Ce este împăcarea generală? Conform acestei doctrine, Hristos nu a purtat ca locțiitor doar păcatele credincioșilor, ci și păcatele tuturor oamenilor; dacă cineva merge în pierzare, este doar pentru că nu acceptă oferta de iertare a păcatelor. Cine susține acest punct de vedere nu sprijină în mod normal împăcarea universală; el crede pe deplin în chinul etern.

   Termenul de împăcare generală ca atare este puțin cunoscut în literatura teologică de limbă germană; cu toate acestea, doctrina asociată cu acesta este foarte răspândită în multe biserici și comunități. Acesta este traducerea termenului olandez algemene verzoening. Verzoening poate fi tradus atât ca „împăcare”, cât și ca „ispășire”, dar pornind de la noțiunea împăcare generală și pentru diferențiere de această doctrină algemene verzoening este adesea tradus ca „împăcare generală”. Din punct de vedere istoric, ideea de „împăcare generală” respectiv „împăcare nelimitată” își are originea în Olanda la începutul secolului al XVII-lea (deși rădăcinile sale datează din secolul al 4/5-lea).

    Învață Biblia despre o împăcare generală?

   Toți adepții împăcării generale sunt de acord cu adepții nimicirii generale că cuvântul „etern” nu înseamnă întotdeauna nelimitat în timp. Cu toate acestea, ei nu împărtășesc ideea acelora că sufletul va fi nimicit la sfârșit. Suntem de acord cu adepții împăcării generale, că sufletul există veșnic. Întrebarea este: vor merge toți oamenii în rai la sfârșit?

    Învață Biblia despre o nimicire generală?

   Este moartea sfârșitul tuturor lucrurilor pentru oamenii necredincioși și încetează ei să mai existe? Sau ei mai există pentru o vreme și apoi sunt mistuiți de focul iadului?

   Vom vedea mai jos că învățătura, conform căreia odată cu moartea s-a sfârșit totul pentru necredincioși, contrazice în mod clar mărturia Scripturii. Un singur pasaj biblic este suficient pentru a dovedi că moartea nu este sfârșitul a toate. Găsim un astfel de pasaj în Evrei: „Oamenilor le este rânduit să moară o singură dată , iar după aceea vine judecata” (Evrei 9.27). Există, de asemenea, o serie de alte pasaje biblice: ...

   „O, eternitate, ce cuvânt zguduitor” - așa începe o bine-cunoscută cantată (BWV 20) de Johann Sebastian Bach (1685-1750), bazată pe cântarea bisericească cu același nume al lui Johann Rist (1607-1667). Se pare că autorul cântării a dobândit o înțelegere profundă ce cuvânt zguduitor este conceptul de eternitate - într-adevăr, ce putere este conținută în acest cuvânt.

   Mulți creștini s-au poticnit de cuvântul eternitate, nu pentru că negau sau nu-și doreau fericirea eternă în cer, ci pentru că nu puteau împăca damnarea eternă cu un Dumnezeu al dragostei. Ideea damnării eterne l-a deranjat pe Charles Taze Russell (1852-1916), fondatorul Martorilor lui Iehova, într-o asemenea măsură încât a considerat ca fiind posibilă mai degrabă nimicirea sufletului. Alte secte, cum ar fi adventiștii de ziua a șaptea, nu cred în damnarea veșnică a păcătoșilor, ci în nimicirea lor definitivă. În creștinătate în ansamblu și chiar în multe biserici protestante, s-a impus mai mult sau mai puțin doctrina împăcării generale (adică, toți oamenii vor fi împăcați cu Dumnezeu în final) sau doctrina nimicirii generale (adică, toți cei răi vor fi nimiciți în final).

   Dacă în ceea ce privește poziția noastră suntem spre bucuria lui Dumnezeu, sperăm că aceasta ne va determina să dorim să trăim pentru bucuria lui Dumnezeu. În poziția noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu nu mai există niciun dezacord între Dumnezeu și noi. Dar este aceasta doar o cunoaștere de cap sau este și realitate în viața noastră de zi cu zi? Dezacordurile sunt primul pas către înstrăinare, care poate sfârși în vrăjmășie.

   După ce am analizat doctrina împăcării, vrem să ne preocupăm cu câteva pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu care ilustrează acest subiect.

·         În cazul împăcării lui Absalom, putem învăța multe despre adevărata împăcare din partea negativă; învățăm aici, ca să spunem așa, din greșelile altora.

·         În împăcarea lui Mefiboșet, găsim elemente ale împăcării modelate de către Dumnezeu într-un mod minunat.

·         În Evanghelia după Luca, slujba împăcării ne este prezentată într-un mod deosebit de clar.

   Pe de o parte, versetele din Romani 5.8-11 ne arată cine am fost noi: vrăjmași ai lui Dumnezeu. Ca atare, nu doream să avem nimic de-a face cu Dumnezeu și nu aveam sentimente sau gânduri bune față de Dumnezeu. Așa că Dumnezeu a făcut pasul către noi - „pe când eram noi încă păcătoși ... pe când eram vrăjmași” (versetele 8,10) - și L-a dat pe Hristos, Fiul Său, pentru a face posibilă împăcarea prin moartea Sa. Dar aceste versete ne arată, de asemenea, că noi suntem deja împăcați și putem ști aceasta. Nu trebuie să așteptăm până ajungem la scaunul de judecată al lui Hristos pentru a ști ce fel de relație avem cu Dumnezeu, ci Dumnezeu vrea ca noi să știm acum că suntem împăcați. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, scrie din nou în versetul 11: „Prin Isus Hristos am primit acum împăcarea”.

   În Coloseni 1, apostolul Pavel ne arată mai întâi clar că noi am fost făcuți potriviți pentru „Împărăția Fiului dragostei Sale” (Coloseni 1.13), noi, care eram înainte „în întuneric” (1 Ioan 2.9) și „morți în greșeli și păcate” (Efeseni 2.1). Începând cu versetul 16, el ne arată acum cine este acest Fiu, pe care Tatăl Îl iubește atât de mult și în a cărui Împărăție a dragostei am fost acum transferați: Hristos este Creatorul și, în acest sens, Capul tuturor lucrurilor. Dar nu numai atât: El este și „Capul trupului, al Adunării”; El este începutul unei creații complet noi; El este „Cel Întâi-născut dintre cei morți, ca El să aibă întâietate în toate”. Înainte de a introduce ulterior ideea de împăcare, Pavel Îl descrie pe Domnul Isus, pentru ca noi să fim în primul rând cuprinși de măreția și maiestatea Persoanei care a realizat această împăcare.

   Nimic din ceea ce vine din natura noastră veche și păcătoasă, oricât de bun ar fi, nu contează în fața lui Dumnezeu. Doar ceea ce Dumnezeu a arătat despre Sine în Hristos are valoare înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, omul nu avea nimic cu care ar fi putut să-și refacă relația cu Dumnezeu, ba chiar nu are nici măcar voința de a face aceasta. Acesta este motivul pentru care se spune în 2 Corinteni 5.18 în context cu împăcarea: „Și toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine ...”.

   Pentru ca noi să cunoaștem măreția împăcării, pe care ne-o oferă Dumnezeu, ar trebui să ne amintim încă o dată: nu Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, ci omul trebuie împăcat cu Dumnezeu. S-ar putea, deci, crede că omul vine la Dumnezeu implorând și plângând și cere această împăcare, dar nu este deloc așa. Dimpotrivă: omul nu dorește nicidecum să fie împăcat cu Dumnezeu! Așa că Dumnezeu vine totuși în întâmpinarea omului în acest sens și îi oferă împăcarea.

   Împăcare cu Dumnezeu! Avem oare nevoie de împăcare și, dacă da, de ce?

   Ei bine, încă de când omul a căzut în păcat în Grădina Edenului (Geneza 3), el este departe de Dumnezeu (compară cu Efeseni 2.13). Această distanță fundamentală față de Dumnezeu nu este evidentă în modul de viață al fiecărui om, dar Cuvântul lui Dumnezeu vorbește foarte clar despre aceasta: oamenii sunt „urâtori de Dumnezeu” (Romani 1.30), „neevlavioși” (Romani 5.6), „vrăjmași ai lui Dumnezeu” (Romani 5.10), „fără Dumnezeu” (Efeseni 2.12), „întunecați în înțelegere” și „înstrăinați de viața lui Dumnezeu” (Efeseni 4.18), despărțiți de Dumnezeu de un munte de „nelegiuiri” (Isaia 59.2). Mulți se simt inconfortabil dacă se gândesc la Dumnezeu. Pentru unii, acest sentiment se transformă în blasfemie, insultându-L sau negându-L pe Dumnezeu. Gândul la Dumnezeu este ținut în mod deliberat departe de viața lor.