Reactualizat: 14.04.2024

   Păcat, de o mie de ori păcat, dacă un om merge pe drumul său fără Isus și se hotărăște pentru El abia în ceasul al unsprezecelea, atunci când s-a terminat timpul să poată să-L glorifice pe pământ și să-I slujească în viața aceasta! Dar, laudă și mulțumire lui Dumnezeu! Din Cuvântul Său știm că pentru toți cei care adorm în Isus este valabilă minunata Sa promisiune: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”. Ei toți Îl vor vedea așa cum este și vor fi cu El pentru totdeauna.

   În fiecare seară, colportorul și cizmarul ședeau împreună pe lavița de lângă soba din camera cizmarului, unde petrecuseră acele prime seri memorabile de duminică, la învățarea și predarea cititului. Legătura prieteniei devenise una și mai profundă și își aminteau recunoscători de dovezile bogate de har ale Domnului și Mântuitorului lor, căruia au căutat de atunci să-I slujească împreună.

   Doctorul Verdereau, un medic francez, care a murit acum câtăva vreme la o vârstă înaintată, povestea cu simpatie o istorie din tinerețea sa, care trezea mereu în el două amintiri fericite, și anume, amintirea purtării afectuoase de grijă a tatălui său, despre care vorbea întotdeauna cu mare respect, dar, înainte de toate, amintirea dragostei lui Dumnezeu, care i-a devenit cunoscută în mod evident în vremea când studia la Paris. El era vlăstarul unei familii de medici din vechea Burgundia, pe drept foarte respectată, și viitorul medic era destinat din cea mai timpurie copilărie să fie cândva urmașul celebrului său tată. El trebuia să mărească cu o verigă demnă lanțul strămoșilor săi excelenți. Când venise vremea ca tânărul să părăsească casa părintească, pentru a studia în altă parte, tatăl iubitor și înțelegător i-a spus: ...

   Cine nu are astăzi griji? Anul care a trecut a adus un număr cu adevărat mare de griji și mulți oameni cred că noul an ne va aduce griji mai multe și mai mari. Câte un negustor care își făcea în zilele acestea încheierea conturilor de bilanț la sfârșit de an, a trebuit să descopere, dacă încă nu știa de mai înainte, că anul trecut i-a adus numai pierdere, în loc de câștig, și cât de mari sunt grijile atâtor angajați, funcționari și muncitori, nu necesită nicio explicare.

   Din buletinul informativ, „Bibel-Arbeit“, al Societății biblice engleze și străine, preluăm următoarea relatare:

   În ultimul raport anual apărut al Societății, reverendul dr. Blair împărtășește o discuție pe care o avusese cu curierul de Biblii din Coreea, Kang Ha Kyu, în vremea când își scria raportul pentru Societate. ...

   Există mulți oameni care, ca doamna A., cred că pot concluziona din faptul că Dumnezeu le ascultă rugăciunile, că la sfârșitul vieții lor El le va mântui și sufletul. Un  muribund a spus de curând: „Cred că acum voi merge în cer”. Când a fost întrebat pe ce își bazează această presupunere, el a răspuns: „Pentru că noaptea trecută Dumnezeu m-a ascultat și mi-a luat toate durerile. Vă asigur că de când m-am rugat la El n-am mai simțit nimic.” ....

   Într-o după-amiază de sâmbătă, când predicatorul traversa piața orășelului, unde în mod obișnuit domnea o viață și o agitație activă, el a observat doi bărbați care purtau un sicriu. „Ce ciudat!” și-a zis el. „Eu îi cunosc pe toți oamenii în lung și-n lat, dar n-am auzit că a murit cineva.” El s-a îndreptat spre bărbați și i-a întrebat cui îi era destinat sicriul. ....

   Renumitul misionar, Moffat, vizita adesea o căpetenie africană pe nume Macaba. Căpetenia avea multe întrebări în legătură cu „învățătura creștină”. În una dintre convorbirile lor, Moffat a vorbit despre învierea morților.

   Salvarea celor doi bărbați a fost un miracol atât de evident al lui Dumnezeu, încât toată lumea a fost copleșită. Pentru cei doi bărbați salvați a însemnat și mai mult. Jakob îngrămădise cărbuni aprinși pe capul dușmanului său; acționase conform instrucțiunilor Domnului și Stăpânului său, iar din aceasta urma să iasă roade glorioase. De atunci încolo, nu au existat prieteni mai buni la bord decât Jakob și cârmaciul. Inimile amândurora erau acum unite de o legătură de nezdruncinat, iar cârmaciul se lăuda cu voce tare că, alături de Dumnezeu, își datora viața prietenului său Jakob.

   Cei cinci oameni fericiți, atât de intim uniți prin sângele Mielului, au petrecut împreună un timp minunat în camera liniștită a bătrânului. Încă o dată se dovedise adevărul cuvântului profetic: „Pentru că, după cum ploaia și zăpada coboară din ceruri și nu se mai întorc acolo, ci udă pământul și-l fac să rodească și să înmugurească, ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui care mănâncă, tot aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea: nu se va întoarce la Mine fără rod, ci va face ce-Mi place și va prospera în lucrul pentru care l-am trimis. Pentru că veți ieși cu bucurie și veți fi călăuziți în pace.” (Isaia 55.10-12).

   Versete călăuzitoare: Ioan 8.1-11

   În fiecare om există o anumită cunoaștere a binelui și a răului. „Aceasta și aceea”, spune el, „este bună, iar aceasta și aceea este rea”. Dar poate că nu există doi oameni care să aplice același criteriu pentru bine și rău. De obicei, un om alege un astfel de standard al binelui încât el însuși să îl poată atinge sau să îi corespundă, în timp ce răul începe pentru el într-un punct în care el însuși este exclus, dar alții sunt incluși. Bețivul, de exemplu, crede că băutul nici măcar nu este rău, în timp ce el ar considera un mare păcat să fure. ...

   M-am născut într-un mic sat din regiunea Rinului. Părinții mei erau agricultori, care se interesau puțin de Dumnezeu și de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar pe mama mea abia dacă o cunoșteam. Ea a murit când aveam doar doi ani. De atunci încolo, educația mea a fost în întregime în mâinile bunicii mele, care locuia cu noi. Încă îmi amintesc foarte bine că eram adesea foarte obraznică cu bătrâna și uneori chiar îi strigam cuvinte urâte. Cu regret, ea nu m-a pedepsit niciodată pentru asta. Am început școala la vârsta de șase ani. Eram o elevă dornică să învăț. Cel mai mult îmi plăcea ora de religie. Îmi plăcea să-l ascult pe învățător vorbind despre Domnul Isus și despre cum era atât de bun și de amabil. ...

   Cu mai mulți ani în urmă, în Westerwald, acel ținut deluros împădurit dintre râurile Rin, Sieg și Lahn, trăiau un mecanic de locomotivă și familia sa. Erau niște catolici stricți, care respectau cu fermitate statutele Bisericii Romano-Catolice. În momentul în care începe povestea noastră, una dintre fiicele adulte tocmai se căsătorise cu un coleg mai tânăr și - să credem că e posibil? - protestant al tatălui ei, un domn D. Părinții făcuseră tot ce puteau pentru a zădărnici această legătură, nu mai puțin o rudă care era capelan. Dar fără nici un rezultat. Căsătoria a avut loc. Când tânăra mireasă a aflat că logodnicul ei nu era de aceeași credință cu ea, a fost și ea chinuită de grave mustrări de conștiință. Dar dragostea ei a fost mai puternică decât îndoielile sale religioase. Ea nu a putut să întrerupă legătura, așa că acum erau soț și soție.

  Extrem de felurite și de diferite sunt căile pe care Dumnezeu le parcurge pentru a-i atrage la Sine pe oameni. În cele ce urmează, cititorul găsește povestea convertirii, scurtă, dar impresionantă, a unei femei, acum în vârstă, a cărei inimă și conștiință au fost trezite din somn printr-o simplă întrebare a unei fetițe și au fost pregătite pentru lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

   Doamna A., cum o vom numi, crescuse în bune circumstanțe, fiind copilul unei mame credincioase. Înclinată din fiere, dusese permanent o viață religioasă, onorabilă, dar nu ajunsese niciodată la adevărata cunoaștere a stării ei pierdute și a poziției ei înaintea lui Dumnezeu. Așa că Domnul a trebuit să meargă cu ea pe căi serioase. ...

   Cu acest cuvânt prețios al bătrânului apostol Pavel vrem ca la începutul noului an să-l salutăm pe prietenosul nostru cititor. Anul vechi a rămas în urma noastră, cu durerile, dezamăgirile și vicisitudinile sale, dar și cu feluritele sale înviorări și bucurii. A trecut, s-a dus pentru totdeauna! Numai amintirea ne-a rămas. Dar nu, a mai rămas ceva: harul - care în anul trecut ne-a însoțit atât de fidel – strălucește la începutul noului an cu aceeași splendoare minunată. El nu s-a schimbat, n-a devenit mai neînsemnat; el vrea și în continuare să-și dovedească puterea în toți cei care cred, pentru ca ei „să trăiască cu cumpătare și cu dreptate și cu evlavie în veacul prezent”. Dar înainte de toate, el vrea să devină puternic pentru păcătoșii care până acum încă au fost legați cu lanțurile lui satan, neputincioși și incapabili să le rupă. El vrea să-i elibereze pe sărmanii prizonieri neajutorați de sub stăpânirea acestui vrăjmaș îngrozitor, și să-i facă copii fericiți ai lui Dumnezeu.  

„Nu știți că un prinț, un om mare a căzut astăzi în Israel?”

(2 Samuel 3,38)

În 3 iunie, 1905, Hudson Taylor, fondatorul misiunii din interiorul Chinei (China-Inland-Mission), a adormit la Changsha, în provincia chineză Hunan. Atât cât putem judeca noi, oamenii, el a fost cel mai mare misionar al prezentului. El a fost un bărbat al rugăciunii și al smereniei copilărești. Împărtășim aici din viața lui câteva trăsături care ne permit să aruncăm priviri în adâncurile inimii acestui slujitor al lui Dumnezeu.

   De la ateism și anarhism la credința vie, din casa de nebuni la o viață nouă, din adâncurile păcatului la slujba Evangheliei

Drumul meu în slujba Evangheliei m-a făcut să mă întâlnesc de curând cu un bărbat tânăr, cultivat și talentat, care m-a impresionat prin firea lui liniștită și prin dragostea lui pentru suflete. Mi-a fost imediat limpede că acest bărbat n-a putut veni din lume în slujba Evangheliei, decât prin călăuziri deosebite ale harului. Biografia lui, pe care o povestește personal în cele ce urmează, este un monument minunat al biruinței harului lui Dumnezeu.

   Şi eu nu mai am nimic de făcut?

    Aceasta era exprimarea categorică şi repetată a unei femei sărmane aflate pe moarte. Sufletul ei era într-o stare, care cu regret se întâlneşte nu de puţine ori. Şi în speranţa că istoria simplă despre calea harului lui Dumnezeu cu ea va fi spre binecuvântarea multora, o relatez.

   Autoînşelarea este o chestiune periculoasă şi totuşi nu neobişnuită. Şi de aceea niciodată să nu neglijăm să eliberăm, acolo unde este posibil, sufletele de aceasta, printr-o simplă şi fidelă comunicare a adevărului de la Dumnezeu.