsirii lui Hristos pe cruce. Unii au gândit că în timpul acesta El a avut o părtăşie plăcută cu Fiul Său, cu toate că El a fost părăsit de Dumnezeu. Gândul acesta a fost justificat cu faptul că Sfânta Scriptură nu spune că Domnul a fost părăsit de Tatăl în acele ore de întuneric. De aceea se presupune că Domnul ar fi fost în părtăşie deplină cu Tatăl Său, atunci când El a fost părăsit de Dumnezeu. Drept urmare Tatăl ar fi avut părtăşie cu El într-un fel tainic, însă nu Dumnezeu.

   Verset călăuzitor: Matei 27.46

Matei 27.46: Şi, pe la ceasul al nouălea, Isus a strigat cu glas tare, spunând: „Eli, Eli, lama sabactani?”, adică: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul meu, pentru ce M-ai părăsit?”

   Înainte de a mă ocupa cu întrebarea uşor provocativă „A atârnat Dumnezeu pe cruce?”, vreau să remarc că acelora care au dat prilejul pentru această întrebare nu trebuie să li se impute neapărat intenţii rele. Dimpotrivă, cu siguranţă ei au avut pe inimă să onoreze pe Domnul şi Mântuitorul lor şi să intervină pentru adevărul mare, că Isus Hristos este Dumnezeu. În zilele în care Dumnezeirea lui Hristos este tăgăduită pretutindeni, aceasta este necesar şi demn de laudă. Însă pentru apărarea adevărului nu trebuie să se folosească mijloace şi cuvinte false, ci trebuie să se rămână cât se poate de aproape de Cuvântul lui Dumnezeu, în mod deosebit când este vorba de Persoana Domnului Isus. Altfel Îl defăimăm pe Domnul, în loc să-L onorăm.

   Verset călăuzitor: Coloseni 1.16

   Dumnezeu nu a creat pământul şi după aceea l-a lăsat în voia sorţii. Uneori pare să fie aşa, căci de câte anomalii avem parte pe pământ şi înainte de toate de catastrofele naturale îngrozitoare! Explicaţia pentru aceasta constă în faptul că omul, care era cununa creaţiei şi a fost creat după chipul lui Dumnezeu, a eşuat. Nu Dumnezeu a eşuat, ci omul.

   Verset călăuzitor: Romani 11.29

   Începând de demult sunt păreri diferite despre viitorul lui Israel: Poporul Israel are într-adevăr încă un viitor statal, însă nu mai are nici un viitor în legătură cu Dumnezeu. În timpul din urmă se vor converti mulţi iudei şi se vor întoarce în Canaan. Ei nu vor constitui acolo un popor spiritual cu un Templu şi serviciu divin iudaic. Viitorul lor se va realiza în cadrul Bisericii (aşa afirmă, între alţii, Wilhelm à Brakel, născut în 1635). Israel are un viitor în afara cadrului bisericesc. După răpirea Bisericii, Dumnezeu va relua firul întrerupt cu Israel, şi profeţiile neîmplinite ale Vechiului Testament se vor împlini atunci în adevăratul sens al cuvântului. Părerea aceasta descinde din jurul anului 1830 din Irlanda şi Anglia, când prin creştinii din tot felul de asociaţii bisericeşti în conferinţa din castelul Powerscourt a fost dezbătută întrebarea referitoare la profeţiile Vechiului Testament, care s-au împlinit şi care nu s-au împlinit.

   Jertfe de laudă, binefacere, dărnicie, ...

   Versete călăuzitoare: Evrei 13.15,16; Romani 12.1

   O jertfă este ceva mai mult decât numai un cadou simplu. Aceasta devine imediat clar dacă privim prescrierile Vechiului Testament, care vorbesc despre jertfe. Astfel la Paști trebuia tăiat un miel de un an. Deci un miel care are valoarea lui deplină. În afară de aceasta el trebuia să fie fără cusur (Exodul 12). Acelaşi lucru găsim la cele cinci jertfe din Leviticul 1-7. Animalele de jertfă trebuiau să fie fără cusur, şi ce era cel mai bun, grăsimea, izraelitul trebuia s-o despartă. Desigur aceste prescripţii au fost prevăzute în primul rând pentru că aceste jertfe erau o imagine anticipată despre jertfa lui Hristos. Cu toate acestea există o parte foarte practică a acestei chestiuni. Izraelitul trebuia să înveţe că lui Dumnezeu I se cuvine ce este cel mai bun. Aceasta se poate deduce din Maleahi 1.8: „«Şi când aduceţi pe cea oarbă ca jertfă, nu este rău? Şi când aduceţi pe cea şchioapă şi bolnavă, nu este rău? Ia du-o guvernatorului tău; îi vei fi tu plăcut? Sau te va primi el?», zice Domnul oştirilor.” O jertfă de calitate inferioară este o jignire a destinatarului. O jertfă este un dar, prin care se exprimă omagierea şi preţuirea pe care o ai pentru persoana primitorului. Deci gândul principal cuprins în jertfe este: să aduci ceva de preţ pentru persoana respectivă.

  Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 10.14-22

   În 1 Corinteni 10.21 găsim un contrast dublu. Paharul Domnului este pus în contrast cu paharul demonilor şi Masa Domnului stă în contrast cu masa demonilor. Participarea la paharul şi la masa Domnului exprimă faptul că noi avem părtăşie cu Domnul şi unii cu alţii. Baza acestei părtăşii este realitatea nespus de mare că Domnul Isus Hristos Şi-a vărsat sângele pentru noi spre iertarea păcatelor noastre şi Şi-a dat trupul, cu care El a purtat păcatele noastre şi a fost făcut păcat pentru noi, la moarte pentru noi (Efeseni 1.7; 1 Petru 2.21-24). Cu toate că în 1 Corinteni 10.14-22 este vorba de drepturile Domnului şi sfinţenia Sa, este de asemenea adevărat că aceia care iau parte la „serviciul divin creştin”, arată prin aceasta că ei au fost împăcaţi cu Dumnezeu şi Îl cunosc pe Domnul Isus ca Răscumpărătorul şi Domnul lor. Aceia care în templele idolilor beau paharul demonilor şi iau parte la masa demonilor (aceasta înseamnă mesele de jertfă), exprimă prin aceasta legătura lor cu idolii – aceasta înseamnă de fapt cu demonii.

  Cartea Iona: capitolul 4 - Iona sub ricin  - Johannes Nicolaas Voorhoeve

   Capitolul 4 – Iona sub ricin (qiqaion)

   „Nu spuneţi în Gat, nu vestiţi pe străzile Ascalonului, ca să nu se bucure fiicele filistenilor.” La acest cuvânt din 2 Samuel 1.20 trebuie să ne gândim involuntar, când citim ce ni se spune aici în capitolul patru despre Iona.

   Cât de trist se prezintă din nou aici profetul Domnului! După ce ni se spune că Dumnezeu S-a întors de la răul pe care zisese că-l va face cetăţii Ninive, ni se spune: „Și aceasta nu i-a plăcut deloc lui Iona şi s-a mâniat” (Iona 4:1).

  Cartea Iona: capitolul 3 - Iona în Ninive  - Johannes Nicolaas Voorhoeve

   Capitolul 3 – Iona în Ninive

   „Planul lui Dumnezeu trebuie să se realizeze” (Isaia 46.10)

   Acest cuvânt adresat poporului de profetul Isaia se potrivește și cu partea din istoria lui Iona, pe care o avem acum în față. Oricât de mult ar căuta oamenii să-L evite pe Dumnezeu, să acționeze și să umble după bunul lor plac, totuşi voia lui Dumnezeu trebuie să se facă. Sfârșitul este întotdeauna glorificarea Lui.

  Cartea Iona: capitolul 2 - Iona în pântecele peştelui  - Johannes Nicolaas Voorhoeve

   Capitolul 2 – Iona în pântecele peştelui

   „Salvarea este de la Domnul.”

   Acesta este ultimul cuvânt al rugăciunii lui Iona, pe când era în peşte. Este un cuvânt ciudat, care caracterizează întreaga carte Iona. Ar putea fi pus ca titlu al ei. În cadrul expresiei „salvarea Domnului” ne gândim în primul rând la viitor, la răscumpărarea trupului nostru la venirea Domnului. Desigur ea va pune capăt oricărei suferinţe şi alină deja astăzi orice durere. Dar este şi o „salvare a Domnului” spre care noi putem privi înapoi: crucea de pe Golgota, precum şi o salvare actuală: ajutorarea, călăuzirea şi purtarea Păstorului cel bun. În trecut, în prezent şi în viitor noi găsim salvare numai la Domnul: „La Domnul este salvare!”

  Cartea Iona: capitolul 1 - Iona în furtună  - Johannes Nicolaas Voorhoeve

   Capitolul 1: Iona în furtună

   „Şi cuvântul Domnului a fost către Iona …” (Iona 1.1). Există ceva mai important decât Cuvântul Domnului? Dumnezeu vorbeşte, şi noi trebuie să ascultăm de glasul Lui. Noi posedăm Biblia completă, pe care o numim Cuvântul lui Dumnezeu. În timpurile de demult se avea numai părţi mai mici sau mai mari din Biblie, deseori numai câteva cuvinte. Este însă de importanţă secundară, dacă este mult sau puţin şi cum ajunge la noi ceea ce ne spune Dumnezeu. Important pentru noi este numai să ştim şi să credem că este Cuvântul gurii Sale, căci prin aceasta omul va trăi.

  Cartea Iona: Introducere - Johannes Nicolaas Voorhoeve

   Mai mult decât Iona

   Cartea Iona este o carte mică, dar de mare importanță. Nu este o alegorie pe o bază mitică, cum ar fi saga lui Hercule cu monstrul marin; avem aici „cuvinte ale adevărului”. Nu este o poveste inventată, cu suport parțial adevărat, prin care să ne fie transmise lecții utile și importante; nu, totul s-a întâmplat exact așa cum ne este comunicat aici de Dumnezeu, cu un scop înalt și glorios.

   Versete călăuzitoare: Matei 9.35-38

   Au trecut aproape o sută de ani de când Domnul a început să lucreze prin Duhul Său cu mare putere în Anglia şi începând de acolo aproape pe întreg pământul.

   În mod deosebit în oraşul Plymouth, unde a început lucrarea, trebuie să fi fost minunat în timpul acela. Se pare că nu era nici o casă în oraşul acela în care să nu fi fost cel puţin o persoană care să nu se fi adunat împreună cu aşa-zişii „fraţi”. Teatrul a trebuit să se închidă şi a rămas trei ani închis, deoarece în general se dorea să se trăiască despărţit de lume. Se depunea efort cu toată puterea pentru promovarea binelui spiritual al oamenilor. Proprietarul teatrului nu a fost revoltat din cauza pagubelor exterioare mari, pe care le-a suferit, ci a venit la credinţă şi s-a strâns împreună cu „fraţii” la Masa Domnului. S-au construit localuri de adunare mari, în care nu numai se studia în comun Cuvântul, ci era vestită şi Evanghelia la mulţimi mari de oameni.

   Versete călăuzitoare: Iov 42; Iacov 5

   Noi am auzit de „răbdarea lui Iov”. „Mesajul lui Iov” („mesajul nenorocirii”; „mesajul groazei”] a devenit realmente proverbial. Niciodată în istoria lumii nu a venit vreodată într-o singură zi atâta nenorocire asupra unui om. Diferitele evenimente s-au derulat legate unul de altul aşa că orice gând referitor la întâmplare este exclus şi era clar că toate acestea erau coordonate dintr-o lume nevăzută. Prietenii lui Iov şi el însuşi nu au văzut aceasta, însă el a perseverat şi a lăsat timp lui Dumnezeu să ducă la un sfârşit clar aparentul Său plan întunecat.

   Versete călăuzitoare: Eclesiastul 1.16-2.11; 1 Timotei 6.6

   Dacă viaţa ta nu are nici un folos, nici un câştig, atunci s-ar putea că tu mergi pe urmele lui Solomon, însă aceasta are loc nu numai într-o depărtare plină de respect, ci şi la o distanţă foarte mare. Dumnezeu a dat ocazie acestui om remarcabil într-o măsură deosebit de uimitoare să bea bucuria omenească din toate izvoarele posibile, aşa cum noi niciodată nu o vom avea. Prin poziţia lui înaltă, prin înţelepciunea acordată lui în mod deosebit, prin emanaţia spirituală strălucitoare a lui, prin faptul că el era împărat şi că a intrat în împărăţie atunci când aceasta era la înălţimea minunată adusă prin acţiunea şi luptele marelui său tată David, când din toate părţile veneau la el bogăţii uriaşe, el era în stare să-şi permită orice lux şi nu trebuia să renunţe la vreo savurare. Lumea întreagă îi stătea la picioare.

   Noi am auzit cuvintele sale. El nu a lipsit inima lui de nici o bucurie. El a făcut în măsură deplină tot pentru ce s-a hotărât. El era în stare să exploreze în întregime până la capăt orice lume care există în mijlocul universului, în măsura în care ele existau în zilele sale. Desigur lumea mecanică era atunci încă una foarte mică în comparaţia cu cea de astăzi, însă lumea spirituală din zilele lui Solomon şi lumea bogăţiei, a strălucirii şi a onoarei erau foarte mari.

   Versete călăuzitoare: Eclesiastul 2.4-11: 1 Împăraţi 4.29-34; 10.1-8; Filipeni 3

   Între toţi oamenii, a căror viaţă este relatată în Vechiul Testament, Solomon s-a remarcat prin aptitudinile lui intelectuale. Dacă citim 1 Împăraţi 5.9-14 şi primele versete din 1 Împăraţi 10 vedem că Dumnezeu i-a dat lui Solomon nu numai puteri spirituale deosebite, ci şi că Solomon avea aptitudini literare şi poetice mari şi multă cunoştinţă despre toate temele ştiinţelor naturii. Pe lângă aceasta el avea şi o mare înţelegere despre „Numele Domnului”, căci împărăteasa din Seba a fost atrasă de ea: „Şi împărăteasa din Seba a auzit de renumele lui Solomon legat de Numele Domnului.” Solomon era evident minunea timpului său.

   Dacă ne îndreptăm spre Noul Testament, atunci putem spune, dacă ne limităm numai la aceia care erau oameni, că nici un om nu era aşa de remarcabil şi de impresionant ca Saul din Tars. Ca şi Solomon, Saul avea rădăcini ebraice (Filipeni 3.4-6), şi el ocupa o poziţie deosebită în lucrurile religioase, căci el a scris că „înaintam în iudaism mai mult decât mulţi de o vârstă cu mine din naţiunea mea, fiind peste măsură de zelos pentru tradiţiile părinţilor mei” (Galateni 1.14). Şi el este un om cu aptitudini morale excelente.

   Publicăm acest articol deoarece într-un mod spiritual el arată clar asemănarea tot mai mult cu lumea a creştinilor evanghelici şi îndeamnă la un devotament faţă de Domnul Isus cu inima neîmpărţită.

  Verset călăuzitor: Ioan 1.34

   „Şi eu am văzut lucrul acesta şi am mărturisit că El este Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 1.34)

   În toate scrierile apostolului Ioan, Domnul Isus ne este prezentat ca Fiul lui Dumnezeu.

  Versete călăuzitoare: Matei 16.28-17.8; Marcu 9.1-8; Luca 9.27-36

   Ceea ce acum trebuie să ne atragă privirea în mod deosebit este că Moise şi Ilie sunt văzuţi împreună cu Isus în aceeaşi glorie. Despre Domnul citim: „şi [El] a fost transfigurat înaintea lor şi hainele Lui au devenit strălucitoare, foarte albe, aşa cum nici un înălbitor de pe pământ nu poate înălbi” (Marcu 9.3). În Luca 9.30,31 citim că Moise şi Ilie au fost văzuţi cu El în aceeaşi glorie, în timp ce cei trei ucenici, care erau de faţă, au văzut într-adevăr gloria, însă ei nu au avut parte de ea („Şi, iată, vorbeau cu El doi bărbaţi, care erau Moise şi Ilie, care, arătându-se în glorie, …”; Luca 9.30,31). Găsim aici deci o prezentare a ceea ce va avea loc cândva în Împărăţia lui Hristos. Moise este imaginea tuturor credincioşilor, care vor fi murit înainte de venirea lui Isus, Ilie dimpotrivă este imaginea acelor credincioşi care vor fi luaţi în cer fără să moară, în timp ce ucenicii reprezintă pe acei credincioşi care vor locui pe pământ în timpul domniei lui Hristos în Împărăţia de o mie de ani şi care vor vedea gloria lui Hristos şi a sfinţilor glorificaţi, dar nu vor avea parte de ea. Sfinţii glorificaţi vor avea parte împreună cu Domnul de aceeaşi glorie.

  Versete călăuzitoare: Romani 9.14-24

   Omul, raţiunea carnală, întreabă: Dacă Dumnezeu din doi oameni la fel de păcătoşi salvează pe unul şi pe celălalt îl lasă să se piardă, nu acţionează El atunci nedrept? Întrebarea în sine dovedeşte deja aroganţa inimii omeneşti, prin aceea că ea îşi revendică dreptul pentru om de a putea evalua şi judeca pe Dumnezeu, în loc să se lase evaluat de El şi să se supună judecăţii Lui. Nu poate fi altfel: de îndată ce eu pun la îndoială autoritatea suverană a lui Dumnezeu, eu devin criticul şi judecătorul lui Dumnezeu. Nu El judecă, ci eu judec. Gândirea naturală a omului se ridică de fapt împotriva unui adevăr care rezultă tocmai din natura divină, se întemeiază pe ea. Dacă Dumnezeu este Dumnezeu, El trebuie să fie suveran în tot ce face. Orice învăţătură, care tăgăduieşte maiestatea absolută a lui Dumnezeu sau vrea să-L prezinte ca fiind indiferent faţă de păcatul şi nenorocirea omului, este împotriva adevărului şi nedemnă de Dumnezeu.

  Versete călăuzitoare: Efeseni 3.1-10

   Este important să ştim ce este taina: ea este revelarea nespus de mare a perioadei actuale. Perioada aceasta a început odată cu coborârea Duhului Sfânt prin Domnul nostru Isus Hristos, Omul înviat, în ziua de Rusalii (Faptele apostolilor 2). Ea va înceta când Domnul Isus va reveni să răpească la Sine pe ai Săi.

   Verset călăuzitor: Galateni 6.7

   Poate un creştin credincios să trăiască o viaţă dublă? Cu regret este nu numai imposibil, ci realmente mulţi creştini credincioşi trăiesc o viaţă dublă, în mod deosebit tinerii. Sunt mulţi tineri care fără îndoială sunt copii ai lui Dumnezeu, care până acum posedă numai o profunzime redusă a lucrării lui Dumnezeu în ei. Aceştia sunt în pericol să ducă o viaţă dublă.

   Ce înseamnă să duci o viaţă dublă?, s-ar putea întreba. Deci, cei care cred au două naturi. Una este carnea, răul de nedescris, care poate face numai rău; cealaltă natură este natura nouă, şi orice dorinţă a acestei naturi descinde din Dumnezeu şi este orientată spre sfinţenie şi adevăr.

   Versete călăuzitoare: Ioan 11.52,53; 1.12; Romani 9.7,8; Galateni 4.1-7

   Remarca redacţiei

   În acest articol scurt sunt citate unele pasaje din Biblie care arată clar că credincioşii Vechiului Testament sunt copii ai lui Dumnezeu.

   S-ar putea pune întrebarea: „Dacă trebuie să venim la strângerile laolaltă aşa cum s-a recomandat în capitolul anterior („Unde să merg? Care drum bisericesc este cel corect?), cine ar trebui atunci să conducă această Adunare?

   După ce cineva a constat că el se află într-o Biserică în care sunt foarte multe rânduieli stabilite de oameni, şi el s-a despărţit de această comunitate, probabil el se întreabă: „Unde să merg?”

   Dacă privim toate numele şi sciziunile din creştinătatea zdruncinată, aceasta este realmente o întrebare derutantă. Însă noi răspundem fără ezitare: Adresează-te lui „Dumnezeu şi Cuvântului harului Său” (Faptele apostolilor 20.32)! Noi trebuie să căutăm gândurile lui Dumnezeu în Cuvântul Său. Dacă toţi sunt una în a recunoaşte că Cuvântul lui Dumnezeu este ghidul pentru creştin, atunci trebuie să privim în Cuvântul Său, ca să găsim ordinea conform Scripturii pentru părtăşia creştină, în care noi ar trebui să fim conform voii Sale. De aceea întrebăm: „În care Biserică să intru conform Cuvântului lui Dumnezeu?” Deci, nicidecum într-una, căci Cuvântul lui Dumnezeu nu vorbeşte de ataşarea de vreo anumită Biserică! Răspunsul este deci clar: „Nicidecum eu nu pot aparţine unei biserici confesionale, căci prin aceasta m-aş aşeza într-o poziţie, într-un loc în care Cuvântul lui Dumnezeu nu m-a aşezat!”

   Tema, pe care vrem s-o studiem în articolul acesta, este foarte importantă pentru inima credinciosului. Probabil noi suntem familiarizaţi din cea mai fragedă tinereţe cu adevărul despre predestinare şi nu mai simţim ce înseamnă el de fapt pentru noi.

   Nu este ceva copleşitor şi aproape de neînţeles că Dumnezeu S-a gândit la mine personal? Căci eu sunt numai o fiinţă mică, neînsemnată din ţărână şi pe lângă aceasta am ajuns în păcat şi vrăjmăşie faţă de Dumnezeu (compară cu Romani 8.5-10). Dumnezeu S-a gândit deja la mine chiar înainte de întemeierea lumii, deci în veşnicia trecută; El a prevăzut pentru mine binecuvântări, cum nu ar putea fi mai mari, şi a planificat pentru mine un loc în apropierea Sa, aşa cum el nu ar putea fi mai înalt şi mai aproape (compară cu Efeseni 1)!

   Încrederea

   „Încredere” – ce cuvânt scump, familiar! Cât de frumoasă este încrederea liniștită, netulburată între mamă și copil, între soț și soție, între prieten și prieten, și relația sufletească a credinciosului cu Dumnezeul și Tatăl său în Hristos Isus, Domnul său, care depășește în strălucire cu mult toate acestea! În vremea aceasta serioasă de neliniște, să călătorim spre casa Tatălui de mână cu un Tată credincios, puternic, sub protecția ochiului Său vigilent și în îngrijirea inimii Sale iubitoare, delicate, în toată liniștea, în pace adâncă – ne putem imagina ceva mai plăcut?

   Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 6.14-18

   Printre numeroasele piedici care stau în calea unei consacrări totale a inimii pentru Hristos, de cele mai multe ori „jugul nepotrivit” ocupă un loc foarte proeminent. Putem privi „jugul nepotrivit” sub patru aspecte diferite. Există un jug nepotrivit în căsătorie, un jug nepotrivit în parteneriatul în afaceri, un jug nepotrivit religios și un jug nepotrivit în filantropia generală. Unii sunt înclinați să încadreze jugul din 2 Corinteni 6.14 în prima categorie; dar apostolul nu face o astfel de îngrădire. El spune numai: „Nu vă înjugați nepotrivit cu cei necredincioși”; el nu descrie mai îndeaproape caracterul sau subiectul acelui jug, și de aceea suntem îndreptăţiţi să folosim locul acesta în sens mai larg, în timp ce aplicăm severitatea lui direct la orice formă de jug nepotrivit

  Studiu: Epistola către Evrei: Studiul 12 - Partea a 2-a: Isus, Marele Păstor al oilor (Evrei 13.17-25) - W.J. Ouweneel

Studiul nr. 12b: Isus, Marele Păstor al oilor (Evrei 13.17-25)

   Epistola către Evrei se încheie cu îndemnuri practice, dorinţe de binecuvântare şi salutări. De altfel versetele 17-21 se leagă de versetele 12-16, unde noi găsim unele însuşiri ale poporului nou-testamental al lui Dumnezeu:

- un popor „sfinţit” prin sângele lui Hristos (versetul 12),

- un popor unit practic cu Hristos, care în afara „taberei” poartă ocara Lui (versetul 13),

- un popor de străini, în călătorie spre cetatea viitoare (versetul 14),

- un popor de închinători, care aduc permanent lui Dumnezeu jertfe de laudă (versetul 15),

- un popor de oameni care fac bine unii altora şi împart bunurile lor între ei (versetul 16).

   La aceasta se adaugă patru însuşiri importante, care caracterizează pe adevăratul popor al lui Dumnezeu „din afara taberei”: ...

  Studiu: Epistola către Evrei: Studiul 12 - Partea 1: Isus ne conduce în afara taberei (Evrei 13.8-16) - W.J. Ouweneel

Studiul nr. 12a: Isus ne conduce în afara taberei (Evrei 13.8-16)

   Versetul 8 stă aici pe de o parte ca încheiere a celor prezentate anterior şi pe de altă parte ca punct de plecare strălucitor a părţii de încheiere a epistolei către Evrei. În toate încercările, încurcăturile şi dezavantajările una este sigur, că Isus Hristos este acelaşi. Compară versetul 7 şi 8:

- Conducătorii pleacă înaintea noastră, dar Isus Hristos rămâne tot timpul;

- Conducătorii ne vestesc Cuvântul, însă Isus Hristos este împlinirea Cuvântului;

- Conducătorii trăiesc prin credinţă, însă Isus Hristos este ţelul final al credinţei.

   Versete călăuzitoare: Evrei 11.24-27

   Nu există nici o altă perioadă din viaţă, care să fie umplută până la refuz cu posibilităţi pentru bine sau rău, decât timpul „când noi ne-am făcut mari”. Ca şi copii avem pe alţii care decid asupra noastră şi partea noastră este să ascultăm de părinţi şi de învăţători. Dar când am ajuns la o anumită vârstă, atunci vine timpul în care responsabilitatea stă pe umerii noştri proprii. Este timpul în care fiecare face alegerea pentru ceea ce formează sau distruge viaţa.

   Cine a citit articolul lui R.A. Huebner despre slujirea în Adunare (Biserică) („Unele gânduri scurte referitoare la slujirea în Adunare”), probabil se va gândi acum: Deci, dacă toate acestea sunt aşa de grele şi există pericolul să „procedezi fals”, adică, fără să ai o misiune din partea lui Dumnezeu, atunci stau mai bine liniştit, căci atunci nu pot face nimic fals. – Că aceasta nu este reacţia corectă o arată clar S.L. Jacob în articolul care urmează: nu mergem noi uneori fără să fi fost trimişi? Desigur, şi aceasta este foarte serios. Dar să nu mergem, când suntem trimişi, este de asemenea foarte serios; aşa a fost la Iona. Să nu acţionăm, atunci când Dumnezeu ne dă mijloacele pentru aceasta, este foarte grav; aşa au acţionat robii care au învelit talanţi în ştergar. Fiecare dar este dat spre folosul altuia, noi nu am primit nimic spre satisfacerea proprie. Dacă nu facem parte altora, ceea ce am primit devine fără valoare; dar dacă este dat mai departe, atunci se va dubla în curând.

   „Năzuieşti tu să-L glorifici pe Dumnezeu prin social media?” Această întrebare de bază se poate pune în fiecare situaţie din viaţă, căci noi am fost creaţi ca să glorificăm pe Dumnezeu (Isaia 43.7). Dacă ne abatem de la ţelul vieţii noastre, pe care Dumnezeu l-a prevăzut pentru noi, atunci ne îndepărtăm foarte repede de ceea ce Dumnezeu vrea de la noi.

   Întrebările care urmează cercetează anumite posibilităţi concrete, pentru ca noi să putem glorifica pe Dumnezeu prin social media. Ele vor fi un etalon bun pentru întrebarea: Cum sunt favorizate, respectiv împiedicate creşterea ta spirituală şi ţelul tău în a glorifica pe Dumnezeu, dacă tu foloseşti social media?

   Versete călăuzitoare: Galateni 6.7-9

   În căile de guvernare ale lui Dumnezeu există ceva asemănător cu semănatul şi recoltatul. Dumnezeu are nu numai măsuri de educare, pentru a mustra pe poporul Său, ci El exercită (într-un sens practic) şi favoruri corespunzătoare guvernării, dacă credincioşii fac binele. De aceea semănatul şi culesul au atât un rezultat pozitiv cât şi unul negativ. Versetele acestea sunt înţelese în mod obişnuit ca atenţionare, însă Pavel vorbeşte despre guvernarea lui Dumnezeu într-un sens pozitiv. El ne încurajează, să semănăm pentru Duhul, căci cu siguranţă noi vom recolta în sens pozitiv.

   Cum se face că cineva vine într-o adunare de creştini, pe care el nicidecum nu o cunoaşte, şi insistă să aibă voie să frângă pâinea? Cum poate el insista să frângă pâinea într-un loc despre care el nu ştie ce [învăţătură] este acolo sau ce se practică acolo?

   Într-adevăr noi nu suntem chemaţi să aducem în ordine încurcătura din mărturia creştină, însă suntem chemaţi să ne corectăm pe noi înşine cu privire la această mărturie. Apostolul Pavel descrie abaterea în mărturia creştină ca fiind aşa de confuză, că numai Domnul este Cel care poate spune cine este corect şi cine nu este. Pavel continuă şi spune că responsabilitatea noastră în toată chestiunea constă în a ne separa de ceea ce ştim că este fals şi incompatibil cu adevărul Scripturii: „Oricine rosteşte Numele Domnului să se depărteze de nedreptate!” (2 Timotei 2.19).

   O culegere de scrisori ale lui J.B. Stoney referitoare la următoarele teme: succes în slujire şi acceptarea voii lui Dumnezeu! - despre comportarea corectă cu banii, chiar şi în cazul donaţiilor - interesul principal al lui Hristos - inima rămăşiţei - slujitorul trebuie să fie despărţit, dacă el vrea să conducă pe alţii la despărţire - partenerul de căsnicie, nici un obstacol în slujire.

   Versete călăuzitoare: Coloseni 3.2; Galateni 2.20

   Un credincios, care într-adevăr se bucură de mântuirea lui, dar care face progrese mici dincolo de lucrarea lui Hristos făcută la cruce, nu şi-a găsit încă cu adevărat locul în Adunarea lui Isus Hristos şi ca urmare nu are nici cunoştinţă despre gândurile actuale ale lui Hristos şi interesele Lui pe pământul acesta, ci el rămâne legat de un sistem bisericesc exterior, vizibil şi este preocupat cu rânduielile şi organizaţiile lui.

  Studiu: Epistola către Evrei: Studiul 11 - Partea a IX-a: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu - O umblare curată (Evrei 13.1-7) - W.J. Ouweneel

Studiul nr. 11: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu (Evrei 10.35-13.7)

   Intercalare: Sângele care vorbeşte despre lucruri mai bune (Evrei 12.12-13.7)

1. Urmărirea sfinţirii (Evrei 12.12-17)

2. Intrarea în lucrurile mai bune (Evrei 12.18-29)

3. O umblare curată (Evrei 13.1-7)

   3. O umblare curată (Evrei 13.1-7)

  Studiu: Epistola către Evrei: Studiul 11 - Partea a VIII-a: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu - Intrarea în lucrurile mai bune (Evrei 12.18-29) - W.J. Ouweneel

Studiul nr. 11: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu (Evrei 10.35-13.7)

   Intercalare: Sângele care vorbeşte despre lucruri mai bune (Evrei 12.12-13.7)

1. Urmărirea sfinţirii (Evrei 12.12-17)

2. Intrarea în lucrurile mai bune (Evrei 12.18-29)

3. O umblare curată (Evrei 13.1-7)

   2. Intrarea în lucrurile mai bune (Evrei 12.18-29)

  Studiu: Epistola către Evrei: Studiul 11 - Partea a VII-a: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu - Urmărirea sfinţirii (Evrei 12.12-17) - W.J. Ouweneel

Studiul nr. 11: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu (Evrei 10.35-13.7)

   Intercalare: Sângele care vorbeşte despre lucruri mai bune (Evrei 12.12-13.7)

1. Urmărirea sfinţirii (Evrei 12.12-17)

2. Intrarea în lucrurile mai bune (Evrei 12.18-29)

3. O umblare curată (Evrei 13.1-7)

   1. Urmărirea sfinţirii (Evrei 12.12-17)

   Articolul acesta se ocupă cu tema importantă, că la vestirea Evangheliei nu este suficient să se aibă ca ţel salvarea oamenilor de la iad.

   Versete călăuzitoare: Efeseni 5.8; Matei 6.22,23

   Să ne gândim că mai mult contează ce este un slujitor decât ceea ce spune el; căci dacă este ceva întunecos la el, aceasta va face slujirea lui să fie lipsită de putere şi lui personal îi va produce pagubă. El nu are voie să aibă „părţi întunecate”. Cuvintele unui slujitor pot influenţa pe alţii numai în măsura în care ele au avut influenţă asupra lui însuşi. Viaţa lui trebuie să dea mărturie înaintea tuturor despre adevărul pe care el îl propovăduieşte. De asemenea el trebuie să ţină minte că aceia care s-au convertit prin el au primit o oarecare amprentă de la tatăl lor spiritual. S-ar putea să fi capabil să expui adevărul, deoarece l-ai studiat; dar cine este stăpânit de adevărul însuşi, îl prezintă viu.

   Este bine să fie amânate acţiunile de disciplinare?

   Dacă a avut loc o acţiune de neascultare faţă de Duhul Sfânt, atunci nu poţi spera în ajutorul lui Dumnezeu până când nu s-a luat atitudine faţă de această acţiune.

   Versete călăuzitoare: Apocalipsa 21-22

   Ce este cu Adunarea (Biserica) în timpul Împărăţiei de o mie de ani? Nu a fost ea răpită deja cu mult timp înainte? Nu este locul ei în cer? Ce mai are ea atunci a face cu Împărăţia de o mie de ani de pe pământ?

   Versete călăuzitoare: Efeseni 3.1-11

   Trăim într-un timp marcat de toate acele probleme de care sunt caracterizate ultimele zile, conform atenţionărilor Scripturii. Cu toate acestea harul lui Dumnezeu ne-a hărăzit ca în aceste timpuri grele să regăsim adevărul măreţ despre taina relaţiei între Hristos şi Adunarea (Biserica) Sa.

   Versete călăuzitoare: Psalmul 121

   În acest psalm deosebit de frumos avem experienţele unui credincios care în mijlocul încercărilor îşi găseşte sprijinul şi sursa de ajutor infailibilă în Domnul. Primul verset este o întrebare: "Îmi ridic ochii spre munţi; de unde îmi va veni ajutorul?" (Psalmul 121.1) Cel temător de Dumnezeu se vede în mijlocul încercărilor şi greutăţilor, însă el îşi dă seama că el nu are nicio putere în sine însuşi pentru a ieşi biruitor în împrejurări. El are nevoie de „ajutor”.

   Versete călăuzitoare: Ioan 10.1-15

   În versetele acestea Domnul ne este prezentat ca "Păstorul oilor" care scoate oile Sale dintr-o religie pământească; "Păstorul cel bun" care îngrijeşte cu dragoste de oile Sale şi ca "un singur Păstor" care uneşte toate oile într-o singură turmă. Cât de mult Îşi doreşte El să vadă turma Sa despărţită de sistemele religioase stricate, supusă numai Lui şi făcută una cu El! Acesta este tabloul minunat pe care Domnul îl picteazăaici despre creştinătate.

  Studiu: Epistola către Evrei: Studiul 11 - Partea a VI-a: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu - Încercarea credinţei (Evrei 12.4-11) - W.J. Ouweneel

Studiul nr. 11: Isus, Conducătorul pe drumul prin pustiu (Evrei 10.35-13.7)

C 2.6 Încercarea credinţei (Evrei 12.4-11)

   Versete călăuzitoare: Leviticul 17.3-5

Leviticul 17.3-5: 3. … Oricine din casa lui Israel va înjunghia un bou sau un miel sau o capră în tabără sau va înjunghia afară din tabără 4. şi nu-l va aduce la intrarea cortului întâlnirii ca să-l prezinte ca un dar pentru Domnul înaintea cortului Domnului, sângele lui se va pune în socoteala omului aceluia: a vărsat sânge; şi omul acela va fi nimicit din mijlocul poporului său, 5. pentru ca fiii lui Israel să aducă jertfele lor, pe care le jertfesc pe câmp deschis, să le ofere Domnului la intrarea cortului întâlnirii, la preot, şi să le jertfească drept jertfe din jertfele de pace pentru Domnul.

   Poziţia şi slujba surorilor

   Un alt domeniu în care aşa numitele biserici din creştinătate s-au abătut de la ordinea lui Dumnezeu este poziţia şi slujba surorilor. S-ar putea pune întrebarea: „Credeţi că o soră poate fi o slujitoare?” Noi răspundem: „Da, noi credem aceasta deoarece Scriptura o spune”. În Romani 16.1 se spune: „Vă recomand pe Fivi, sora noastră, care este de asemenea o slujitoare a adunării din Chencrea.” Realmente noi credem că Dumnezeu doreşte ca toate surorile din Adunare (Biserică) să fie slujitoare, aceasta înseamnă în adevăratul sens al cuvântului. Dar când este vorba să se folosească cuvântul „slujitor” conform terminologiei obişnuite, pe care o adoptă poziţia falsă a clerului, nici un moment nu credem că un frate sau o soră ar trebui să fie pe un asemenea loc. Din Sfânta Scriptură rezultă foarte clar că rolul femeii în Adunare (Biserică) nu este unul public.