Reactualizat: 16.12.2024 

   Domnul Isus încă n-a venit până astăzi, cu toate că mireasa Lui Îl așteaptă de mult. De ce nu Și-a împlinit încă făgăduința? La această întrebare răspunde apostolul Petru la sfârșitul celei de a doua epistolă a sa, cu cuvintele: „Domnul nu întârzie în ce privește promisiunea, cum socotesc unii că este o întârziere, ci este îndelung-răbdător față de voi, nevrând ca vreunii să piară, ci toți să vină la pocăință” (2 Petru 3.9). Aceasta te privește și pe tine, dragă prietene, care încă n-ai venit la pocăință. Dorința lui Dumnezeu este: să nu mergi la pierzare.

   Era o zi ploioasă, înnorată, de noiembrie, când m-am hotărât să-i fac vechii prietene a mamei mele decedate vizita de mult promisă. Ea răspunsese așa de bucuroasă la scrisoarea mea, în care îi împărtășeam că mă voi muta în orașul natal al părinților mei și mă invitase cordial s-o vizitez foarte curând.

   Dumnezeu nu constrânge pe nimeni să se lase mântuit. Pentru cel indiferent, pentru cel nepregătit de pocăință, pentru cel împietrit, pentru toți cei care resping harul lui Dumnezeu, Scriptura nu are niciun fel de făgăduință, ci numai cuvinte de asprime înspăimântătoare. Cine nu vrea, are de purtat povara. Este și rămâne o realitate tristă, că în toată veșnicia vor exista nenumărate cete, care, „s-au înșelat singuri în sufletele lor”, nenumărați oameni care vor rămâne excluși pentru totdeauna de la fericire și nu vor gusta niciodată bucuriile cerești. De aceea vino, vino degrabă, vino astăzi! Toate sunt gata!

   L-am rugat pe Domnul să-mi dea un cuvânt potrivit pentru cei doi oameni nefericiți. Mi-am amintit de Ioan 3.16. „Ascultați numai ce spune Însuși Domnul și Mântuitorul nostru”, am continuat: „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât L-a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață eternă.”

   Un chinez din orașul Paklo, de pe așa-zisul Râul de la Răsărit, a venit odată la Hong Kong, a auzit aici Evanghelia și a devenit credincios. Întors acasă, și-a atârnat după gât o placă de lemn pe care erau scrise cuvintele: „Pocăiți-vă, pentru că s-a apropiat Împărăția cerurilor!” [Matei 4.17].

   Era în primul an de război. Soțul meu fusese recrutat imediat la începutul războiului și numai cu osteneală a putut afacerea noastră să fie menținută. Un sprijin potrivit mi-a fost în acea perioadă o tânără fată credincioasă, care lucra în biroul nostru, dar în același timp era cu totul considerată din familie. ...

   Gilbert Campbell, un funcționar englez în India, povestește în cartea sa despre tropice. ...

   Cunoscutul evanghelist Georg Whitefield avea un glas minunat. El era atât de puternic, încât se zice că puteau să-l audă 25 000 de oameni în aer liber. ...

   Era acum mulți ani, când un tată pășea cu micul său fiu de-a lungul plajei între Norwich și Yarmouth, pe coasta engleză. Tata își trăgea copilul după sine într-o tăcere posomorâtă. Fața sa roșie, buhăită, arăta limpede cărui viciu îi ceda el și mersul său legănat trăda că și în ziua de astăzi băuse mai mult decât de sete. Și mersul copilului era nesigur, dar nu de la beție. Trebuia să arunci numai o privire la statura mică, delicată, la obrăjorii înguști, palizi și la hainele sărăcăcioase, ca să vezi de ce ducea lipsă.

   O zi de vară se apropia de sfârșitul ei, când un călăreț singuratic a fost surprins într-un ținut pustiu, neospitalier, de una dintre acele furtuni violente și subite, care obișnuiesc să urmeze după o zăpușeală persistentă. Lăsându-se în voia gândurilor sale, el nu observase nimic din apropierea furtunii. Abia când un fulger strălucitor a zvâcnit în jos, pe care l-a urmat un trosnet tare, s-a uitat în sus și a văzut că cerul era acoperit cu nori negri.

   Că Dumnezeu a făgăduit să aibă grijă în mod deosebit de văduve și orfani, lucrul acesta este cunoscut de către oricine care știe măcar câte ceva despre Biblie; și că multe văduve bătrâne au experimentat în anii lungi de singurătate, cum Dumnezeu rămâne oricând același în credincioșia Sa, și aceasta este ceva stabilit ca realitate.

   Într-o gospodărie mare cu grădină de flori și de legume și cu pomi frumoși era o casă mică. Întreaga așezare nu dovedea numai hărnicie și dragoste pentru ordine, ci și bunul gust al proprietarului. Totul făcea o impresie binefăcătoare. Este dis-de-dimineață și câte unul care trece pe alături pare să asculte uimit că la ceasul acesta deja răsună cântat din casă. Sunt cuvinte germane, o cunoscută cântare de laudă spre slava și onoarea lui Dumnezeu. ...

   Ce rezultă din toate? Necredința duce la disperare; credința te face fericit. Necredința stă în fața unei lumi a întunericului și a întunecimii; credința duce la lumină și la putere. Necredința paralizează; credința oțelește și înaripează. Necredința nu vede nimic altceva decât mister și confuzie, credința – nimic altceva decât claritate și bucurie. Necredința duce la moarte, credința duce la viață. De aceea – ferice de cine crede!

   Când, în sfârșit, după luni lungi, temătoare, a fost încheiată pacea și dr. Judson a putut să-și reia liber și nestingherit munca, s-a dovedit că manuscrisul rămăsese păstrat intact. El a fost tipărit și chiar astăzi este încă folosită în Birmania această traducere a Noului Testament.

   Predicarea în aer liber nu mai este astăzi în țara noastră ceva așa de neobișnuit ca numai cu câțiva ani mai înainte. În unele orașe, aceasta se petrece regulat și oamenii s-au obișnuit în general cu priveliștea neobișnuită. Câte unul poate că se gândește că este o muncă puțin rodnică. Următoarea povestire scurtă este o dovadă despre ce roade binecuvântate poate să aibă predicarea pe stradă.

   Uneori auzim spunându-se: „Mort este mort. Odată cu moartea se termină totul.” Aceasta este o eroare fatală. „Toți sunt vii pentru Dumnezeu” (Luca 20.38), nu numai cei care au adormit încredința în Isus Hristos și au mers la Domnul lor în odihna veșnică. Și pentru ceilalți morți, mari și mici, vine clipa când vor trebui să apară în fața marelui tron alb ca să fie judecați după faptele lor (Apocalipsa 20.11-13). Judecați după faptele lor! ...

   În sine, omul este pierdut iremediabil prin păcat. Păcatul îl desparte de Dumnezeu, îl face nefolositor pentru prezența sfântă a lui Dumnezeu. Dar omul caută să-și câștige favoarea lui Dumnezeu pe calea auto-îndreptățirii și a mulțumirii de faptele sale și să se mântuiască singur. Dar toate aceste eforturi sunt zadarnice. Cain este prototipul acelei categorii de oameni firești, care caută să obțină satisfacerea lui Dumnezeu prin faptele proprii.

   După ce ne rugaserăm împreună, l-am întrebat dacă este convins că din cauza păcatelor sale a meritat judecata și trebuie să fie mântuit. El a răspuns afirmativ la ambele întrebări. După aceea i-am cerut încă o dată cu toată seriozitatea, să pună imediat problema în ordine înaintea Domnului. Apoi l-am lăsat singur, am mers în camera mea și l-am rugat aici pe Domnul, în genunchi, ca El să Se îndure de copilul meu și să-i dăruiască iertarea păcatelor sale. Și „Cel care a sădit urechea nu va auzi?” [Psalmul 94.9] Răspunsul nu s-a lăsat mult așteptat.

   Să nu vrea Dumnezeu să-l salveze pe un păcătos care se apropie de El, tremurând? – El, care nu L-a cruțat pe singurul Său Fiu, ci L-a dat pentru păcătoși?

   Să nu vrea Isus să-l primească pe un păcătos care vine la El? – El, care Și-a dat viața pentru păcătoși?

   Se pune numai și numai întrebarea: dacă tu vrei.

   Cât de îngrozitor trebuie să fie, să fii nevoit să auzi cândva din gura Domnului: „N-ai vrut!”

   Era o zi ploioasă. Ceață deasă plutea peste ținut, altfel așa de strălucitor. Atunci a oprit o diligență rapidă în fața postului de gardă de la granița austriacă.

   „Pașapoartele dumneavoastră, domnilor!”, a strigat ofițerul de pază, în timp ce se apropia de diligență. Călătorii au coborât, au predat pașapoartele cerute și se plimbau dus și întors în fața postului, ca să se păstreze calzi în timpul verificării. Toamna înaintase deja destul de mult, iar aerul era umed și rece. ...

   Vara se apropia de sfârșit și câmpurile erau recoltate. Fusese o recoltă bogată. Rodul și fânul fuseseră aduse cu bine în hambare. Țăranul și orășeanul priveau bucuroși la cele rezultate și recoltate. Atunci se putea sărbători cu inima veselă serbarea de recunoștință pentru roade. Pe o pajiște mare, nu departe de un sat, se ținea sărbătoarea roadelor. Ca în fiecare an fuseseră invitați asociația de veterani și asociația corală. Pe vreme favorabilă urma să se danseze în aer liber. Pentru copii erau prevăzute distracții de tot felul. ...

   În Strasbourg trăia odată un învățător care trebuia s-o scoată la capăt cu greu. Dar bucuria vieții sale o găsea în cei nouă copii ai săi, oricât de greu i-ar fi fost să-i sature și să-i îmbrace. Dacă la întâi ianuarie socotea câți pantaloni, câte geci și cizme vor avea nevoie tot anul, și cât se va duce în plus pe pâine, legume și cartofi, atunci capul ar fi trebuit să i se învârtească și inima să i se descurajeze, dacă nu L-ar fi cunoscut pe Dumnezeul credincios din cer. De asemenea, cei nouă nu erau puțini pentru o cazare în mica sa locuință, și dacă nici pentru paturi și pătuțuri nu era loc, atunci și mai puțin pentru joaca și gălăgia care era totuși cu neputință să-i fie refuzată micii populații vesele. ...

   Herbert Stein s-a simțit foarte recunoscător micului său model, care devenise pentru el o neașteptată mascotă, și n-a uitat să se achite de această recunoștință. Dar o binecuvântare și mai mare urma să rezulte din întâlnirea cu Elschen – sora sa o mărturisește. Încrederea necondiționată a copilei în Tatăl ei ceresc, ca și cuvintele ei simple, au făcut o impresie profundă asupra tânărului indiferent până atunci.

   „Mai am o mică rugăminte la tine, Karl”, a spus un bătrân cu câteva ore înainte de moartea sa, având ochii îndreptați cu o privire drăgăstoasă spre figura bărbătească a fiului, care stătea lângă el. „Mi-ar ușura mult ultimele ore pe pământ, dacă ai vrea să-mi îndeplinești această rugăminte. Și, cu siguranță, tu nu vei refuza ultima dorință a tatălui tău muribund.”

   Profund impresionat, Karl s-a aplecat peste fața palidă a muribundului, i-a strâns mâna cu o apăsare afectuoasă și l-a asigurat că-i va îndeplini orice dorință, numai să-i fie posibil. ...

  Era fiul unei mame temătoare de Dumnezeu, care se rugase mult pentru mezinul ei. Fără să fi apucat să vadă împlinirea rugăciunilor ei, ea adormise în pace, dar rugăciunile ei trăiau înaintea lui Dumnezeu, în memorie. După moartea mamei, Otto găsise un adăpost bun în familia fratelui său credincios. Dar cu toate că aici se străduiau pentru el în toate privințele și căutau să-i facă șederea plăcută, el tot nu se simțea bine la fratele său. Era prea strâmt pentru el în casă, deși ea oferea suficient spațiu. ...

  Seara a venit o scrisorică de la comisar. În ea scria că Theo trebuia să plătească opt mărci ca despăgubire pentru umbrela îmbrăcată toată în mătase. Suma constituia aproape tot conținutul pușculiței lui Theo. Dar scria mai mult în scrisoare, ceea ce tata n-a citit cu glas tare.

   Recomandarea era o simplă redare a celor ce povestise ea, și aceasta a fost suficient pentru a-i obține noul post, care, mai târziu, ea a recunoscut că a fost cel mai bun pe care îl avusese vreodată. Dar chiar și acum, inima ei cânta cântări de laudă și de mulțumire Aceluia care îi dăduse putere în ceasul ispitei, să aleagă, împreună cu psalmistul, „calea adevărului”.

   Când doamna de Werven a informat-o pe Marie despre vizită și pețire, prima întrebare a lui Marie a fost, dacă tânărul știa oare ce lăsase ea în urmă. Era clar pentru ea, că el trebuia întâi să afle că ea fusese la închisoare. Dacă apoi încă o mai dorea de soție, atunci îl va urma cu plăcere. Tânărul nu era pentru Marie un om complet necunoscut. În ciuda timidității ei, devenise conștientă că el avea pentru ea ceva mai mult decât un interes obișnuit. Nu fusese neplăcut pentru ea, dar – se considera o nevrednică.

   În vremea de mai târziu, Harry s-a gândit de multe ori când a cântat, la ajutorul minunat al lui Dumnezeu și la salvarea din primejdia morții. El nu s-a rușinat să depună mereu o mărturie sinceră, în toată simplitatea, pentru Cel care nu făcuse de rușine încrederea sa, da, care nu i-a făcut niciodată de rușine pe cei care Îl așteaptă cu nerăbdare.

   „Ah, acum vă înțeleg”, a răspuns predicatorul bucuros. „Aveți dreptate. Fiul dumneavoastră nu avea nicio pace de făcut. Domnul Isus a făcut pace când a suferit și a murit pe cruce. Da, slavă Domnului! El nu ne-a lăsat nimic de făcut!”

   Ce valoare are faptul că un om simte în inima sa că lucrurile stau bine cu el? Toți cei care se lasă orbiți și înșelați de satan au asemenea sentimente. Dar sentimentele se schimbă și sunt fără valoare, dacă nu izvorăsc din adevăr. Noi suntem la fel de puțin mântuiți pentru că o simțim, ca și pentru că ne-am rugat. Întrebare adresată păcătosului nu trebuie să fie: „Simți că lucrurile stau bine sau rău cu tine?” ci: „Crezi în Domnul Isus Hristos ca Mântuitor al tău?”

   Un număr de domni olandezi călătorea spre Anglia. Ei discutau despre utilitatea așa-ziselor „mesaje în sticlă, aruncate în mare” și unul dintre ei a făcut propunerea să arunce în mare o sticlă cu numele lor și salutări pentru găsitor.

   „Dar din aceasta, găsitorul are foarte puțin!” a strigat un altul. „Mai bine faceți din aceasta imediat o „comoară din mare” și puneți în sticlă o scrisorică cu zece guldeni!” ...

  Ce putea medicul să obiecteze față de o asemenea mărturie? – Și astfel de mărturii sunt cele de care au oamenii nevoie, ca să-i aducă din rătăcirea căii lor, la experiența personală a puterii mântuitoare și a harului mântuitor ale Domnului nostru Isus Hristos.

   O femeie simplă din parohia cunoscutului preot, Woltersdorf, care nu prea era la curent cu sistemul de titulaturi, își începea conversația de fiecare dată cu cuvintele: „Nevrednicule domn!” (în loc de „Onorate domn!”) An de an a lăsat-o Woltersdorf în voia ei fără s-o corecteze și apoi, mai târziu, când a murit femeia, el a spus cu regret sincer: „Ah! Acum a murit cea care în fiecare trimestru mi-a spus adevărul!”.

   Toate învinuirile, pe care oamenii le pretextează la invitația lui Isus, sunt fără temei și nebunești. Judecătorul le va răspunde tuturor acelora, fără excepție:

   „N-ați vrut!”

   Dar care va fi partea celor care au crezut și L-au acceptat pe Isus, Mielul lui Dumnezeu, Mântuitorul păcătoșilor, ca Domn și Mântuitor al lor? Ei se vor „odihni” când Isus Se va arăta în putere și slavă pentru judecată (2 Tesaloniceni 1.7). Pentru ei, marele lor Locțiitor a pus totul în ordine, când a fost făcut păcat la crucea de pe Golgota. Pentru ei nu mai există nicidecum o judecată, deoarece Isus a fost judecat de Dumnezeul sfânt în locul lor. „Acum, deci, nu este nici o condamnare pentru cei care sunt în Hristos Isus.” [Romani 8.1] Într-adevăr, mai are loc o dare de socoteală, dar ea se referă numai la răsplată, pe care credincioșii, cei care au fost ascultători de Evanghelia Domnului, o vor primi fiecare personal, în funcție de cât de loiali și de zeloși au fost pentru Domnul lor. Dar ce a câștigat pentru ei Domnul și Mântuitorul lor, este o parte așa de minunată și de splendidă, încât nicio limbă omenească nu este în stare s-o descrie după cum se cuvine.

   Scumpe cititor! Dacă încă nu-L cunoști pe Hristos, atunci depinde acum de tine să te folosești de binecuvântările acestei lucrări a Sa. Totul este făcut. Lucrarea este isprăvită. „Pentru că, printr-o singură jertfă i-a desăvârșit pentru totdeauna pe cei sfințiți.” [Evrei 10.14] Hristos a murit. Hristos a înviat. Hristos este încununat cu slavă și onoare. Dumnezeu este absolut satisfăcut, da, glorificat. Din partea ta sunt necesare acum numai o venire și o credință simplă în Domnul Isus și totul este în ordine. Acceptarea lucrării lui Hristos conține tot ce are păcătosul nevoie și tot ce are Dumnezeu de dat.

   El a îmbrățișat-o și n-a găsit cuvinte, iar fiii s-au apropiat de mamă și i-au sărutat mâinile.

   Puțin după aceea ședeau toți șase împreună în camera de zi și citeau din Biblia Liesei.

   Tata și mama fuseseră transformați: o creație nouă. Fiii au crescut în credința în Domnul Isus. Rugăciunea surorii și a fiicei lor a fost ascultată.

   O clipă a părut că vorbele au făcut impresie asupra lui. Iarăși i se arătaseră lui Arnold, dar mult mai serios decât s-a întâmplat vreodată prin blândul său frate, spaimele judecății divine, soarta îngrozitoare a unui om care cade în mâinile unui Dumnezeu sfânt, mânios. A pălit și a bâiguit câteva cuvinte incoerente. Dar impulsul nu a fost de durată. Omul orbit și-a împietrit inima din nou. Nici măcar posibilitatea că s-a înșelat n-a vrut s-o admită. A depus jurământul și astfel și-a plătit o achitare.

   Din ziua aceasta, inima lui David n-a mai fost complet ostilă creștinismului. Alegerea curajoasă a copilei sale a făcut impresie asupra sa și l-a scos puțin din indiferența sa obișnuită. Comportamentul lui față de ai săi a fost de atunci, dacă este posibil, și mai drăgăstos și mai cordial decât înainte. El nici n-a refuzat rugămintea lor, să fie prezent la botezul lui Edith. Ce a auzit și a văzut cu această ocazie a trezit în el dorința să afle mai mult despre învățătura creștină și din ceasul acela, inima sa a semănat cu un ogor arat al lui Dumnezeu, ale cărui brazde primesc abundent roua cerului. David a acceptat cu suflet de copil ce spune Biblia despre Isus, Fiul lui David, și el s-a apropiat de crucea de la Golgota ca un păcătos vinovat, demn de osândă și a găsit iertarea păcatelor sale, în credința în jertfa Mielului fără pată al lui Dumnezeu.

   Nimeni nu trece de sentința lui Dumnezeu despre starea inimii omenești, nici măcar cel mai bun. Cine nu este ascuns în spatele sângelui lui Isus, este vinovat de păcatul veșnic. Cine nu-L are pe Fiul (Isus Hristos), acela nu-L are nici pe Tatăl. „Cine crede în Fiul are viață eternă; și cine nu se supune Fiului nu va vedea viața, ci mânia lui Dumnezeu rămâne peste el.“ (Ioan 3.36).

   A mai trecut cam jumătate de oră. Apoi a venit sfârșitul, care a fost liniștit și blând. Cu ultima putere mi-a suflat la ureche: „... Prin – sângele Lui”. Și sufletul său mântuit era acasă, acasă, pentru totdeauna la Domnul!

   Cu toate că nu mai era pâine în casă și toți ședeau flămânzi împreună și cu toate că scumpul tată părea îmbătrânit cam cu zece ani din cauza suferinței îndurate, în curând a domnit o bucurie și o veselie generală în cercul fericit al familiei. Dumnezeu, care îl salvase pe tată de sub puterea oamenilor răi și li-l trimisese din nou, cu siguranță că nu îi va lăsa să moară de foame. El doar are pâine din belșug.

   Georg nu s-a înșelat în această nădejde. În cele din urmă, Evanghelia s-a dovedit și față de părinți ca fiind „puterea lui Dumnezeu spre mântuire” [Romani 1.16]. Mama, ale cărei prejudecăți nu fuseseră niciodată așa de puternice, se bucură prima de harul mântuitor în Hristos. Dar și tatăl se converti la Domnul.

   Începând de atunci, Georg își continuă activitatea nestingherit și Domnul a binecuvântat îmbelșugat lucrarea sa. Multe suflete au fost conduse prin el din întuneric la lumina minunată a adevărului. Permanent a rămas pentru el o amintire încurajatoare, că amenințarea tatălui a fost transformată de Dumnezeu într-o binecuvântare așa de bogată.

   Importante și demne de luat în seamă sunt și cuvintele din Iov 33.14-30. Înainte de toate, fiecare să-și întipărească cuvântul și să-l aplice la sine însuși: „Iată, toate acestea le lucrează Dumnezeu de două, de trei ori, cu omul, ca să-i întoarcă sufletul de la groapă, ca să fie luminat cu lumina celor vii”. Cine s-a opus deja de mai multe ori voinței acestui Salvator divin, cât de aproape este de el posibilitatea să existe un „Prea târziu!” pentru el! De aceea, dragă prietene, nu cumva să zăbovești să-I dai lui Dumnezeu răspunsul potrivit la chemarea repetată care ți-a fost transmisă la citirea acestor rânduri și care, posibil, ar putea să fie ultima chemare! „Astăzi, dacă veți auzi glasul Lui, nu vă împietriți inimile!”

   Au mai trecut multe zile înainte ca John să se întoarcă la Dumnezeu ca păcătos care se căiește. El a pus la grea încercare lunga răbdare a lui Dumnezeu și a trebuit să se căiască de lucrul acesta toată viața sa de mai târziu. Dar, slavă Domnului! Câtă vreme mai este timpul harului, Dumnezeu nu respinge niciun păcătos, care, chiar dacă după o lungă împotrivire, vine la El cu încredere în jertfa de ispășire a lui Hristos.

   Și oamenii răi au rostit câteodată, fără să vrea, adevăruri minunate. Să ne gândim numai la Balaam, falsul profet, care „a iubit plata nedreptății”. În loc de blestemul cu care intenționa să-l blesteme pe Israel, de pe buzele sale curgeau minunate cuvinte de binecuvântare, pentru că așa voia Dumnezeu. Astfel poate Dumnezeu, Cel nemărginit, căruia Îi stau la dispoziție toate lucrurile, toate lucrările mâinilor Sale, să Se folosească de orice om, chiar și de cel mai nelegiuit, ca să contribuie la îndeplinirea hotărârilor Sale și la exprimarea gândurilor Sale.

   Am luat Biblia acasă. Era foarte folosită; aceasta era vizibil după multele note marginale și sublinieri. Probabil că cel decedat o cercetase cu băgare de seamă. Puteam să citesc toate acele pasaje care, fără îndoială, îi fuseseră spre mângâiere proprietarului de mai înainte și îi luminaseră calea vieții. Nu-i de mirare că fusese așa de liniștit și de fericit.

   „Veniți mai în față, vă rog, și nu vă așezați pe banca păcătosului!” Aceste cuvinte au venit din gura unui creștin mai vârstnic și erau adresate unui tânăr și unei tinere, care erau pe cale să se așeze pe ultima bancă a sălii în care era predicată Evanghelia în fiecare duminică. Tânăra îi era cunoscută vorbitorului ca o creștină credincioasă și el presupunea că și însoțitorul ei era creștin credincios.

   Dragă prietene tânăr, după ce ai auzit chemarea Domnului, tot mai vrei să spui: „Mai am timp să mă convertesc”? Acest timp se apropie cu pași uriași de sfârșitul său. Tu știi că dacă amâni numai până mâine, este posibil ca astfel să amâni pentru totdeauna. N-ai vrea mai bine să îngenunchezi, acum, în ceasul acesta, la citirea acestor rânduri – hotărât să nu te ridici înainte să fi obținut siguranța că și păcatele tale sunt iertate? Grăbește-te, scapă-ți sufletul! Căci astăzi este ziua mântuirii.

   În timpul asediului de la Sevastopol, evanghelistul Duncan Matheson s-a întors într-o seară, după o zi extenuantă de muncă în armata asediatoare, la cortul său, care era amplasat la capătul taberei. Obosit și deconectat, el a privit în sus, spre cerul nopții semănat cu stele, care se arcuia, luminând și strălucind, peste mormanul de dărâmături de jur-împrejur. În timpul acesta se gândea la minunatele locuințe din cer ale celor mântuiți și că toți se vor odihni cândva acolo, la Isus, în lumină, după isprăvirea lucrării, toți cei care aici pe pământ au crezut în El și I-au slujit. ...

   1 Tesaloniceni 4.16-18; Evrei 10.37; Ioan 14.3; Apocalipsa 22.20

   Gândește-te la ce înseamnă pentru tine împlinirea acestor cuvinte! Ele hotărăsc destinul tău veșnic.

   Au trecut mai bine de treizeci de ani. David este el însuși de mult căpitan și este un bărbat fericit și eficace. În cabina sa atârnă o copie mărită a farului din satul său natal. El le povestește cu plăcere oamenilor săi, care este esența acestei fotografii și de ce o cinstește atât. Apoi le repetă cuvintele bunicului, pe care acesta, ca unui băiețel, i le dăduse pe drumul vieții; și povestește despre patul morții lui Robert și despre ultimele sale cuvinte: „Totul este luminos ...”.

   După câteva zile de meditație neîntreruptă am ajuns la concluzia că dacă L-aș fi cunoscut pe Dumnezeu, totul s-ar fi petrecut altfel cu mine. În necazul meu am căzut în genunchi și I-am mărturisit lui Dumnezeu vina mea, toată viața mea pierdută. Făceam mereu lucrul acesta și chiar credeam, în sfârșit, că puteam să-L iubesc pe Dumnezeu, dar dragostea lui Isus, lucrarea Sa de ispășire înfăptuită, încă n-o înțelegeam. Totuși, Cel care începuse în mine lucrarea bună, n-a încetat, în harul Său, să lucreze în continuare în inima mea.

   În încheiere, pot să mă mai adresez scurt ție personal, dragă cititorule? Nu te cunosc și deci nu știu dacă ești un copil al lui Dumnezeu sau dacă mai trăiești fără Dumnezeu în lumea aceasta. Dacă prima situație este cazul tău, L-ai acceptat pe Hristos, care „a făcut pace prin sângele crucii Lui”, și atunci nu mai am nimic să-ți spun. În mâna lui Hristos ești salvat. Poți să privești liniștit spre viitor, căci Domnul și Mântuitorul tău te conduce sigur prin viața aceasta, acolo unde ți se păstrează „o moștenire nestricăcioasă și neîntinată și care nu se veștejește”. Dar dacă ești încă fără Hristos, atunci te avertizez serios. ...

   Doamna D. era deja de mulți ani văduvă. Ca negustoreasă de fructe, ea își întreținea numeroasa familie prin micul ei negoț. Câștigul era adesea foarte mic, dar sărmana văduvă Îl cunoștea pe Acela care promisese că va fi Sprijinul văduvelor și Tatăl orfanilor. Încrederea ei n-a rămas niciodată de rușine. Ea locuia deja de douăzeci de ani în aceeași casă veche și întunecoasă, martorul mut al bucuriilor și al suferințelor ei, și, în cele din urmă, și martorul celei mai rele dezamăgiri, când, de fapt, fusese silită să se mute de acolo.

   „Abia îmi mai simt durerile de când Îl am pe Hristos”, spunea el. „Ce sunt suferințele mele în comparație cu ceea ce a suferit El, ca să ispășească vina păcatului meu! Ce dragoste a fost aceea, care L-a determinat pe Dumnezeu să-L trimită pe pământ pe Fiul Său ca să moară pentru păcătoși! Priviți-L acolo, la cruce, cu cununa de spini și cu cuiele în mâinile și picioarele Sale! Tremur când mă gândesc la ce I-au făcut oamenii și la ce a trebuit să sufere din partea Dumnezeului Său, iar El a îndurat totul din dragoste pentru noi – nu pentru câțiva, ci pentru noi toți. Ah, numai dacă ar vrea toți să creadă în El!”

   Este și rămâne adevărat: Dumnezeu nu Se lasă batjocorit. Într-adevăr, nu întotdeauna îl pedepsește imediat pe batjocoritor. El așteaptă adesea mul timp și îndeamnă iar și iar la întoarcere. El nu vrea ca omul să meargă la pierzare. Dar pe lângă aceasta, Dumnezeu este și rămâne totuși Dumnezeul sfânt, care nu Se lasă batjocorit fără să pedepsească.

   Probabil că ești un creștin; ești botezat în Numele lui Hristos și probabil că ești chiar confirmat. Dar ești tu în realitate un creștin, ești tu cu adevărat copil al Dumnezeului și Tatălui tău, care dorește să trăiască după voia Sa? Sau ești numai după nume, dar în realitate ești un rob al lui satan și un sclav al plăcerilor și al înclinațiilor firii tale păcătoase?

   Cititorule, dacă ești un păcătos care își simte nenorocirea și vina, poți fi ajutat. Dar pentru cel mulțumit de sine și pentru cel convins de propria sa dreptate, Sfânta Scriptură nu are nicio făgăduință.

   Dovada era inatacabilă. Paracliserul era dovedit vinovat de crimă și la fel și complicele său, groparul, și-a recunoscut vina. Amândoi și-au primit plata pentru fapta lor nelegiuită.

   O priveliște îngrozitoare – un om cu o ură și o furie nestăpânite! Dacă la acestea se mai adaugă și faptul că un asemenea om are puterea să-și exercite furia în voie, el devine într-adevăr o apariție teribilă. Bărbatul cu trăsăturile mistuite de furie îl reprezintă pe Haman, amalecitul împărătesc, care a fost făcut mare de către împăratul Ahașveroș sau Xerxes, cum se numește el în istorie, și a devenit al doilea după el în nemărginita sa împărăție. Toți tremură în fața sa. Când este văzut, oamenii se aruncă la pământ și garda de corp a împăratului îi arată cinste împărătească. Numai un bărbat face excepție. ...

   Domnul ajută mai mult decât cerem și gândim noi. Căile Sale sunt de nepătruns, dar întotdeauna bune, sfinte și folositoare, fie pentru noi, fie pentru cei din jurul nostru.

   Cât de satisfăcătoare este credința unui copil al lui Dumnezeu, care a primit mărturia adevărului despre Dumnezeu și acum poate vorbi din experiența credinței: Dumnezeu există, Dumnezeu a creat, Dumnezeu trăiește, Dumnezeu L-a da pe singurul Său Fiu ca jertfă pentru mine, ca să nu pier, ci să am viața eternă (Ioan 3.16).

   Din acea zi, pentru misionar a fost o bucurie să vestească Evanghelia harului eschimoșilor săi ascultători plini de atenție. Mereu trebuia să le citească minunata istorie despre suferințele și moartea Domnului și ei o ascultau cu un interes mereu crescând. Acum voiau să audă și despre Dumnezeu, Tatăl, care Îl dăduse pe Fiul Său și a cărui dragoste este tot așa de mare ca și dreptatea Sa. Mulți au recunoscut că meritaseră, ca păcătoși, mânia lui Dumnezeu, și că aveau nevoie de împăcare prin sângele prețios al lui Hristos și și-au căutat refugiul la El.

   Numai conștientizarea că păcatele noastre au fost înlăturate și că prin sângele lui Hristos suntem făcuți potriviți să locuim pentru totdeauna în prezența lui Dumnezeu, în cer, poate să dea pace și fericire în ceasul morții.

   Nu este greu să ai încredere în Dumnezeu când bucătăria și pivnița sunt pline cu provizii, când mai sunt bani în bancă sau la casa de economii, pe care putem să-i luăm în caz de nevoie sau dacă plata sau salariul sosește regulat. Cu totul altceva este să te încrezi în Dumnezeu când lada de făină este goală, banii consumați și nu sosește niciun ban. În astfel de situații obișnuim să recunoaștem că ceea ce am privit ca încredere în Dumnezeu, nu era, în fond, adesea, nimic altceva decât o încredere în sursele vizibile de ajutor.

   Un adept conștiincios al lui Mahomed își face rugăciunea de cinci ori zilnic. După ce s-a spălat sau dacă apa nu există (ca, de exemplu, în pustie), după ce s-a frecat cu nisip, își întinde pe pământ covorul de rugăciune sau haina, îngenunchează, își întoarce fața spre direcția unde este situată Mecca și rugăciunea poate să înceapă.

   Când mai târziu, după treizeci și opt de ani, și-a simțit sfârșitul aproape, el s-a întremat cu prețiosul cuvânt de mângâiere al Mântuitorului de pe cruce: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”. El a adormit în pace cu încredere în acest cuvânt, că a fi la Hristos este mult mai bine decât cea mai mare fericire pământească.

   În primii mei ani de conducere, așa povestește un predicator, mi s-a transferat pentru o vreme suplinirea predicatorului închisorii din F. Nu fără teamă am preluat această nouă funcție. La prima mea vizită în instituție l-am vizitat întâi pe gardianul închisorii, ca să-l pun să-mi facă un raport despre fiecare deținut în parte. Printre ei se afla un infractor rău, un ucigaș cu scopul de a jefui, pentru care se pronunțase deja sentința de condamnare la moarte. Cu acesta aveam să mă ocup întâi și înainte de orice. Dar ce am aflat despre acest om era puțin favorabil ca să mă încurajeze în această muncă. ...

   Din viața și activitatea lui Ernst Gottlieb Woltersdorf, cunoscutul compozitor de cântări, odinioară predicator la Bunzlau, în Silezia, sunt cunoscute unele experiențe, care merită atenție. Woltersdorf avea în parohia sa o femeie care se plângea neîncetat de nenorocirea și de necazul ei. Ori de câte ori venea la ea și o consola, ea suspina și se văita mereu.

   Acum sunt patruzeci de ani, așa povestește o femeie credincioasă, de când m-am măritat și împreună cu soțul meu ne-am mutat într-o casă mică proprie, în afara orășelului de provincie, S. Speram că soțul meu ar putea aici să se îndeletnicească cu meșteșugul său în mod profitabil. Nu ne-am înșelat. ...

   Păcat, de o mie de ori păcat, dacă un om merge pe drumul său fără Isus și se hotărăște pentru El abia în ceasul al unsprezecelea, atunci când s-a terminat timpul să poată să-L glorifice pe pământ și să-I slujească în viața aceasta! Dar, laudă și mulțumire lui Dumnezeu! Din Cuvântul Său știm că pentru toți cei care adorm în Isus este valabilă minunata Sa promisiune: „Astăzi vei fi cu Mine în paradis”. Ei toți Îl vor vedea așa cum este și vor fi cu El pentru totdeauna.

   În fiecare seară, colportorul și cizmarul ședeau împreună pe lavița de lângă soba din camera cizmarului, unde petrecuseră acele prime seri memorabile de duminică, la învățarea și predarea cititului. Legătura prieteniei devenise una și mai profundă și își aminteau recunoscători de dovezile bogate de har ale Domnului și Mântuitorului lor, căruia au căutat de atunci să-I slujească împreună.

   Doctorul Verdereau, un medic francez, care a murit acum câtăva vreme la o vârstă înaintată, povestea cu simpatie o istorie din tinerețea sa, care trezea mereu în el două amintiri fericite, și anume, amintirea purtării afectuoase de grijă a tatălui său, despre care vorbea întotdeauna cu mare respect, dar, înainte de toate, amintirea dragostei lui Dumnezeu, care i-a devenit cunoscută în mod evident în vremea când studia la Paris. El era vlăstarul unei familii de medici din vechea Burgundia, pe drept foarte respectată, și viitorul medic era destinat din cea mai timpurie copilărie să fie cândva urmașul celebrului său tată. El trebuia să mărească cu o verigă demnă lanțul strămoșilor săi excelenți. Când venise vremea ca tânărul să părăsească casa părintească, pentru a studia în altă parte, tatăl iubitor și înțelegător i-a spus: ...

   Cine nu are astăzi griji? Anul care a trecut a adus un număr cu adevărat mare de griji și mulți oameni cred că noul an ne va aduce griji mai multe și mai mari. Câte un negustor care își făcea în zilele acestea încheierea conturilor de bilanț la sfârșit de an, a trebuit să descopere, dacă încă nu știa de mai înainte, că anul trecut i-a adus numai pierdere, în loc de câștig, și cât de mari sunt grijile atâtor angajați, funcționari și muncitori, nu necesită nicio explicare.

   Din buletinul informativ, „Bibel-Arbeit“, al Societății biblice engleze și străine, preluăm următoarea relatare:

   În ultimul raport anual apărut al Societății, reverendul dr. Blair împărtășește o discuție pe care o avusese cu curierul de Biblii din Coreea, Kang Ha Kyu, în vremea când își scria raportul pentru Societate. ...

   Există mulți oameni care, ca doamna A., cred că pot concluziona din faptul că Dumnezeu le ascultă rugăciunile, că la sfârșitul vieții lor El le va mântui și sufletul. Un  muribund a spus de curând: „Cred că acum voi merge în cer”. Când a fost întrebat pe ce își bazează această presupunere, el a răspuns: „Pentru că noaptea trecută Dumnezeu m-a ascultat și mi-a luat toate durerile. Vă asigur că de când m-am rugat la El n-am mai simțit nimic.” ....

   Într-o după-amiază de sâmbătă, când predicatorul traversa piața orășelului, unde în mod obișnuit domnea o viață și o agitație activă, el a observat doi bărbați care purtau un sicriu. „Ce ciudat!” și-a zis el. „Eu îi cunosc pe toți oamenii în lung și-n lat, dar n-am auzit că a murit cineva.” El s-a îndreptat spre bărbați și i-a întrebat cui îi era destinat sicriul. ....

   Renumitul misionar, Moffat, vizita adesea o căpetenie africană pe nume Macaba. Căpetenia avea multe întrebări în legătură cu „învățătura creștină”. În una dintre convorbirile lor, Moffat a vorbit despre învierea morților.

   Salvarea celor doi bărbați a fost un miracol atât de evident al lui Dumnezeu, încât toată lumea a fost copleșită. Pentru cei doi bărbați salvați a însemnat și mai mult. Jakob îngrămădise cărbuni aprinși pe capul dușmanului său; acționase conform instrucțiunilor Domnului și Stăpânului său, iar din aceasta urma să iasă roade glorioase. De atunci încolo, nu au existat prieteni mai buni la bord decât Jakob și cârmaciul. Inimile amândurora erau acum unite de o legătură de nezdruncinat, iar cârmaciul se lăuda cu voce tare că, alături de Dumnezeu, își datora viața prietenului său Jakob.

   Cei cinci oameni fericiți, atât de intim uniți prin sângele Mielului, au petrecut împreună un timp minunat în camera liniștită a bătrânului. Încă o dată se dovedise adevărul cuvântului profetic: „Pentru că, după cum ploaia și zăpada coboară din ceruri și nu se mai întorc acolo, ci udă pământul și-l fac să rodească și să înmugurească, ca să dea sămânță semănătorului și pâine celui care mănâncă, tot aşa va fi cuvântul Meu care iese din gura Mea: nu se va întoarce la Mine fără rod, ci va face ce-Mi place și va prospera în lucrul pentru care l-am trimis. Pentru că veți ieși cu bucurie și veți fi călăuziți în pace.” (Isaia 55.10-12).

   Versete călăuzitoare: Ioan 8.1-11

   În fiecare om există o anumită cunoaștere a binelui și a răului. „Aceasta și aceea”, spune el, „este bună, iar aceasta și aceea este rea”. Dar poate că nu există doi oameni care să aplice același criteriu pentru bine și rău. De obicei, un om alege un astfel de standard al binelui încât el însuși să îl poată atinge sau să îi corespundă, în timp ce răul începe pentru el într-un punct în care el însuși este exclus, dar alții sunt incluși. Bețivul, de exemplu, crede că băutul nici măcar nu este rău, în timp ce el ar considera un mare păcat să fure. ...

   M-am născut într-un mic sat din regiunea Rinului. Părinții mei erau agricultori, care se interesau puțin de Dumnezeu și de Cuvântul lui Dumnezeu. Iar pe mama mea abia dacă o cunoșteam. Ea a murit când aveam doar doi ani. De atunci încolo, educația mea a fost în întregime în mâinile bunicii mele, care locuia cu noi. Încă îmi amintesc foarte bine că eram adesea foarte obraznică cu bătrâna și uneori chiar îi strigam cuvinte urâte. Cu regret, ea nu m-a pedepsit niciodată pentru asta. Am început școala la vârsta de șase ani. Eram o elevă dornică să învăț. Cel mai mult îmi plăcea ora de religie. Îmi plăcea să-l ascult pe învățător vorbind despre Domnul Isus și despre cum era atât de bun și de amabil. ...

   Cu mai mulți ani în urmă, în Westerwald, acel ținut deluros împădurit dintre râurile Rin, Sieg și Lahn, trăiau un mecanic de locomotivă și familia sa. Erau niște catolici stricți, care respectau cu fermitate statutele Bisericii Romano-Catolice. În momentul în care începe povestea noastră, una dintre fiicele adulte tocmai se căsătorise cu un coleg mai tânăr și - să credem că e posibil? - protestant al tatălui ei, un domn D. Părinții făcuseră tot ce puteau pentru a zădărnici această legătură, nu mai puțin o rudă care era capelan. Dar fără nici un rezultat. Căsătoria a avut loc. Când tânăra mireasă a aflat că logodnicul ei nu era de aceeași credință cu ea, a fost și ea chinuită de grave mustrări de conștiință. Dar dragostea ei a fost mai puternică decât îndoielile sale religioase. Ea nu a putut să întrerupă legătura, așa că acum erau soț și soție.

  Extrem de felurite și de diferite sunt căile pe care Dumnezeu le parcurge pentru a-i atrage la Sine pe oameni. În cele ce urmează, cititorul găsește povestea convertirii, scurtă, dar impresionantă, a unei femei, acum în vârstă, a cărei inimă și conștiință au fost trezite din somn printr-o simplă întrebare a unei fetițe și au fost pregătite pentru lucrarea Duhului lui Dumnezeu.

   Doamna A., cum o vom numi, crescuse în bune circumstanțe, fiind copilul unei mame credincioase. Înclinată din fiere, dusese permanent o viață religioasă, onorabilă, dar nu ajunsese niciodată la adevărata cunoaștere a stării ei pierdute și a poziției ei înaintea lui Dumnezeu. Așa că Domnul a trebuit să meargă cu ea pe căi serioase. ...

   Cu acest cuvânt prețios al bătrânului apostol Pavel vrem ca la începutul noului an să-l salutăm pe prietenosul nostru cititor. Anul vechi a rămas în urma noastră, cu durerile, dezamăgirile și vicisitudinile sale, dar și cu feluritele sale înviorări și bucurii. A trecut, s-a dus pentru totdeauna! Numai amintirea ne-a rămas. Dar nu, a mai rămas ceva: harul - care în anul trecut ne-a însoțit atât de fidel – strălucește la începutul noului an cu aceeași splendoare minunată. El nu s-a schimbat, n-a devenit mai neînsemnat; el vrea și în continuare să-și dovedească puterea în toți cei care cred, pentru ca ei „să trăiască cu cumpătare și cu dreptate și cu evlavie în veacul prezent”. Dar înainte de toate, el vrea să devină puternic pentru păcătoșii care până acum încă au fost legați cu lanțurile lui satan, neputincioși și incapabili să le rupă. El vrea să-i elibereze pe sărmanii prizonieri neajutorați de sub stăpânirea acestui vrăjmaș îngrozitor, și să-i facă copii fericiți ai lui Dumnezeu.  

„Nu știți că un prinț, un om mare a căzut astăzi în Israel?”

(2 Samuel 3,38)

În 3 iunie, 1905, Hudson Taylor, fondatorul misiunii din interiorul Chinei (China-Inland-Mission), a adormit la Changsha, în provincia chineză Hunan. Atât cât putem judeca noi, oamenii, el a fost cel mai mare misionar al prezentului. El a fost un bărbat al rugăciunii și al smereniei copilărești. Împărtășim aici din viața lui câteva trăsături care ne permit să aruncăm priviri în adâncurile inimii acestui slujitor al lui Dumnezeu.

   De la ateism și anarhism la credința vie, din casa de nebuni la o viață nouă, din adâncurile păcatului la slujba Evangheliei

Drumul meu în slujba Evangheliei m-a făcut să mă întâlnesc de curând cu un bărbat tânăr, cultivat și talentat, care m-a impresionat prin firea lui liniștită și prin dragostea lui pentru suflete. Mi-a fost imediat limpede că acest bărbat n-a putut veni din lume în slujba Evangheliei, decât prin călăuziri deosebite ale harului. Biografia lui, pe care o povestește personal în cele ce urmează, este un monument minunat al biruinței harului lui Dumnezeu.

   Şi eu nu mai am nimic de făcut?

    Aceasta era exprimarea categorică şi repetată a unei femei sărmane aflate pe moarte. Sufletul ei era într-o stare, care cu regret se întâlneşte nu de puţine ori. Şi în speranţa că istoria simplă despre calea harului lui Dumnezeu cu ea va fi spre binecuvântarea multora, o relatez.

   Autoînşelarea este o chestiune periculoasă şi totuşi nu neobişnuită. Şi de aceea niciodată să nu neglijăm să eliberăm, acolo unde este posibil, sufletele de aceasta, printr-o simplă şi fidelă comunicare a adevărului de la Dumnezeu.