Bogăţia uitată - D. Schürmann / S. Isenberg

20   Întrebări şi comentarii referitoare la momentul învierii

„Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu

şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine

la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.

… şi vor ieşi; cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii,

şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii.

Ioan 5.24,29

1 Şi am văzut un înger, coborând din cer, având cheia Adâncului şi un lanţ mare în mâna lui. 2 Şi l-a apucat pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani, 3 şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească naţiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani; după acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp. 4 Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată; şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. 5 Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere. 6 Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani. (Apocalipsa 20.1-6).

20.1   Este vorba în Apocalipsa 20 de Împărăţia de o mie de ani?

În locul acesta dispensaţionaliştii pot arăta o dată mai mult, că reproşul, că ei nu ar interpreta Scriptura în contextul ei întreg, nu este justificabil. Este într-adevăr greu să găseşti numai în Apocalipsa 20.1-6 o dovadă pentru o Împărăţie a păcii de o mie de ani. Dar nici un loc din Scriptură nu se interpretează singur: „… ştiind întâi aceasta, că nici o profeţie a Scripturii nu se interpretează singură” (2 Petru 1.20). De aceea orice interpretare a acestor versete trebuie să ţină seama atât de contextul din Apocalipsa cât şi de întreaga Sfânta Scriptura.

Să prezentăm pe scurt contextul faţă de capitolele anterioare din cartea Apocalipsa.

Mulţi comentatori au atras pe drept atenţia că cheia pentru înţelegerea corectă a cărţii Apocalipsa se află în capitolul întâi, da, ea nici nu trebuie căutată, ci stă chiar băgată în uşă: „Scrie deci ce ai văzut şi cele ce sunt şi ceea ce va veni după acestea” (Apocalipsa 1.19). Capitolul 1 ne arată ceea ce Ioan a văzut, capitolele 2 şi 3 descriu ceea ce este[1].

Capitolul 4 începe cu introducerea „După acestea am văzut” (versetul 1); este ceea ce va avea loc, deci partea Apocalipsei care face cunoscut lucrurile viitoare („… ceea ce va fi după acestea”; Apocalipsa 1.19). Lui Ioan i se porunceşte: „Suie-te aici”; el este, ca să zicem aşa, chemat în cer, şi i se oferă prilejul să privească de acolo „scenariul” ultimelor lucruri. Într-adevăr începând cu capitolul 4 Apocalipsa nu descrie evenimentele continuu în ordinea lor cronologică, însă în orice caz ele sunt viitoare. Ea descrie şi judecăţile îngrozitoare, care vor veni asupra pământului. Biserica (Adunarea) se află în momentul acesta deja în cer. Aceasta o confirmă faptul că începând cu capitolul 4 ea nu mai este amintită în cartea Apocalipsa. Pe de altă parte vedem Biserica (Adunarea) în cei 24 de bătrâni dinaintea tronului lui Dumnezeu (Apocalipsa 4.4). Şi din prima epistolă către credincioşii din Tesalonic rezultă, că Biserica va părăsi scena pământului înainte să vină judecăţile: „Pentru că Dumnezeu nu ne-a rânduit [pe noi, Biserica] spre mânie” (1 Tesaloniceni 5.9). Aşa cum Ioan a auzit atunci glasul „Suie-te aici”, tot aşa şi Biserica (Adunarea) va auzi glasul Mântuitorului scurt înainte de judecăţi: „Suie-te aici”, şi atunci noi „vom fi răpiţi în nori … pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna cu Domnul” (1 Tesaloniceni 4.17).

Interesant este că în mod deosebit începând cu capitolul 7 Apocalipsa poartă un caracter foarte iudaic, ceva total neobişnuit în scrierile apostolului Ioan. El vorbeşte aici despre cele 12 seminţii ale lui Israel, care sunt diferenţiate de multele mulţimi de popor şi de martirii din timpul de necaz. În afară de aceasta, în aceste capitole găsim multe elemente simbolice care sunt în concordanţă cu scrierile Vechiului Testament (vezi de exemplu Daniel 7; 9; 12), şi o grupă de 24 de bătrâni în cer: credincioşii înviaţi şi răpiţi, atât din timpul Vechiului Testament cât şi din timpul harului. Credincioşii din Vechiul Testament şi credincioşii din Noul Testament vor fi răpiţi împreună (vezi § 17.8). După răpire misionarii iudei nu vor propovădui „Evanghelia harului” (Faptele Apostolilor 20.24), ci „Evanghelia Împărăţiei” (Matei 24.14). Oamenii, care vor deveni credincioşi în urma acestei propovăduiri, nu sunt creştini şi de aceea ei nu mai au caracter creştin, ci iudaic.

În capitolul 19 vedem nunta Mielului. Aici sunt diferenţiate două grupe de oameni: soţia Mielului şi invitaţii. În § 19.4 şi § 19.5 precum şi în § 20.3 ne ocupăm mai detaliat cu aceste două grupe de persoane.

După nunta Mielului Domnul Isus Se va mai reîntoarce o dată pe pământ (Apocalipsa 19.11 şi versetele următoare), ca să lupte pentru poporul Său Israel. Atunci diavolul va fi legat şi închis pentru o mie de ani în Adânc, „ca să nu mai amăgească naţiunile” (Apocalipsa 20.3). În locul acesta nu se mai relatează în Scriptură ce se va petrece pe pământ în timpul celor o mie de ani, când satan va fi legat. Însă Isaia 24.21-23 descrie foarte detaliat, ce va avea loc în timpul acela: „Şi va fi aşa: în ziua aceea, Domnul va pedepsi oştirea celor de sus, din înalt, şi pe împăraţii pământului, de pe pământ. Şi vor fi strânşi ca adunare a celor întemniţaţi pentru groapă şi vor fi puşi în închisoare şi după multe zile vor fi pedepsiţi. Şi luna va roşi, şi soarele se va ruşina. Pentru că Domnul oştirilor va împărăţi [ca Împărat] pe muntele Sion şi în Ierusalim şi înaintea bătrânilor Săi în glorie.”

Acest loc este o dovadă pentru regulile de bază hermeneutice, că nici un loc din Scriptură nu se interpretează singur pe sine însuşi (compară cu 2 Petru 1.20). Potrivit cu Iuda 6 Dumnezeu „ţine în lanţuri eterne, sub întuneric, pentru judecata zilei celei mari” pe îngerii decăzuţi (vezi şi Luca 8.31 şi 2 Petru 2.4). Când diavolul va fi aruncat în Adânc, „oştirea celor de sus” (îngerii decăzuţi) îl vor aştepta deja acolo sau cel puţin vor merge în acelaşi timp acolo. După semne puternice, care au fost prorocite deja în Matei 24.29, Domnul Isus va veni în putere şi glorie mare şi va domni ca Împărat multe zile pe Muntele Sion şi în Ierusalim. Aceste „multe zile” din Isaia 24.22 corespund celor o mie de ani din Apocalipsa 20. Această perioadă de timp este denumită deseori în cărţile profetice ale Vechiului Testament ca „ziua Domnului”.

În timpul acesta diavolul, aşa cum am spus, va fi legat şi pecetluit în Adânc. De aceea el nu va mai fi în stare să înşele naţiunile şi să inspire frică oamenilor –în contrast total cu astăzi, când el încă inspirând groază „dă târcoale ca un leu care răcneşte, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5.8). În zilele noastre diavolul este încă „stăpânitorul lumii acesteia” (Ioan 12.31; 16.11) şi „dumnezeul lumii acesteia” (2 Corinteni 4.4) şi din când în când se înfăţişează în „chipul unui înger al luminii” (2 Corinteni 11.14) – o dovadă că diavolul, contrar afirmaţiilor unora[2], astăzi încă nu este legat şi încă nu se află în Adânc (vezi în privinţa aceasta şi § 20.2). Potrivit cu epistola către Efeseni diavolul este încă „căpetenia autorităţii văzduhului[3]” (Efeseni 2.2) şi ajutoarele lui, „stăpânitorii lumii întunericului acestuia”, au încă acces în locurile cereşti (Efeseni 6.12).

Ce timp binecuvântat trebuie să fie acesta, când diavolul nu mai are nici o posibilitate să îndeplinească planurile lui rele! Aceasta însă nu este încă valabil pentru timpul de acum, cu toate că diavolul în principiu este deja astăzi un duşman înfrânt.

Unii consideră legarea diavolului deja realizată în timpul actual, deoarece Evanghelia poate fi vestită în toată lumea.[4] Dar această interpretare nu este nicidecum în concordanţă cu versetul 3, unde se spune, „ca să nu mai amăgească naţiunile, până când …” (Apocalipsa 20.3). Dacă aici se ţine seama de multele făgăduinţe de binecuvântare ale profeţiilor din Vechiul Testament, nu este greu ca tocmai acest timp, în care diavolul este legat, să fie rezervat pentru cei o mie de ani ai Împărăţiei păcii. Căci când altcândva să fie un astfel de timp în care să se împlinească făgăduinţele numeroase din scrierile profetice?[5] Potrivit cu Romani 11.29 şi 15.8 ele sunt încă de viitor, şi foarte evident ele nu s-au împlinit încă. Apostolul Ioan nu trebuia să enumere toate aceste făgăduinţe în Apocalipsa 20, căci ele erau demult cunoscute din Vechiul Testament. Ioan nu a avut misiunea să citeze profeţiile cunoscute din Vechiul Testament, ci să reveleze lucruri care până atunci nu erau încă cunoscute: de exemplu faptul că credincioşii vor domni din cer împreună cu Hristos în timpul acestor o mie de ani, şi realitatea unei prime învieri şi a unei a doua înviere şi a unei a doua moarte. Vechiul Testament nu spune nimic despre aceste detalii. Ioan ne arată în ce fel Împărăţia păcii descrisă în Vechiul Testament va putea deveni realitate: prin legarea lui satan.

R. Hardmeier reproşează dispensaţionaliştilor că ei „împestriţează cu o mulţime de profeţii din Vechiul Testament” textul din Apocalipsa 20 şi pun în el „cunoştinţele lor teologice preconcepute”.[6] Însă în locul acesta din cartea Apocalipsa, cum am spus, nu este necesar să se amintească încă o dată profeţiile Vechiului Testament, care erau cunoscute deja de secole, deoarece Ioan s-a referit la împlinirea lor deja începând cu capitolul 7. Să comparăm Apocalipsa 20 cu Daniel 7.9: „Am privit până au fost puse nişte tronuri, şi Cel Bătrân de zile S-a aşezat.” Cine este Acest „Bătrân de zile”? Rămân tronurile goale? În Daniel 7 nu citim cine se va aşeza pe aceste tronuri. Aceasta nu era încă revelat în Vechiul Testament.[7] Ioan ne prezintă pe „Cel Bătrân de zile” din Daniel 7 ca fiind Domnul Isus (compară cu Apocalipsa 1.13,14). Aceasta nu se poate deduce numai din Daniel 7. Tot aşa abia Apocalipsa 20 spune că „Cel Bătrân de zile” nu va sta singur pe tron şi ce grupă de credincioşi va sta pe celelalte tronuri. Evident Ioan nu avea misiunea să repete profeţiile iudaice, ci să descrie împlinirea lor efectivă şi să le completeze.

R. Hardmeier spune:

După înţelegerea dispensaţionalistă a istoriei mântuirii, în Împărăţia de o mie de ani se va relua într-o măsură oarecare timpul Legii. Această aşteptare este în conflict cu aşteptarea de viitor nou-testamentală. În mod deosebit epistola către Evrei învaţă că prin Hristos toată rânduiala serviciului divin al vechiului legământ aparţine trecutului (Evrei 10.9). Cu Hristos Legea cu toate rânduielile ei de viaţă a ajuns la ţelul şi sfârşitul ei (Romani 10.4). Legământul vechi era slab şi fără folos şi a fost irevocabil înlăturat (Evrei 7.18,19). Cum să revină Dumnezeu în Împărăţia de o mie de ani la ceva care este împlinit, vechi şi fără folos?[8]

Ceea ce pentru R. Hardmeier reprezintă o problemă de netrecut, pentru dispensaţionalişti nu este nici o problemă. Căci nici ei nu cred că Dumnezeu în Împărăţia de o mie de ani va reveni la ceva vechi sau că timpul Legii va fi reluat. Legământul „fă aşa şi vei trăi!” (vezi Levitic 18.5) şi-a găsit sfârşitul la cruce şi este, aşa cum Hardmeier corect scrie, „irevocabil înlăturat”. Legea acestui legământ a fost scrisă pe piatră, însă numai pentru că în Împărăţia păcii Legea va fi scrisă pe inimile iudeilor credincioşi (Evrei 8.10), ei vor fi capabili să împlinească Legea.

În Împărăţia de o mie de ani nu este vorba să se revină la ceva vechi sau „ce este întâi” (Evrei 10.9) să fie iarăşi introdus, ci este vorba de un legământ nou. Acest legământ nou îşi are baza într-o jertfă nouă, un Preot nou, un Loc Preasfânt nou. În timp ce Biserica (Adunarea) are deja parte în sens spiritual la „ce este a doua oară” (Evrei 10.9) şi are dreptul să se bucure de binecuvântările noului legământ cu un Preot nou şi un Loc Preasfânt nou, Israel aşteaptă împlinirea literară în Împărăţia de o mie de ani. Aceasta este exprimat acolo în epistola către Evrei, unde se vorbeşte despre „lumea locuită care va veni” (Evrei 2.5), „veacul viitor” (Evrei 6.5), „bunurile viitoare” (Evrei 9.11; 10.1), „lucrurile viitoare” (Evrei 11.20) şi „cetatea viitoare” (Evrei 13.14). (Pentru acest complex de teme vezi şi § 22.15 şi § 22.24.)

20.2   A avut loc deja legarea lui satan? (Apocalipsa 20.2,3)

2 Şi l-a apucat pe balaur, şarpele cel vechi, care este Diavol şi Satan, şi l-a legat pentru o mie de ani, 3 şi l-a aruncat în Adânc, şi a închis şi a pecetluit deasupra lui, ca să nu mai amăgească naţiunile, până când se vor împlini cei o mie de ani; după acestea trebuie să fie dezlegat pentru puţin timp.

Unii sunt adepţii părerii că diavolul a fost deja legat odată cu prima venire a Domnului, aşa că acum ar exista posibilitatea să se propovăduiască Evanghelia şi naţiunilor, fără ca diavolul să aibă posibilitatea să înşele în continuare naţiunile.[9] Această învăţătură nu este sprijinită nici de Scriptură şi nici de experienţă. Realitatea, care se observă zilnic în lume, arată cu totul altfel: este de netăgăduit că se aduce împotrivire propovăduirii Evangheliei, deoarece satan este încă activ. El încă merge de jur împrejur „ca un leu care răcneşte” (1 Petru 5.8) şi încă înşală naţiunile, pentru ca ele să nu vină la credinţa în Hristos.

Încă un aspect este remarcabil şi face ca această interpretare să fie principial imposibilă. În interpretarea Sfintei Scripturi trebuie să se ia în seamă şi simbolica celorlalte locuri din Scriptură care se preocupă cu o temă asemănătoare şi să se compare între ele. Tot aşa de important este şi să nu se piardă din vedere întreg contextul. În legătură cu „legare şi dezlegare” se face referire cu plăcere la locul din Matei 12.29: „Sau cum poate cineva să intre în casa celui tare şi să-i jefuiască bunurile, dacă, nu va lega întâi pe cel tare?” În § 20.1 descriem cheia pentru înţelegerea cărţii Apocalipsa. Să ne amintim şi de faptul că începând cu capitolul 4 al cărţii Apocalipsa Ioan descrie cele care vor veni: drept urmare cu privire la legarea lui satan din Apocalipsa 20.2,3 avem a face cu un eveniment de viitor.[10] „Legarea” din Matei 12.29 a avut loc deja demult. Prin prima venire a Domnului Isus satan a fost legat într-o aşa măsură că acum este posibil să se jefuiască gospodăria „celui tare”.

Contextul cu versetele anterioare (Matei 12.28) arată că în cadrul „gospodăriei”, ce va fi jefuită, este vorba de cei posedaţi de demoni, care sunt eliberaţi de Domnul. Deci legarea însăşi a trebuit să aibă loc mai înainte. Unii văd această legare împlinită atunci când Domnul S-a întrupat. Pentru aceasta nu găsim nici un argument în Scriptură. Jefuirea gospodăriei are mai mult a face cu slujba Domnului. Înainte ca Domnul Isus să înceapă lucrarea Sa publică, El a trebuit să lege pe diavol, pentru ca prin slujirea Lui neobosită să poată jefui gospodăria. Această legare a avut loc în pustie, când Domnul a fost ispitit de satan (Matei 4.1-11; Luca 4.1-13). După ce Domnul a biruit pe satan şi satan „a sfârşit orice ispită” (Luca 4.13), satan a plecat de la El. Dacă se compară Matei 12.29 cu locul paralel din Luca 11.22, se observă că Luca nu foloseşte cuvântul a lega, ci a birui. Dar când a avut Domnul o biruinţă mai mare asupra lui satan înainte de (şi în legătură cu) slujba Sa, decât aici?[11] Dar dacă aceasta trebuie să fie legarea din Apocalipsa 20 şi dezlegarea, aşa cum citim acolo (Apocalipsa 20.3,7), care înseamnă anularea legării, ce este atunci dezlegarea conform acestei interpretări? Chiar dacă în legare am vedea întruparea Domnului, ce ar fi atunci anularea legării (dezlegarea)? Această interpretare nu se poate justifica. Ca urmare a dezlegării din Matei 12, cei care erau stăpâniţi de duhuri au fost eliberaţi; însă efectul legării în Apocalipsa 20 este că satan nu mai înşală naţiunile. Ce au a face între ele aceste două efecte total diferite ale legării?

Dacă legarea lui satan ar începe odată cu întruparea Domnului, atunci, conform acestei interpretări, drept urmare Împărăţia de o mie de ani, oricum ar fi ea înţeleasă, trebuie să fi început deja înainte de răstignire, căci Apocalipsa 20 arată foarte clar, că legarea lui satan caracterizează această Împărăţie de o mie de ani. În afară de aceasta se pune întrebarea, ce legătură trebuie să fie între propovăduirea Evangheliei la naţiuni – dacă ea trebuie să fie urmarea legării – cu slujba Domnului. Nu a spus Domnul, că El ar fi trimis „numai la oile pierdute ale casei lui Israel” (Matei 15.24)?

Însă mai există un cu totul alt aspect, pe care îl trec cu vederea aceia care aduc Apocalipsa 20.2,3 în legătură cu timpul când Domnul era pe pământ: ei pun un accent mare pe legare, însă trec cu vederea că este vorba de mult mai mult decât numai de legare, şi anume de legarea cu un lanţ mare, de aruncarea în Adânc, de încuierea Adâncului cu o cheie şi de pecetluirea Adâncului. Dumnezeu Se foloseşte aici de o vorbire în imagini, ca să exprime expresiv, că activitatea lui satan în timpul Împărăţiei de o mie de ani este total anihilată. Putea El să exprime această realitate mai clar?

Cu ce scop este legat satan în adânc? „… ca să nu mai înşele naţiunile” (versetul 3). Aceasta depăşeşte cu mult mai mult faptul că astăzi există posibilitatea să se predice Evanghelia naţiunilor. Locurile următoare din Scriptură arată clar că în zilele noastre fără îndoială satan este în stare să înşele pe oameni: 2 Corinteni 4.4; 11.15; 2 Timotei 2.26, dar şi epistola lui Iuda, 2 Petru 2 şi Apocalipsa 13.14.

Unii comentatori îşi imaginează lanţul, cu care este legat satan, atât de lung, că el cu ajutorul lui ar putea ieşi din Adânc.[12] Sau ei afirmă, că aici ar fi vorba numai de o îngrădire a activităţii sale[13], ca să ia puterea locurilor din Apocalipsa 20.2,3.

Am văzut că legarea celui tare şi jefuirea gospodăriei în timpul primei veniri a Domnului nu are nimic a face cu legarea din Apocalipsa 20. Însă această legare ne oferă o imagine a ceea ce va fi când legarea lui satan conform cu Apocalipsa 20 va deveni realitate. La prima venire a Domnului satan a trebuit să plece de acolo unde Domnul Isus a venit în slujba Sa. Dar ce va fi odată, când Fiul Omului va începe domnia Sa pe pământ în timpul Împărăţiei de o mie de ani şi satan nu va mai putea fi activ! O singură dată la sfârşitul acestui timp satan va fi dezlegat pentru scurt timp şi i se va oferi ocazia să înşele oamenii, aşa că încă o dată mai mult se va dovedi cât de total stricată este inima omului.[14]

Să rezumăm pe scurt punctele cele mai importante: în epoca actuală satan este legat în aşa fel că este posibil să se jefuiască „gospodăria celui tare”. Da, noi avem voie să-l privim din principiu pe satan ca pe un duşman învins. Cu toate acestea el are astăzi încă putere mare, deoarece el nu a fost încă aruncat în Adânc (Apocalipsa 20.2,3), ci ca şi „căpetenie a autorităţii văzduhului” îşi are încă locul în văzduh şi în locurile cereşti (Efeseni 2.2; 6.12). Căderea lui satan are loc în trepte. La mijlocul ultimei săptămână-an, deci după 3,5 ani, satan va fi aruncat din locurile cereşti pe pământ (Apocalipsa 12.9), când el va aţâţa pe oameni împotriva lui Dumnezeu sub o formă care niciodată nu a fost cunoscută. Abia la începutul Împărăţiei de o mie de ani el va fi aruncat în Adânc şi acolo va fi legat. După o mie de ani el va ajunge în cele din urmă, după ce va fi lăsat liber un timp scurt, în iad.

20.3   Trei grupe în Apocalipsa 20.4-6

4 Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată; şi am văzut sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu; şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor; şi ei au înviat [au fost făcuţi vii] şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani. 5 Ceilalţi morţi n-au înviat până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere. 6 Fericit şi sfânt este cel care are parte de cea dintâi înviere: asupra lor, a doua moarte nu are putere; ci vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani. (Apocalipsa 20.4-6).

În versetul 4 sunt amintite trei grupe diferite de sfinţi:

1.      „Şi am văzut tronuri, şi ei şedeau pe ele şi li s-a dat să facă judecată.”

2.      „…sufletele celor decapitaţi pentru mărturia lui Isus şi pentru Cuvântul lui Dumnezeu.”

3.      „ … şi aceia care nu se închinaseră fiarei, nici chipului ei şi nu primiseră semnul pe fruntea şi pe mâna lor

Prima grupă constă din credincioşii Vechiului Testament şi ai Noului Testament înviaţi şi răpiţi. Ei sunt simbolizaţi începând cu capitolul 4 prin cei 24 de bătrâni. La nunta Mielului ei sunt subîmpărţiţi în „mireasa” (Biserica=Adunarea) şi „invitaţi” (credincioşii din Vechiul Testament), şi mai târziu ei sunt văzuţi ca „oştirile de război, care sunt în cer” (Apocalipsa 19.14).

Tronurile nu sunt, aşa cum cred unii, decoraţii de onoare, ci sunt tronurile judecăţii, aşa cum versetul spune categoric: „… li s-a dat să facă judecată” (versetul 4). Aceste tronuri le vedem şi în Apocalipsa 4.4, unde ele stau în legătură cu tronul lui Dumnezeu, tronul judecăţii.[15] În Apocalipsa 20,4 devine adevărat ce a spus Pavel credincioşilor din Corint: „Sau nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea” (1 Corinteni 6.2).Este remarcabil, că la grupa a doua şi a treia nu citim nimic despre această misiune de a judeca.

Grupa a doua este în mod caracteristic o grupă de martiri. Unii dintre aceşti martiri îi găsim în Apocalipsa 6.9-11 „sub altar”. Cuvântul „suflet” (versetul 9) ne aminteşte de locul acesta. Aceia, care în timpul necazului cel mare au fost „decapitaţi din pricina mărturiei lui Isus şi a Cuvântul lui Dumnezeu” (versetul 4), primesc un trup[16], aşa că ei vor fi în stare să domnească. Desigur şi în prima grupă sunt martiri, dar grupa a doua constă numai din martirii care pe baza mărturiei lor pentru Dumnezeu în timpul de după răpire şi în prima jumătate a celei de-a 70-a săptămână-an au trebui să-şi dea viaţa. În privinţa aceasta trebuie să se ţină seama, că aceşti martiri vor veni la credinţă abia în timpul necazului cel mare, după răpirea credincioşilor, căci altfel şi ei ar fi răpiţi.[17]

Grupa a treia constă din aceia care în timpul celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel nu au cedat ispitelor lui satan şi au fost biruitori asupra fiarei, a domnitorului mondial roman. Ei sunt „biruitorii fiarei” (Apocalipsa 15.2), şi deoarece ei nu se închină fiarei şi nu primesc semnul ei, trebuie să plătească cu viaţa. Şi aceşti sfinţi vin la credinţă abia în timpul necazului cel mare.

Toate cele trei grupe împreună au misiuni preoţeşti şi împărăteşti, căci ei „vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani” (versetul 6). Deci va fi o diferenţă mare între cei care vor domni în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi cei peste care se va domni. Ambii vor savura binecuvântare, dar de natură diferită. Aici cuvântul Domnului va avea împlinirea lui cea mai mare: „Ferice de cei care n-au văzut şi au crezut!” (Ioan 20.29). Toţi aceia care au trăit în timpul lepădării lui Hristos şi au crezut, care, ca să zicem aşa, au trebuit „să înoate împotriva curentului”, vor primi binecuvântarea deosebită, aceea de a avea voie să domnească cu Hristos. Dimpotrivă, aceia care vin la credinţă în timpul Împărăţiei de o mie de ani, când totul se va orienta potrivit voii lui Hristos, fără vreun efort deosebit „vor înota împreună” în râul sfinţeniei. Pentru aceasta ei nu vor fi ridicaţi în această poziţie deosebită, de care vor avea parte ceilalţi credincioşi.

De altfel este remarcabil că toţi sfinţii vor domni aceeaşi durată de timp, şi anume o mie de ani, aşa cum versetul 6 spune categoric. Aceia, care datează începutul Împărăţiei de o mie de ani, aşa cum ea este descrisă aici, cu două mii de ani în urmă, sunt constrânşi să accepte un timp de domnie diferit de lung, deoarece unii oameni s-au născut cu câteva secole înaintea celorlalţi.

20.4   Este vorba de naşterea din nou? (Apocalipsa 20.5)

Ceilalţi morţi n-au înviat [n-au fost făcuţi vii] până când nu s-au împlinit cei o mie de ani. Aceasta este cea dintâi înviere. (Apocalipsa 20.5).

Unii vor să acorde expresiei „şi ei au înviat [au fost făcuţi vii]” din versetul 4 acelaşi înţeles cu naşterea din nou. Însă în versetul 5 se spune: „Ceilalţi morţi n-au înviat [n-au fost făcuţi vii] până când nu s-au împlinit cei o mie de ani.” În mod consecvent ei ar trebui să consimtă că şi aceşti morţi după cei o mie de ani se vor naşte din nou. Ca să scape de această greutate, ei afirmă, că într-adevăr în versetul 4 este vorba de învierea spirituală, însă în versetul 5 este vorba de învierea trupului. Însă prin aceasta interpretează aici Scriptura după plac. Ca să sprijine părerea proprie se citează locuri din Scriptură în care „învierea” este răstălmăcită spiritual în naşterea din nou, ca de exemplu Ioan 5.25-29 şi Efeseni 2.1-6.[18] Însă în Ioan 5.29, unde categoric este vorba de „înviere” (ca şi în Apocalipsa 20.5), este vorba de învierea trupului. Şi în Efeseni 2 prin „înviat împreună” este vorba de legătura noastră cu Hristos în învierea Sa, care ne duce într-un domeniu de viaţă cu totul nou.

20.5   Întâia înviere – o grupă de persoane

După părerea acelora care prin întâia înviere înţeleg un anumit moment, Apocalipsa 20.4-6 ar dovedi că învierea creştinilor credincioşi nu ar putea avea loc înainte de necazul cel mare, deoarece în Apocalipsa 20.5 întâia înviere este amintită direct înainte de începutul Împărăţiei de o mie de ani. Însă aşa cum în viitor nu vor fi două veniri ale Domnului, ci două faze ale uneia şi aceleiaşi veniri, tot aşa nu există mai multe întâi învieri, ci mai multe faze ale întâii învieri. 1 Corinteni 15.23 dovedeşte că sunt cel puţin două faze ale primei învieri, căci (1) Hristos ca „Cel dintâi” a înviat deja, şi (2) după aceea vor învia aceia „care sunt ai lui Hristos, la venirea Lui”. În total sunt mai multe faze diferite în timp ale primei învieri:

1.      Hristos ca cel dintâi rod (1 Corinteni 15.23) cu aproximativ două mii de ani în urmă

2.      credincioşii Vechiului Testament şi cei ai Noului Testament, cei morţi şi cei aflaţi în viaţă la răpire (1 Corinteni 15.23; 1 Tesaloniceni 4.16,17)

3.      cei doi martori în a 1263-a zi a celei de-a doua jumătăţi a celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel (Apocalipsa 11.3-12)

4.      martirii celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel la începutul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20.4).[19]

Prin aceasta prima înviere s-a încheiat. În cazul primei învieri nu este vorba de un anumit moment, ci de o anumită grupă de persoane; şi anume de sfinţii care până la începutul Împărăţiei de o mie de ani vor învia la momente diferite.

Unii consideră că în cazul răpirii este vorba numai de învierea Bisericii şi de aceea credincioşii Vechiului Testament nu ar fi incluşi. Însă învierea nu este caracteristică exclusiv pentru Biserică. Învierea este potrivit cu Luca 14.14 şi Faptele Apostolilor 24.15 învierea „celor drepţi”; din aceştia fac parte şi credincioşii Vechiului Testament (vezi de exemplu Evrei 12.23). Potrivit cu Evrei 11.40 ei nu trebuie „să fie făcuţi desăvârşiţi fără noi”, aceasta înseamnă cu siguranţă că nici noi fără ei. Dacă primei învieri îi aparţin toţi cei drepţi, atunci nu este nici un motiv pentru care credincioşii Vechiului Testament nu trebuie să fie alături la învierea credincioşilor care aparţin Bisericii (Adunării), căci ei sunt la fel de drepţi ca şi aceştia.

Tabela următoare arată diferenţele dintre cele două învieri:

Deci toţi oamenii vor învia (vezi şi Ioan 5.29); se pune însă întrebarea, când vor învia. Cine nu aparţine primei învieri, învierea spre viaţă, înainte de începutul Împărăţiei de o mie de ani, va avea parte o mie de ani mai târziu de învierea morţilor – însă atunci spre judecată şi moartea a doua.

20.6   Ceasul învierii (Ioan 5.24,25,28,29)

24 Adevărat, adevărat vă spun că cine aude cuvântul Meu şi crede în Cel care M-a trimis are viaţă eternă şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă. 25 Adevărat, adevărat vă spun că vine un ceas şi acum este, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi cei care-l vor auzi vor trăi. … 28 Nu vă minunaţi de aceasta, pentru că vine un ceas în care toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui 29 şi vor ieşi: cei care au făcut cele bune, spre învierea vieţii, şi cei care au făcut cele rele, spre învierea judecăţii. (Ioan 5.24,25,28,29).

Pentru aceia care cred într-o înviere generală, Ioan 5.28,29 este un sprijin principal al învăţăturii lor. Ei consideră că învierea tuturor oamenilor ar avea loc simultan şi expresia „vine ceasul” nu ar putea permite o perioadă lungă de timp (de cel puţin o mie de ani), care este între „învierea vieţii” şi „învierea judecăţii”. Însă tocmai contextul versetelor 24-29 arată că interpretarea lor a acestei exprimări este falsă.

Ce înseamnă deci „vine ceasul?” Această expresie o găsim de exemplu în Ioan 4.23. A doua oară se întâlneşte în Ioan 5.25, unde citim despre morţii „care aud glasul Fiului lui Dumnezeu … şi trăiesc”. Acest „ceas” este timpul de har care durează de aproape două mii de ani – timpul în care oamenii care sunt morţi spiritual în „greşeli şi în păcate” sunt aduşi la viaţă spirituală prin glasul Fiului lui Dumnezeu (Efeseni 2.1-3) şi Îl „adoră în duh şi în adevăr” (Ioan 4.23). Şi în versetele 28,29 prin ceas este vorba de o epocă, în care oamenii vor învia trupeşte. Deci aşa cum există o epocă în care oamenii sunt aduşi la viaţă spirituală prin Fiul lui Dumnezeu (versetul 25), tot aşa va fi o epocă în care Fiul lui Dumnezeu va aduce la viaţă trupească pe toţi oamenii, aceasta înseamnă vor fi înviaţi (versetul 29). Această epocă începe cu răpirea, include învierea martirilor celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel şi se termină cu învierea celor nedrepţi după Împărăţia de o mie de ani (Apocalipsa 20.4,5). Ea este ca să zicem aşa o epocă a învierii, care include o înviere spre viaţă precum şi a o înviere spre judecată.

20.7   „Ziua de apoi”

În mod asemănător este şi cu „ziua de apoi” din Ioan 6.39,40,44,54; 11.24; 12.48. Aşa cum „ceasul învierii” nu desemnează un ceas în adevăratul sens al cuvântului, tot aşa „ziua de apoi” – în unele cercuri ea este numită şi „ziua judecăţii de apoi”, „sfârşitul lumii” – nu caracterizează o zi în adevăratul sens al cuvântului de 24 de ore, nici înainte şi nici după cei o mie de ani. Ea nu este sfârşitul lumii, în ale cărei ultime 24 de ore are loc o înviere generală, aşa cum cred mulţi. „Ziua de apoi” este mai degrabă o epocă, care se întinde de la răpire (la care pentru prima dată toţi mântuiţii drepţi vor învia) şi până la judecata dinaintea tronului mare şi alb, când în cele din urmă şi cei nedrepţi vor fi înviaţi. Două versete din evanghelia după Ioan arată clar că nu poate fi vorba de o zi cu 24 de ore: „Ziua de apoi” în Ioan 6.39 începe la răpire („… ci să-l înviez în ziua de apoi”), în timp ce Ioan 12.48 vorbeşte despre Tronul mare şi alb („… acela îl va judeca în ziua de apoi”), când cei nedrepţi vor fi judecaţi.

20.8    „Cea din urmă trâmbiţă”

Unii sunt de părere că nu ar putea avea loc o înviere înainte de necazul cel mare, deoarece potrivit cu 1 Corinteni 15.52 învierea are loc la cea din urmă trâmbiţă. Nu ar mai putea fi o altă trâmbiţă după cea din urmă trâmbiţă. Din aceasta ei deduc că această cea din urmă trâmbiţă nu poate suna înainte de trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11.15, care stă în legătură directă cu arătarea Domnului. Ei cad pradă rătăcirii de a presupune că trâmbiţa (de exemplu în 1 Corinteni 15.52 şi Apocalipsa 11.15) ar fi întotdeauna una şi aceeaşi trâmbiţă şi are întotdeauna acelaşi înţeles.[20]

O comparaţie între Ioan 5.24 cu Ioan 5.28 şi 1 Ioan 2.18 ne arată că „ultim” nu trebuie întotdeauna să însemne „ultim” în sensul absolut al cuvântului. Ceasul din Ioan 5.25 este în 1 Ioan 2.18 identic cu ceasul din urmă. Însă potrivit cu Ioan 5.28 după aceea vine încă un ceas, în care are loc învierea. În sens asemănător şi trâmbiţa a şaptea din Apocalipsa 11 nu este ultima trâmbiţă; cronologic ultima trâmbiţă este trâmbiţa mare din Isaia 27.13 respectiv trâmbiţa îngerului din Matei 24.31, care, după arătarea Domnului, va suna pentru strângerea israeliţilor împrăştiaţi. Dimpotrivă, expresia cea din urmă trâmbiţă din 1 Corinteni 15.52 înseamnă numai că acum a sosit ceasul „plecării” pentru credincioşi. La oştirea romană trâmbiţa suna de trei ori, atunci când trebuiau să pornească: la sunetul primei trâmbiţe se strângeau corturile, la trâmbiţa a doua soldaţii se aliniau pentru marş, şi la sunetul ultimei trâmbiţe se puneau în mişcare.

În funcţie de locul unde se întâlneşte în Scriptură, aceasta înseamnă corespunzător contextului în care stau, trâmbiţele au înţelesuri foarte diferite. Noi putem diferenţia trei grupe de trâmbiţe:

1.      Trâmbiţele în Isaia 27.13 şi Matei 24.31 au a face cu strângerea iudeilor în ţara lor Canaan după arătarea Domnului.

2.      Trâmbiţele în 1 Tesaloniceni 4.16 şi 1 Corinteni 15.52 au a face cu strângerea sfinţilor pentru cer înainte de necazul cel mare.

3.      Cele şapte trâmbiţe din cartea Apocalipsa au în mod deosebit a face cu judecata asupra naţiunilor.

20.9   Trezirea în Daniel 12.1-3

1 Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte. 2 Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern. 3 Şi înţelepţii vor străluci ca strălucirea întinderii cereşti, şi cei care întorc pe cei mulţi spre dreptate, ca stelele, pentru totdeauna şi pentru eternitate. (Daniel 12.1-3).

Întrebare: În legătură cu tema „înviere” este mereu amintit Daniel 12.1-3. Despre ce „înviere” este vorba în aceste versete?

Răspuns: Următoarele fraze dau naştere la unele greutăţi: „Şi, în timpul acela, se va ridica Mihail, căpetenia cea mare, care stă pentru fiii poporului tău; şi va fi un timp de strâmtorare cum n-a fost niciodată de când există o naţiune, până în timpul acela. Şi, în timpul acela, poporul tău va fi salvat, oricine va fi găsit scris în carte. Şi mulţi dintre cei care dorm în ţărâna pământului se vor trezi: unii pentru viaţa eternă şi alţii pentru ruşine, pentru dispreţ etern.” Prima frază este destul de clară; în privinţa aceasta mulţi comentatori sunt de acord, că este vorba de rămăşiţa iudaică, care vor intra din necazul cel mare în Împărăţia de o mie de ani. Dar cine sunt cei mulţi, care „dorm în ţărâna pământului”?

Unii gândesc că aici este vorba de o înviere trupească şi în adevăratul sens al cuvântului şi o leagă cu Ioan 5.28,29.[21] Dar dacă se studiază Daniel 12.1-3 în contextul întregii Sfintei Scripturi, atunci această interpretare este foarte îndoielnică. În Vechiul Testament învierea trebuie înţeleasă simbolic în unele locuri din Biblie, de exemplu în Psalmul 71.20: „Tu, care ne-ai făcut să vedem necazuri multe şi grele, ne vei da din nou viaţa şi ne vei scoate din nou din adâncurile pământului”, sau în Isaia 26.19: „Morţii Tăi vor trăi, trupurile mele moarte se vor ridica. Treziţi-vă şi cântaţi de bucurie, locuitori ai țărânei!” În ambele locuri este aproape aceeaşi expresie ca în Daniel 12.2 („… cei care dorm în ţărâna pământului”). În Ezechiel 37.1-14 este folosită de asemenea o vorbire simbolică; şi aici nu poate fi vorba de o înviere în sensul adevărat al cuvântului, numai dacă se presupune că învierea are loc în etape. Noul Testament descrie primirea lui Israel ca „viaţă dintre morţi” (Romani 11.15). În niciunul din locurile citate nu este vorba de o înviere în sensul adevărat al cuvântului.

Aceste locuri ar trebui să fie suficiente, ca să arate că în Daniel 12.1-3 nu ar trebui să ne gândim la o înviere în sensul adevărat al cuvântului. Aici este vorba mai degrabă de strângerea iudeilor dintre popoare (de aceea expresia „ţărâna pământului”), indiferent dacă ei sunt credincioşi sau necredincioşi. Mântuirea acelora care în Israel constituie rămăşiţa iudaică, a fost descrisă deja în versetul anterior. „Cei aleşi” din Matei 24.31, care vor fi adunaţi din cele „patru vânturi” prin trimiterea îngerilor, sunt aceia din versetul 2, care vor fi treziţi „la viaţa veşnică”. Acest gând este descris şi în Ezechiel 20.34-38: „Şi vă voi scoate dintre popoare şi vă voi aduna din ţările în care aţi fost împrăştiaţi cu mână puternică şi cu braţ întins şi cu furie revărsată; şi vă voi aduce în pustiul popoarelor şi acolo, faţă în faţă, voi intra la judecată cu voi! Cum am intrat la judecată cu părinţii voştri în pustiul ţării Egiptului, aşa voi intra la judecată cu voi, zice Domnul Dumnezeu. «Şi vă voi trece pe sub toiag şi vă voi aduce în legătura legământului. Şi voi curăţa dintre voi pe cei răzvrătiţi şi pe cei care nu-Mi sunt credincioşi; îi voi scoate din ţara în care locuiesc ei temporar, dar nu vor intra pe pământul lui Israel. Şi veţi cunoaşte că Eu sunt Domnul»“.

Toţi israeliţii, care în „timpul sfârşitului” (Daniel 8.17,19; 11.35,40; 12.4,9), pe parcursul necazului cel mare vor veni la credinţă şi vor primi pe Mesia, cu toate că nu se află în Israel, ci sunt încă răspândiţi printre popoare, vor fi adunaţi în Israel şi vor intra în viaţa veşnică. Toţi ceilalţi dintre aceşti israeliţi, unii dintre ei cu siguranţă se vor simţi chemaţi în ţară, dar care nu au primit cu căinţă pe Mesia, vor fi treziţi exclusiv pentru ruşinea veşnică, aceasta înseamnă că prin judecată ei vor fi luaţi de pe pământ şi vor trebui să moară. Ei vor fi într-adevăr conştienţi de identitatea lor naţională, dar nu se aşează cu căinţă de partea lui Mesia.

Un alt motiv pentru care aici nu poate fi vorba de o înviere în adevăratul sens al cuvântului îl vedem în cuvântul „mulţi”: „… şi mulţi din aceia” (versetul 2). Dacă ar fi vorba de învierea trupească aici ar trebui să stea cuvântul „toţi”. Într-adevăr uneori se argumentează că este vorba de „o mulţime mare”, atunci când Daniel foloseşte cuvântul „mulţi”, dar dacă se compară cu alte locuri din cartea Daniel (Daniel 11.34,44; 12.4,10), unde se întâlneşte acelaşi cuvânt, se constată că acolo cuvântul „mulţi” este folosit întotdeauna în sensul de „o mulţime, dar nu toţi”.

Fig. 17 Fazele învierii