S-a vorbit și s-a scris mult despre întrebarea referitoare la predestinare, în bine și în rău. Dacă o abordăm din nou astăzi, o facem din dorința de a veni în ajutorul sufletelor cu adevărat neliniștite, nu pentru a examina diferitele opinii ale oamenilor cu privire la alegerea harului. Recent, cineva, care era foarte neliniștit din cauza acestei întrebări, s-a adresat autorului acestor rânduri cu rugămintea de a-i oferi lămuriri. Conținutul scrisorii sale este un exemplu atât de potrivit al întrebărilor și luptelor unor suflete atât de neliniștite, încât merită să fie menționat aici. ...

   Se întreabă mereu ce înseamnă expresia „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” și s-au exprimat deja multe gânduri greșite și înșelătoare cu privire la aceasta. Pentru a înțelege corect expresia, trebuie să luăm în considerare mai întâi contextul în care apare. Apostolul vorbește în 1 Corinteni 15.24 și versetele următoarele despre „sfârșitul”, când Hristos „va da Împărăția Celui care este Dumnezeu și Tatăl, când va fi desființat orice stăpânire și orice autoritate și putere”, cu alte cuvinte, când timpul va fi trecut și va începe starea eternă. ...

   Intenția lui Dumnezeu este să-i binecuvânteze pe copiii Săi, dar aceștia Îl împiedică adesea prin faptele lor să-Și îndeplinească intenția. Atunci El îi avertizează mai întâi prin Cuvântul Său, iar dacă ei nu vor să asculte acest Cuvânt, El intervine prin autoritatea Sa și îi oprește din calea lor. „El le arată lucrarea lor și răzvrătirile lor, pentru că au lucrat cu mândrie.” El acționează „ca să întoarcă pe om de la faptă și să ascundă de om mândria” (Vezi Iov 36.5-14; 33.14-30). Această acțiune a lui Dumnezeu nu are ca scop mântuirea, ci educarea. ...

   Versete călăuzitoare: Deuteronomul 7.2; Matei 5.39; Luca 6.27; Romani 13.4  

   În situația actuală a lumii, întrebările legate de armele nucleare sunt atât îngrijorătoare cât și confuze pentru creștini. Situația este în mod evident îngrijorătoare, deoarece niciodată în istorie nu a existat atâta putere distructivă în mâinile omului păcătos. Această putere devastatoare nu este doar stocată în mari arsenale, ci este deja în mare parte orientată și ar putea fi utilizată literalmente în orice moment. ...

   Versete călăuzitoare: Exodul 20,2-4; Judecători 6,25-26, Ieremia 1,9-10; 2 Corinteni 10,5  

   Un iconoclast este cineva care distruge imagini religioase sau icoane sau orice altceva despre care el crede că este idolatrie, că ele îndepărtează de la adevărata închinare la Dumnezeu. De-a lungul celor două mii de ani de istorie a Bisericii, mulți creștini au fost iconoclaști. De exemplu, dacă vizitați anumite ruine din Egiptul antic, veți găsi unele sculpturi desfigurate. ...

   Dumnezeu acționează acum în har față de lume, și la fel ar trebui să facă și ai Săi, dacă doresc să fie asemenea Lui. „Fiți desăvârșiți, după cum Tatăl vostru cel ceresc este desăvârșit. ... Fiți deci imitatori ai lui Dumnezeu, ca niște copii preaiubiți, și umblați în dragoste, după cum și Hristos ne-a iubit și S-a dat pe Sine Însuși pentru noi, ca dar și jertfă lui Dumnezeu, ca parfum de bună mireasmă” (Matei 5.48; Efeseni 5.1,2). ...

   Verset călăuzitor: 1 Împărați 20.28  

   Să intrăm în noul an cu încrederea că Dumnezeul nostru este în continuare Dumnezeul suveran al istoriei, al națiunilor și al fiecărui aspect al vieții noastre de zi cu zi. El a dovedit aceasta în trecut și va dovedi din nou în viitor.

   Versete călăuzitoare: Luca 7.40-50

   „Simone, am să-ți spun ceva.” Cel care vorbește astfel este Mântuitorul. Cuvintele Lui revarsă lumină divină în două inimi aflate înaintea Lui, revelând realitatea în fața aparenței. În același timp, ele fac cunoscută omnisciența Lui, puterea Lui de a ierta păcatele și harul Lui desăvârșit. ...

   Erau „prea mulți” oameni lângă Ghedeon, pentru a lupta prin ei – nu prea puțini. Un lucru ciudat! Nu întotdeauna slăbiciunea noastră ne stă în cale, ci foarte adesea tocmai puterea noastră. „Ca nu cumva Israel să se laude împotriva Mea, zicând: «Mâna mea m-a salvat!»” Acestea sunt căile Domnului. Copiii lui Israel s-ar fi putut gândi: „De fapt, ne-am fi descurcat destul de bine și fără Dumnezeu, cel puțin am contribuit foarte mult la victorie. Dumnezeu ne-a dat curaj, îndemânare și putere, plus un bun comandant militar, și poate că puterea madianiților era deja puțin slăbită, dar, în cele din urmă, asta este tot ce avem de recunoscut ca datorie față de Domnul.” Nu era oare acolo o armată de treizeci și două de mii de oameni – și toți erau războinici? Dacă ar fi reușit să-i învingă pe madianiți și să-i alunge din țară, cui ar fi fost atribuit succesul? ...

   Credinciosul este chemat, în timpul absenței Domnului de pe acest pământ, să prezinte gândirea, ființa și ascultarea Lui. Dar pentru a putea face aceasta, el trebuie să înțeleagă că este una cu El. El trebuie să fie acolo unde este Domnul: locul Domnului este locul lui, calea Domnului este calea lui.

   În Epistola către Evrei ni se prezintă două căi ale Domnului nostru, pe care fiecare copil al lui Dumnezeu este chemat să le urmeze. Citim în capitolul 9 că Hristos a intrat în cer, în Sfânta Sfintelor de sus, iar în capitolul 13 că El a suferit în afara porții. Probabil că nu există două locuri care să fie atât de îndepărtate unul de altul în sens spiritual precum Sfânta Sfintelor de sus și locul „în afara taberei” sau „în fața porții”. ...

   Cu toții ne amintim încă foarte bine vremurile în care, în mare parte din patria noastră germană, la fiecare pas ni se spunea: „Vă rog, cartea dumneavoastră de identitate!” Nu se putea face nici cea mai mică călătorie fără a avea în buzunar un pașaport cu fotografie și semnătură sau măcar o carte de identitate. O neglijență în această privință era întotdeauna neplăcută și, în anumite circumstanțe, putea fi chiar fatală.

   Dispoziția era extrem de supărătoare și trebuia percepută ca atare, dar poate că unora dintre noi ne-a trecut uneori prin minte gândul: Cât de bine ar fi dacă și pe terenul creștin actele de identitate ar fi întotdeauna în ordine și ar putea fi prezentate în orice moment, cu fotografie și semnătură. Cu toții vom recunoaște că nimănui nu ar trebui să-i fie greu să recunoască în noi imaginea Celui în care am devenit o creație nouă și pe care suntem obligați să-L urmăm și să-L slujim. Cu toții semnăm cuvântul apostolului: „Sau nu știți că ... voi nu sunteți ai voștri? Pentru că ați fost cumpărați cu un preț, glorificați deci pe Dumnezeu în trupul vostru” (1 Corinteni 6.19,20). ...

   Într-un articol anterior („Ce înseamnă sfințenia?”) ne-am ocupat în primul rând de sfințenia lui Dumnezeu. Am văzut că, din perspectiva lui Dumnezeu, sfințenia nu constă în primul rând în faptul că El este separat de rău – ceea ce este, desigur, adevărat –, ci în faptul că Dumnezeu este la fel de sfânt în dragostea Sa și în harul Său, pe cât este de sfânt în dreptatea și judecata Sa. Dar, din perspectiva omului, sfințenia este legată în special de separarea personală de rău. ...

   „Dar când Dumnezeu ... a binevoit să-L reveleze pe Fiul Său în mine, ... nu am primit sfat de la carne și sânge, nici nu m-am suit la Ierusalim, la cei care erau apostoli mai înainte de mine, ci am plecat în Arabia ...” (Galateni 1.15-17). Așa a scris apostolul neamurilor către adunările din Galatia, care erau în pericol să cedeze cărnii și inspirațiilor ei și să se întoarcă la rânduieli, care le îndepărtau inevitabil de la credință și har. „Nu am primit sfat de la carne și sânge.” Tocmai ceea ce noi facem atât de des și cu plăcere, Pavel nu a făcut. ...

   Cunoașterea nu este credință, iar principiile nu sunt putere. Prima nu poate înlocui a doua, oricât de mult ar folosi Duhul Sfânt cunoașterea și principiile corecte pentru a ne călăuzi și binecuvânta. Dacă ele nu se combină cu credința și cu puterea spirituală, ele nu fac decât să creeze o stare, de care trebuie să ne temem mai mult decât orice altceva. Cât de fatal este, de exemplu, când cineva se laudă cu posesia unor principii corecte, în timp ce glorificarea Domnului Isus și respectarea poruncilor Sale nu îi sunt prea dragi! Este adevărat că mulți copii ai lui Dumnezeu suferă în sufletele lor din cauza lipsei de înțelegere a gândurilor lui Dumnezeu revelate în Scriptură. Dar aceasta nu este cauza stării de paralizie în care se află astăzi mulți credincioși. Aceasta se află în altă parte. ...

   Isus cu mama Sa și ucenicii Săi la o nuntă – aceasta este imaginea care ni se oferă în prima parte a capitolului 2 din Evanghelia după Ioan. Prezența Domnului nu a împiedicat însă, se pare, epuizarea completă a vinului, dar în același timp a fost potrivită pentru a înlocui lipsa vinului cu un vin nou și mai bun. Așa a fost și așa este adesea, dar nu întotdeauna (vezi Ilie la văduvă). Prezența Domnului printre noi nu înseamnă întotdeauna că vom fi scutiți de lipsuri și necazuri, de pericol și suferință; poate că nici măcar nu ne va feri de cele mai grave și mai temute lucruri. Dar prezența Lui slujește întotdeauna pentru a satisface lipsurile și nevoile, pentru a înfrunta pericolele și a ne salva din suferință, când și cum vrea El. Mii de oameni au devenit flămânzi și obosiți în ciuda prezenței Lui; dar El i-a hrănit. O furtună violentă s-a ridicat pe lac, pe care El și ucenicii Săi tocmai navigau, și El a permis valurilor să lovească barca în care se afla împreună cu ucenicii; dar El a potolit furtuna și valurile. La fel a spus odată Marta din Betania: „Doamne, dacă ai fi fost aici, fratele meu n-ar fi murit” (Ioan 11.21). Dar intenția Lui era să lase lucrurile să ajungă la extrem în acest caz; El nu a împiedicat moartea lui Lazăr, deși făcuse uneori lucruri similare, chiar și pentru străini. Și chiar și în ceea ce privește învierea lui Lazăr, El a așteptat ceasul, pe care Tatăl I-l va arăta. ...

   Un om este învățat, poate chiar acceptă învățătura că este un păcătos, dar ajunge la convingerea păcătoșeniei sale numai atunci când se ocupă serios de această întrebare, dând loc în inima lui lucrării lui Dumnezeu. Un păcătos convins de vina sa nu numai că aude, ci și vede că este pierdut. Pentru un astfel de om, cuvântul crucii are valoare, deoarece acesta vorbește despre ispășirea vinovăției și despre Cel care, ca Locțiitor al celor pierduți, a purtat judecata lui Dumnezeu asupra vinovăției și păcatului. ...

   Se pune mereu întrebarea ce înseamnă expresia „pentru ca Dumnezeu să fie totul în toți” și s-au exprimat deja multe gânduri greșite și înșelătoare în privința aceasta. Pentru a înțelege corect expresia, trebuie să luăm mai întâi în considerare contextul în care apare. Apostolul vorbește în 1 Corinteni 15.24 și versetele următoare despre „sfârșitul” când Hristos „va da Împărăția celui care este Dumnezeu și Tatăl, când va fi desființat orice stăpânire și orice autoritate și putere”, cu alte cuvinte, când timpul va fi trecut și va începe starea eternă. ...

   Înainte de a intra în subiectul propriu-zis, să spunem câteva cuvinte despre două lucruri sau noțiuni care au legătură cu acest  subiect și care, deși sunt fundamental diferite între ele, sunt adesea confundate sau nu sunt diferențiate suficient. Aceste două lucruri se numesc judecată personală și conștiință. Nu este greu să observăm diferența dintre ele. Autoritatea unui tată este recunoscută în general. Un copil are datoria să asculte de tatăl său. Dar când este vorba de chestiuni de conștiință, în care este implicată autoritatea lui Hristos sau a Cuvântului lui Dumnezeu, autoritatea paternă poate să nu fie respectată în anumite circumstanțe. Un creștin credincios trebuie să-L iubească pe Domnul mai mult decât pe tatăl său și pe mama sa. Dar dacă un copil ar dori să respingă autoritatea tatălui său în toate lucrurile în care judecata sa personală diferă de cea a tatălui, atunci autoritatea paternă ar dispărea. Pot exista cazuri în care trebuie să se examineze cu atenție, chiar cu teamă, în ce constă datoria prezentă, cazuri în care numai discernământul spiritual poate ajunge la o judecată corectă; dar asta nu schimbă nimic la principiu. ...

   Pentru a putea analiza în detaliu profeția mesianică, trebuie mai întâi să precizăm câteva aspecte fundamentale referitoare la originea și transmiterea Vechiului Testament (VT).

   Vechiul Testament a fost redactat în limba ebraică și aramaică pe o perioadă de peste 1000 de ani. Cele mai vechi părți au fost scrise cel târziu în timpul lui Moise (aproximativ 1600 î.Hr.) Cartea profetului Maleahi este ultimul document al Vechiului Testament. Ea datează din jurul anului 420 î.Hr. ...

   În primele două capitole ale Evangheliei sale, Marcu relatează trei minuni caracteristice ale Domnului, care, în ordinea lor, corespund nevoilor omului. Prima minune este alungarea unui duh necurat, eliberarea de puterea malefică a lui satan. A doua minune este curățirea unui lepros. Lepra este imaginea cunoscută a păcatului, a stării naturale a omului. Păcatul, la fel ca lepra, are un efect contaminant atât în interior, cât și în exterior. Un singur cuvânt urât și necurat nu numai că dăunează celui care îl rostește, ci și îl pângărește pe cel care îl aude. În al treilea caz, vindecarea unui paralizat, ajungem la neputința totală a omului. ...

   Așa ne relatează evanghelistul Luca. De la evanghelistul Matei aflăm că era un cărturar care a venit la Isus cu hotărârea îndrăzneață: „Învățătorule, Te voi urma oriunde vei merge”. Deci, chiar și printre cărturari erau unii care credeau în Isus. Nu avem niciun motiv să ne îndoim de sinceritatea acestui om. Dimpotrivă, trei lucruri indică faptul că era serios în intenția sa. ...

   Domnul Isus, ca Om complet dependent, și satan, căpetenia acestei lumi, au stat odată față în față în pustiu. Această întâlnire a avut loc înainte ca Domnul să-Și înceapă slujirea publică. Satan intenționa să-L abată de la calea ascultării și dependenței de Dumnezeu. Dar Domnul a respins tot ce i-a oferit satan, iar satan L-a părăsit pentru o vreme, pentru a veni din nou la El la sfârșitul drumului Său, în grădina Ghetsimani, și a-I arăta sufletului Său grozăviile morții ca răsplată pentru păcat. Mai târziu, pe cruce, Domnul a zdrobit puterea lui satan și l-a nimicit complet. ...

   După patruzeci de ani de rătăcire prin pustiu, copiii lui Israel au ajuns la malul Iordanului. Aici s-au odihnit trei zile, pentru a primi instrucțiuni de la conducătorul lor, Iosua, și pentru a se pregăti pentru cucerirea țării promise, Canaan. La sfârșitul celor trei zile, conducătorii poporului le-au poruncit și le-au spus: „Când veți vedea chivotul legământului Domnului Dumnezeului vostru și pe preoții leviți purtându-l, atunci să plecați din locurile voastre și să mergeți după el – totuși să fie o depărtare între voi și el, cam de două mii de coți, după măsură; să nu vă apropiați de el – ca să cunoașteți calea pe care veți merge, pentru că n-ați mai trecut pe această cale până acum.” [Iosua 3.3,4]. ...

   Sentimentul propriei importanțe este adânc înrădăcinat în inima omului, aproape imposibil de eradicat. Chiar și pentru un copil mic, „eu — pe mine — al meu” este mai familiar decât orice altceva. Și în istoria omenirii, așa cum ne-o prezintă Sfintele Scripturi, întâlnim mereu o încredere în sine și o mândrie care ne uimesc, ba chiar ne înspăimântă. „Cine este Domnul, ca să ascult de glasul Lui și să las pe Israel să plece? [Eu] Nu cunosc pe Domnul și nici nu voi lăsa pe Israel să plece”, a fost vorbirea arogantă a lui faraon (Exodul 5.2). ...

   Omului nu-i place să audă adevărul gol-goluț despre sine. Preferă să rămână la suprafață și se ferește să-și dezvăluie starea interioară, adâncurile inimii sale. Cu alte cuvinte: nu vrea să pară atât de rău în fața lui însuși și a celorlalți. Este, de asemenea, umilitor să auzi că ești un păcătos necurat, pierdut, bun de nimic. Și totuși, aceasta este starea omului natural înaintea lui Dumnezeu. Oamenii pot judeca altfel și se pot numi unii pe alții amabili, respectabili și chiar evlavioși, dar înaintea lui Dumnezeu toți sunt pierduți. Ei au venit în această lume ca ființe neajutorate, necurate, pierdute fără speranță și de atunci s-au dovedit a fi astfel. Acesta este adevărul în ceea ce privește pe toți oamenii prin natura lor, oricât de ciudat ar părea pentru unii „care se încred în ei înșiși că sunt drepți și îi disprețuiesc pe ceilalți” (Luca 18.9). ...

   Creștinismul adevărat se manifestă în multe feluri. Credinciosul, în loc să se bazeze pe sine însuși și să-și facă voia, așa cum făcea înainte, trăiește în dependență de Dumnezeu. În locul „faptelor nefolositoare ale întunericului” au apărut „lucrarea credinței și osteneala dragostei”. Convertit de la idolii lumii la Dumnezeu, el dorește de acum înainte „să slujească Dumnezeului viu și adevărat și să-L aștepte pe Fiul Său din ceruri”. Aceste lucruri și altele similare imprimă unui om amprenta creștinismului adevărat. Dar există și alte caracteristici care ar trebui să-l caracterizeze pe un creștin. A fi creștin este, de exemplu, o bucurie, și suntem îndemnați să exprimăm această bucurie în orice moment. ...

   În cea de-a treia epistolă, apostolul Ioan îl încurajează pe „preaiubitul Gaiu” să-i primească cu dragoste pe frații care au venit să le vestească Evanghelia și să se îngrijească de călătoria lor „într-un mod vrednic de Dumnezeu”. „Fiindcă”, spune el, „pentru Numele Său au plecat, neluând nimic de la cei dintre națiuni” (versetele 6,7). ...

      Ca și credincioși, putem ști că Dumnezeu „ne-a ales în Hristos înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4) și că El S-a gândit la noi în eternitatea trecută, când a întocmit un plan în Fiul Său Preaiubit. De altfel, despre acest plan al lui Dumnezeu putem gândi într-un mod (a) greșit și într-un mod (b) corect. Dacă raportăm planul lui Dumnezeu în principal cu privire la noi, nu vom obține binecuvântarea pe care Dumnezeu a pregătit-o pentru noi. În același timp Îl dezonorăm pe Dumnezeu, deoarece nu recunoaștem semnificația planului Său în Fiul Său Preaiubit. Dacă, în schimb, privim planul lui Dumnezeu din perspectiva Lui și din perspectiva lui Hristos, nu numai că Îl onorăm pe Dumnezeu, ci suntem și mult mai binecuvântați.

   În 1 Corinteni 16.10, credincioșii din Corint sunt îndemnați: „Dar, dacă va veni Timotei, vedeți să fie fără frică între voi.” De ce un astfel de îndemn? Timotei era încă tânăr, iar credincioșii din Corint se considerau înțelepți. Învidia și certurile erau prezente în mijlocul lor, ei lăudându-se cu oamenii și luând partea unora împotriva altora. Ei „umblau în felul oamenilor”, erau „sătui, îmbogățiți, cu judecată, puternici, onorați” etc. (1 Corinteni 3.3; 4.6-10). Unii dintre ei, în orgoliul lor, au mers atât de departe încât l-au disprețuit chiar și pe apostol. ...

   Putem spune că aceasta este nevoia prezentului: rugăciunea în cămăruța ta! Este un remediu pentru toate relele posibile. Și totuși, găsim atât de rar timp pentru aceasta, iar scuzele sunt multe. Dar, în realitate, nu este oare așa: dacă nu putem găsi timp pentru rugăciunea în ascuns, are oare vreo importanță pentru Domnul dacă avem timp pentru slujirea publică sau pentru orice altă lucrare pentru El? Se poate să găsim timp pentru orice altceva, numai nu pentru a ne retrage în camera noastră și a închide ușa, pentru a fi singuri cu Dumnezeu. Găsim timp să facem vizite, să discutăm cu frații și surorile noastre; minutele zboară până se transformă în ore, și nu simțim deloc că este o povară. Dar când vrem să ne retragem în camera noastră pentru a fi singuri cu Dumnezeu pentru o vreme, nenumărate dificultăți ne stau în cale. ...

   Era o zi mare și de neegalat pentru David, când a adus chivotul lui Dumnezeu din casa lui Obed-Edom la Ierusalim. Îmbrăcat cu un efod de in și încins cu o centură, el a dansat cu toată puterea înaintea Domnului. El găsise cel puțin un loc provizoriu pentru Domnul, un locaș pentru Puternicul al lui Iacov (Psalmul 132.5). Dar când Mical, soția lui, „l-a văzut pe împăratul David sărind și jucând înaintea Domnului; și l-a disprețuit în inima ei”. ...

   Pe punctul de a renunța la conducerea Israelului, Moise, „omul lui Dumnezeu”, a spus poporului: „Domnul, Dumnezeul tău, îți va ridica un Profet din mijlocul tău, dintre frații tăi, asemenea mie: de El să ascultați”. (Deuteronom 18.15) Secole mai târziu, acest Profet a apărut pe scenă, iar Moise a avut privilegiul, împreună cu Ilie, să se înfățișeze în prezența Sa glorioasă pe „Muntele Transfigurării”.

   Fără semănătură nu există recoltă; prima trebuie să precedă neapărat pe a doua. Dar efortul semănatului va fi întotdeauna urmat de bucuria secerișului, pentru că avem promisiunea că „semănatul și seceratul nu vor înceta” [Geneza 8.22]. Cu toate acestea, cel care seamănă nu este lipsit de griji. Este posibil ca ploaia să întârzie prea mult sau să plouă prea mult; înghețul și alte influențe dăunătoare pot distruge grânele tinere, iar când în sfârșit vine recolta, randamentul poate fi foarte afectat de condițiile meteorologice nefavorabile. Dar, chiar dacă rezultatul poate fi diferit, de regulă, fermierul, care își cultivă conștiincios câmpul, își va păstra și recolta. ...

   Inimile noastre au tendința de a compara prezentul cu trecutul; însă acest fapt ne descurajează și ne slăbește, în loc să ne încurajeze și să ne întărească. Soarta noastră a fost marcată de vremuri în care condițiile generale sunt grele și situația este rea. În jur se vede o decădere economică, morală și spirituală. Ar trebui să fii orb pentru a nu vedea aceste realități; a nu le simți și a nu empatiza cu ele ar însemna să fii insensibil și indiferent, ba chiar necredincios; dar a te ocupa de ele într-un mod greșit, carnal, ar fi o prostie și ar fi dăunător. ...

   Ce este răbdarea? Pe scurt, răbdarea înseamnă a rămâne pe calea dependenței de Dumnezeu, în ciuda ispitelor vrăjmașului de a ne abate de la aceasta. Ce ar putea fi mai prețios în ochii lui Dumnezeu decât o viață trăită în dependență de El și în supunere față de Cuvântul Său! O astfel de viață este rezultatul unei inimi smerite și supuse lui Dumnezeu, o viață trăită într-o continuă renunțare de sine și sacrificiu, dar și în puterea și bucuria Duhului Sfânt. Starea inimii unui credincios, care umblă astfel, se caracterizează printr-un echilibru interior de neperturbat. Fie că drumul său trece prin circumstanțe plăcute sau neplăcute, prin bucurie sau suferință, îl vedem mereu mergând înainte în acea liniște a duhului, pe care o conferă așteptarea constantă a călăuzirii lui Dumnezeu. El nu se lasă ispitit de circumstanțele favorabile să devină arogant, nici descurajat de cele nefavorabile. ...

   O contribuție la discuție

   Acum câteva săptămâni, aproape nimeni din Germania nu îl cunoștea pe Charlie Kirk. La fel era și în cazul meu. Deși am citit numeroase articole și am vizionat nenumărate videoclipuri, nu mă consider un expert în Charlie Kirk și de aceea am intitulat în mod deliberat acest articol „O contribuție la discuție”.

   Versete călăuzitoare: Ezechiel 43.27; Zaharia 6.12; Matei 24.15

   Scrierile profetice spun că vor exista două Temple viitoare în Ierusalim. Osea 3.4-5 spune că Israel va rămâne „multe zile ... fără jertfe și fără stâlp”. În aceste zile de pe urmă, care nu trebuie să fie departe în viitor, va exista un Templu al necazului, în care vor avea loc idolatria și „urâciunea pustiirii”. Dar apoi Domnul Se va întoarce și va construi Templul milenar pentru domnia Sa pe acest pământ. În aceste zile minunate, întreaga lume va veni să omagieze sfințenia și harul Domnului prin acest Templu viitor și funcția sa în Israelul restaurat sub noul legământ.