Reactualizat: 09.03.2018  

   Cancelarul statului, contele Axel Oxenstierna și Biblia

I

   În grădina liniștită a casei senioriale din Stockholm, izolată de zgomotul străzilor și de agitația portului, stă statuia de bronz a lui Axel Oxenstierna, al renumitului cancelar suedez al statului. Foarte aproape de acolo, în Riddarholmskirche, panteonul regilor suedezi, se află sicriul marelui său domn și prieten, Gustav Adolf, și sicriele eroilor suedezi din războiul de treizeci de ani: Torstenson și Banér. Un spațiu minunat această biserică, unde se odihnesc cei mai viteji dintre viteji, unde este sicriul Leului, Carol al XII-lea, unde aproape nenumăratele steaguri inamice cucerite se descompun încet în praf. Aici sicriele și descompunerea vorbesc mai tare decât gloria eroilor pe care lumea o numește „nemuritoare”, dar care se scufundă totuși așa de repede în uitare.

   Într-o duminică înainte de Crăciun preotul din A. (Scoţia de mijloc) s-a urcat bine dispus la amvon şi a deschis cartea de rugăciuni a bisericii, ca să citească rugăciunea prescrisă pentru advent. Atunci a găsit în locul unde se găsea rugăciunea pentru duminica respectivă, printre foi, un bileţel, pe care scria: „Aseară, în drumul spre casă, nu departe de sat, am fost atacat mişeleşte de groparul şi de paracliserul dumneavoastră şi am fost omorât. Corpul meu este îngropat în râul Dee. Rugaţi-vă la Dumnezeu pentru nefericitul negustor J. Brunn.”

   Preotul a roşit de spaimă, stătea ca paralizat, s-a rugat scurt şi a părăsit adunarea din cauză că deodată nu s-a simţit bine.

Cândva va trebui să te întâlneşti cu Isus

   Multe lucruri sunt nesigure. Chiar foarte multe. Care om poate privi deja în viitor? Niciunul. Idei neclare aici, planuri solide acolo. Însă în toate situaţiile sunt numai ecuaţii cu multe necunoscute. Calcule care pot reuşi sau nu. Şi unde se găseşte o inimă de om din care să nu se înalţe idealuri zugrăvite în multe culori minunate? Numai baloane de săpun care sclipesc pline de speranţă şi deodată dispar. Fără sunet. Ca şi cum niciodată nu ar fi fost. – Ce se va alege din noua ta poziţie, din cariera ta? Îţi va creşte prestigiul în continuare? Cum îţi va merge, ţie şi oamenilor pe care îi iubeşti? Şi averea ta, economiile tale? Ce se va alege din ele? La ce te poţi aştepta cu adevărat, pe ce te poţi baza cu siguranţă? Întrebări peste întrebări.

    Apa plescăi, undele de apă în formă de cerc se pierdură treptat, şi liniştea s-a reîntors. Bule mici de aer se ridicau din apă. Un misionar sta pe ţărmul oceanului Indian şi privea atent în adâncul apei. După un timp, un cap negru a ieşit din apă şi doi ochii strălucitori de bucurie priveau spre el. Bătrânul căutător de perle scutură apa de pe corpul lui încă mlădios.

- Rambau, tu eşti un bun scafandru!, a strigat misionarul David Morse, care venise aici ca să aducă oamenilor vestea bună despre mântuirea prin Isus Hristos.

- Priveşte aceasta, Sahib (= învăţător), a zis Rambau şi a luat o stridie producătoare de perle, pe care o ţinea între dinţi. A desfăcut-o, şi o perlă strălucitoare stătea în mâna lui.

- O, cât de frumoasă este!

- Oh, a zis Rambau, este frumoasă, dar sunt perle mai frumoase, mult mai frumoase. Priveşte, aici sunt unele defecte mici. Ştii tu, ieri ai vorbit cu mine despre Dumnezeu, dar eu sunt şi rămân un hindus. Noi trebuie să facem foarte mult, pentru a veni la Dumnezeu. Aşa cum perla aceasta are mici defecte, tot aşa şi eu am multe greşeli şi multe păcate. Trebuie mai întâi să le aduc pe acestea în ordine, şi pentru aceasta trebuie să fac ispăşire.

     lubite cititor, nu uita că există un Dumnezeu - Dumnezeul iubirii ‑ însă totodată Judecător drept, înaintea Căruia vei fi chemat să dai socoteală de felul cum ţi‑ai petrecut viaţa pe acest pământ.

     Poate‑mi vei zice: „Eu nu cred aşa ceva, căci nu L-am văzut niciodată“. Gândeşte‑te însă, ai putea oare să suporţi prezenţa Sa, tu care nu poţi privi cu ochii mai mult timp soarele? Lucrările Sale oare nu ni‑L fac cunoscut? „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi întinderea lor vesteşte lucrarea mâinilor Lui.“ (Psalmul 19.1) Vei putea oare spune despre o clădire că este făcută din întâmplare, fără un meşter? Vei putea oare spune că lumea a fost făcută din întâmplare, nu de Dumnezeu? Vei putea oare spune despre o maşinărie că s‑a făcut la întâmplare, nu de un meşter?

     Un credincios împreună cu un prieten necredincios se plimbau pe o câmpie, într‑o zi cu soare de vară. Credinciosul a vrut să‑i arate prietenului său frumuseţea naturii înconjurătoare, pe care Dumnezeu a creat‑o. A fost de ajuns ca să pomenească de Dumnezeu, pentru ca prietenul să‑şi bată joc de el. În zadar îi spunea cel credincios despre iubirea cea mare a lui Dumnezeu, că a dat morţii de cruce pe Domnul Isus, pentru păcat. Prietenul îi spunea că numai proştii mai cred astfel de poveşti. Tot plimbându‑se ei pe câmp, cerul s‑a acoperit de nori negri şi văzduhul a început să fie brăzdat de fulgere şi de tunete ce răsunau cu putere. Credinciosul privea liniştit această desfăşurare a măreţiei divine. Dar deodată un fulger de‑ţi lua ochii a străbătut văzduhul, urmat de un tunet asurzitor. Necredinciosul, plin de teamă, se îngălbeni la faţă şi începu să‑şi facă semnul crucii.

    lată un cuvânt la care foarte puţini oameni se mai gândesc. Şi totuşi veşnicia este o realitate cu care mai curând sau mai târziu fiecare vom avea de a face. În adevăr, timpul pe care îl avem de trăit pe pământ este scurt. Fiecare an încheiat, fiecare lună încheiată, fiecare săptămână înche­iată, fiecare asfinţit de soare, fiecare minut îţi scurtează zilele de pe pământ. Şi iute, pe tăcute, dar hotărât, mergem cu toţii în veşnicie. Curând, foarte curând va veni anul, ziua, ceasul, clipa în care îţi vei încheia viaţa de pe pământ. Atunci vei începe sau cântarea ta în cer sau pedeapsa ta în iad. Nici un ceas din viaţa viitoare nu va putea să te mai aducă pe pământ; eşti acolo pe vecie.

Azi picioarele tale stau pe nisipul nesigur al timpului, gata să se scufunde. Mâine urmele tale vor rămâne, dar tu te-ai dus. Unde? În veşnicie.

Azi mâinile tale se îndeletnicesc cu lucrul, ochii tăi privesc, mintea ta gândeşte, face planuri pentru viitor. Mâine vor sta înţepenite, braţul îndoit, ochii închişi, mintea încremenită. Tu ai plecat. Unde? În veşnicie. Alţii au fost odată tot atât de harnici cum eşti tu şi nepăsători ca şi tine faţă de Dumnezeu şi faţă de sufletul lor, dar s‑au dus. Unde ... ? În veşnicie.

Glasul vesel, clovnul machiat, artistul meşter în arta lui, a căror prezenţă făceau din teatru, cinematograf şi circ un loc plăcut pentru tine, s‑au dus: au fost luaţi din timpul acesta al închipuirii şi strămutaţi în ţinutul adevărului, în adevărul veşniciei.

Vânzătorul isteţ al cărui glas îţi era aşa de cunoscut odată, s‑a dus; nu mai vinde şi nu mai cumpără. A plecat. Unde ...? În veşnicie.

 Cu ocazia alegerilor se fac din timp întruniri, pentru a se preciza în final: Cine va fi cel ales?

 Alegere deosebit de însemnată ‑ atunci

     Erau strigăte, cu multe sute de ani în urmă, în lerusalim. Era şi atunci o zi de alegeri. Ce mulţimi şi ce zgomote erau! Nu era o alegere obişnuită. Acea alegere foarte importantă pe care avea s‑o facă poporul, avea să aibă consecinte mai mari decât orice alegere politică. Nu a mai fost vreo zi ca aceea mai înainte şi nici după aceea. Guvernatorul a cerut votul poporului, dacă erau pentru Baraba, tâlharul ‑ sau pentru Isus Hristos, Domnul, Mântuitorul păcătoşilor pierduţi. Care va fi cel ales? era întrebarea. „Pentru cine sunteţi?“ a întrebat guvernatorul pe oameni. „Sunteţi pentru Hristos?“

„Nu!“ au strigat toţi într‑un glas. „Nu‑L vrem pe Omul Acesta, eliberează‑ne pe Baraba“ (Matei 27.21 ‑23).

Gândirea lor era formată; alegerea lor a fost făcută. Ar fi vrut să aibă pe oricine, numai pe Hristos nu. Au preferat pe Baraba, deşi el era un ucigaş. Dar ce aveau de făcut cu Hristos? „la‑L, răstigneşte‑L!“ (Luca 23.18‑23). Şi astfel Baraba, alesul mulţimii, a fost eliberat; şi Isus Hristos, Cel respins a fost luat şi răstignit pe dealul Golgotei.

Am întrebat odată pe un vecin: „Ce crezi, poate un om rău să fie mântuit?"

„Nu; gândesc că nu“, a fost răspunsul lui.

„Atunci eu n‑am nici o şansă să fiu mântuit“, am răspuns. „Dar tu ai?“

„Desigur, eu nu sunt un om rău.“

„Deci nu eşti păcătos.“

„Da“, a răspuns el, „toţi suntem păcătoşi.“

Atunci i‑am spus că în lumina lui Dumnezeu, toţi păcătoşii sunt oameni răi, căci Cuvântul lui Dumnezeu ne spune că „nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar“ (Romani 3.12); şi de asemenea că în toată Biblia nu este nici o promisiune de mântuire prin Hristos pentru altcineva decât pentru cei răi. Oamenii buni nici n‑ar vrea ca Hristos să‑i mântuiască, pentru că ei gândesc că ei n‑au nevoie să fie mântuiţi. L-am îndemnat să‑şi ia locul pe care îl are, ca un păcătos, şi să primească iertarea prin moartea lui Hristos pentru el, pentru că „Hristos a murit pentru cei nelegiuiţi" (Romani 5.6).

                                           Ce este adevărul?

 Pilat a pus această întrebare lui Isus şi I‑a întors spatele fără să aştepte răspunsul. A pierdut ocazia. Să nu facem ca el: a avea adevărul înseamnă a avea cheia viitorului.

Dar unde este adevărul, se zice, printre vocile felurite care se aud? Se face caz de Mahomed, de Buda, de Confucius şi de alţi întemeietori ai religiilor moderne. În ceea ce Îl priveşte pe Isus, unii îndrăznesc să‑şi spună părerea că n‑ar fi fost decât un om. Se admite că El a fost un model deosebit, dar nu chiar atât de mare încât să facă să tacă raţiunea omenească.

Să‑i lăsăm deci pe partizanii îndoielii.

Primiţi ca adevărat mesajul cu totul unic al Bibliei, că adică Isus Hristos este Fiul veşnic al lui Dumnezeu. În EI, Dumnezeu a ajuns aproape de noi. În El, noi contemplăm tot ce este Dumnezeu în desăvârşirea Sa morală. EI a venit din cer ca să împlinească aici pe pământ marea lucrare de răscumpărare. Era nevoie ca păcătoşi ca mine şi ca tine, vrednici de pedeapsa veşnică, să fim mântuiţi. Biblia este o scrisoare pe care Dumnezeu ne‑o trimite ca să aflăm ceea ce nici un om nu şi‑a putut închipui: Adevărul.

    Un om, care a fost deodată înlăturat de boală din viaţa activă care îi aducea venitul şi din locul de întâietate din biserica în care era un membru preţuit, a primit astfel posibilitatea să gândească pe îndelete. Niciodată mai înainte, în zilele când era sănătos şi activ în domeniul religios, nu se gândise la starea lui per­sonală înaintea lui Dumnezeu sau unde va merge atunci când viaţa lui pământească se va sfârşi.

    Într‑o după amiază, un prieten a căutat să‑l vadă şi în conversaţia lor i‑a spus celui bolnav: „Eu de mai multe ori am fost gata să mor şi nu pot să descriu de câtă pace m‑am bucurat la perspectiva de a întâlni pe Dumnezeu, pentru că mă încred în sângele scump al lui Isus Hristos ca dreptul meu de a intra în cer.“

   Cel bolnav s‑a ridicat într‑un cot şi a zis: „M‑am gândit mult la acelaşi lucru în ultima vreme. Îmi dau seama că n‑am fost suficient de zelos în lucrurile religioase, ca să pot fi în stare să privesc la viitor aşa cum priveşti tu. Aş da tot ce am, dacă aş putea avea aceeaşi siguranţă ca tine.“

„Este rânduit oamenilor să moară o dată...“

(epistola către Evrei 9.27).

Nimeni nu tăgăduieşte această afirmaţie a Bibliei. În fiecare sat, un cimitir ne aduce aminte de acest fapt pe care nu‑l putem înlătura: vom muri o dată. Din prietenie, din respect sau în mod direct în legătură cu o înmormântare, uneori trece doar puţin timp de când ne‑am întâlnit cu aceleaşi persoane, în locul acesta trist de rămas bun. Şi ne despărţim unii de alţii, fără să ne întrebăm: Data viitoare cine va urma? Căci în mod sigur va veni şi rândul nostru.

Viaţa omului se prezintă în întregime ca un mers înspre moarte. Procesul îmbătrânirii şi al morţii fiinţei omeneşti se începe chiar de la naştere. Însă, cu două necunoscute deosebit de impor­tante: soarta finală şi apoi punctul în care ne aflăm.

    De la început până la sfârşit, Dumnezeu a lucrat şi lucrează pentru fericirea finală a omului. La început Dumnezeu a pus pe cei dintâi părinţi ai noştri, Adam şi Eva, într‑o grădină plăcută şi plină de frumuseţe. Ei s‑ar fi putut bucura pentru totdeuna de o fericire perfectă, dacă ar fi ascultat de singura poruncă pe care o dăduse Dumnezeu, să nu mănânce din rodul pomului cunoştinţei binelui şi răului (aşa citim în Geneza 2.16‑17).

În loc de a ţine seama de această singură poruncă, Eva a ascultat de Satan, care a făcut‑o să creadă că Dumnezeu o reţinea de la privilegiul minunat de a fi ca Dumnezeu. Ea a ales să creadă mai degrabă pe Satan decât pe Dumnezeu şi omenirea a urmat de atunci aceeaşi cale, în neascultare de Dumnezeu.