Reactualizat: 15.02.2024

  Trei tineri care au căzut: Încurajare pentru cei care au căzut - Stanley Bruce Anstey

  Trei tineri care au căzut: Șapte motive din ce cauză cădem - Stanley Bruce Anstey

  Alegerea partenerului: Jugul nepotrivit - Stephan Isenberg

   Versete călăuzitoare: 2 Corinteni 6.14-16

   Poate un creștin credincios  să intre într-o relație de dragoste cu un necredincios? Deoarece suntem încă „în lume”, cunoaștem și oameni care nu-L cunosc pe Hristos și care, totuși, pot fi foarte prietenoși, amabili și drăguți. Dacă la aceasta se adaugă aspectul fizic sau alte atracții exterioare, se poate ajunge rapid la întrebarea: De ce să nu intri într-o relație cu un creștin necredincios? S-ar putea chiar să-l pot conduce la Domnul. În scurt timp, sentimentele noastre devin standardul și ne întunecă vederea clară a Cuvântului lui Dumnezeu. Prin urmare, ar trebui să tratăm acest subiect atunci când încă ne putem gândi „cu luciditate” la această chestiune, pentru a putea apoi să rezistăm și să biruim în fața unei ispite.

   Dumnezeu folosește o varietate de verigi în lanțurile dragostei Sale, dar cea mai des folosită verigă este „veriga-persoană”. Aproape întotdeauna, un creștin nou convertit, uitându-se înapoi pe lanț, va spune ceva de genul: „Băiatul acela, care vorbea mereu despre Isus, nu mi-l puteam uita. Cum să nu fi putut citi broșurica pe care mi-a dat-o? Și apoi a fost acea tânără, care era foarte îngrijorată că nu aveam un loc de muncă și a spus că se va ruga pentru asta, tocmai ea! Apoi, după ce am primit brusc acest loc de muncă, am întâlnit o altă tânără la cantină. Întotdeauna își pleca capul înainte de a mânca. Curiozitatea mea în legătură cu acest lucru a determinat-o să-mi spună (din Biblie, pe care părea să o fi scos de nicăieri!) ceea ce era, evident, cel mai interesant lucru din viața ei.

   Verset călăuzitor: Cântarea Cântărilor 2.15

   Primăvara este perioada din an în care totul se trezește și înflorește - acest lucru este valabil și pentru dragoste. Vântul rece și tăios și ramurile moarte dispar. O briză caldă și blândă se face simțită și apar flori colorate. Viața și dragostea înmugurită sunt peste tot. Este frumos să trăiești! Cât de minunat este atunci să te plimbi într-un parc sau într-o pădure cu o persoană pe care o iubești!

   Ioan 19,34: „Unul dintre ostaşi I-a străpuns coasta cu o suliță și îndată a ieșit sânge și apă.”

   Sângele este baza mântuirii noastre, iar apa este mijlocul spre curățirea noastră morală. Ambele sunt necesare și curg spre noi din Mântuitorul mort. Moartea Sa este viața noastră.

O cărticică ilustrată cu poevestiri, îndemnuri, ghicitori, şarade prezentate în text şi poezie pentru tineri. Cărticica a fost editată după Războiul Mondial când, aşa cum spune autorul, "Ah, din zilele acelea a dispărut într-adevăr atâta bucurie a tinereții și s-a ofilit atâta fericire a tinereții!"

Deşi cartea poartă amprenta acelor vremuri, am considerat că ea poate şi în timpurile noastre, aşa cum spune autorul - aceasta fiind dorinţa lui, "să vă bucure și să vă conducă la izvorul adevăratei fericiri și a adevăratei bucurii, pe care Dumnezeu vrea s-o dăruiască deja de timpuriu fiecărei inimi, în mod deosebit și copiilor, tinerilor dragi."

O cărticică ilustrată cu poevestiri, îndemnuri, ghicitori, şarade prezentate în text şi poezie pentru tineri. Cărticica a fost editată după Războiul Mondial când, aşa cum spune autorul, "Ah, din zilele acelea a dispărut într-adevăr atâta bucurie a tinereții și s-a ofilit atâta fericire a tinereții!"

Deşi cartea poartă amprenta acelor vremuri, am considerat că ea poate şi în timpurile noastre, aşa cum spune autorul - aceasta fiind dorinţa lui, "să vă bucure și să vă conducă la izvorul adevăratei fericiri și a adevăratei bucurii, pe care Dumnezeu vrea s-o dăruiască deja de timpuriu fiecărei inimi, în mod deosebit și copiilor, tinerilor dragi."

Marele evanghelist, Moody, care a intrat triumfător în slava lui Dumnezeu în zilele Crăciunului din 1899, a fost în stare să vorbească cu limpezime biblică și energie despre păcatul imoralității, fără să lezeze conștiința morală. El spune în scurta lui lucrare „Cântărit și găsit prea ușor”:

Într-o autobiografie care a fost publicată de curând în Anglia, autorul acesteia vorbea despre nu puținele vicii și nebunii ale tinereții sale și a spus că n-a auzit niciodată o predică limpede împotriva imoralității.

Chiar dacă oamenii sunt înclinați să treacă pe lângă aceasta tăcând, Dumnezeu nu face totuși așa ceva. Dacă aud că cineva trăiește în adulter și libertinaj fără să-și facă probleme, îmi iau Biblia în mână și găsesc că Dumnezeu va lăsa să vină peste asemenea oameni blestemul și mânia Lui.

   Efeseni 6.1-7: Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, pentru că aceasta este drept. „Onorează pe tatăl tău şi pe mama ta“ – este cea dintâi poruncă însoţită de promisiune – „ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ“. Şi voi, taţilor, nu-i provocaţi la mânie pe copiii voştri, ci creşteţi-i în disciplina şi sub mustrarea Domnului. Robilor, ascultaţi de stăpânii pământeşti, cu teamă şi tremur, în simplitatea inimii voastre, ca de Hristos, nu în slujire de ochii lor, ca unii care caută să placă oamenilor, ci ca robi ai lui Hristos, făcând voia lui Dumnezeu din suflet, slujind cu bunăvoinţă ca Domnului, şi nu ca oamenilor.

„Ce folosește unui om să câștige toată lumea, dacă își pierde sufletul? Sau ce va da un om în schimb pentru sufletul său?” (Marcu 8,36-37)

Un martor al lui Isus a fost chemat într-o stațiune balneară, pentru a-i arăta acolo calea spre pace unui bărbat bolnav în trup și-n suflet. El povestește: „Când într-o zi mă plimbam singur, liniștit, am fost deodată strigat la un colț de un domn bătrân, care m-a rugat să mă așez puțin lângă el. El a spus: „Dragă domnule X., cum vă invidiez că sunteți mereu așa de vesel și de fericit!” Da, am spus eu, mulțumesc Domnului, pot să fiu fericit, căci Domnul meu este așa de bun! Dar de ce nu sunteți dumneavoastră fericit?

O povestire simplă cu lucruri obişnuite, despre alegerea din viaţa de zi cu zi.

Am văzut pe pielea altuia ce înseamnă să fii nevoit să faci o alegere în viaţa zilnică, ce greu este să alegi, să te decizi numai pentru un lucru sau numai pentru celălalt, fie chiar şi în lucrurile mărunte ale vieţii, dar care pot avea (sau nu) consecinţe grave.

   Mergeam la adunare. Lângă o poartă mi-a ieşit în cale un câine, lătrându-mă. Era întuneric şi eu nu-l cunoşteam, dar nu-mi era teamă că mă muşcă, pentru că întotdeauna sunt înarmat cu ceva ispititor; de data aceasta cu biscuiţi, aşa că i-am spus: „Taci, cuţule, vino să-ţi dau ceva bun.”

    O discuție ascultată la ușă

    La una din plimbările mele în natură, m-a prins o ploaie mare. În felul acesta am fost obligat să mă adăpostesc sub strașina casei unui țăran. Cu toate că ușa era întredeschisă nu eram văzut de cei din cameră. Astfel am fost martor la o discuție care a făcut o impresie profundă asupra mea.

   - Eu te asigur, dragă soție că te afli într-o greșeală, răsună vocea bărbatului. Bogățiile nu ne pot face fericiți atât timp cât Domnul și Mântuitorul nostru ne primește așa cum suntem.

   - Tu vorbești bine, răspunse femeia. Dar eu nu văd nimic rău dacă îmi doresc ceva mai bun. Toți oamenii caută să trăiască mai bine. Atunci de ce nu am dori și noi acest lucru? Privește-l pe vecinul nostru. Dacă mai trăiește câțiva ani, va deveni cel mai bogat om din sat. Și adu-ți aminte că altă dată era sărac ca și noi.

     1 Petru 1,25: »Dar Cuvântul Domnului rămâne în veac. Și acesta este Cuvântul care v-a fost propovăduit prin Evanghelie.«

   Germania, anul 1844:

   Omul de știință Konstantin von Tischendorf și-a luat o sarcină grea: el vrea să scotocească și să descopere texte biblice străvechi, scrise de mână. Tot ce există în Europa scris de mână a văzut, a studiat și a prelucrat. Dar trebuie să existe și manuscrise mai vechi, Biblii scrise de mână, din primul veac al creștinătății.

   Dar de ce? El vrea să demonstreze că de-a lungul secolelor Biblia a fost copiată corect și fără greșeli.

     Prefață

     Povestirea pe care o prezentăm tineretului creștin se bazează pe fapte istorice. Wykliffe, Sastre, Arundel, au avut un rol însemnat în istoria timpului lor. În ceea ce-i privește pe lolarzi, acești martori umili ai adevărului lui Dumnezeu într-un secol de întuneric și de intoleranță religioasă, nu s-a insistat îndeajuns asupra curajului lor, credinței lor și statorniciei lor în mijlocul persecuțiilor celor mai crunte.

     Exemplul Margaretei, care nu avea la îndemână pentru citit decât o singură evanghelie, în timp ce noi avem în mâini Cuvântul lui Dumnezeu în întregime, să fie o binecuvântare pentru mulți tineri și tinere în aceste timpuri în care nepăsarea și indiferența sunt atât de răspândite.

 „Fii credincios până la moarte și-ți voi da cununa vieții“ (Apocalipsa 2.10).

 La începutul anului 1945, corespondentul de război Clarence W. Hall a ajuns în micul sat de circa o mie de suflete, Shimabuku, pe Okinawa. Acolo a făcut o uimitoare descoperire. Iată relatarea lui:

Satul se afla exact pe linia de înaintare americană împotriva japonezilor. Când patrula de recunoaştere ajunse până la intrarea în sat, soldaţii rămaseră pe loc ca înrădăcinaţi. Calea le era baricadată de doi bărbaţi, care se înclinară adânc în faţa lor şi începură să vorbească. Subofiţerul călit în luptă — crezând că e un şiretlic ostil şi fiind vigilent — făcu semn unui translator să se apropie. Acesta, după ce ascultă, dădu din cap: „Nu înţeleg. Se pare că suntem bine veniţi ca şi fraţi creştini. Unul spune că este primarul, iar celălalt este învăţătorul satului. Cartea, pe care o ţine cel mai în vârstă în mână, este o Biblie." Subofiţerul dădu din cap şi zise: „Să-l aducem mai bine pe preotul nostru." Şi numaidecât preotul militar veni, împreună cu el şi câţiva corespondenţi de presă. Nouă însă ni se păru de-a dreptul suspect şi mai întâi ne lăsarăm conduşi prin sat de cei doi bărbaţi. Mai văzuserăm deja şi alte sate din Okinawa.

 La începutul anului 1945, corespondentul de război Clarence W. Hall a ajuns în micul sat de circa o mie de suflete, Shimabuku, pe Okinawa. Acolo a făcut o uimitoare descoperire. Iată relatarea lui:

Satul se afla exact pe linia de înaintare americană împotriva japonezilor. Când patrula de recunoaştere ajunse până la intrarea în sat, soldaţii rămaseră pe loc ca înrădăcinaţi. Calea le era baricadată de doi bărbaţi, care se înclinară adânc în faţa lor şi începură să vorbească. Subofiţerul călit în luptă — crezând că e un şiretlic ostil şi fiind vigilent — făcu semn unui translator să se apropie. Acesta, după ce ascultă, dădu din cap: „Nu înţeleg. Se pare că suntem bine veniţi ca şi fraţi creştini. Unul spune că este primarul, iar celălalt este învăţătorul satului. Cartea, pe care o ţine cel mai în vârstă în mână, este o Biblie." Subofiţerul dădu din cap şi zise: „Să-l aducem mai bine pe preotul nostru." Şi numaidecât preotul militar veni, împreună cu el şi câţiva corespondenţi de presă. Nouă însă ni se păru de-a dreptul suspect şi mai întâi ne lăsarăm conduşi prin sat de cei doi bărbaţi. Mai văzuserăm deja şi alte sate din Okinawa.

Acest cuvânt are un răsunet magic. Fantasticul automobil englez de sport îl vedem înaintea ochilor noştri perfect ca formă şi gonind ca un bolid. El este extraordinar de rapid şi scump, râvnit de mulţi şi po­sedat de puţini. Dar lasă-mă să întrerup... Nu despre maşini de sport este vorba acum.

Vreau să relatez despre un jaguar adevărat. Acesta este cu mult mai puţin cunoscut decât automobilul care îi poartă numele. Jaguarul este o pisică mare cu o blană frumoasă, galben-aurie cu pete negre. Asemenea leopardului, are o lungime de până la 1,50 metri. Jaguarul este animalul cel mai feroce şi periculos din America Centrală şi de Sud.

   Am vizitat odată un muzeu neobişnuit: un muzeu de ceasuri. A fost foarte interesant. Rămâi uimit de ceea ce le-a trecut prin minte oamenilor să facă de-a lungul veacurilor, pentru a împărţi şi a măsura timpul. Există cadrane solare care arată timpul exact, apoi ceasuri cu apă, precum şi ceasuri cu nisip cu o precizie uimitoare. De asemenea, interesant de văzut este şi primul ceas de buzunar, „ouşorul viu din Nürnberg" al lui Peter Henlein din anul 1511, care seamănă într-adevăr mai mult cu un ou de găină decât cu ceasurile noastre plate, moderne, apoi un mare număr de ceasuri cu muzică, ceasuri astronomice şi alte ceasuri ingenioase până la cunoscutul ceas cu cuc.

   Ţarul Rusiei, Petru cel Mare, avea obiceiul ca din când în când să-şi dezbrace haina împărătească şi să se îmbrace modest, ca să nu fie recunoscut atunci când dorea să meargă în mijlocul poporului simplu. Cu multă vreme înainte de a urca pe tron în anul 1682, când făcea călătorii îndepărtate, s-a deghizat ca meşteşugar sau negustor, pentru a cunoaşte ţara şi oamenii altor popoare. În felul acesta, el a străbătut Europa fără să fie recunoscut. În Olanda, el a lucrat pentru mai multă vreme ca tâmplar, ceea ce a dat compozitorului german Lortzing subiect pentru piesa sa muzicală: „Ţar şi tâmplar".

Episcopul englez John Taylor Smith, care a fost şi duhovnic militar al armatei britanice, a vorbit odată într-o biserică mare despre textul din evanghelia după Ioan 3.7: „Trebuie să vă naşteţi din nou". La sfârşitul predicii sale a rezumat încă o dată totul şi a spus: „Dragul meu prieten, naşterea din nou nu o poţi înlocui cu nimic, dar chiar cu nimic! Poţi să fii membru al unei biserici, chiar al unei biserici mari, ca aceea din care fac eu parte, venerabila fracţiune catolicizantă a bisericii anglicane. Însă calitatea de membru al unei biserici nu înseamnă că eşti născut din nou! Isus spune clar: «Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu»" (Ioan 3.3).

Preotul şedea la stânga episcopului. În timp ce ţinea braţul stâng întins arătând spre preot, episcopul a continuat: „Poţi să fii chiar şi preot ca prietenul meu de aici, de lângă mine, şi totuşi să nu fi născut din nou, căci Isus spune: «Dacă un om nu se naşte din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu.»"

   O cunoşti pe Maria Popescu? Nu? Atunci vreau să ţi-o prezint. Însă mai întâi vreau să îţi spun cine nu este ea; nu este o doamnă tânără îmbrăcată modern şi coafată după moda cea mai nouă, care răspunde la modestul nume „Maria Popescu". Maria Popescu este o noţiune colectivă pentru masele largi de oameni. Ea este consumatorul de filme, de emisiuni la radio şi televiziune şi al ilustratelor. Desigur, o întâlneşti şi în magazinele de muzică unde îşi cumpără noile CD-uri ale formaţiei preferate.

Maria Popescu este foarte curtată. Toţi se orientează după ea: producătorul de film, cântăreţii de mare succes, întreaga publicitate, căci toţi au pus ochiul pe punga Mariei Popescu. De altfel, ei şi obţin această pungă. Pe nenumărate fotografii şi pe coperţile viu colorate, Mariei Popescu i se surâde, ba mai mult este privită radios. Ea este privită radios săptămână de săptămână tot mereu în alte poziţii, cu surâsul cel mai fericit din lume şi de o frumuseţe ireproşabilă. Ei îi surâde vedeta sau actorul pe care îl adoră. Iar zâmbetul care îi place cel mai mult atârnă deasupra patului ei.

   Un mare latifundiar din Irlanda, în acelaşi timp un creştin devotat, a ţinut odată o predică originală şi impresionantă oamenilor care lucrau pe moşia lui.

   Într-una din zile a pus în locurile principale ale domeniilor sale afişe cu următorul text:

„Lunea viitoare între orele 10-12 mă voi afla în biroul vilei mele de la ţară. În timpul acela sunt hotărât să achit toate datoriile pe care muncitorii de pe moşia mea le au. Aduceţi cu dumnevoastră toate facturile neachitate!"

Zile la rând, acest anunţ a fost un subiect de comentarii pentru muncitori. Peste tot se vorbea de această ofertă neobişnuită. Unii o socoteau drept o propunere neinspirată, naivă. Alţii ziceau că „aici este ceva la mijloc", alţii erau de părere că moşierul ar fi înnebunit de-a binelea, căci cine a mai auzit vreodată, ca un om cu judecată sănătoasă să facă asemenea oferte de binefacere.

Maşinile claxonau, insultele erau aruncate încolo şi încoace, poliţiştii fluierau strident... Oamenii ordinii reuşeau cu greu să împingă masele spre trotuarele supraaglomerate. În centrul oraşului Los Angeles, pulsantul oraş cu paisprezece milioane de locuitori din sudul Californiei, urma să aibă loc din nou ceva deosebit. Vis-â-vis de unul din cele mai mari magazine universale ale oraşului se îngrămădeau mii de oameni agitaţi. Toţi priveau spre faţada înaltă şi alunecoasă, construită din şiruri lungi de geamuri a magazinului universal.

   Un escalador făcuse cunoscut printr-un afiş că în acea zi la o oră stabilită va escalada fără vreun ajutor peretele magazinului până la acoperiş. Toţi stăteau acolo înghesuiţi ca ciorchinii de struguri, aşteptând nerăbdători marea senzaţie.

„La ora 17:00 a fost aruncată o bombă H asupra Parisului. Ea a explodat la 500 de metri înălţime. Exact o secundă după aceea, Parisul a încetat a mai exista."

Aşa se poate citi în cartea unui cunoscut scriitor al zilelor noastre. Cartea sa poartă titlul: „Nici unul nu a scăpat cu viaţă". În ea, autorul descrie cititorilor săi o imagine a groazei, pe care alţii, înaintea lui şi după el, au înfăţişat-o în culori la fel de înfiorătoare.

Când la 16 iulie 1945 asupra pustiului Noul Mexic s-a aprins deodată o lumină, care a fost mai luminoasă ca 1.000 de sori, un observator a exclamat: „Ajutor, acum am pierdut controlul!" Iar de când, la 6 august acelaşi an la Hiroshima, primul nor atomic aducător de moarte indica spre cer ca un deget arătător, ameninţător şi prevenitor, teama de o nouă calamitate nu ne-a mai părăsit. Un război cu arme atomice ar răspândi groaza, iar toate grozăviile din lunga istorie a omenirii ar trebui să pălească faţă de ea. Numeroşi scriitori ai timpului nostru s-au ocupat cu această temă înfricoşătoare. Unele titluri ale acestei teme despre sfârşitul lumii sună astfel: „Nici unul nu a scăpat cu viaţă", „Rămâi cu bine lume mică", „Frica", „Nu va mai fi timp", „După naufragiu - şi apoi?", „Războiul şi bomba".

    Ai mâncat vreodată otravă de şobolani? Stupidă întrebare! Fiecare ştie că otrava de şobolani este periculoasă. „Dar ca să ştii cum acţionează, întâi trebuie să fi mâncat din ea." Cine vorbeşte în felul acesta, este tot aşa de nepriceput ca şi unul care citeşte reviste pornografice şi cărţi slabe, pentru ca să ştie ce este imoral.

Un bărbat care a reuşit să realizeze ceva în viaţă şi s-a înălţat la mare cinste povestea unui prieten că în anii adolescenţei, un tânăr i-a arătat o carte pornografică. Acea carte a avut-o numai câteva clipe în mâinile sale, dar ar da şi jumătate din averea lui, dacă nu s-ar fi uitat niciodată în ea. Ilustraţiile acelei cărţi l-au urmărit toată viaţa, cu toate că şi-a dat toată osteneala să le uite.

   Tot la câteva zile, acelaşi teatru! Săptămâna trecută a venit prinţesa Anne, ieri, Elton John, iar astăzi, Bill Gates cu soţia. Poliţistul înalt de statură ofta stând neputincios în valurile mulţimii de oameni care îl înconjurau. În faţa magazinului universal londonez Harrods, curioşii alergau de la o vitrină la alta pentru a-şi vedea idolii răscolind între cravate şi plimbându-se printre exponate. În magazinul universal, cel mai exclusiv din Europa şi al doilea ca mărime din lume, primul fiind o întreprindere din Texas, persoanele distinse merg la cumpărături după orele de închidere. Proprietarul magazinului Harrods este multimilionarul Mahomed Al Fayed, tatăl lui Dodi şi care urma să devină socrul prinţesei Diana. Moartea ei subită a pus lumea întreagă în stare de urgenţă.

Istoria lasă în urmă monumente stranii. În amintirea lucrării unor oameni cu renume avem monumente, adesea mai importante decât oamenii pe care îi reprezintă. Pietrele funerare împodobesc scenele măcelurilor de mult trecute sau mărturisesc despre naşterea şi moartea oamenilor, pentru ca renumele lor să supravieţuiască prin ele. Dar oare ştim noi unde s-a aprins primul foc? Sau ştim când anume? Unde se află indicaţia asupra locului unde a apărut prima roată? Nimeni nu ştie! Cu privire la marile epoci, istoria nu are date aşa de exacte.

De aceea nu e puţin de mirare că locul de naştere al erei atomice este indicat doar printr-o placă simplă de lemn în mijlocul pustiului din statul Noul Mexic. Inscripţia sună simplu: „Ground Zero" („Baza zero"). Însă inscripţia nu este gravată, ci este vopsită. Dedesubt este scris: „Fumatul interzis!"

Tânărul pictor examină încă o dată tabloul la care lucrase deja săptămâni la rând. Constată că trebuie să mai finiseze. Tema măreaţă a tabloului său era „Întoarcerea fiului risipitor".

   Acum era aproape gata. Aproape? Da! La drept vorbind, mai era doar o pată relativ mică, ce arăta culoarea pânzei originale. Aproape gata? Nu, de fapt nu! Partea cea mai importantă sau mai bine zis cel mai important lucru lipsea încă: el, fiul risipitor. În rest, totul era gata şi foarte reuşit: minunata casă părintească, cu toate ornamentele ei; pe lângă casă, robi veseli care lucrau la îngrijirea animalelor care zburdau; lanuri de grâu şi flori pe marginea drumului; mai încolo, în planul din spate, munţi împăduriţi, iar deasupra, albastrul luminos al cerului. Şi totuşi dominantă era statura tatălui, pe faţa căruia radia o bunătate de nedescris, dar ale cărei trăsături reflectau o îngrijorare. Cu privirea în zare, scruta văzduhul aşteptând pe cineva. Şi dintr-o dată, îl zări! Acest cineva trebuia să fie redat pe locul cenuşiu, liber. Acolo îşi avea locul fiul risipitor, care încă nu era pictat. La drept vorbind, de ce nu?

Ştiai că numele tău este scris în Biblie? Ţi se pare neverosimil? Totuşi, el este scris. Numele tău este scris în Biblie în mod sigur, incontestabil.

Mai întâi doresc să-ţi spun ce anume nu este scris în Biblie: numele tău civil cu care eşti trecut în cartea de telefoane sau la fişierul biroului de evidenţă al populaţiei. Nu, acesta nu este scris acolo. În această privinţă ai dreptate. Dar aceasta nici nu este aşa de grav. Pe drept cuvânt ai privi cu îndoială, că în 2.000 de ani nu au mai fost şi alţii care s-au numit ca şi tine. Poate că au fost o sută sau cinci sute sau poate mai mulţi care au purtat acelaşi nume. La care dintre aceştia se referă? Întreaga bucurie că numele tău este scris în Biblie s-ar spulbera într-o clipă.

   Pe hipodromul de la curtea împărătească din Pella, în Macedonia, aştepta un băiat. Ochii lui erau sclipitori, albaştri, iar părul blond şi lung îi flutura. Era prinţul Alexandru. Sclavii îi aduseră un cal negru, înfocat, cu ochii furioşi şi agitaţi, un animal pe care nimeni nu putea călări. Dar Alexandru observase că numai atunci armăsarul se speria şi o lua la fugă, când îşi vedea propria-i umbră. Prinţul îl aşeză cu faţa la soare; un salt calculat pe spatele calului, o luptă scurtă între om şi animal, după care calul se supuse inteligenţei şi puterii omului. Mai târziu, acesta i-a fost cel mai credincios însoţitor care l-a purtat prin toate bătăliile şi primejdiile vieţii sale zbuciumate. Şi ce viaţă aventuroasă şi bogată în răspunderi a dus călăreţul său!

O jumătate de pod? Da, aşa ceva există. Unde? La Avignon, în sudul Franţei. El trece peste... nu, el tocmai că nu trece. Ar fi trebuit să treacă peste Rhone. Pe malul stâng însă, în evul mediu era regatul Sfântului Imperiu Roman al naţiunii germane, iar pe malul drept al râului Rhone se afla regatul francez. Şi fiindcă cele două regate nu s-au unit, podul a rămas neterminat.

Astăzi, jumătatea de pod de la Avignon face parte din monumentele acestui oraş bogat în construcţii romane vechi. Nenumărate ilustrate cu fotografia podului care sfârşeşte în mijlocul râului Rhone sunt trimise în toată lumea.

Cunoscutul şi talentatul violonist Sir Yehudi Menuhin (1916-1999), după un concert al grupului Rolling Stones, a spus următoarele cuvinte memorabile: „Nu ştiu dacă muzica este o limbă care este înţeleasă peste tot." Ce înseamnă aceste cuvinte? Prin aceasta a vrut să spună că el nu înţelege această limbă a muzicii rock. Cântăreţul de muzică rock Mick Jagger, unul din grupul Rolling Stones, a înţeles un lucru: să adune bani cu rockul, să strângă sume imense. Fostele sale soţii s-au resemnat cu sumele primite. Soţia lui, Jerry, a primit după divorţ 15 milioane de euro. Fosta iubită, Luciana, a primit în 1999 numai jumătate din sumă. Iar Morad, fiul lui Mick Jagger şi al Lucianei, va primi de la tatăl lui 310.000 de euro pe an. Astfel „muzica" lui l-a făcut bogat.

   Karl May a scris despre Winnetou şi Old Shatterhand, despre comoara din lacul de argint şi testamentul incaşilor şi despre multe altele. Operele sale cuprind exact 70 de volume. Ediţiile lor se ridică la milioane de exemplare şi cresc continuu. Dar ce este cu bunica lui Karl May? Ce caută ea aici? Povestirile lui cu indieni doar nu sunt pentru bunici! Şi totuşi bunica a fost aceea căreia i-a datorat aceste povestiri. Ea, Johanne Christiane May, a fost aceea care a exercitat o influenţă cu efect durabil asupra lui şi care apoi i-a stimulat fantezia. El a preţuit-o foarte mult pe bunica lui, de aceea a şi scris detaliat despre această femeie inteligentă.

Nu mă refer la ABC-ul pe care îl învaţă copiii la şcoală. De asemenea nu mă gândesc la marea socie­tate americană de radiodifuziune ABC (American Broadcasting Company), nici la prescurtarea referitoare la Argentina, Brazilia, Chile (Statele ABC). Şi în domeniul tehnic, de asemenea există o mulţime de invenţii şi procedee tehnice unde întâlnim aceste trei litere: ABC. Însă aici nu este vorba de nici unul din aceste familii de ABC-uri numite mai sus. Aici voi relata despre cele mai periculoase ABC-uri care există. Mă refer la aşa-numitele arme-ABC. Această expresie care sună inofensiv, pentru că ne aminteşte de abecedarul şcolar, nu este altceva decât denumirea colectivă pentru mijloacele de luptă atomice, biologice şi chimice. Şi acestea sunt cu totul altceva decât inofensive.