Reactualizat: 10.07.2025 

   Descrierile despre Golgota conțin, în ciuda tuturor emoțiilor zguduitoare, o relatare de mare grație. Locul celei mai adânci suferințe și a celei mai mari lupte s-a preschimbat pentru o clipă într-o pășune verde. Ea a devenit scena mântuirii unui păcătos. Doi tâlhari fuseseră răstigniți împreună cu Isus, oameni răi, care au primit ce meritau faptele lor. Cine s-ar fi gândit că unul dintre acești nelegiuiți va fi încă în aceeași zi cu Isus în paradis? Cine ar fi considerat posibil că un tâlhar ar putea să fie transformat dintr-odată într-un locuitor al cerului? Dar ce este imposibil la oameni, la Dumnezeu este posibil. ...

   Orice slujbă rânduită de oameni este limitată, pentru că ea este pentru o vreme. Corespunzător acestui fapt, și rezultatele ei sunt vremelnice. În veșnicie nu se găsește nimic din acestea, cu excepția că slujba a fost exercitată și din alte motive. Dar despre aceasta mai târziu.

   Mai întâi permite remarca, cititorule, că orice om din lumea aceasta, fie că vrea, fie că nu, face slujbe de sclavie de la nașterea sa. Aceasta sună foarte umilitor, dar este realitate, oricât de mulți oameni s-ar împotrivi. Ca să cercetăm temeinic o problemă este cel mai bine să cerem sfatul Cuvântului lui Dumnezeu, pentru că opinia Sa este infailibilă. ...

   John Wiclif, marele reformator englez, a trăit mulți ani înainte de începutul Reformei propriu-zise, și totuși el a fost un reformator în adevăratul sens al cuvântului. Atât cât se știe, el s-a născut pe la anul 1324, deci cu mai bine de șase sute de ani înainte. A studiat la Oxford. Probabil că aici a primit, prin prelegerile vreunui om erudit, evlavios, primele impresii despre eficacitatea harului gratuit, nemeritat, și o idee despre aceea, că așa-numitele „fapte bune” sunt fără valoare înaintea lui Dumnezeu. Aceste impresii au fost hotărâtoare pentru viața sa viitoare. ...

   În legătură cu „literatura micilor tractate” s-a batjocorit suficient de des sau, cel puțin, a fost judecată cu dispreț chiar și de astfel de oameni, care nu se opun Evangheliei și răspândirii sale în sine. Dar pe drept? Firește că există tractate bune și rele. Dar făcând abstracție de aceasta – scopul tractatelor nu este acela să aducă material de lectură valoros din punct de vedere literar, ci: să-L predice pe Hristos, și anume, ca răstignit, ceea ce, după cum se știe, potrivit cuvintelor apostolului Pavel, este „o nebunie” pentru oameni. Singura lor sarcină este să conducă suflete la Isus și este realitate, o realitate de necontestat, că destul de des, printr-un simplu cuvânt al unui tractat s-a obținut ceea ce nenumărate alte eforturi n-au putut să obțină. ...

   Părinții lui Rudi locuiau abia de câțiva ani în frumosul, liniștitul sătuc de pe Rin. Hendrik Landhausen, tatăl, provenea dintr-o localitate mai mare, cu multă industrie. Acolo s-a și căsătorit. După trecerea unui an, când Rudi a văzut lumina zilei, tânăra mamă s-a îmbolnăvit așa de tare, încât se temea că va trebui să moară. Era încă atât de tânără, abia în vârstă de douăzeci și unu de ani, iar gândul la moarte era îngrozitor pentru ea. Obrajii înroșiți de febră trădau boala gravă, care, poate stăvilită până la nașterea copilului, căuta acum cu toată puterea să distrugă trupul. Cu ochii ei mari, căprui, îl privea ba pe soțul ei, ba pe medic, care ar fi dorit mult să ajute, dar erau așa de neputincioși.

   Au trecut săptămâni. Ce n-a bănuit nimeni, aceea s-a întâmplat. Bolnava s-a însănătoșit și a mai putut multe luni să îngrijească de soț și copil. Micul Rudi se dezvolta minunat. Deja la nouă luni se plimba singur prin curte. ...

   Într-un vagon de dormit al căilor ferate, ocupat, un copil mic striga în timpul nopții după îndurare.

   „Cer”, s-a făcut auzită o voce energică din cabina alăturată, „ca mama copilului să se îngrijească, în sfârșit, să se facă liniște, ca să putem să dormim puțin!”

   Strigătul copilului a amuțit după aceasta pentru câteva clipe. O voce bărbătească a răspuns pe un ton obosit:

   „Mama copilului zace în sala cimitirului, încă neînmormântată, în sicriu. De trei nopți veghez lângă copil și îmi dau toată osteneala să liniștesc copilul și să-l adorm.”

   Un colportor de Biblii, care călătorea prin sudul Franței, după o lungă drumeție prin pădure a ajuns la o colibă de cărbunar. El a salutat-o prietenos pe soția cărbunarului, care stătea în ușă, și i-a oferit de cumpărat un Nou Testament. Femeia a privit frumosul volum mic cu o privire cercetătoare. Îi plăcea mult. Tare ar fi vrut să cumpere cartea, căci dorise deja de mult să aibă un Nou Testament propriu. Dar era corect din partea ei să cumpere unul?

   „Vă temeți de preot”, a spus colportorul, care a interpretat corect ezitarea femeii, „dar din cauza aceasta nu trebuie să fiți temătoare. Dacă este un preot adevărat nu vă va împiedica să citiți Cuvântul lui Dumnezeu, care ne face cunoștință cu dragostea Domnului Isus Hristos.” ...

   Marele port, O., din sudul Rusiei, era ca mort. Începuse o ploaie rece și locuitorii orașului, care ca urmare a lipsei materialelor pentru îmbrăcăminte erau aprovizionați doar insuficient cu haine, preferau să rămână în odaie. La cei mai mulți, nici aceasta nu era caldă, pentru că de multe zile nu existau nici lemne, nici cărbuni pe tichetele de combustibil.

   La marginea orașului, pe o stradă îngustă, întunecoasă, era căsuța cizmarului Kopcenko. Și aici era odaia rece. Bătrânul cizmar nu mai putea să câștige mult; în plus, i se îngăduia să facă numai cârpeală. Să confecționeze încălțăminte nouă era permis numai asociațiilor cizmarilor. Astfel că strângea cureaua, în afară de faptul că oricum exista puțină pâine de cumpărat pe cartelele de pâine. În comerțul la negru, într-adevăr, se putea căpăta suficientă pâine, dar era foarte, foarte scumpă. ...

   I. Am murit împreună cu Hristos

   Vera stătea lângă cascadă și privea valurile care se spărgeau, care vuiau în mase uriașe și loveau stâncile, căzând în torente. Jos, în adânc, gâlgâia și șuiera straniu, iar ce arunca acolo din joacă era smuls înăuntru în dans turbat, în hăul care vuia. Ochii Verei, triști, melancolici, priveau dornic în adânc. Oare de ce n-ar putea face și ea la fel? De câte ori nu stătuse deja aici cu hotărârea fermă să pună capăt acestei vieți jalnice. Numai un salt peste grilajul scund și era liberă și găsea uitare. Oare ce mai avea ea pe pământ, după ce iubita ei mamă fusese omorâtă de asupririle regimului sovietic, iar dulcea, mica ei soră își dăduse viața delicată în refugiere. ...

   „Vedeți casa aceea înaltă de dincolo? Acolo, de acel jgheab de acoperiș atârnam. Alunecasem în timpul muncii”, așa povestea un tinichigiu. „Atunci m-au lăsat puterile. N-am putut să mă mai țin. Nimeni nu mă vedea și nu mă auzea. M-am prăbușit pe curtea pavată. Dar în locul acela, unde am căzut, era o grămadă de nisip. Astfel am scăpat fără nicio vătămare.” ...

   Werner și Elisabeth Breuer trăiau într-o asemenea armonie cordială unul cu celălalt, cum nu poate să existe decât între soț și soție. Ei aveau un cămin confortabil și un singur copil, un băiețel care aducea multă bucurie și lumina soarelui în viața lor. Ei erau chiar foarte mulțumiți cu soarta lor și nu-și doreau să fie altfel. La relații renunțau de bunăvoie. Nu puneau niciun preț pe sociabilitate. Dar și de biserică se puteau lipsi foarte bine. Rar mergeau la vreo predică. Duminica o petreceau ca pe ziua în care te odihnești de toată munca, în care te dedici studierii ziarului, faci o plimbare și în rest petreci orele cât mai plăcut posibil. De fapt, era ciudat că nu doreau o hrană mai substanțială pentru spirit. Dar ziarul le aducea tot ce merită a fi cunoscut și ce era interesant pentru viața aceasta. Mai mult nu le trebuia. ...

Din cer, de-acolo vin, de sus,
O veste bună v-am adus,
Vești bune, noi și multe sunt,
Vreau despre vești să vă spun, să cânt

   Această cunoscută cântare, pe care toți am cântat-o la școală de multe ori și cu plăcere, a compus-o Martin Luther acum aproximativ 400 de ani. Este o cântare veselă, care descrie în cele cincisprezece strofe ale sale venirea Fiului lui Dumnezeu pe pământ. Este o cântare pentru copii, care ne arată cum marele reformator a știut să-și compună cuvintele, astfel încât să le înțeleagă orice copil. Ea cântă mesajul îngerului, care în acea noapte așa de memorabilă le-a apărut păstorilor săraci, care își pășteau turmele pe câmpiile Betleemului, mesajul despre acea „mare bucurie”, care consta în faptul că un Mântuitor, un Salvator, se născuse în cetatea lui David, care este „Hristos Domnul”. ...

   Din turnul bisericii din apropiere răsună douăsprezece bătăi de clopot. Ușa mare a școlii se deschide și copiii năvălesc afară. Bucuria este pe toate fețele, căci după-amiază nu aveau școală.

   Wilhelm primise un zmeu nou, nu din hârtie, ci din mătase albastră, care era de nerupt. Acesta era un subiect de conversație.

   „Peter”, i-a strigat el prietenului său, „după-amiază punem zmeul să zboare. Participi și tu, nu-i așa?”

   „Sigur. Teribil de bucuros! Îl voi întreba imediat pe tata.”

   Tata încă nu era acasă. Așa că Peter s-a dus la mama și i-a prezentat dorința lui. ...

   Într-un sat trăia o văduvă cu două fiice și un fiu. După moartea unei rude a moștenit o sută de taleri. În testament se spunea că dacă ea nu vrea banii, putea să-i dea misiunii. Văduva nu era bogată. Cu munca mâinilor ei își câștiga anevoios pâinea zilnică, dar ea Îl iubea pe Domnul Isus și misiunea din inimă. Când i-au revenit cei o sută de taleri și când a citit observația testamentului, ea a spus: „Acum mai sunt sănătoasă și pot să-mi câștig existența. Când voi fi mai bătrână, nici Domnul nu mă va părăsi. De aceea prefer să dau banii pentru misiune.” A făcut-o. Ca o adevărată mamă creștină și-a crescut copiii în disciplina și sub mustrarea Domnului și i-a purtat pe o inimă rugătoare, mai ales pe unicul fiu, care era preferatul ei. Dar fiul a răsplătit dragostea mamei cu nerecunoștință. El nu umbla în căile Domnului, ci era un om neascultător și a adus multă mâhnire mamei sale. În cele din urmă s-a dus marinar pe mare și mulți ani nu s-a mai auzit nimic despre el. Mama trăia în anii ei bătrâni la fiica cea mai mare, care era măritată. Aceasta îi arăta multă dragoste, dar durerea inimii devotate a mamei pentru fiul pierdut n-a putut s-o aline. ...

   Noiembrie este o lună posomorâtă, altfel decât cea anterioară ei, octombrie, sau ca succesoarea ei, decembrie. Și aceste două luni au zilele lor cețoase și ploioase. Dar în timp ce soarele de octombrie dezvăluie splendoarea pădurii colorate tomnatic în toată frumusețea ei, razele soarelui de decembrie cad uneori pe un veșmânt de zăpadă orbitoare, încât scânteiază ca aurul și argintul. Ambele ne fac inimile bucuroase. Dar noiembrie are ceva deprimant în sine. Cerul are în general un cenușiu uniform. Ploaia și furtuna fac cauză comună. Copacii stau pleșuvi și de la păsări nu se aude nimic altceva, decât cearta vrăbiilor obraznice și croncănitul ciorilor. ...

    Un preot de lazaret anunțase odată o sărbătoare a cinei și la care îi invitase pe bolnavi. Un număr mare de răniți ședea în sala pregătită. La urmă au mai fost conduși înăuntru doi orbi. Preotul a mers în întâmpinarea lor, i-a salutat pe cei doi și a spus apoi:

   „Astăzi trebuie să ne spuneți cântarea dumneavoastră preferată; pe aceasta o vom cânta apoi împreună. ...

   Încotro? Aceasta este întrebarea când mergem în călătorie. Astăzi începe un nou an. Și atunci întrebăm: încotro? Într-o călătorie la munte am ajuns la o suprafață mare de ghețar. Fuseserăm sfătuiți insistent să nu mergem fără ghid montan. Suprafața ghețarului era așa de frumoasă acolo, în lumina soarelui! Zăpada scânteia. Am mers și ne-am dus acolo. Ghidul montan ne-a avertizat și a strigat: „Acum toți în spatele meu, drumul nu este așa de inofensiv!” Toți a trebuit să încolăcim în jurul trupului funia ghidului. Dacă unul ar fi căzut într-o crevasă, ceilalți puteau să-i fie un sprijin. – Ar fi bine dacă cititorii noștri cei mulți ai calendarului nostru ar răspunde la întrebarea: Încotro: Toți în urma Sa, despre care ne povestește Marcu: „Și Isus le-a spus: «Veniți după Mine și vă voi face să deveniți pescari de oameni!»” (Marcu 1.17). ...

   „Repede, repede, se închid porțile cetății! Fugiți la paznici! Să păzească ieșirile și să nu lase pe nimeni să treacă, până n-am terminat cu străinii!”

    Această veste a străbătut într-o zi străzile cetății Hyderabad.

   Ne aflam într-o călătorie pentru Evanghelie în India Britanică, în statul Hyderabad, primul care fusese făcut, de fapt, prin imperiul lui Nizam.

   Fusesem pe drum de dimineața devreme, propovăduind în orașe și sate vestea bună despre Isus, până când am ajuns în fața porților capitalei, către prânz, când este cel mai cald ziua, unde ne-am montat tabăra în afara porților cetății. ...

   Grâul formează valuri aurii. Un foșnet străbate câmpurile când vântul trece peste ele. Spicele se înclină, grele în așteptarea secerișului. Soarele de dimineață strălucește de pe cerul de un albastru intens. Și acum se apropie pași fermi și începe să răsune un cântec. Vin secerătorii cu secerile pe umeri. Munca începe. Secerile scânteietoare freamătă printre spice. Acestea se apleacă și cad cu miile. Spice aurii, trebuie să muriți! – Sunteți triste din cauza aceasta? Mă simt ca și când ele ar răspunde: „Nu, pentru că moartea noastră nu este sfârșitul. Noi murim ca tocmai prin aceasta să devenim folositoare neamului omenesc.” Și, în cădere, spicele îmi povestesc mai departe vechea istorie despre moarte și dispariție, pentru a deveni ceva nou, despre eterna transformare a vieții. – Și secerătorul taie mai departe și nu se întristează pentru miile de spice care cad. El este în slujbă și acționează, ascultând de legea eternă. ...

   Într-o casă din bârne, izolată, în provincia Dakota de Nord din Statele Unite, o femeie aștepta întoarcerea acasă a soțului ei și a celor doi copii. Soțul era țăran și învățător totodată, adică vara era numai țăran, dar iarna îi învăța în același timp să citească, să scrie, să socotească și așa mai departe,  pe copiii coloniștilor, care locuiau foarte risipiți în regiune. În dimineața acestei zile de februarie, tata plecase pe o vreme frumoasă, senină, de iarnă, la școala situată cam la depărtare de o oră și jumătate, cu sania trasă de cai, în care copiii ședeau bine feriți sub pătura mare, groasă, de bivol. Între timp, un zid greu de nori se deplasase în fața soarelui. Începuse să ningă. Simpla ninsoare de la început devenise o furtună grea, de zăpadă, un așa-numit viscol mare. Când femeia deschidea ușa și privea afară, trecea ca un zid alb prin fața ei. Privea mereu afară și mereu vedea trecând îngrozitorul zid alb. ...

   Într-un oraș, pe care îl cunosc bine, așa povestea odată baronul Jasper von Oertzen, decedat în Hamburg, există un azil de bătrâni în care un număr de oameni vârstnici și slăbiți de bătrânețe au găsit găzduire. Acești oameni aveau mereu foarte mult a se plânge și a suspina, ba de șederea lor în cămin, ba de locuință, de paturi, ba de mâncare și băutură și de toate cele. Pe scurt, plângerea nemulțumită și cârtirea erau la ordinea zilei în acel azil de bătrâni. Apoi s-a întâmplat că în casă a venit o soră nouă ca directoare, care avea capul și inima la locul potrivit. O vreme a ascultat plânsul și suspinul. Dar apoi, într-o zi, i-a adunat pe locuitorii casei la un loc și le-a spus: ...

   În istoria Reformei scoțiene se găsește o relatare impresionantă din viața reformatorului și martirului Georg Wishart. Acest bărbat predica Evanghelia curată despre harul oferit fără plată, în orașul Dundee, greu bântuit de ciumă. Pentru a ajunge la toți locuitorii, el se așeza în mod obișnuit ca să predice pe una dintre porțile orașului. Înăuntrul porții, locul se umplea cu oameni din toate păturile sociale, care rămăseseră feriți de contaminare, în timp ce în fața porții se aduna o mare mulțime de bărbați, femei și copii, care prin boala sau moartea rudelor lor sau prin propria îmbolnăvire anterioară au trebuit să se țină izolați de ceilalți locuitori ai orașului. Cuvântul propovăduit aducea rod bogat în inimile muiate de necaz și mulți deveneau credincioși în Domnul Isus. ...

   Un cizmar credincios povestește:

   Eram ocupat în atelierul meu să înlocuiesc tălpi și tocuri, când a intrat un soldat chipeș. Dorea să-i fac ceva la cizmele sale. Puțin mai înainte, soția mea se așezase la armoniu ca să cânte o cântare. Era o cântare creștină despre lupta credinței. Fără a bănui că în afară de mine mai avea și un ascultător străin, ea a cântat strofă după strofă. ...

   Superstiția are la fel de bine martirii săi, ca și credința în Isus Hristos. Satan, stăpânul peste puterea întunericului, ia, și nu tocmai de arareori, înfățișarea unui înger de lumină. El are, dacă pot să spun așa, chiar biblia sa. Și mai are o mulțime de forme religioase care corespund înclinaților oamenilor. El trimite mii de soli și de învățători ca să-i ademenească pe oameni. Astăzi le oferă regulamentele și formele moarte, dar strălucitoare ale superstiției; mâine le dă otrava seducătoare a necredinței. Astăzi le predică adorarea unui zeu al naturii; mâine tăgăduiește orice existență a unui Dumnezeu. Astăzi citează pasaje din Sfânta Scriptură; mâine respinge toată Biblia ca fiind o carte de povești. Satan a fost dintotdeauna un mincinos. El este un mincinos când pune în gura unui filosof cuvintele: „Nu există Dumnezeu!” Este un mincinos când îl face pe un hindus să creadă că va avea parte de fericirea veșnică, dacă se aruncă în fața carului lui Jaggernaut [sau Juggernaut] și se lasă strivit de roțile grele ale acestuia. Este un mincinos când dă speranțe milioanelor de oameni care își zic creștini, că pot obține de la Dumnezeu iertarea păcatelor lor prin mortificarea trupului lor, prin rugăciune și postire. ...

   O creștină povestește:

   Am fost rugată odată de o doamnă distinsă s-o vizitez. Pe când urcam treptele de marmură ale casei ei și vedeam tablourile și statuile impunătoare, m-am întrebat dacă femeia este lăuntric într-adevăr așa de bogată, cum este în exterior. Nu a trebuit să aștept mult timp răspunsul. Proprietara atâtor minunății a venit la mine în cameră, s-a așezat lângă mine și a vorbit printre lacrimi cu mine despre necazul inimii ei. Toate bogățiile ei, împreună cu starea ei socială înaltă, n-au adus inimii ei nicio bucurie. ...

   A rămâne consecvent este greu, dacă nu se arată niciun rod. Totuși, o recoltă a muncii devotate nu va lipsi. Bătrânul predicator se odihnea de munca sa sub copacii neînsemnatei localități. Dar mulți oameni și-au amintit de el și de lucrarea pe care a făcut-o pentru un băiat și de ceea ce a fost acest băiat în lume.

   „Vreau să-ți comunic numai că în zilele următoare, șeful biroului nostru vine la tine. El este pentru noi un colaborator prețios, conștiincios, punctual, loial, dar, din nefericire este necredincios. Sperăm tare mult că el Îl va găsi la voi pe Mântuitorul.” Așa mi-a scris un prieten al casei noastre. ...

   Noua cameră i-a plăcut lui Gert mult. Era situată într-o stradă laterală liniștită. Peste drum de casă era o școală, al cărei loc de joacă acoperit cu copaci ocupa aproape toată latura străzii. Gert se bucura să observe agitația de pe terenul de sport sau să asculte cântatul copiilor. Avea timp destul pentru așa ceva. După ce moștenise un mic capital de la o mătușă se mutase în metropolă, ca să caute acolo un post corespunzător aptitudinilor și cunoștințelor sale. Dar până acum nu găsise nimic potrivit. ...

   Un profesor renumit, așa făcea cunoscut în urmă cu ani generalul von Viebahn în una dintre cunoscutele sale „Mărturii”, ținea odată o prelegere despre întrebarea: De ce trebuie să murim? El explica cu expunere științifică necesitatea de a muri. La întrebarea: De ce îmbătrânim și cu anii devenim mai șubrezi? a răspuns că din cauza circulației sângelui, deoarece întâi elasticitatea vaselor de sânge se reduce prin munca neîncetată a acestora, din care cauză apoi, inima nu mai este în stare să împingă sângele prin artere. Să amintim aici că această activitate este în fapt uimitoare. ...

   Deja din anii tinereții am stat duminica cu prietenii mei de multe ori până noaptea târziu în birt și am băut zdravăn alcool. Că apoi, în dimineața următoare mă trezeam cu capul greu și uneori întârziam cu îmbrăcatul, nu este de mirare. Aveam un drum lung până la locul de muncă și în plus trebuia să folosesc trenul. Așa se întâmpla de multe ori că trenul meu era plecat, iar următorul pleca abia după-amiază. În astfel de zile nu duceam lipsă de împunsături batjocoritoare din partea prietenilor mei. Acestora li se adăuga cearta meșterului. Cum mă mai rușinam atunci și-mi propuneam mereu și mereu: „Aceasta se va schimba. Nu mai beau nicio picătură.” Dar trebuia să experimentez mereu că alcoolul era mai tare decât mine. Intențiile mele bune nu ajungeau niciodată la îndeplinire. ...

   Era într-o noapte furtunoasă de toamnă, cam pe la mijlocul secolului trecut. Atunci au fost văzuți în unul dintre cartierele întunecate din Baltimore câțiva bărbați mergând spre marginea orașului. Ei nu făceau o impresie tocmai bună. Ei își urmau drumul, tăcând. Fețele erau îndreptate spre pământ. Bărbile ciufulite le atârnau pe piept. Când ajunseseră aproape de marginea orașului au cotit la dreapta. Acolo era situată o vilă izolată, în mijlocul unui parc frumos. Bărbații au mai stat aici o clipă împreună. Apoi s-au împărțit. S-au cățărat peste zid. Se observa pe ei că erau obișnuiți s-o apuce pe astfel de drumuri. La o fereastră din partea din spate a vilei s-au regăsit. Unul a bătut încet de două ori. Fereastra a fost deschisă din interior. „Totul în ordine?”, a întrebat unul dintre bărbați. ...

   Acolo unde râul Wupper curge în multe meandre prin valea sa îngustă, frumoasă, este o casă mică, pe jumătate ascunsă de copaci, acoperită complet cu ardezie. Ferestrele vopsite în alb, cu obloanele verzi, dădeau întregului un aspect prietenos, așa că precis se putea gândi: Este bine să fii aici!

   Căsuța aparținea țesătorului de panglici, Hasselkuß. Într-o anexă din spatele casei se aflau războaiele de țesut panglici, care de dimineața până seara făceau să le răsune țăcănitul și erau deservite de Hasselkuß și de fiul său. ...

   Adoniram Judson era fiul unui predicator din Massachusetts, din America de Nord, și provenea dintr-o veche familie puritană venerabilă, care, prigonită din cauza credinței în patria sa engleză, găsise o nouă patrie dincolo de ocean, în Noua Anglie. Adoniram a crescut în casa părintească în disciplina de mare seriozitate, pe care strămoșii o aduseseră odinioară cu ei dincoace, și s-a bucurat acolo de prima sa educație până în cel de-al 16-lea an al vieții sale, fără să se fi ajuns totuși în cazul său la un creștinism viu al inimii. Apoi a ajuns la colegiul din Andover, unde a cunoscut un bărbat tânăr pe nume E., care se evidenția față de alții prin marele său talent, prin firea sa amabilă, spirituală și plăcută, ca și prin manierele sale fermecătoare. Potrivit atitudinii sale interioare era un ateu desăvârșit. Fiul seriosului puritan a fost curând nu numai admiratorul și prietenul său, ci și un adept hotărât al necredinței sale. ...

   Că este ceva frumos să muncești cinstit, aceasta o știe cel care se apucă de lucru cu chef și dragoste. Și, pe de altă parte, cum șomajul poate să devină un chin, despre aceasta știu să povestească toți cei care în anii trecuți au suspinat sub această plagă. De aceea Îi mulțumim lui Dumnezeu că în țara noastră se muncește iar și simțim binecuvântarea care se odihnește pe acest fapt.

   Cine crede că primii oameni fuseseră destinați să ducă în paradis o viață fără muncă, se înșală. Firește că Dumnezeu a pregătit totul în mod minunat pentru primirea oamenilor. El Se îngrijise pentru o abundență de pomi, plăcuți la vedere și buni de mâncat”. Dar El „l-a luat pe om și l-a pus în grădina Edenului, ca s-o lucreze și s-o păzească” (Geneza 2.9-15). Omul trebuia să lucreze grădina în așa fel, încât ea să rămână conservată în minunata ei stare inițială. Desigur, felul muncii era diferit de ceea ce a venit mai târziu. Prin căderea omului în păcat s-a întâmplat că de atunci munca n-a fost numai o binecuvântare. ...

   Aceasta era o zi plăcută pentru Hermann Beckmann, când se întorcea de la triere, cu o bandă roșie la pălărie și un buchet de flori din flori artificiale la piept. „Marina imperială” se spusese. Aceasta era altceva decât „infanterie” sau chiar „convoi”. Viață de marină – viață de marinar! Aici se deschid perspective despre care Hermann cel mult visase până atunci. El era brutar de meserie. Nu era un meșteșug ușor meseria de brutar, mai ales în vremurile acelea. Era multă muncă grea și lungă și puțin somn. În plus, câștigul era la limită. Oricum, cu toată munca, Hermann tot găsise timp suficient să viziteze birtul, punctul culminant al distracției pentru el. Dacă ar fi fost cinstit față de sine însuși, și-ar fi spus că lunga ședere în birt, la bere și la jocul de cărți era motivul principal că avea parte de prea puțin somn. Acasă, la mama sa temătoare de Dumnezeu și la bunicul său evlavios, vestea că fusese recrutat la marină a declanșat mai puține sentimente bucuroase, decât ca recrut începător. Că fiul și nepotul trebuia să devină soldat, amândoi găseau că este bine și în ordine. Dar de ce se temeau ei era situația că viața liberă de marinar ar putea să-l tragă pe băiat și mai mult în vârtejul păcatului și al lumii. ...

   Erwin era ucenic într-o firmă comercială și așa cum este în cazul ucenicilor, veniturile sale nu erau tocmai mari. Cu toate acestea, el trimitea din cutia sa pentru misiune sume așa de frumușele, încât mă întrebam în multe rânduri: De unde are băiatul banii? În cele din urmă am aflat cum făcea. ...

   Într-o revistă creștină am citit de curând următoarea întâmplare:

   Un domn în vârstă, care avea obiceiul să-și viziteze concetățenii ca să le ducă cuvântul crucii, a ajuns într-o zi, în drumurile sale, într-o locuință neîngrijită. L-a întâmpinat un om uriaș, arătând brutal, a cărui înfățișare corespundea cu locuința. De îndată ce a aflat scopul vizitei, acesta l-a apucat cu o mână pe bătrânul domn, cu cealaltă a apucat un cuțit lung și a strigat tremurând de mânie:

   „Încă un singur cuvânt și te tai. Jumătate din viață mi-am petrecut-o în pușcărie. Mi-e egal ce se alege de mine.” ...

   Eu n-am săvârșit niciodată o faptă nedreaptă. Dar din cauza mea au fost distruse vieți, au deraiat trenuri, au naufragiat corăbii, au ars orașe, s-au pierdut bătălii și au eșuat guvernări.

   Eu n-am ridicat niciodată mâna sau nici măcar n-am rostit vreun cuvânt neprietenos. Dar prin mine au fost distruse cămine, s-au despărțit prieteni, a amuțit râsul vesel de copil, femei au plâns lacrimi amare, s-au înstrăinat frați și surori și au fost frânte inimi de părinți. ...

   O ploaie măruntă stropea în toate părțile când doamna Grau, o femeie delicată, de cincizeci de ani, a ieșit pe ușa casei ei ca să facă un drum important. Vremea înnorată se potrivea cu dispoziția ei. Ea era o femeie care umbla cu Dumnezeu și putea vorbi cu El ca și cu un tată. Cu toate acestea, ea era deprimată; vom afla imediat de ce. Era în drum spre tânărul pastor, abia de curând numit în funcție, care, încă necăsătorit, locuia în cea mai bună pensiune din oraș. L-a găsit citind, șezând într-un fotoliu din piele. ...

   Marie Taurend din Königsberg era cunoscută ca o fată virtuoasă. Pe lângă aceasta era și „foarte evlavioasă”, cum se spunea în general. Vremea putea să fie oricât de furtunoasă sau de ploioasă, Marie nu se lăsa reținută; ea mergea la „biserica ei”. Așa că și în această zi ploioasă era pregătită, și-a încălțat pantofii robuști, și-a luat umbrela mare în mână și a pornit la drum spre serviciul divin. Ploua cu găleata. Privea puțin disprețuitor în jos, la ceilalți, care, în haine la modă și pantofi ușori, cu o „umbrelă de păpuși” deasupra lor, nu știau cum să se protejeze de ploaia ca-n „Prusia Orientală”. În biserică era plăcut de cald; aceasta îi făcea bine. Existau multe locuri goale. Și aceasta îi făcea bine, pentru că îi sporea sentimentul de satisfacție de a se ști la locul cunoscut. ...

   Ochii predicatorului priveau cercetător la fețele îndreptate indiferent spre el, ale comunității sale fastuos de laice. El făcuse un apel înduioșător de ajutor pentru ridicarea unei mici capele misionare într-un ținut muntos izolat, un ținut unde existau așa de mulți oameni care încă nu auziseră niciodată despre Dumnezeu și mântuirea Sa în Hristos Isus. El sperase că-i stimulase pe ascultătorii săi la o dărnicie adevărată și că a trezit în ei o înțelegere pentru ce înseamnă marele privilegiu să-I slujești lui Dumnezeu și cauzei Sale. Dar se înșelase. Apelul său cald nu găsise niciun ecou în inimile celor adunați. ...

   Nu mult după cel mai important eveniment al vieții mele, convertirea mea la Isus Hristos, am plecat în Spania, unde găsisem un post de inginer de căi ferate. La început am locuit în Madrid. Dar curând, providența lui Dumnezeu mi-a călăuzit pașii în provincia Santander. ...

   Vreau să povestesc despre o zi de iarnă, care îmi va rămâne de neuitat pentru tot restul vieții.

   Iarna era neobișnuit de rece. Dar din cauza aceasta, soțul meu nu s-a lăsat oprit să călătorească dintr-un cartier în altul. În exterior nu ne mergea bine. Toate hainele noastre erau tocite. Eu cârpeam, și cârpeam, dar aceasta nu făcea hainele noi. Gerul iernii pătrundea prin toate încheieturile casei noastre construite superficial. Oamenii ținutului erau prietenoși și miloși, dar stabilirea domiciliului era nouă și fiecare familie avea de luptat pentru sine. Deja de un anumit timp, micul nostru dejun consta numai din puțină pâine și o ceașcă de ceai fără zahăr. ...

   Era într-o sâmbătă seara, acum vreo patruzeci de ani. Doamna B. privea îngrijorată din locuința ei situată deasupra văii, la seara care amurgea. Jos era orașul în care peste zi coșurile fabricilor fumegau și războaiele de țesut panglici țăcăneau, dar din care acum sunetele vagi și melodioase ale clopotelor multelor turnuri de biserici, ascuțite sau în formă de ceapă, vibrau peste înălțimi. În anii de mai înainte, serile de sâmbătă declanșaseră sentimente vesele și recunoscătoare în inima femeii care aștepta, căci sunetele clopotelor preludau duminica, iar duminica plecau din familie, oricine putea să plece, să asculte Cuvântul lui Dumnezeu. ...

   Despre această întrebare a vorbit evanghelistul Moody în anul 1871, în fața a circa două mii cinci sute de ascultători, în Chicago. La încheiere a spus: „Luați acest cuvânt cu voi și spuneți-mi când veți reveni, înaintea feței Hristosului răstignit, ce vă gândiți să faceți cu El!” ...

   Doi pescari își reparau plasele de pescuit. Se pare că unuia nu-i progresa munca destul de ușor, căci înjura îngrozitor și în plus chema Numele lui Isus. Apoi, în furia sa a pus mâna pe plasa celuilalt și a tăiat-o în două cu cuțitul. Omul păgubit n-a spus nimic, decât: „Nu înjura așa! Nu lua în deșert Numele iubitului meu Mântuitor, care îmi este mai scump decât toate plasele din lume!” ...

   În împrejurimile unui mic oraș italian, care era ascuns în dumbrăvi de portocali și păduri de măsline, o doamnă a mers cândva să se plimbe. Pe când se apropia de poarta orașului a văzut un zidar ocupat cu ridicarea unui zid. La început, acesta se arătase chiar prietenos, dar dintr-odată fața sa a adoptat o altă expresie. Și anume, doamna scosese din poșeta ei o mică Biblie italiană și i-o dădea acum muncitorului cu asigurarea că Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu, care îi era destinat și lui. Numai să vrea să citească cu râvnă Cartea și atunci va găsi în Ea o veste bună pentru sufletul său. ...

   O fetiță zăcea grav bolnavă. Ea asculta cum tata citea ultimele capitole din Apocalipsa, în care se descria gloria noului Ierusalim. Când el a terminat, ea a spus cu cea mai profundă privire: „Tată, ce picioare curate trebuie să aibă oamenii care pot umbla pe acele străzi de aur!”

   Dragostea statornică a unui veritabil ucenic al lui Isus și mila extrem de profundă a lui Dumnezeu, pe care el învățase s-o cunoască prin acest propovăduitor al Evangheliei păcii, au fost calea spre salvarea sa.

   Că mulți oameni ridică din umeri în legătură cu crucea lui Hristos, nu este surprinzător în sine. Lucruri mari, necunoscute vreodată, au provocat de când este lumea batjocura oamenilor. Îngâmfarea cunoașterii omenești este întotdeauna înclinată să considere lucrurile mari ca nebunie. Să ne gândim numai la dirijabil. Ideea contelui Zeppelin, de a construi o asemenea aeronavă, a avut la început un efect așa de ridicol, încât, cum se spune, marele stat-major a fost instruit în mod expres să nu se ocupe cu gândurile acestui bărbat, ca să nu expună ridiculizării clasa ofițerilor germani. Se vorbea în general numai despre „contele smintit”, până când, câțiva ani mai târziu, contele a dovedit prin faptă că „nebunia” lui fusese înțelepciune. ...

   Împăratul Knut al Danemarcei, care stăpânea țări și avea multe corăbii, stătea odată pe țărmul mării. Atunci, slujitorii săi au glorificat marea sa putere și spuneau că el ar fi și un stăpân al mării și pentru el nimic n-ar fi imposibil. Pe când lingușitorii vorbeau astfel, a izbucnit dintr-odată o furtună mare, care mâna valurile spre interiorul țării. Atunci, împăratul a poruncit să i se dea un scaun. Apoi s-a așezat pe el și a strigat:

   „A mea este țara în care stau și marea care o înconjoară. Așa că îți poruncesc, mare, să te potolești imediat și să lași neatinse picioarele stăpânului tău!” ...

   Hannchen era copilul unor părinți săraci, care trăiau ca zilieri la țară. Când ea a fost destul de în vârstă și de puternică, tatăl ei a dat-o ca fată în casă, în orașul mare cel mai apropiat. Stăpânii la care Hannchen a intrat în serviciu erau bogați și ocupau o casă frumoasă, cu multe camere mari și frumoase. Acum primea mâncare multă și bună, de care dusese adesea lipsă acasă, dar trebuia și să muncească destoinic, iar aceasta nu-i plăcea. Ea avea o fire nemulțumită și se gândea de multe ori seara, când se culca obosită în pat: „Ah, dacă nu m-aș fi născut niciodată!” În loc să fie recunoscătoare că găsise slujbă la stăpâni prietenoși, care n-o lăsau niciodată să ducă lipsă, ci în toate se îngrijeau de ea cel mai bine, ea privea numai la munca ei multă și – suspina. ...

   În mijlocul munților din Silezia Superioară, unde Neisse cea repede și-a croit un făgaș prin masa de stânci, ca să găsească drumul la lunca Oderului, acolo este situat vechiul oraș și cetate de odinioară, Glatz. Dealuri abrupte și stânci râpoase înconjurau orășelul ca un zid de apărare natural, așa că nu este de mirare că Frederic cel Mare, în războaiele sale pentru Silezia, a pus să se facă din orășel o fortăreață tare. Dar fortificațiile nu slujeau numai la apărare împotriva dușmanilor externi. Ele ofereau spațiu în cazematele lor săpate parțial în stânci, și pentru dușmanii interni, și anume, pentru oameni care fuseseră condamnați pentru delicte politice. Vai de nefericitul care ședea deținut în spatele zidurilor puternice și a ferestrelor cu zăbrele tari ale citadelei! ...

   Gândesc că această scrisoare vorbește de la sine. O fac cunoscută pentru că în ea, voia lui Dumnezeu găsește un ecou așa de frumos în voința acelor marinari, care au chemat toți Numele Domnului și toți au fost mântuiți. Voia lui Dumnezeu era ca niciunul dintre ei să nu meargă la pierzare, ci toți să vină la pocăință și voia lor era să vină și să ia apa vieții fără plată.

   Povestitorul următoarei întâmplări captivante – cum au scăpat patru oameni de moartea prin îngheț și cum Dumnezeu a făcut ca el să reușească să conducă spre El patru suflete în această situație îngrozitor de dificilă – vrea să dea toată onoarea Aceluia care este singurul Căruia I se cuvine, dar Căruia Îi place să Se folosească de intervenția omenească pentru executarea intențiilor Sale divine de har.

   În urmă cu mai mulți ani s-a întâmplat ceva așa de ciudat și de impresionant, încât merită să fie făcut cunoscut. Într-un oraș oriental trăiau doi frați. Aveau o gospodărie comună. Cel mai tânăr ducea o viață neînfrânată, imorală. El nu făcea, propriu-zis nimic altceva, decât că se lăsa pradă dorințelor și distracțiilor sale păcătoase, fără, așa cum părea, să se gândească la ceva mai bun.

   Fratele mai mare, dimpotrivă, era un om temător de Dumnezeu. El se străduia să trăiască așa, încât ochii lui Dumnezeu se puteau odihni cu plăcere asupra sa. Era foarte întristat pentru fratele său, pe care îl ruga adesea printre lacrimi să se lase de viața sa păcătoasă. Dar fratelui mai mic nu-i păsa nici de rugămințile, nici de lacrimile fratelui său mai mare, ci mergea mereu mai departe pe calea sa rea, distrugătoare de trup și suflet. Zi de zi rămânea până noaptea târziu în oraș, în timp ce fratele mai mare îl aștepta acasă și se lupta cu Dumnezeu pentru sufletul fratelui său. ...

   Acum câțiva ani, un domn pășea printr-o piață animată a unui mare oraș comercial, când un om în haine de lucru s-a apropiat și l-a salutat politicos. Domnul L. nu-l cunoștea pe om. Dar l-a frapat faptul că acela îl urmărise deja o vreme și îl observase. El l-a întrebat prietenos dacă are să-i spună ceva. „Da”, a fost răspunsul dat pe un ton politicos, „am chiar multe să vă spun și de aceea aș prefera, dacă ați avea bunătatea să mă însoțiți în locuința mea, care nu este departe de aici.” ...

   Oamenii caută dintotdeauna, în multe feluri, să-și câștige un loc în cer și să obțină mântuirea veșnică. Pentru aceasta aleg mai cu seamă două căi: îndreptățirea prin fapte sau îndreptățirea de sine. Unii iau problema foarte în serios de cele mai multe ori și fac să-i și coste ceva, ca să atingă scopul: bani și bunuri, timp și putere. Ceilalți își fac drumul mai ușor și nu se ostenesc prea mult, în ideea tradițională că „bunul Dumnezeu” – o expresie care, de altfel, nu apare nicăieri în Biblie – cândva probabil că nu va judeca prea dur și sever. ...

   Ernst era deja la cei zece ani ai săi de-a dreptul un pierde-vară, spre mâhnirea foarte mare a părinților săi.  „Ernst, unde sunt cei doi groși, care tocmai erau pe masă?”, îl întrebase mama sa direct.  „Nu știu, n-am văzut niciun ban.” ...

   Era în anul 1922, când eu, în legătură cu propovăduirea Evangheliei în Haslital Superioară, vizitam câțiva creștini nevoiași, ca să-i mângâi și să-i încurajez, așa cum puteam eu. Căci tari ca stâncile munților care se îngrămădeau spre cer de jur-împrejur, așa sunt și inimile oamenilor din ținutul de acolo. Astfel că vin la așa-zisele adunări de casă, care au loc în casele creștinilor din gospodăriile izolate, în general numai puțini oameni, mai ales femei bătrâne, epuizate de muncă și care, gârbovite de viața dură, tânjeau după mângâiere și ajutor. ...

   Părinții mei, surorile mele și eu suntem deja de mult o proprietate a Domnului Isus. Ne apasă mereu tare faptul că singurul nostru frate încă nu este mântuit. Nu avea gânduri dușmănoase, mergea și la adunările de evanghelizare care aveau loc din când în când, dar, deși știa că trebuie să se convertească, mereu amâna hotărârea. Dar Domnul îl urmărea și uneori vorbea serios cu el. Odată era să fie omorât de curentul electric la locul său de muncă. Doar câteva secunde încă și ar fi fost prea târziu. Atunci l-au observat colegii săi și au întrerupt curentul. ...

   Soția evanghelistului B. zăcea absolut inconștientă, după toate aparențele aproape de moarte. Sora ei încă neconvertită și o soră medicală, de asemenea neconvertită, se străduiau împreună cu el pentru muribundă. Medicul, un bărbat necredincios, declara: „Nicio putere de pe pământ și din cer nu mai poate face nimic pentru bolnavă. În zece minute va fi moartă.”...

   Când zăcea pe patul de moarte, ducele Georg de Saxonia, marele dușman al învățăturii clare a Evangheliei, voia să-l instaleze ca moștenitor al ținutului său pe fratele său, Heinrich, deși numai cu condiția ca ducele Heinrich să promită că nu va permite niciodată să se predice Evanghelia în ținuturile sale. Dacă nu voia să promită aceasta, atunci ținutul să-i revină împăratului. ...

    O femeie dintr-o casă înstărită s-a îmbolnăvit. Ea era lăudată ca o persoană curajoasă, virtuoasă și caritabilă – așa povestește un colaborator al revistei „Christen-Boten“. Când am auzit de îmbolnăvire, am vizitat-o. La început am fost binevăzut. Dar când am început să vorbesc despre păcătoșenia omului înaintea Dumnezeului sfânt și despre dreptate, singura care are trăinicie înaintea Sa, atunci nimeni nu era mai cuminte decât ea și foarte curând mi-a dat să înțeleg, fără voie, că trebuie să plec și nici să nu mă mai întorc. Am plecat acasă cu o inimă cu atât mai tristă, cu cât boala, după toate aparențele, ducea la moarte cu pași grăbiți.

    „Eu iubesc pe cei care mă iubesc și cei care mă caută stăruitor (sau: devreme)mă vor găsi” (Proverbe 8.17). Așa este scris și, într-adevăr, este un cuvânt adevărat! „Înțelepciunea” vorbește, dar la citirea întregului capitol se observă că prin „Înțelepciune” trebuie să se înțeleagă numai Acela care este adevărata Înțelepciune. 

   Era într-o după-amiază, în mijlocul săptămânii. Atunci au început deodată să bată clopotele bisericii. Mulți oameni mergeau, urmându-le chemarea, pe strada abruptă în sus, care ducea la biserică. Această împrejurare a stârnit într-o mare măsură uimirea unui băiat mic, care ședea în fața uneia dintre cele mai sărăcăcioase căsuțe ale străzii și îi privea cu ochi mari pe cei care mergeau spre biserică. ...

   În timpul asediului orașului german P., locuitorii unei case mari, de trei etaje, care luase foc, o lăsaseră în voia sorții ei, în casa care ardea, pe o femeie oarbă, de optzeci și șase de ani, Kunigunde Diemer. Femeia bătrână, care din cauza slăbiciunii de bătrânețe deja de mai mult timp nu părăsise patul, zăcea într-o cămăruță de la parter. Deoarece nu vedea nici lumina, nici flăcările, lua pârâitul focului din jurul și de deasupra ei drept o ploaie torențială. ...

   Heinrich era calfă în slujbă la un tâmplar, care în afacerea sa experimentase încă puțin adevărul proverbului: „Meseria e brățară de aur”. Cu toate că omul se trudea de dimineața până seara, totuși, în ciuda întregii hărnicii, de multe ori abia dacă știa cum să ajungă de la o zi la alta. Heinrich era singura lui calfă. Din nefericire, el era cu totul altceva decât un om tare. Îi era aproape imposibil să fie toată ziua pe picioare. ...

   Un prieten m-a rugat să vizitez un bolnav care își simțea sfârșitul aproape și era în mare chin sufletesc. Omul avea în urma sa o viață tristă și acum se temea să se întâlnească cu Dumnezeu. Am găsit bolnavul sprijinit de perne, șezând la fereastră într-un fotoliu. În exterior părea să nu-i lipsească nimic. ...

   Într-o stațiune climaterică, două doamne făceau împreună o plimbare. Ele discutau despre căile minunate pe care merge Dumnezeu cu unii oameni ca să-i atragă la El. ...

   Era duminică noaptea. În cabinetul de consultații al doctorului H. mai ardea lumina și un foc viu ardea în cămin, cu toate că miezul nopții era trecut demult. Doctorul, care ședea în fotoliul său cu o privire tristă, într-o poziție aplecată în față, nu se gândea la ora târzie. Nu erau nici gândurile la bolnavii lui cei mulți, care, ca de multe ori în rest, îl țineau treaz până târziu în noapte. Motivul feței pline de îngrijorare a medicului era grija tatălui pentru copilul său.  ...

   Dragul și vechiul meu prieten, H., din Z., a intrat deja de câțiva ani în odihna veșnică, este acasă la Domnul său. Dar gândurile mele încă mai zăbovesc de multe ori la el și cu mulțumire față de Dumnezeu îmi amintesc de câte o discuție înviorătoare, pe care am putut s-o am cu el despre minunatul Cuvânt al lui Dumnezeu. El era un om talentat și cunoscător al Scripturii, un învățător și păstor, căruia îi făcea bucurie să fie un ajutor pentru copiii lui Dumnezeu, prin instruire și îndemn prietenos, pe calea spre patria lor veșnică. Dar își punea și întreaga inimă pentru mulți, mulți oameni care mergeau în rătăcire, departe de Dumnezeu, și când găsea câte un suflet mâhnit și căutător, atunci pentru el era o mare bucurie să facă pentru sufletul acela „slujba lui Filip”. ...

   Într-o seară de primăvară din anul 1891 am vizitat un grup de creștini credincioși din cartierul cel mai discreditat al New Yorkului, cu intenția să propovăduiesc oamenilor pierduți vestea bună în Hristos. O doamnă avea la ea un trandafir minunat de frumos și era dorința ei și rugăciunea ei secretă, ca Domnul să folosească această floare spre binecuvântare pentru sufletul care o va primi în dar. Într-o stradă îngustă, întunecoasă, prietenii au intrat într-o berărie rău famată, care era ocupată de bărbați și femei, care își petreceau timpul aici, în gălăgie sălbatică și în discuții ordinare, nelegiuite, bând și fumând. Priveliștea era așa de respingătoare, încât prietenii noștri ar fi preferat să se fi întors iarăși de pe prag. ...

   Ioan relatează la sfârșitul capitolului 2 al Evangheliei sale, că mulți credeau în Numele lui Isus Hristos, „văzând semnele pe care le făcea El”. Dar apoi, el adaugă imediat: „Dar Isus Însuși nu Se încredea în ei, pentru că îi cunoștea pe toți și pentru că nu avea nevoie să-I mărturisească cineva despre om, fiindcă El Însuși cunoștea ce era în om”. Adăugarea dovedește că în acești oameni, care credeau în Isus, nu exista credința adevărată, mântuitoare. Din semnele pe care le vedeau, ei au concluzionat că Isus poseda puteri supranaturale, da, probabil că era un profet. Aceasta era credința lor în El. Un efect mai profund nu realizaseră, conștiința nu fusese atinsă. Învățăturilor Domnului abia dacă le dăduseră atenție, nici nu găsiseră în El răspunsul la ceva nevoi interioare mai profunde care existau. De fapt, existau asemenea nevoi la vreunul dintre ei? ...

   Dulceața păcatului este cea care îl face extrem de primejdios. Satan nu-și vinde niciodată otrăvurile fără învelișuri strălucitoare. El aurește hapurile înainte de a le oferi. Păzește-te! Se spune: Unde crește cactusul cel mai frumos, acolo bântuie șarpele cel mai veninos. Așa este cu distracțiile lumii. ...

   Fusesem rugat să vizitez un domn mai în vârstă, care, după toate aparențele, nu mai avea mult de trăit. Am urmat invitația cu plăcere.

   Domnul J. îmi era străin mie personal. Deoarece starea sa era așa de îngrijorătoare, am avut pe inimă înainte de toate, să aflu dacă sufletul său era salvat, în caz că va fi chemat subit să plece. Dar era greu să-i adresez o întrebare referitor la aceasta. El avea de povestit atât de mult despre boala sa și înainte de toate și despre exploatarea moșiei sale, încât mult timp n-am putut să ajung la cuvânt. Când în sfârșit am reușit să aduc discuția la starea sufletului său și să-i spun câte ceva despre Isus, Mântuitorul păcătoșilor, dezamăgirea mea a fost mare când l-am auzit pe bolnav răspunzând indiferent, că el nu se îndoia că aceste lucruri sunt foarte bune pentru oamenii care le înțelegeau; dar el nu avea înțelegere pentru ele. ...

   În cartea sa, „Călătoriile vieții”, Karl Hesselbacher, autorul povestește despre o sărmană băbuță, care traversa strada într-un oraș și se apleca de multe ori ca să ridice ceva de pe jos și să pună la adăpost în șorțul ei. Un polițist o observa și a urmat-o într-o curte, în care era o grămadă de moloz. ...

   Un bărbat tânăr, spre durerea părinților și a fraților și surorilor, apucase pe o cale greșită, dar nu voia să recunoască eroarea căii sale. El trăia departe de ai săi. Acasă se rugau mult pentru fiul pierdut. Într-o seară s-au întâlnit mai mulți, ca să-și plece împreună genunchii și să strige către Dumnezeu pentru cel rătăcit atât de tare. ...

   „O vreme mizerabilă”, a zis unul către celălalt, când deja dis-de-dimineață norii atârnau și un vânt rece biciuia ploaia peste ținut. ...

   a. Cum am ajuns de două ori să am o pereche de cizme

   b. Cum am ajuns de două ori să am cărbuni ieftini

   Pe vremea când Iosif al II-lea al Austriei (decedat în 1790) încă nu emisese renumitul său edict, prin care protestanților țării sale le era asigurată toleranța, luteranii de acolo suspinau sub asuprire nespus de dură. Niciunul nu îndrăznea să spună tare: „Sunt un creștin evanghelic”. Serviciile divine nu aveau voie să le țină decât în toată liniștea. Și dacă vreunul era prins în timpul citirii Bibliei, i se făcea proces, pentru că preoților nu le era nimic mai nesuferit decât „cartea eretică”. ...

   Acum câțiva ani, așa povestea un predicator american, trebuia să vestesc Cuvântul într-un sătuc situat la o depărtare de mai multe ore de domiciliul meu. N-o făceam cu plăcere, pentru că nu era bine să lipsesc de acasă. Dar pentru că am considerat de datoria mea să urmez invitația care mi-a fost făcută, am pornit la drum. ...

   Domnul Isus încă n-a venit până astăzi, cu toate că mireasa Lui Îl așteaptă de mult. De ce nu Și-a împlinit încă făgăduința? La această întrebare răspunde apostolul Petru la sfârșitul celei de a doua epistolă a sa, cu cuvintele: „Domnul nu întârzie în ce privește promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător față de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3.9). Aceasta te privește și pe tine, dragă prietene, care încă n-ai venit la pocăință. Dorința lui Dumnezeu este: să nu mergi la pierzare.

   Era o zi ploioasă, înnorată, de noiembrie, când m-am hotărât să-i fac vechii prietene a mamei mele decedate vizita de mult promisă. Ea răspunsese așa de bucuroasă la scrisoarea mea, în care îi împărtășeam că mă voi muta în orașul natal al părinților mei și mă invitase cordial s-o vizitez foarte curând.

   Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să se lase mântuit. Pentru cel indiferent, pentru cel nepregătit de pocăință, pentru cel împietrit, pentru toți cei care resping harul lui Dumnezeu, Scriptura nu are niciun fel de făgăduință, ci numai cuvinte de asprime înspăimântătoare. Cine nu vrea, are de purtat povara. Este și rămâne o realitate tristă, că în toată veșnicia vor exista nenumărate cete, care, „s-au înșelat singuri în sufletele lor”, nenumărați oameni care vor rămâne excluși pentru totdeauna de la fericire și nu vor gusta niciodată bucuriile cerești. De aceea vino, vino degrabă, vino astăzi! Toate sunt gata!

   L-am rugat pe Domnul să-mi dea un cuvânt potrivit pentru cei doi oameni nefericiți. Mi-am amintit de Ioan 3.16. „Ascultați numai ce spune Însuși Domnul și Mântuitorul nostru”, am continuat: „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață eternă.”

   Un chinez din orașul Paklo, de pe așa-zisul Râul de la Răsărit, a venit odată la Hong Kong, a auzit aici Evanghelia și a devenit credincios. Întors acasă, și-a atârnat după gât o placă de lemn pe care erau scrise cuvintele: „Pocăiți-vă, pentru că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” [Matei 4.17].

   Era în primul an de război. Soțul meu fusese recrutat imediat la începutul războiului și numai cu osteneală a putut afacerea noastră să fie menținută. Un sprijin potrivit mi-a fost în acea perioadă o tânără fată credincioasă, care lucra în biroul nostru, dar în același timp era cu totul considerată din familie. ...

   Gilbert Campbell, un funcționar englez în India, povestește în cartea sa despre tropice. ...

   Cunoscutul evanghelist Georg Whitefield avea un glas minunat. El era atât de puternic, încât se zice că puteau să-l audă 25 000 de oameni în aer liber. ...

   Era acum mulți ani, când un tată pășea cu micul său fiu de-a lungul plajei între Norwich și Yarmouth, pe coasta engleză. Tata își trăgea copilul după sine într-o tăcere posomorâtă. Fața sa roșie, buhăită, arăta limpede cărui viciu îi ceda el și mersul său legănat trăda că și în ziua de astăzi băuse mai mult decât de sete. Și mersul copilului era nesigur, dar nu de la beție. Trebuia să arunci numai o privire la statura mică, delicată, la obrăjorii înguști, palizi și la hainele sărăcăcioase, ca să vezi de ce ducea lipsă.

   O zi de vară se apropia de sfârșitul ei, când un călăreț singuratic a fost surprins într-un ținut pustiu, neospitalier, de una dintre acele furtuni violente și subite, care obișnuiesc să urmeze după o zăpușeală persistentă. Lăsându-se în voia gândurilor sale, el nu observase nimic din apropierea furtunii. Abia când un fulger strălucitor a zvâcnit în jos, pe care l-a urmat un trosnet tare, s-a uitat în sus și a văzut că cerul era acoperit cu nori negri.

   Că Dumnezeu a făgăduit să aibă grijă în mod deosebit de văduve și orfani, lucrul acesta este cunoscut de către oricine care știe măcar câte ceva despre Biblie; și că multe văduve bătrâne au experimentat în anii lungi de singurătate, cum Dumnezeu rămâne oricând același în credincioșia Sa, și aceasta este ceva stabilit ca realitate.

   Într-o gospodărie mare cu grădină de flori și de legume și cu pomi frumoși era o casă mică. Întreaga așezare nu dovedea numai hărnicie și dragoste pentru ordine, ci și bunul gust al proprietarului. Totul făcea o impresie binefăcătoare. Este dis-de-dimineață și câte unul care trece pe alături pare să asculte uimit că la ceasul acesta deja răsună cântat din casă. Sunt cuvinte germane, o cunoscută cântare de laudă spre slava și onoarea lui Dumnezeu. ...

   Ce rezultă din toate? Necredința duce la disperare; credința te face fericit. Necredința stă în fața unei lumi a întunericului și a întunecimii; credința duce la lumină și la putere. Necredința paralizează; credința oțelește și înaripează. Necredința nu vede nimic altceva decât mister și confuzie, credința – nimic altceva decât claritate și bucurie. Necredința duce la moarte, credința duce la viață. De aceea – ferice de cine crede!

   Când, în sfârșit, după luni lungi, temătoare, a fost încheiată pacea și dr. Judson a putut să-și reia liber și nestingherit munca, s-a dovedit că manuscrisul rămăsese păstrat intact. El a fost tipărit și chiar astăzi este încă folosită în Birmania această traducere a Noului Testament.

   Predicarea în aer liber nu mai este astăzi în țara noastră ceva așa de neobișnuit ca numai cu câțiva ani mai înainte. În unele orașe, aceasta se petrece regulat și oamenii s-au obișnuit în general cu priveliștea neobișnuită. Câte unul poate că se gândește că este o muncă puțin rodnică. Următoarea povestire scurtă este o dovadă despre ce roade binecuvântate poate să aibă predicarea pe stradă.

   Uneori auzim spunându-se: „Mort este mort. Odată cu moartea se termină totul.” Aceasta este o eroare fatală. „Toți sunt vii pentru Dumnezeu” (Luca 20.38), nu numai cei care au adormit încredința în Isus Hristos și au mers la Domnul lor în odihna veșnică. Și pentru ceilalți morți, mari și mici, vine clipa când vor trebui să apară în fața marelui tron alb ca să fie judecați după faptele lor (Apocalipsa 20.11-13). Judecați după faptele lor! ...

   În sine, omul este pierdut iremediabil prin păcat. Păcatul îl desparte de Dumnezeu, îl face nefolositor pentru prezența sfântă a lui Dumnezeu. Dar omul caută să-și câștige favoarea lui Dumnezeu pe calea auto-îndreptățirii și a mulțumirii de faptele sale și să se mântuiască singur. Dar toate aceste eforturi sunt zadarnice. Cain este prototipul acelei categorii de oameni firești, care caută să obțină satisfacerea lui Dumnezeu prin faptele proprii.

   După ce ne rugaserăm împreună, l-am întrebat dacă este convins că din cauza păcatelor sale a meritat judecata și trebuie să fie mântuit. El a răspuns afirmativ la ambele întrebări. După aceea i-am cerut încă o dată cu toată seriozitatea, să pună imediat problema în ordine înaintea Domnului. Apoi l-am lăsat singur, am mers în camera mea și l-am rugat aici pe Domnul, în genunchi, ca El să Se îndure de copilul meu și să-i dăruiască iertarea păcatelor sale. Și „Cel care a sădit urechea nu va auzi?” [Psalmul 94.9] Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat.

   Să nu vrea Dumnezeu să-l salveze pe un păcătos care se apropie de El, tremurând? – El, care nu L-a cruțat pe singurul Său Fiu, ci L-a dat pentru păcătoși?

   Să nu vrea Isus să-l primească pe un păcătos care vine la El? – El, care Și-a dat viața pentru păcătoși?

   Se pune numai și numai întrebarea: dacă tu vrei.

   Cât de îngrozitor trebuie să fie, să fii nevoit să auzi cândva din gura Domnului: „N-ai vrut!”

   Era o zi ploioasă. Ceață deasă plutea peste ținut, altfel așa de strălucitor. Atunci a oprit o diligență rapidă în fața postului de gardă de la granița austriacă.

   „Pașapoartele dumneavoastră, domnilor!”, a strigat ofițerul de pază, în timp ce se apropia de diligență. Călătorii au coborât, au predat pașapoartele cerute și se plimbau dus și întors în fața postului, ca să se păstreze calzi în timpul verificării. Toamna înaintase deja destul de mult, iar aerul era umed și rece. ...

   Vara se apropia de sfârșit și câmpurile erau recoltate. Fusese o recoltă bogată. Rodul și fânul fuseseră aduse cu bine în hambare. Țăranul și orășeanul priveau bucuroși la cele rezultate și recoltate. Atunci se putea sărbători cu inima veselă serbarea de recunoștință pentru roade. Pe o pajiște mare, nu departe de un sat, se ținea sărbătoarea roadelor. Ca în fiecare an fuseseră invitați asociația de veterani și asociația corală. Pe vreme favorabilă urma să se danseze în aer liber. Pentru copii erau prevăzute distracții de tot felul. ...

   În Strasbourg trăia odată un învățător care trebuia s-o scoată la capăt cu greu. Dar bucuria vieții sale o găsea în cei nouă copii ai săi, oricât de greu i-ar fi fost să-i sature și să-i îmbrace. Dacă la întâi ianuarie socotea câți pantaloni, câte geci și cizme vor avea nevoie tot anul, și cât se va duce în plus pe pâine, legume și cartofi, atunci capul ar fi trebuit să i se învârtească și inima să i se descurajeze, dacă nu L-ar fi cunoscut pe Dumnezeul credincios din cer. De asemenea, cei nouă nu erau puțini pentru o cazare în mica sa locuință, și dacă nici pentru paturi și pătuțuri nu era loc, atunci și mai puțin pentru joaca și gălăgia care era totuși cu neputință să-i fie refuzată micii populații vesele. ...

   Herbert Stein s-a simțit foarte recunoscător micului său model, care devenise pentru el o neașteptată mascotă, și n-a uitat să se achite de această recunoștință. Dar o binecuvântare și mai mare urma să rezulte din întâlnirea cu Elschen – sora sa o mărturisește. Încrederea necondiționată a copilei în Tatăl ei ceresc, ca și cuvintele ei simple, au făcut o impresie profundă asupra tânărului indiferent până atunci.

   „Mai am o mică rugăminte la tine, Karl”, a spus un bătrân cu câteva ore înainte de moartea sa, având ochii îndreptați cu o privire drăgăstoasă spre figura bărbătească a fiului, care stătea lângă el. „Mi-ar ușura mult ultimele ore pe pământ, dacă ai vrea să-mi îndeplinești această rugăminte. Și, cu siguranță, tu nu vei refuza ultima dorință a tatălui tău muribund.”

   Profund impresionat, Karl s-a aplecat peste fața palidă a muribundului, i-a strâns mâna cu o apăsare afectuoasă și l-a asigurat că-i va îndeplini orice dorință, numai să-i fie posibil. ...

  Era fiul unei mame temătoare de Dumnezeu, care se rugase mult pentru mezinul ei. Fără să fi apucat să vadă împlinirea rugăciunilor ei, ea adormise în pace, dar rugăciunile ei trăiau înaintea lui Dumnezeu, în memorie. După moartea mamei, Otto găsise un adăpost bun în familia fratelui său credincios. Dar cu toate că aici se străduiau pentru el în toate privințele și căutau să-i facă șederea plăcută, el tot nu se simțea bine la fratele său. Era prea strâmt pentru el în casă, deși ea oferea suficient spațiu. ...

  Seara a venit o scrisorică de la comisar. În ea scria că Theo trebuia să plătească opt mărci ca despăgubire pentru umbrela îmbrăcată toată în mătase. Suma constituia aproape tot conținutul pușculiței lui Theo. Dar scria mai mult în scrisoare, ceea ce tata n-a citit cu glas tare.

   Recomandarea era o simplă redare a celor ce povestise ea, și aceasta a fost suficient pentru a-i obține noul post, care, mai târziu, ea a recunoscut că a fost cel mai bun pe care îl avusese vreodată. Dar chiar și acum, inima ei cânta cântări de laudă și de mulțumire Aceluia care îi dăduse putere în ceasul ispitei, să aleagă, împreună cu psalmistul, „calea adevărului”.

   Când doamna de Werven a informat-o pe Marie despre vizită și pețire, prima întrebare a lui Marie a fost, dacă tânărul știa oare ce lăsase ea în urmă. Era clar pentru ea, că el trebuia întâi să afle că ea fusese la închisoare. Dacă apoi încă o mai dorea de soție, atunci îl va urma cu plăcere. Tânărul nu era pentru Marie un om complet necunoscut. În ciuda timidității ei, devenise conștientă că el avea pentru ea ceva mai mult decât un interes obișnuit. Nu fusese neplăcut pentru ea, dar – se considera o nevrednică.

   În vremea de mai târziu, Harry s-a gândit de multe ori când a cântat, la ajutorul minunat al lui Dumnezeu și la salvarea din primejdia morții. El nu s-a rușinat să depună mereu o mărturie sinceră, în toată simplitatea, pentru Cel care nu făcuse de rușine încrederea sa, da, care nu i-a făcut niciodată de rușine pe cei care Îl așteaptă cu nerăbdare.

   „Ah, acum vă înțeleg”, a răspuns predicatorul bucuros. „Aveți dreptate. Fiul dumneavoastră nu avea nicio pace de făcut. Domnul Isus a făcut pace când a suferit și a murit pe cruce. Da, slavă Domnului! El nu ne-a lăsat nimic de făcut!”

   Ce valoare are faptul că un om simte în inima sa că lucrurile stau bine cu el? Toți cei care se lasă orbiți și înșelați de satan au asemenea sentimente. Dar sentimentele se schimbă și sunt fără valoare, dacă nu izvorăsc din adevăr. Noi suntem la fel de puțin mântuiți pentru că o simțim, ca și pentru că ne-am rugat. Întrebare adresată păcătosului nu trebuie să fie: „Simți că lucrurile stau bine sau rău cu tine?” ci: „Crezi în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al tău?”

   Un număr de domni olandezi călătorea spre Anglia. Ei discutau despre utilitatea așa-ziselor „mesaje în sticlă, aruncate în mare” și unul dintre ei a făcut propunerea să arunce în mare o sticlă cu numele lor și salutări pentru găsitor.

   „Dar din aceasta, găsitorul are foarte puțin!” a strigat un altul. „Mai bine faceți din aceasta imediat o „comoară din mare” și puneți în sticlă o scrisorică cu zece guldeni!” ...

  Ce putea medicul să obiecteze față de o asemenea mărturie? – Și astfel de mărturii sunt cele de care au oamenii nevoie, ca să-i aducă din rătăcirea căii lor, la experiența personală a puterii mântuitoare și a harului mântuitor ale Domnului nostru Isus Hristos.

   O femeie simplă din parohia cunoscutului preot, Woltersdorf, care nu prea era la curent cu sistemul de titulaturi, își începea conversația de fiecare dată cu cuvintele: „Nevrednicule domn!” (în loc de „Onorate domn!”) An de an a lăsat-o Woltersdorf în voia ei fără s-o corecteze și apoi, mai târziu, când a murit femeia, el a spus cu regret sincer: „Ah! Acum a murit cea care în fiecare trimestru mi-a spus adevărul!”.

   Toate învinuirile, pe care oamenii le pretextează la invitația lui Isus, sunt fără temei și nebunești. Judecătorul le va răspunde tuturor acelora, fără excepție:

   „N-ați vrut!”

   Dar care va fi partea celor care au crezut și L-au acceptat pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, Mântuitorul păcătoșilor, ca Domn și Mântuitor al lor? Ei se vor „odihni” când Isus Se va arăta în putere și slavă pentru judecată (2 Tesaloniceni 1.7). Pentru ei, marele lor Locțiitor a pus totul în ordine, când a fost făcut păcat la crucea de pe Golgota. Pentru ei nu mai există nicidecum o judecată, deoarece Isus a fost judecat de Dumnezeul sfânt în locul lor. „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus.” [Romani 8.1] Într-adevăr, mai are loc o dare de socoteală, dar ea se referă numai la răsplată, pe care credincioșii, cei care au fost ascultători de Evanghelia Domnului, o vor primi fiecare personal, în funcție de cât de loiali și de zeloși au fost pentru Domnul lor. Dar ce a câștigat pentru ei Domnul și Mântuitorul lor, este o parte așa de minunată și de splendidă, încât nicio limbă omenească nu este în stare s-o descrie după cum se cuvine.

   Scumpe cititor! Dacă încă nu-L cunoști pe Hristos, atunci depinde acum de tine să te folosești de binecuvântările acestei lucrări a Sa. Totul este făcut. Lucrarea este isprăvită. „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți.” [Evrei 10.14] Hristos a murit. Hristos a înviat. Hristos este încununat cu slavă și onoare. Dumnezeu este absolut satisfăcut, da, glorificat. Din partea ta sunt necesare acum numai o venire și o credință simplă în Domnul Isus și totul este în ordine. Acceptarea lucrării lui Hristos conține tot ce are păcătosul nevoie și tot ce are Dumnezeu de dat.

   El a îmbrățișat-o și n-a găsit cuvinte, iar fiii s-au apropiat de mamă și i-au sărutat mâinile.

   Puțin după aceea ședeau toți șase împreună în camera de zi și citeau din Biblia Liesei.

   Tata și mama fuseseră transformați: o creație nouă. Fiii au crescut în credința în Domnul Isus. Rugăciunea surorii și a fiicei lor a fost ascultată.

   O clipă a părut că vorbele au făcut impresie asupra lui. Iarăși i se arătaseră lui Arnold, dar mult mai serios decât s-a întâmplat vreodată prin blândul său frate, spaimele judecății divine, soarta îngrozitoare a unui om care cade în mâinile unui Dumnezeu sfânt, mânios. A pălit și a bâiguit câteva cuvinte incoerente. Dar impulsul nu a fost de durată. Omul orbit și-a împietrit inima din nou. Nici măcar posibilitatea că s-a înșelat n-a vrut s-o admită. A depus jurământul și astfel și-a plătit o achitare.

   Din ziua aceasta, inima lui David n-a mai fost complet ostilă creștinismului. Alegerea curajoasă a copilei sale a făcut impresie asupra sa și l-a scos puțin din indiferența sa obișnuită. Comportamentul lui față de ai săi a fost de atunci, dacă este posibil, și mai drăgăstos și mai cordial decât înainte. El nici n-a refuzat rugămintea lor, să fie prezent la botezul lui Edith. Ce a auzit și a văzut cu această ocazie a trezit în el dorința să afle mai mult despre învățătura creștină și din ceasul acela, inima sa a semănat cu un ogor arat al lui Dumnezeu, ale cărui brazde primesc abundent roua cerului. David a acceptat cu suflet de copil ce spune Biblia despre Isus, Fiul lui David, și el s-a apropiat de crucea de la Golgota ca un păcătos vinovat, demn de osândă și a găsit iertarea păcatelor sale, în credința în jertfa Mielului fără pată al lui Dumnezeu.

   Nimeni nu trece de sentința lui Dumnezeu despre starea inimii omenești, nici măcar cel mai bun. Cine nu este ascuns în spatele sângelui lui Isus, este vinovat de păcatul veșnic. Cine nu-L are pe Fiul (Isus Hristos), acela nu-L are nici pe Tatăl. „Cine crede în Fiul are viață eternă; și cine nu se supune Fiului nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.“ (Ioan 3.36).

   A mai trecut cam jumătate de oră. Apoi a venit sfârșitul, care a fost liniștit și blând. Cu ultima putere mi-a suflat la ureche: „... Prin – sângele Lui”. Și sufletul său mântuit era acasă, acasă, pentru totdeauna la Domnul!

   Cu toate că nu mai era pâine în casă și toți ședeau flămânzi împreună și cu toate că scumpul tată părea îmbătrânit cam cu zece ani din cauza suferinței îndurate, în curând a domnit o bucurie și o veselie generală în cercul fericit al familiei. Dumnezeu, care îl salvase pe tată de sub puterea oamenilor răi și li-l trimisese din nou, cu siguranță că nu îi va lăsa să moară de foame. El doar are pâine din belșug.

   Georg nu s-a înșelat în această nădejde. În cele din urmă, Evanghelia s-a dovedit și față de părinți ca fiind „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” [Romani 1.16]. Mama, ale cărei prejudecăți nu fuseseră niciodată așa de puternice, se bucură prima de harul mântuitor în Hristos. Dar și tatăl se converti la Domnul.

   Începând de atunci, Georg își continuă activitatea nestingherit și Domnul a binecuvântat îmbelșugat lucrarea sa. Multe suflete au fost conduse prin el din întuneric la lumina minunată a adevărului. Permanent a rămas pentru el o amintire încurajatoare, că amenințarea tatălui a fost transformată de Dumnezeu într-o binecuvântare așa de bogată.

   Importante și demne de luat în seamă sunt și cuvintele din Iov 33.14-30. Înainte de toate, fiecare să-și întipărească cuvântul și să-l aplice la sine însuși: „Iată, toate acestea le lucrează Dumnezeu de două, de trei ori, cu omul, ca să-i întoarcă sufletul de la groapă, ca să fie luminat cu lumina celor vii”. Cine s-a opus deja de mai multe ori voinței acestui Salvator divin, cât de aproape este de el posibilitatea să existe un „Prea târziu!” pentru el! De aceea, dragă prietene, nu cumva să zăbovești să-I dai lui Dumnezeu răspunsul potrivit la chemarea repetată care ți-a fost transmisă la citirea acestor rânduri și care, posibil, ar putea să fie ultima chemare! „Astăzi, dacă veți auzi glasul Lui, nu vă împietriți inimile!”