Dacă în ceea ce privește poziția noastră suntem spre bucuria lui Dumnezeu, sperăm că aceasta ne va determina să dorim să trăim pentru bucuria lui Dumnezeu. În poziția noastră în Hristos înaintea lui Dumnezeu nu mai există niciun dezacord între Dumnezeu și noi. Dar este aceasta doar o cunoaștere de cap sau este și realitate în viața noastră de zi cu zi? Dezacordurile sunt primul pas către înstrăinare, care poate sfârși în vrăjmășie.

   După ce am analizat doctrina împăcării, vrem să ne preocupăm cu câteva pasaje din Cuvântul lui Dumnezeu care ilustrează acest subiect.

·         În cazul împăcării lui Absalom, putem învăța multe despre adevărata împăcare din partea negativă; învățăm aici, ca să spunem așa, din greșelile altora.

·         În împăcarea lui Mefiboșet, găsim elemente ale împăcării modelate de către Dumnezeu într-un mod minunat.

·         În Evanghelia după Luca, slujba împăcării ne este prezentată într-un mod deosebit de clar.

   Pe de o parte, versetele din Romani 5.8-11 ne arată cine am fost noi: vrăjmași ai lui Dumnezeu. Ca atare, nu doream să avem nimic de-a face cu Dumnezeu și nu aveam sentimente sau gânduri bune față de Dumnezeu. Așa că Dumnezeu a făcut pasul către noi - „pe când eram noi încă păcătoși ... pe când eram vrăjmași” (versetele 8,10) - și L-a dat pe Hristos, Fiul Său, pentru a face posibilă împăcarea prin moartea Sa. Dar aceste versete ne arată, de asemenea, că noi suntem deja împăcați și putem ști aceasta. Nu trebuie să așteptăm până ajungem la scaunul de judecată al lui Hristos pentru a ști ce fel de relație avem cu Dumnezeu, ci Dumnezeu vrea ca noi să știm acum că suntem împăcați. Acesta este motivul pentru care apostolul Pavel, călăuzit de Duhul Sfânt, scrie din nou în versetul 11: „Prin Isus Hristos am primit acum împăcarea”.

   În Coloseni 1, apostolul Pavel ne arată mai întâi clar că noi am fost făcuți potriviți pentru „Împărăția Fiului dragostei Sale” (Coloseni 1.13), noi, care eram înainte „în întuneric” (1 Ioan 2.9) și „morți în greșeli și păcate” (Efeseni 2.1). Începând cu versetul 16, el ne arată acum cine este acest Fiu, pe care Tatăl Îl iubește atât de mult și în a cărui Împărăție a dragostei am fost acum transferați: Hristos este Creatorul și, în acest sens, Capul tuturor lucrurilor. Dar nu numai atât: El este și „Capul trupului, al Adunării”; El este începutul unei creații complet noi; El este „Cel Întâi-născut dintre cei morți, ca El să aibă întâietate în toate”. Înainte de a introduce ulterior ideea de împăcare, Pavel Îl descrie pe Domnul Isus, pentru ca noi să fim în primul rând cuprinși de măreția și maiestatea Persoanei care a realizat această împăcare.

   Nimic din ceea ce vine din natura noastră veche și păcătoasă, oricât de bun ar fi, nu contează în fața lui Dumnezeu. Doar ceea ce Dumnezeu a arătat despre Sine în Hristos are valoare înaintea lui Dumnezeu. De asemenea, omul nu avea nimic cu care ar fi putut să-și refacă relația cu Dumnezeu, ba chiar nu are nici măcar voința de a face aceasta. Acesta este motivul pentru care se spune în 2 Corinteni 5.18 în context cu împăcarea: „Și toate sunt de la Dumnezeul care ne-a împăcat cu Sine ...”.

   Pentru ca noi să cunoaștem măreția împăcării, pe care ne-o oferă Dumnezeu, ar trebui să ne amintim încă o dată: nu Dumnezeu trebuie împăcat cu omul, ci omul trebuie împăcat cu Dumnezeu. S-ar putea, deci, crede că omul vine la Dumnezeu implorând și plângând și cere această împăcare, dar nu este deloc așa. Dimpotrivă: omul nu dorește nicidecum să fie împăcat cu Dumnezeu! Așa că Dumnezeu vine totuși în întâmpinarea omului în acest sens și îi oferă împăcarea.

   Împăcare cu Dumnezeu! Avem oare nevoie de împăcare și, dacă da, de ce?

   Ei bine, încă de când omul a căzut în păcat în Grădina Edenului (Geneza 3), el este departe de Dumnezeu (compară cu Efeseni 2.13). Această distanță fundamentală față de Dumnezeu nu este evidentă în modul de viață al fiecărui om, dar Cuvântul lui Dumnezeu vorbește foarte clar despre aceasta: oamenii sunt „urâtori de Dumnezeu” (Romani 1.30), „neevlavioși” (Romani 5.6), „vrăjmași ai lui Dumnezeu” (Romani 5.10), „fără Dumnezeu” (Efeseni 2.12), „întunecați în înțelegere” și „înstrăinați de viața lui Dumnezeu” (Efeseni 4.18), despărțiți de Dumnezeu de un munte de „nelegiuiri” (Isaia 59.2). Mulți se simt inconfortabil dacă se gândesc la Dumnezeu. Pentru unii, acest sentiment se transformă în blasfemie, insultându-L sau negându-L pe Dumnezeu. Gândul la Dumnezeu este ținut în mod deliberat departe de viața lor.