Bogăţia uitată: Căile lui Dumnezeu cu Israel: Romani capitolele 9-11

În această parte vrem să ne ocupăm cu diverse capitole din epistolele Noului Testament, care tratează mai îndeaproape temele la care ne-am referit în prim parte a cărţii. Prezentăm aici în mod deosebit învăţătura apostolului Pavel, căruia Domnul Isus i-a dat descoperiri deosebite.

· Ne vom preocupa mai întâi cu o secţiune din epistola către Romani, în care se tratează întrebarea referitoare la poziţia deosebită a iudeilor.

· Vedem apoi în epistola către Galateni legătura pe care o avem cu binecuvântarea lui Avraam.

· În Epistola către Efeseni ajungem la punctul culminant al cărţii noastre şi învăţăm să cunoaştem taina lui Hristos.

· În epistola către Filipeni vedem ce consecinţe practice are chemarea noastră cerească.

· Epistola către Evrei[1] ne prezintă în sfârşit privilegiile deosebite ale chemării cereşti faţă de chemarea pământească a lui Israel.

Capitolele nu trebuie neapărat citite în această ordine. Aceluia care tema este puţin cunoscută, îi recomandăm să înceapă mai întâi cu capitolul despre epistola către Filipeni şi după aceea să continue să citească capitolele despre Coloseni şi Efeseni şi celelalte capitole.

Aspectele doctrinare, care sunt tratate în această parte, nu se adresează numai minţii noastre, ci şi la conştiinţa noastră şi la inima noastră. În afară de aceasta învăţătura biblică sănătoasă are întotdeauna a face cu practica: dacă noi nu diferenţiem anumite lucruri din Scriptură, ci le amestecăm sau le confundăm, aceasta nu va rămâne fără efect asupra comportării şi vieţii noastre în lume şi în poporul lui Dumnezeu.

La o citire superficială a epistolei către Romani s-ar putea crede că apostolul ar fi putut renunţa la aceste capitole. De ce întrerupe el un curs al ideilor şi intercalează o dezbatere referitoare la căile lui Dumnezeu cu poporul Său? El a arătat pe ce cale omul poate fi justificat înaintea lui Dumnezeu (Romani 3.28), şi acum tema ar putea foarte bine să fie continuată, dacă s-ar continua cu capitolul 12. Căci aici el arată ce înseamnă să trăieşti „în Duhul” ca om îndreptăţit, după ce Dumnezeu a îndreptăţit pe păcătos.

Pavel a arătat deja în capitolul trei al epistolei către Romani starea omului înaintea lui Dumnezeu. El a ajuns la concluzia „nu este nici unul drept” (versetul 10), şi: „nu este nici o deosebire, pentru că toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de gloria lui Dumnezeu” (versetul 23). Prin aceasta iudeii şi păgânii au fost puşi pe aceeaşi treaptă, căci se spune categoric: „… nu este nici o deosebire”. Această deosebire nu a existat nici la îndreptăţire, căci „Este Dumnezeu numai al iudeilor? Nu este El şi al naţiunilor? Da, şi al naţiunilor: deoarece, în adevăr, este un singur Dumnezeu care va îndreptăţi circumcizia din credinţă, şi necircumcizia prin credinţă” (versetele 29,30). În capitolul 5 Pavel scrie: „… după cum printr-o singură greşeală a venit judecată către toţi oamenii spre condamnare, tot astfel, printr-o singură dreptate împlinită, consecinţele au fost către toţi oamenii spre o îndreptăţire a vieţii” (versetul 18). Fără nici o deosebire acum era valabil pentru credincioşii dintre iudei şi dintre păgâni: „Deci acum nu este nici o condamnare pentru cei în Hristos Isus” (Romani 8.1) şi fără nici o deosebire „toţi cei care sunt conduşi de Duhul lui Dumnezeu, aceştia sunt fii ai lui Dumnezeu” (Romani 8.14).

Fiecare iudeu va pune acum întrebarea: Cum, nici o diferenţă? Aceasta nu poate fi posibil!? – Ce se întâmplă acum cu Israel? Nu a dat Dumnezeu acestui popor făgăduinţe minunate, chiar necondiţionate? Nu aparţine înfierea special pentru Israel (Romani 9.4)? Era acum „Cuvântul lui Dumnezeu fără putere” (Romani 9.6) şi prin aceasta toate făgăduinţele, dacă izraeliţii favorizaţi vor fi trataţi ca păgânii obişnuiţi şi nu ar mai avea nici un privilegiu? Toate erau ca şi cum s-ar fi pierdut? Mântuirea şi drumul într-acolo ar trebui să fie valabil în aceeaşi măsură atât pentru iudei cât şi pentru păgâni şi la fel şi toate binecuvântările, care erau totuşi mai mult decât aceasta (vezi de exemplu Romani 8.28-39)? Cum putea această învăţătură să fie în concordanţă cu făgăduinţele deosebite, pe care Israel le avea dintotdeauna? Se punea întrebarea nu numai referitoare la îndreptăţirea omului, ci şi dacă Dumnezeu este drept în comportarea Sa faţă de poporul Său Israel.

Pavel introduce în acest loc din epistola către Romani studiul despre căile lui Dumnezeu cu Israel, ca să dovedească, că Israel este într-adevăr poporul ales al vechiului legământ, dar care nu are nici o prioritate faţă de păgâni în ceea ce priveşte îndreptăţirea din partea lui Dumnezeu, şi că Dumnezeu nu va anula nici una din făgăduinţele Sale, ci le va împlini.

Apostolul a prezentat în capitolul 8, că Dumnezeu are un plan cu fiecare om în parte, şi arată acum în capitolele 9-11, că Dumnezeu are un plan deosebit şi cu poporul Său pământesc. În aceste capitole el îndreaptă privirea în mod deosebit spre rolul lui Israel în trecut (Romani 9), în prezent (Romani 10) şi în viitor (Romani 11). La meditarea la căile lui Dumnezeu cu omul, cu creaţia şi cu poporul Israel în mod deosebit, Pavel ajunge la sfârşitul capitolului 11 la adorare.

1 Spun adevărul în Hristos, nu mint, conştiinţa mea mărturisind împreună cu mine în Duhul Sfânt, 2 că am mare întristare şi necurmată durere în inima mea, 3 pentru că aş fi dorit să fiu eu însumi anatema de la Hristos, pentru fraţii mei, rudele mele după carne, 4 care sunt israeliţi, ale cărora sunt: înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea Legii, şi slujba, şi promisiunile, 5 ai cărora sunt părinţii şi din care, după carne, este Hristosul, care este mai presus de toate, Dumnezeu binecuvântat pentru totdeauna! Amin. (Romani 9.1-5).

Aceste versete aparţin celor mai emoţionante versete ale apostolului Pavel. El imploră ceremonios pe ascultătorii lui şi nu spune numai: inima mea este tristă, ci el se referă la adevărul în Hristos şi la faptul că el nu minte şi conştiinţa lui va da chiar mărturie. Duhul Sfânt a lucrat aceasta înlăuntrul lui şi de aceea el nu numai că ar fi trist, ci simte o mare întristare şi o durere necurmată. Ca şi cum acestea nu ar fi suficiente, el mai adaugă, că el a dorit chiar printr-un blestem să fie despărţit de Hristos, numai dacă fraţii lui şi rudele lui după carne s-ar lăsa mântuiţi. Nimeni nu s-ar îndoi de faptul că expunerile care urmează (capitolele 9-11) nu ar fi importante pentru apostol.

În aceste versete de introducere apostolul accentuează că exclusiv Israelului textual „sunt: înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea Legii, şi slujba, şi promisiunile, ai cărora sunt părinţii” (versetele 4.5). Aceste promisiuni nu sau schimbat din cauză că Evanghelia a fost vestită acum tuturor oamenilor fără deosebire, fără să se ţină seama de descendenţa lor. Înfierea, şi gloria, şi legămintele, şi darea Legii, şi slujba, şi promisiunile nicidecum nu au fost transferate la naţiuni sau la Adunarea (Biserica) lui Dumnezeu. Nu, aceste lucruri erau exclusiv partea israeliţilor. De asemenea şi binecuvântarea cea mai mare din toate binecuvântările – şi anume „… din care, după carne, este Hristosul” – nu mai putea fi luată poporului Israel.

Aceste binecuvântări sunt tipic iudaic şi au fost promise lui Israel şi pentru viitor. Ele nu trebuie confundate cu binecuvântările creştine:

1. Înfierea: prin aceasta nu este vorba de „Duhul înfierii”, pe care L-au primit creştinii credincioşi şi prin care ei strigă „Ava, Tată” (Romani 8.15). Aici este vorba mai degrabă de o înfiere naţională. Israel era cel întâi-născut (Exod 4.22). Această poziţie o va ocupa Israel cândva sub noul legământ (vezi § 15), când Hristos va fi Cap al tuturor naţiunilor.

2. Gloria: Aceasta include şehina (= stâlpul de nor al gloriei lui Dumnezeu) sau corespunde probabil direct acesteia. Şehina a locuit între heruvimi pe capacul chivotului legământului în mijlocul lui Israel (Levitic 16.2; 1 Samuel 4.4), însă apoi s-a reîntors din locul acela în cer. Aceeaşi carte, care relatează despre plecarea şehinei (Ezechiel capitolele 9-11) promite şi reîntoarcerea ei (Ezechiel 43.1-5; 44.4). Ezechiel 43.3 leagă categoric între ele aceste două viziuni.

Unii creştini, care interpretează Biblia mai degrabă alegoric decât textual, văd împlinirea acestei promisiuni deja în venirea Duhului Sfânt la Rusalii şi în faptul că El locuieşte în credincioşi, care sunt templul lui Dumnezeu (1 Corinteni 3.16). Însă venirea Duhului Sfânt nu era o reîntoarcere în sensul propriu-zis, căci atunci ar fi trebuit ca mai întâi Duhul sau în orice caz gloria Domnului să fi părăsit cândva templul lui Dumnezeu, Adunarea (Biserica). Din acest motiv nu poate fi vorba de o împlinire a promisiunii.

Alţii vor şehina, care în Ezechiel părăseşte Ierusalimul pământesc, s-o lase să se reîntoarcă într-un „Ierusalim spiritual”. Însă ţinând seama în mod deosebit de Ezechiel 43.7-11 nu poate fi vorba despre o asemenea „întoarcere”: „Şi casa lui Israel nu va mai întina Numele Meu cel sfânt.” Aici întoarcerea gloriei este legată cu faptul că Israel nu va mai face acea grozăvie care a pricinuit plecarea gloriei. Abia restaurarea tocmai a poporului care a lepădat pe Mesia al lui, şi tocmai în locul unde Dumnezeu a fost dezonorat aşa de mult, există premisa pentru reîntoarcerea şehinei. Reîntoarcerea gloriei Domnului nu s-a împlinit cu venirea Duhului Sfânt în Faptele Apostolilor 2; aceasta va avea loc abia atunci când Hristos va veni în glorie pe pământ.

3. Legămintele: Există atât legăminte necondiţionate (legământul cu Avraam, cu David şi noul legământ) precum şi legăminte de care sunt legate condiţii, precum ar fi legământul mozaic. Ieremia 31.31-34 arată clar că legământul nou este valabil în viitor pentru casa lui Iuda şi casa lui Israel; Evrei 8.8-10 şi 10.16,17 confirmă aceasta. Naţiunile dimpotrivă conform cu Efeseni 2.12 niciodată nu au fost destinatarii legămintelor făgăduinţei. Chiar dacă noi creştinii credincioşi de astăzi savurăm binecuvântări ale noului legământ, Scriptura însă nu spune niciunde că noul legământ a fost încheiat cu Adunarea (Biserica) (vezi § 15).

4. Legea: Legea nu a fost dată lui Adam[2], ci lui Israel (Ioan 1.17). Cândva această Lege va fi scrisă pe inimile lor (Evrei 8.10): când Hristos va fi instaurat domnia Sa în poporul Său Israel. În inimile creştinilor credincioşi nu va fi scrisă nici o lege, ci Hristos va fi scris (2 Corinteni 3.3).

5. Slujba: Prin aceasta este vorba de întreaga slujbă preoţească, care a fost dată poporului Israel, ca să rânduiască apropierea lor de Dumnezeu. Şi Templul din Împărăţia de o mie de ani va avea o slujbă (vezi Ezechiel 40-48). Însă această slujbă va fi altfel decât slujba aaronică de odinioară; preoţia va fi exercitată după rânduiala lui Melhisedec, o preoţie, care se întemeiază pe jertfa lui Isus Hristos, adusă o singură dată pentru totdeauna.[3] Aceasta va acorda jertfelor aduse acolo sensul şi valoarea ca jertfe de aducere aminte (vezi § 22.15). Pentru noi creştinii credincioşi dimpotrivă, slujba noastră de jertfitori este o slujbă de adorare (1 Petru 2.5; Evrei 13.15), care are loc în Sfânta Sfintelor cerească după o rânduială preoţească cerească, acolo, unde Hristos este acum ca „Slujitor al Locului Preasfânt” (Evrei 8.2) şi intonează cântarea spre onoarea lui Dumnezeu (Evrei 2.12).

6. Făgăduinţele: Şi făgăduinţele aparţin lui Israel şi nu Adunării (Bisericii). „Ca să confirme promisiunile părinţilor (aceasta înseamnă Israel)” (Romani 15.8), era un motiv pentru venirea Domnului Isus. Aceste promisiunii merg înapoi până la Avraam şi vor fi împlinite cândva în Împărăţia de o mie de ani; făgăduinţa pentru creştinii credincioşi merge dimpotrivă înapoi până în veşnicie „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4; 2 Timotei 1.9; Tit 1.2).

7. Părinţii: Părinţii (Avraam, Isaak, Iacov) aparţin „neamurilor după carne”, pe care le avea Pavel. „Din pricina părinţilor” poporul rămâne „iubit” (Romani 11.28). Creştinul credincios nu are o astfel de genealogie. Însă despre el se spune: „… asemenea Celui ceresc, aşa sunt şi cei cereşti” (1 Corinteni 15.48). Creştinul credincios este din Omul al doilea, din Hristos.

Este important să se ţină seama că aceste binecuvântări aparţin poporului Israel. Această realitate devine clar şi din schimbarea pe care o găsim în versetul 5, căci Pavel scrie acolo: „… ai cărora sunt părinţii” (versetul 5), acum însă nu continuă „… ai cărora este Hristos”. Fără îndoială, Hristos era „după carne” din Israel, deoarece El era născut din Maria, şi Evanghelia este valabilă „mai întâi iudeului”. Dar nicidecum din cauza aceasta Hristos „aparţine” numai lui Israel, ci „cât şi grecului” (Romani 1.16.)

Ca iudeu, Hristos era în chip desăvârşit Om. Dar înainte de toate El este şi Dumnezeu, preamărit în eternitate. La aceasta ni se îndreaptă imediat atenţia în versetul următor (Romani 9.5), pentru ca noi privind umanitatea Domnului să nu trecem cu vederea şi să uităm Dumnezeirea Lui – în mod deosebit în legătură cu suveranitatea lui Dumnezeu din acest capitol -, că noi avem a face cu un Hristos, care este mai presus de toate.

6 Totuşi, aceasta nu este ca şi cum Cuvântul lui Dumnezeu a fost fără putere; pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel; 7 nici nu sunt toţi copii, pentru că sunt sămânţa lui Avraam; ci: „În Isaac ţi se va numi sămânţa“. 8 Adică nu copiii cărnii sunt copii ai lui Dumnezeu, ci copiii promisiunii sunt socotiţi ca sămânţă. 9 Pentru că acesta este cuvânt de promisiune: „Pe vremea aceasta voi veni şi Sara va avea un fiu“. 10 Şi nu numai atât, ci şi Rebecăi, fiind însărcinată de la unul singur, de la Isaac, tatăl nostru, 11 copiii, în adevăr, nefiind încă născuţi şi nefăcând ceva bine sau rău (ca planul lui Dumnezeu, potrivit alegerii, să rămână nu din fapte, ci de la Cel care cheamă), 12 i s-a spus: „Cel mai mare va fi rob celui mai mic“; 13 după cum este scris: „Pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urât“. (Romani 9.6-13)

Apostolul Pavel întâmpină pe criticii lui, prin aceea că el însuşi pune întrebarea, dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi devenit fără putere. Această întrebare trebuia să vină imediat în mintea fiecărui israelit, căci el ştia despre promisiunile nespus de măreţe. Dar cum să se împlinească ele, dacă poporul în majoritatea lui a lepădat pe Mesia şi acum toţi israeliţii erau la fel de pierduţi ca şi păgânii? Apostolul se preocupă cu această întrebare, prin aceea că deschide Vechiul Testament şi dă răspuns ascultătorilor lui chiar din Cuvântul lui Dumnezeu. Prin naşterea naturală şi prin circumcizie se aparţine într-adevăr în exterior poporului Israel, însă aceasta nu spunea nimic despre credinţa şi dăruirea fiecărui israelit în parte faţă de Dumnezeu. În marea mulţime a Israelului neconvertit era însă totdeauna o rămăşiţă credincioasă, adevărată: adevăratul Israel. Deci mulţi israeliţi nici nu aparţineau Israelului adevărat, care putea să-şi revendice promisiunile de binecuvântare.

Şi Ismael ar fi putut spera la dreptul la binecuvântarea lui Avraam, deoarece el era un urmaş al lui Avraam, şi Esau credea, ca întâi născut al lui Isaac să aibă chiar drepturi deosebite la binecuvântare. Dar aceasta nu era nicidecum aşa. Dacă numai naşterea producea apartenenţa la adevăraţii copii ai lui Avraam, atunci şi Ismael şi Esau trebuiau socotiţi în rândul copiilor promisiunii. Însă aşa cum Isaac prin promisiune a primit întâietatea faţă de Ismael, tot aşa Iacov a primit întâietatea prin alegere faţă de Esau. Adevăratului Israel îi aparţin numai aceia care aparţin acestuia nu numai pe baza naşterii naturale şi care au avut parte numai de circumcizia exterioară, ci şi de circumcizia inimii (Romani 2.29). Prin aceasta devine vizibilă alegerea lor.

Tot aşa a fost şi în zilele apostolilor: fiecare israelit din mulţimea poporului neconvertit, care se pocăia şi se declara de partea lui Mesia şi vedea în El pe Salvatorul trimis de Dumnezeu, aparţinea oştirii alese, Israelului adevărat, rămăşiţei iudaice. În aceşti iudei s-au împlinit deja unele promisiuni prin venirea lui Hristos în lumea aceasta.[4] Împlinirea multor alte promisiuni neîmplinite (vezi § 2.1) a fost amânată pentru mai târziu – când „tot Israelul va fi mântuit” (Romani 11.26). Iudeii care cred în Hristos sunt ramurile rămase în măslin şi care nu au fost rupte (compară cu Romani 11.17a). Ei se află acum în Adunare (Biserică), şi Dumnezeu recunoaşte în ei pe rămăşiţa credincioasă a lui Israel, „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5). În Adunare (Biserică) într-adevăr iudeii care cred în Hristos şi păgânii au fost aduşi împreună „într-un singur om nou” (Efeseni 2.15) şi principial stau la aceeaşi înălţime a ochilor, însă Israelul adevărat, „Israelul lui Dumnezeu” (Galateni 6.16), este o grupă deosebită de creştini din cadrul Adunării lui Dumnezeu (vezi § 22.12; figura 5): ei constau din iudeii care cred în Hristos şi au fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt; prin aceasta ei aparţin deci totodată trupului lui Hristos (Adunării = Bisericii) precum şi Israelului adevărat, respectiv Israelului lui Dumnezeu.[5]

Versetele 6-8 vorbesc într-adevăr despre adevăraţii israeliţi, însă vrem să observăm că nu toate promisiunile Vechiului Testament date lor s-au împlinit. După convingerea unor comentatori binecuvântarea acestei rămăşiţe a fost dată adevăraţilor israeliţi. Dar ce este atunci cu promisiunile din Isaia 2.2-4; Zaharia 8.23 sau Deuteronom 28.13, unde israeliţilor le este promisă o poziţie de frunte faţă de celelalte naţiuni? Aceste promisiuni îşi aşteaptă încă împlinirea, „pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29).

Unii comentatori ai Bibliei[6] vor să vadă în Israelul adevărat pe toţi credincioşii tuturor timpurilor; prin urmare şi credincioşii dintre naţiuni ar aparţine Israelului adevărat. În acest caz Pavel ar folosi cuvântul „Israel” foarte samavolnic. Însă în această secţiune este vorba că nu toţi aceia care erau israeliţi prin descendenţă aparţineau şi israeliţilor adevăraţi, ci numai aceia care erau aleşi. Din afirmaţia din versetul 6: „… nu toţi cei din Israel sunt Israel” aceşti comentatori fac aproape contrariul: „… şi mulţi alţii din afara lui Israel sunt Israel.” Această afirmaţie nu se poate găsi niciunde în Scriptură. În epistola către Romani totdeauna este vorba de Israelul textual, şi nu de un Israel „spiritual”, Biserica, atunci când se vorbeşte despre Israel (Romani 9.27; 11.5; 11.25 şi versetele următoare). Pavel diferenţiază totdeauna aceste două grupe.

În exemplul cu Isaac şi Ismael (versetele 6-9) Pavel dovedeşte că descendenţa naturală din Avraam nu este baza pentru binecuvântare. Într-adevăr Ismael descindea din Avraam şi era chiar întâiul său născut, dar el nu era un copil al promisiunii. Prin aceasta s-a arătat clar iudeilor: tu nu te poţi baza pe faptul că tu numai prin faptul că descinzi din Avraam ai anumite privilegii faţă de naţiuni. Căci în suveranitatea Sa Dumnezeu dă promisiunile Lui aşa cum vrea El şi cui vrea El.

Cu privire la Ismael un iudeu ar fi putut replica: da, dar Isaac şi Ismael aveau mame diferite, şi mama lui Ismael era chiar o roabă. Probabil în aceasta constă diferenţa? – Din cauza aceasta apostolul dă un alt exemplu: Iacov şi Esau erau amândoi fii ai aceluiaşi tată şi ai aceleiaşi mame (Rebeca). Prin aceasta şi argumentul acesta cade.

În exemplul cu Iacov şi Esau se adaugă în mod deosebit principiul alegerii. Este alegerea suverană a lui Dumnezeu, independentă de timp („… nefiind încă născuţi”; versetul 11) şi de comportare („… nefăcând ceva bine sau rău … nu din fapte, ci de la Cel care cheamă”; versetele 11 şi 12). Este o alegere mai dinainte, total independentă de comportarea şi atitudinea de mai târziu a celor aleşi.[7] Suveranitatea alegerii se arată în mod deosebit în aceea, că Iacov şi Esau erau gemeni. Dacă deci părintele lor Iacov a fost binecuvântat numai pe baza alegerii suverane, atunci pe ce bază israeliţii voiau să clădească privilegiul lor faţă de naţiuni?

14 Deci ce vom spune? Este nedreptate la Dumnezeu? Nicidecum! 15 Pentru că El spune lui Moise: „Mă voi îndura de cine Mă îndur; şi voi avea milă de cine am milă“. 16 Aşadar, nu este de la cine vrea, nici de la cine aleargă, ci de la Dumnezeu, care Se îndură. 17 Pentru că Scriptura spune lui Faraon: „Tocmai pentru aceasta te-am ridicat, ca să arăt în tine puterea Mea şi pentru ca Numele Meu să fie vestit pe tot pământul“. 18 Astfel deci, El Se îndură de cine vrea şi împietreşte pe cine vrea. (Romani 9.14-18)

Dacă un israelit medita la starea de lucruri, el putea pune întrebarea: Nu este Dumnezeu nedrept? Naţiunile nu au căutat pe Dumnezeu şi au fost îndreptăţite, în timp ce mulţimea poporului Israel a mers în pierzare?

Apostolul aminteşte cititorilor de două întâmplări din Vechiul Testament. Pavel arată că israeliţii nu numai pe baza descendenţei, ci şi pe baza ascultării nu aveau nici un drept la promisiunile lui Dumnezeu. El argumentează cu întâmplarea când poporul a încălcat deja primele două porunci înainte ca Moise să se fi întors de pe muntele Sinai cu tablele Legii. Nu a pierdut poporul totul din cauza lui însuşi? Nu voia Dumnezeu să nimicească poporul? Şi nu a exercitat Dumnezeu îndurare pe baza mijlocirii lui Moise? Nu a cruţat Dumnezeu poporul, cu toate că ei nu au meritat? Israeliţii ar fi trebuit să-şi amintească de propria lor istorie, şi atunci ar putea recunoaşte repede că la Dumnezeu nu se găseşte nedreptate, ci har nemeritat.

Suveranitatea lui Dumnezeu, de a binecuvânta şi naţiunile, nu era pe placul lor. Însă tocmai acestui har suveran al lui Dumnezeu datorau israeliţii faptul că ei existau încă ca popor. Ei ar trebui mai degrabă să laude harul lui Dumnezeu, care i-a ocrotit, respectiv a ocrotit naţiunea lor de dreapta judecată şi pe care Dumnezeu voia acum să-l manifeste şi faţă de naţiuni. Nu depindea de voinţa omului – „cine vrea” -, căci omul în carne nu are voinţă morală liberă, cu care el poate sluji lui Dumnezeu; şi nu depindea nici de toate eforturile – „cine aleargă”, căci toate eforturile sub Lege erau nefolositoare; da, înainte chiar ca israeliţii să fi început corect, ei au încălcat deja Legea (viţelul de aur)! Aceasta devine clar în exemplul ales de Pavel. Legea a fost dată omului ca să dovedească că oricât efort ar depune el, nu va fi capabil să împlinească Legea, şi din cauza aceasta avea nevoie de un Salvator.

În exemplul cu faraon s-a văzut că judecata dreaptă, şi anume judecata împietririi, nu va întârzia să vină, dacă harul şi răbdarea lui Dumnezeu erau călcate în picioare şi mărturia Lui era respinsă. Înainte[8] ca Dumnezeu să împietrească în cele din urmă inima lui faraon, faraon însuşi şi-a împietrit mai înainte inima şi nu a vrut să accepte cererea de a lăsa poporul Israel să plece (Exod capitolele 7-11). Judecata lui Dumnezeu asupra lui faraon era dreaptă, căci acesta s-a răzvrătit cu mândrie împotriva lui Dumnezeu (Exod 5.2). De aceea Dumnezeu l-a făcut un exemplu pentru toate timpurile, de felul cum mânia Lui poate lovi pe un om, care în păcatul lui se ridică chiar şi peste Dumnezeu şi se face insensibil pentru harul şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu l-a adus pe faraon în această stare, ci faraon s-a adus singur, prin aceea că mai înainte el s-a împietrit.

Să reţinem în locul acesta, că aceste secţiuni arată direcţia de argumentare: mai înainte a fost vorba de întrebarea, dacă Cuvântul lui Dumnezeu ar fi fără valoare, şi acum, dacă Dumnezeu ar fi nedrept. Şi mereu constatăm: totul depinde exclusiv de harul suveran al lui Dumnezeu.

19 Atunci îmi vei zice: „De ce mai găseşte vină? Pentru că cine rezistă voii Sale?“ 20 Dar, mai degrabă, cine eşti tu, omule, care răspunzi împotriva lui Dumnezeu? Va spune lucrul întocmit Celui care l-a întocmit: „Pentru ce m-ai făcut astfel?“ 21 Sau nu are olarul autoritate asupra lutului, să facă din aceeaşi frământătură un vas spre onoare şi altul spre dezonoare? 22 Şi ce să spunem dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a îngăduit cu multă îndelungă-răbdare nişte vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere; 23 – şi ca să descopere bogăţiile gloriei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise dinainte pentru glorie (Romani 9.19-23).

Şi aceste versete aparţin expunerii de dovezi a lui Pavel, că la Dumnezeu nu este nici o nedreptate (Romani 9.14). Este umilitor, că omul în aroganţa lui a putut pune o astfel de întrebare; însă Duhul lui Dumnezeu Se coboară şi răspunde la această întrebare. Dumnezeu nu era nedrept – aceasta a arătat clar Pavel prin exemplele referitoare la Moise şi faraon. Dar el a adus şi alte argumente: de exemplu suveranitatea lui Dumnezeu ca Creator. El atribuie cititorului locul care i se cuvine. Acum este vorba mai mult decât numai de Israel: este vorba de fiecare creatură, de fiecare om. Pavel ne aminteşte că noi suntem numai creaturi – lut în mâinile olarului. Deoarece Dumnezeu este Dumnezeu, El avea tot dreptul să binecuvânteze naţiunile. El nu trebuia să ceară permisiunea din partea poporului Său, şi El nu este dator să dea socoteală nimănui despre ceea ce face. Dumnezeu este pe deplin suveran în acţiunile Sale.

22 Şi ce să spunem dacă Dumnezeu, voind să-Şi arate mânia şi să-Şi descopere puterea, a îngăduit cu multă îndelungă-răbdare nişte vase ale mâniei, pregătite pentru distrugere; 23 – şi ca să descopere bogăţiile gloriei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise dinainte pentru glorie (Romani 9.22,23)

Chiar dacă nu aparţine direct temei acestei cărţi, dorim totuşi, deoarece este un punct important în interpretarea capitolului 9 din epistola către Romani, să ne ocupăm pe scurt cu întrebarea pe care şi-o pun unii la citirea acestor versete: Alege Dumnezeu mai dinainte oameni pentru pierzare? Această învăţătură a pricinuit deja mari necazuri unor copii ai lui Dumnezeu, deoarece credeau că nu ar aparţine celor aleşi, ci vor trebui să meargă la pierzare. Adepţii acestei învăţături se referă la versetele de mai sus.

În aceste versete nu avem voie să trecem cu vederea diferenţa decisivă între „vase ale mâniei” şi „vase ale îndurării”. Despre „vase ale mâniei” nu se spune că ele au fost rânduite mai dinainte spre pierzare, ci că ele sunt „îngăduite cu multă îndelungă-răbdare” (versetul 22), „încât să fie fără scuză” (Romani 1.20). Despre „vase ale îndurării” dimpotrivă se spune, că Dumnezeu „le pregătise dinainte pentru glorie” (versetul 23). Că aceste „vase ale mâniei sunt pregătite pentru distrugere” nu înseamnă că Dumnezeu este Cel care mai dinainte le-a destinat pentru aceasta. În mod trist unii creştini sunt adepţii învăţăturii îngrozitoare că Dumnezeu a ales oameni pentru pierzare.[9]

Expresia „pregătit pentru distrugere” descrie dimpotrivă, în ce stare Dumnezeu îi găseşte pe aceşti oameni. Aceste „vase” s-au adus singure în această stare prin neascultarea lor şi prin păcatul lor (prin aceea că, de exemplu ca faraon, s-au împietrit singure) şi prin aceasta au atras în mod drept asupra lor mânia lui Dumnezeu şi judecata. Dumnezeu nu a ales nici un om mai dinainte pentru pierzare. Prin aceasta Dumnezeu ar fi făcut iniţiatorul răului. Contrar altor afirmaţii noi nu citim în Scriptură nimic despre faptul că aceste vase pregătite pentru pierzare ar contribui în cele din urmă de asemenea la glorificarea lui Dumnezeu. Aceasta se spune categoric numai despre vasele îndurării (versetul 23).

Predestinarea înseamnă că Dumnezeu deja în veşnicia dinainte de timp a ales anumiţi oameni să primească binecuvântări foarte deosebite, iar pe alţii nu i-a ales. Concluzia inversă a unora, că aceşti ceilalţi oameni au fost rânduiţi mai dinainte de Dumnezeu pentru iad arată numai că ei nu înţeleg natura predestinării. Dacă în lume nu ar fi venit căderea în păcat, niciodată vreun om nu ar ajunge în iad, care potrivit afirmaţiei Scripturii „a fost pregătit pentru diavol şi îngerii lui” (Matei 25.41). Însă aceasta nu ar fi schimbat nimic din faptul că Dumnezeu a ales anumiţi oameni să primească mai mult decât alţii toate binecuvântările cereşti. Însă Scriptura nu învaţă în nici un loc, că anumiţi oameni ar fi aleşi (predestinaţi) de Dumnezeu pentru iad. Dacă cu toate acestea oamenii ajung în iad, aceasta este exclusiv urmarea propriilor lor păcate şi a perseverării lor în păcat şi nu pentru că Dumnezeu i-ar fi ocolit cu mântuirea.

Destinarea iniţială a omului este pentru pământ (vezi de exemplu Geneza 1), nici cerul şi nici iadul. Dacă omul nu ar fi păcătuit, el ar fi trăit veşnic pe pământ şi nu în cer. Mulţi oameni, care nu au fost aleşi înainte de întemeierea lumii, vor trăi cândva veşnic pe pământ! Toţi cei care au fost salvaţi de păcatele lor şi nu au fost aleşi din veşnicie, „înainte de întemeierea lumii” (Efeseni 1.4) (de exemplu credincioşii din timpul Împărăţiei de o mie de ani[10]) vor trăi în veşnicie pe pământul nou, curăţit, şi nu în cer (Apocalipsa 21.3). Alături de aceştia Dumnezeu a ales o anumită grupă (mădularele Bisericii), ca să primească toate binecuvântările cereşti şi să locuiască veşnic la El în cer – ei sunt „cortul lui Dumnezeu” la toţi ceilalţi oameni mântuiţi (Apocalipsa 21.3). Toţi ceilalţi – a treia grupă de oameni – nu au fost lepădaţi dinainte şi nu au fost destinaţi dinainte pentru iad. Însă din cauza vrăjmăşiei lor faţă de Dumnezeu ei nu vor obţine destinarea iniţială a omului, să locuiască binecuvântaţi veşnic pe pământ (Geneza 1.28; Geneza 2.9; compară dimpotrivă Geneza 2.17). Ei vor merge în locul care iniţial a fost destinat numai pentru diavol şi îngerii lui (Matei 25.41; Apocalipsa 20.15). Fără alegere toţi oamenii ar fi veşnic pierduţi. Alegerea nu este un obstacol, ci un ajutor pentru mântuirea omului.

… 24 pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni? 25 După cum spune şi în Osea: „Pe «Nu-i poporul Meu» îl voi numi «Popor al Meu»; şi pe «Nu e preaiubită», «Preaiubită». 26 Şi va fi: În locul unde li s-a spus: «Voi nu sunteţi poporul Meu», acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu“. 27 Iar Isaia strigă despre Israel: „Chiar dacă numărul fiilor lui Israel ar fi ca nisipul mării, rămăşiţa va fi mântuită. 28 Pentru că El duce cuvântul la bun sfârşit şi îl grăbeşte în dreptate, deoarece Domnul va împlini în grabă cuvântul pe pământ“. 29 Şi, după cum a spus Isaia mai înainte: „Dacă nu ne-ar fi lăsat Domnul oştirilor o sămânţă, am fi ajuns ca Sodoma şi ne-am fi asemănat cu Gomora“. (Romani 9.24-29)

Aceste citate din Vechiul Testament au pricinuit deja multă neînţelegere, mai ales din cauză că deseori se ţine puţin seama de context. Pavel răspunde la întrebarea, dacă ar fi nedreptate la Dumnezeu, din cauză că El a binecuvântat pe cei dintre naţiuni şi le-a dăruit o îndreptăţire, pe care Israel a căutat-o mulţi ani, însă într-un loc fals (vezi Romani 9.30-33). Apostolul a citat din Lege (cele cinci cărţi ale lui Moise); acum el continuă cu expunerea de dovezi, prin aceea că el citează atât un profet mare, cât şi unul mic (Isaia şi Osea). Cu Legea şi cu profeţii el a redat deci ca mărturie toată baza credinţei iudaice.

Cu citatul din capitolul al doilea al cărţii Osea apostolul Pavel aminteşte fraţilor lui iudei de trecutul lor şi se referă la viitor. Osea vorbeşte în mesajul lui despre faptul că Dumnezeu va privi cândva poporul ca „nu sunteţi poporul Meu”. Israel se afla tocmai în această situaţie (şi se mai află şi astăzi încă). Istoria lor proprie şi situaţia lor actuală le-a dovedit deci corectitudinea mesajului profetic. Însă Osea rosteşte o promisiune măreaţă a lui Dumnezeu: după multe zile trebuia să vină timpul când Dumnezeu va reprimi poporul iarăşi ca „popor al Meu” – un act al harului suveran. Şi tocmai în aceasta apostolul vede paralela: căci dacă naţiunile dintotdeauna au putut fi numite „nu sunt popor al Meu”, ele au ajuns acum sub graţiere şi pot fi numite „popor al Meu”. El argumentează: Dacă chiar lor, iudeilor, li s-a făcut parte de har, ca prin pocăinţă şi întoarcere să devină iarăşi „popor al Meu”, de ce Dumnezeu ar fi nedrept, dacă El ar dovedi acelaşi har naţiunilor?

Aici nu este vorba de întrebarea, dacă promisiunea din Osea este văzută de Pavel ca fiind împlinită în Adunare (Biserică), aşa cum consideră unii comentatori.[11] Dimpotrivă: Pavel face mereu clar în capitolul acesta, că Israel este dependent numai de harul suveran al lui Dumnezeu – atât în ceea ce priveşte pe părinţi cât şi cu privire la ascultarea lor în trecut şi viitorul lor potrivit promisiunilor profetice. Alături stă apoi totdeauna gândul: De ce vă necăjiţi de harul suveran al lui Dumnezeu pentru naţiuni? Voi înşivă sunteţi dependenţi exclusiv de har. – Citatul din cartea Osea este la fel de puţin împlinit în Biserică ca şi toate celelalte exemple din istoria lui Israel prezentate în acest capitol.

De asemenea şi din versetul 26 nu rezultă neapărat că aici este vorba de Biserică, chiar dacă expresia „fii ai Dumnezeului celui viu” ar promova gândul acesta la unii. Înfierea lui Israel nu este ceea ce noi, care am primit „Duhul înfierii” (Romani 8.15), avem voie să savurăm astăzi (vezi în § 8.2.1 expunerea cu privire la versetul 4). Mai degrabă în cazul lui Israel este vorba de o înfiere naţională. Ea se referă la întreg poporul. Însă în privinţa aceasta nu vrem să pierdem din vedere paralela cu naţiunile (versetul 24) şi ne bucurăm că noi ca „vase ale îndurării” (versetul 23) în timpul de acum avem parte de binecuvântare într-o măsură mult mai profundă decât credincioşii din celelalte epoci: noi avem voie să ne adresăm lui Dumnezeu în același fel ca și singurul Fiu (Romani 8.15) şi noi ca şi copii ai lui Dumnezeu am fost „făcuţi plăcuţi” în El (Efeseni 1.6). Duhul Sfânt l-a călăuzit pe Osea, atunci când a scris, în aşa fel, că o aplicare la naţiuni este posibilă. Căci Biserica este marcată în mod foarte deosebit de relaţia de filiaţiune şi de înfiere. Chiar dacă prima parte din Osea 2.1 vorbeşte categoric despre Israel, există totuşi posibilitatea ca partea a doua să vorbească despre naţiuni. O schimbare asemănătoare de idei între Israel şi naţiuni găsim în ordine inversă în Isaia 65 între versetele 1 şi 2. (În § 7.11 este tratat de asemenea citatul din Osea).

Şi citatul din cartea lui Isaia (Isaia 10.22,23) arată că promisiunea de binecuvântare aparţine Israelului adevărat (compară cu Romani 9.6; vezi şi Romani 2.28,29) sau, aşa cum se spune aici, „rămăşiţei”. Aşa cum în istoria lui Israel a existat totdeauna o rămăşiţă (compară cu Romani 11.4) şi la fel cum în timpul lui Pavel a existat „o rămăşiţă potrivit unei alegeri a harului” credincioasă (Romani 11.5), tot aşa la împlinirea veacurilor va fi o rămăşiţă credincioasă, pe care Dumnezeu o va primi ca „tot Israelul” şi o va salva (Romani 11.25 şi versetele următoare). Şi acest citat din Isaia arată că nu este vorba de noul popor al lui Dumnezeu, de Biserică. Biserica este ceva cu totul nou, care în Vechiul Testament nu a fost încă revelată. Aici dimpotrivă este vorba de o rămăşiţă, care va rămâne din marea mulţime a poporului Israel necredincios.

În viziunea lui Ezechiel despre învierea oaselor uscate (capitolul 37) se găseşte un tablou asemănător al unei rămăşiţe. Însă aici Dumnezeu nu creează ca în Geneza 2 din oasele unui om viu un alt om, un om nou. Ezechiel vede în viziunea lui, că oasele se pun aşa fel unul lângă altul precum erau mai înainte, şi sunt acoperite de tendoane, carne, piele; în continuare Dumnezeu cu suflarea Sa suflă în ele viaţă. Acesta este noul Israel, care va învia din ţărâna pământului (vezi Daniel 12.2 şi § 20.9). Sub legământul cel nou Legea va fi scrisă pe inimile lor şi ei vor intra ca oameni curăţiţi cu inimi noi în binecuvântarea de sub domnia lui Mesia pe pământ. La crearea din Geneza 2 vedem dimpotrivă că va fi creat ceva cu totul nou. Acesta este un tablou potrivit pentru Biserică, pe care Dumnezeu a adus-o la viaţă, după ce Hristos nu numai a căzut într-un somn adânc (ca Adam), ci a mers în moarte.

Apostolul nu vorbeşte aici despre o împlinire a acestor profeţii în Biserică. El foloseşte aceste citate şi cele din cartea Exod exclusiv pentru expunerea de dovezi. Dacă folosim această cheie, care este deja în uşa acestei secţiuni, atunci se vor rezolva toate greutăţile şi în locurile acestea nu va trebui să facem din poporul Israel Biserica, respectiv credincioşii dintre naţiuni. Profeţiile iudaice nu s-au împlinit în naţiuni; gândul acesta era aşa de departe de apostol, că nici măcar nu a luat în consideraţie că cuvintele lui ar putea fi aici fals înţelese. Căci întrebarea din secţiunea aceasta nu este: Cum putem noi dovedi că promisiunile au fost transferate la naţiuni?, ci: Este nedreptate la Dumnezeu? Această întrebare frământa pe iudei. Ei vedeau în acţiunea lui Dumnezeu cu naţiunile o lezare, o desconsiderare a profeţiilor pentru Israel din Scriptură. Însă apostolul le arată că această acţiune a lui Dumnezeu nicidecum nu era împotriva Scripturii. Pe baza Scripturilor el le dovedeşte următoarele: în primul rând Dumnezeu a acţionat cu părinţii lor conform cu această alegere suverană prin har: În al doilea rând numai suveranitatea harului lui Dumnezeu i-a păzit în trecutul lor să nu piară (versetul 29). În al treilea rând această suveranitate a harului le-a dat un viitor. Aici deci efectiv nu era nici un loc pentru gelozie faţă de naţiuni. Căci aşa după cum oamenii dintre naţiuni au fost mântuiţi exclusiv prin harul suveran care alege al lui Dumnezeu, tot aşa numai harul suveran al lui Dumnezeu a păzit poporul de dispariţie şi pierzare. Deci din principiu nu exista nici o deosebire faţă de naţiuni: ambele au nevoie de harul nemeritat al lui Dumnezeu, pentru a fi mântuiţi.

O ilustrare a comportării cu gelozie a lui Israel vedem în istoria Mariei în Numeri 12. Moise, după fuga lui din Egipt la Madian s-a căsătorit cu o femeie păgână, Ţipora (Exod 2.11-22), al cărei tată Ietro a adus-o cu sine în tabăra lui Israel după ieşirea poporului din Egipt (Exod 18). Atunci gelozia s-a ridicat în inima Mariei. Împreună cu fratele ei Aaron, pe care l-a ademenit, a pornit un atac înverşunat împotriva lui Moise. Gelozia ei pe Ţipora este un model al vrăjmăşiei iudeilor faţă de harul care a fost adus naţiunilor prin propovăduirea veştii bune. Apostolul Pavel a trebuit să aibă parte de această vrăjmăşie provocată de gelozie (Faptele Apostolilor capitolele 22 şi 23), după ce el a explicat iudeilor că Domnul îl va trimite la naţiuni: „Du-te, pentru că Eu te voi trimite departe, la naţiuni.” (Faptele Apostolilor 22.21) Atunci era aproape să fie omorât. Alţii voiau chiar să facă greva foamei „până când îl vor omorî” (Faptele Apostolilor 23.21).

Maria a fost atunci lovită cu lepra şi „a fost închisă afară din tabără şapte[12] zile” (Numeri 12.15). Aceasta este situaţia Israelului gelos de astăzi: întreg poporul trebuie să trăiască de multe secole ca întinat şi nerecunoscut de Dumnezeu. În acest timp nu este nici un progres pentru acest popor („… şi poporul n-a plecat până ce Maria n-a fost primită din nou”; Numeri 12.15), şi poporul Israel trebuie să înveţe, ca şi Maria atunci, să se supună căilor lui Dumnezeu. Într-o zi el va recunoaşte ca Maria, că numai intervenţia adevăratului lor Moise (Domnul Isus) la Dumnezeu pentru ei şi harul suveran al lui Dumnezeu ca răspuns al Său la această mijlocire pentru ei îi curăţă de lepră şi îi aduce înapoi la locul lor de odinioară.

30 Deci ce vom spune? Că naţiunile care nu umblau după dreptate au obţinut dreptate, dar o dreptate care este din credinţă; 31 iar Israel, umblând după o lege a dreptăţii, n-a ajuns la acea lege. 32 De ce? Pentru că nu era din credinţă, ci ca din fapte. Ei s-au împiedicat de piatra de poticnire, 33 după cum este scris: „Iată, pun în Sion o piatră de poticnire şi o stâncă de cădere; şi cine crede în El nu va fi dat de ruşine“. (Romani 9.30-33).

Întrebarea „Deci ce vom spune?” concluzionează cele spuse înainte. Cum putea să fie, că naţiunile, care nicidecum nu umblau după dreptate, au obţinut totuşi dreptatea? Răspunsul este: numai prin acţiunea unui Dumnezeu suveran. Această realitate am găsit-o deja în versetele 14-29. Păgânii, care nu şi-au făcut gânduri în privinţa cum ar putea fi drepţi înaintea lui Dumnezeu, au fost acum îndreptăţiţi: prin credinţă. Dar tocmai Israel, care s-a ostenit în mod deosebit să fie drept înaintea lui Dumnezeu, nu a reuşit. Că ei nu au primit îndreptăţirea nu era din cauză că ei nu ar fi fost aleşi, ci pentru că ei au pornit pe drumul greşit: ei au ales calea faptelor („al celui care aleargă”), calea meritelor proprii şi nu calea credinţei. În loc să spună lui Dumnezeu: noi nu realizăm aceasta, avem nevoie de har, ei au zis: „Tot ce a zis Domnul vom face!” (Exod 19.8).

Această atitudine de mândrie a supraestimării de sine şi a înălţării de sine ei au arătat-o şi atunci când Hristos a venit în mijlocul lor. De aceea Mesia al lor, pe care Dumnezeu L-a rânduit ca subiect al credinţei, a devenit tocmai pentru ei prilej să cadă. În contrast cu aceasta naţiunile[13] au crezut în El şi prin aceasta au fost mântuite.

Şi citatul al doilea al profetului Isaia (Isaia 28.16) îl foloseşte Pavel numai pentru a arăta un principiu al lui Dumnezeu. Aici se spune la modul cel mai general: „… cine crede în El nu va fi dat de ruşine” (versetul 33). Aceasta lasă posibilitatea ca nu numai Israel, ci şi naţiunile ar putea fi mântuite prin credinţa în Hristos, şi nu înseamnă, că Isaia ar fi vorbit aici despre naţiuni.

Deci de ce Dumnezeu nu este nedrept? Deoarece în suveranitatea Sa El avea toate posibilităţile să facă parte de har naţiunilor, fără să contrazică cuvântul Lui propriu. La fel Dumnezeu nu este nedrept, deoarece El a avut plăcere să dea dreptatea Sa acelora care cred în Domnul Isus: „… astfel încât El să fie drept şi să-l îndreptăţească pe acela care este din credinţa în Isus” (Romani 3.26).

1 Fraţilor, plăcerea inimii mele şi cererea mea către Dumnezeu pentru ei este spre mântuire. 2 Pentru că le mărturisesc că au râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei. 3 Pentru că, necunoscând dreptatea lui Dumnezeu şi căutând să-şi stabilească propria lor dreptate, nu s-au supus dreptăţii lui Dumnezeu. 4 Pentru că Hristos este sfârşit al Legii, spre dreptate, pentru oricine crede. 5 Pentru că Moise scrie despre dreptatea care este din Lege: „Omul care practică acestea va trăi prin ele“. 6 Dar dreptatea care este din credinţă vorbeşte astfel: „Nu spune în inima ta: „Cine se va sui în cer?“, adică să-L coboare pe Hristos. 7 Sau: „Cine va coborî în Adânc?“, adică să-L ridice pe Hristos dintre morţi. 8 Dar ce spune ea? „Cuvântul este aproape de tine, în gura ta şi în inima ta“: acesta este cuvântul credinţei, pe care-l predicăm: 9 că, dacă vei mărturisi cu gura ta pe Isus ca Domn şi vei crede în inima ta că Dumnezeu L-a înviat dintre morţi, vei fi mântuit. 10 Deoarece cu inima se crede spre dreptate şi cu gura se mărturiseşte spre mântuire, 11 pentru că Scriptura spune: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine“. 12 Pentru că nu este deosebire între iudeu şi grec; pentru că acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă. 13 Pentru că „oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit“. (Romani 10.1-13).

Mesajul acestor versete este: s-a făcut totul, sau: s-a sfârşit, crede în Hristos! El mărturiseşte despre harul lui Dumnezeu, descrie însă şi situaţia actuală a lui Israel, care într-adevăr are „râvnă pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei” (versetul 2). Primele versete ale capitolului zece sunt la fel de pline de sentimente ca şi primele versete din capitolul nouă. Pavel se adresează cititorilor săi cu formularea cordială „fraţilor!” şi le face cunoscut dorinţa fierbinte a inimii sale: mântuirea concetăţenilor lui iudei. El nu simte faţă de ei nici ură, nici amărăciune, pentru că au omorât pe Hristos. Mult mai degrabă dragostea îl constrânge să prezinte faptele fraţilor lui iudei chiar în lumina cea mai bună; dragostea recunoaşte în acţiunile lor o „râvnă pentru Dumnezeu” (versetul 2). Pavel trăieşte practic 1 Corinteni 13; el dovedeşte prin dorinţa sa, că dragostea nu este iute la mânie şi nu gândeşte nimic rău. Dar pentru că dragostea totodată se bucură de adevăr, Pavel arată clar că râvna lor pentru Dumnezeu nu este „potrivit cunoştinţei” (versetul 2). Această râvnă oarbă nu-i lasă să recunoască dorinţele şi gândurile lui Dumnezeu.

Cine altul decât Pavel putea pune mai bine înaintea ochilor lor acest adevăr? O astfel de râvnă falsă a avut şi el odinioară. Nu s-a văzut râvna lui Pavel pentru Dumnezeu în prigonirea Bisericii lui Dumnezeu? Nu era şi el răspunzător de întemniţarea creştinilor şi de moartea lor? Nu era tocmai apostolul Pavel un înflăcărat pentru Lege, şi nu era el „în privinţa dreptăţii care este în Lege, fără vină” (Filipeni 3.6)? Râvnă pentru Dumnezeu avea Pavel, dar „nu potrivit cunoştinţei”.

Apoi deodată i S-a arătat Hristos personal înaintea Damascului (Faptele Apostolilor 9.1 şi versetele următoare), şi i-a arătat clar că El era „sfârşit al Legii, spre dreptate, pentru oricine crede” (versetul 4). El i-a arătat lui Pavel că „dreptatea [lui] care este din Lege” (Filipeni 3.6,9) a făcut din el cel mai mare duşman al Fiului lui Dumnezeu. Prin aceasta el nu aparţinea cetei recunoscute de Hristos pe pământ. Pavel a încercat să-şi găsească dreptatea prin Lege, până când Hristos Însuşi i-a deschis calea nouă, ca să obţină dreptatea: credinţa în El.

Versetul patru este deseori fals citat, ca şi cum acolo ar scrie numai: „Hristos este sfârşit al Legii”. Dar aceasta este fals. De ce? Această propoziţie este într-adevăr aşa acolo, însă ea continuă: adaosul „spre dreptate, pentru oricine crede” aparţine acestei propoziţii. Prin aceasta el delimitează prima afirmaţie; deci Legea continuă să existe, şi anume într-un anumit sens atâta timp cât există pământul. Astfel ea are totdeauna importanţa ei „pentru cei nelegiuiţi şi nesupuşi, pentru neevlavioşi şi păcătoşi, pentru cei fără sfinţenie şi lumeşti, pentru ucigaşi de tată şi ucigaşi de mamă, pentru criminali, pentru curvari, pentru homosexuali, pentru răpitori de oameni, pentru mincinoşi, pentru cei care jură strâmb şi dacă este orice altceva împotriva învăţăturii sănătoase” (1 Timotei 1.9,10). Însă Legea şi-a pierdut importanţa pentru cei care cred şi anume în funcţia ei specială ca instrument pentru a da dreptatea. Noi obţinem dreptatea noastră nu prin Lege, ci prin Hristos. Principiul de a obţine dreptatea înaintea lui Dumnezeu prin faptele proprii şi prin puterea proprie şi eforturile proprii şi-a găsit sfârşitul prin Hristos. Prin aceasta Legea, care cerea aceste eforturi, s-a sfârşit în privinţa aceasta.

Şi pentru noi creştinii dintre naţiuni Legea în această funcţie nu poate primi nici o însemnătate. Hristos a murit şi prin moartea Sa a pus o altă bază pentru dreptate: deci respectarea şi ţinerea Legii nu mai poate lucra dreptatea (aşa cum era în Israel sub legământul vechi), ci credinţa în Hristos mort şi înviat o poate lucra. Prin moartea Sa El a murit faţă de Lege şi noi împreună cu El (Galateni 2.19). Şi din cauza aceasta ea nu mai poate avea nici o pretenţie asupra noastră, nici măcar ca regulă de viaţă. Există ceva nou, pentru care numai credinţa se potriveşte. Acum Hristos în învierea Lui este „începutul” (Coloseni 1.18). Acolo „începutul” este legat în mod deosebit cu învierea dintre morţi ! („Cel Întâi-născut dintre cei morţi”), şi în Romani 4.24,25 primirea dreptăţii lui Dumnezeu care este prin credinţă, îndreptăţirea noastră, este justificată cu învierea. Deci îndreptăţirea ar trebui deci să fie luată în posesiune prin credinţă, nu prin fapte proprii. Când cineva se punea sub Lege, prin aceasta el exprima că el voia totuşi să obţină dreptatea prin faptele proprii.

Pavel se ocupă aici încă cu întrebarea din capitolul 9.30-33, de ce Israel n-a găsit dreptatea: iudeii s-au împiedicat de „piatra de poticnire” (Romani 9.32) şi au încercat să primească dreptatea care este prin Lege sau exprimat altfel, prin propria putere, prin fapte, nu prin credinţă. Prin aceasta s-au împiedicat de Hristos, deoarece El prin moartea Lui a arătat clar: pe baza Legii nu se obţine nici o dreptate. Să trebuiască să recunoşti că propriile fapte nu aduc nimic, aceasta umileşte pe om aşa de mult, că el respinge mai bine darul lui Dumnezeu, pe Hristos, decât să recunoască că el nu este în stare să realizeze propria sa dreptate.

Dreptatea putea fi obţinută numai pe principiul credinţei. Am văzut aceasta deja la Avraam (Geneza 15.6). Jertfele pentru păcat în vechiul legământ au arătat că ispăşirea era posibilă numai prin jertfe. Începând de la moartea pe cruce a lui Hristos, dreptatea se poate obţine numai prin credinţa în Hristos şi în lucrarea Lui la cruce, precum şi învierea Sa.

Dacă mă aşez pe panta alunecoasă a eforturilor proprii, atunci trebuie în primul rând să se petreacă şi toate acestea – atunci trebuie ca prin faptele proprii să mă ridic la înălţimea cerului, ca acolo să ajung la Dumnezeu, sau să mă cobor în adâncimea hadesului, ca să-mi mortific trupul suficient de mult pentru păcate. Însă apostolul arată clar, că în locul meu Hristos S-a suit deja în cer, după ce mai înainte El S-a coborât în adâncul cel mai adânc, în moarte. Deci totul s-a făcut deja. Dar dacă eu încă mai insist ca cineva să se suie în cer, este ca şi cum eu aş spune: nu este suficient că Hristos a făcut deja acestea. – Prin aceasta eu iau într-un anumit sens pe Hristos înapoi pe pământ. Când însă dimpotrivă eu consider că ar mai fi necesar să cobor în adâncime, probabil pe calea mortificării propriului trup, prin aceasta spun că lucrarea lui Hristos nu este de ajuns. Însă în înviere Dumnezeu dovedeşte că lucrarea lui Hristos este suficientă. Altfel Hristos ar trebui oarecum ca mai întâi să fie înviat. Însă a avut loc deja totul şi a fost recunoscut de Dumnezeu.

Tocmai în acest context Pavel ajunge să vorbească despre Deuteronom 30. Acolo Dumnezeu a făcut pe poporul Său să ştie ce s-ar întâmpla dacă israeliţii prin neascultarea lor ar fi pierdut totul şi apoi s-ar întoarce la Dumnezeu. Vedem desigur cât de liber aplică Pavel aceste locuri din Scriptură la credinţă, căci în Deuteronom ele sunt spuse cu privire la cuvântul Legii.[14] Însă chiar dacă harul nu a putut[15] încă fi revelat în plinătatea şi însemnătatea lui, totuşi aici devine clar că nu mai poate fi vorba de faptele proprii şi de eforturile proprii. Capitolul 29 arată clar că pe acest nivel totul era pierdut. Însă capitolul 30 versetele 11-14 arată că nu mai sunt eforturile picioarelor sau al mâinilor. De fapt nu mai este nimic de făcut, ci numai de a primi darul lui Dumnezeu. Inima şi gura vor juca un rol deosebit în locul acestora: inima lor va fi circumcisă, prin aceea că Legea va fi scrisă pe inima lor (vezi de exemplu Evrei 8.10-12); aceasta va fi urmarea credinţei lor. Şi cu gura lor se vor declara public de partea Nazarineanului dispreţuit ca Domn al lor, ceea ce astăzi este o problemă deosebită pentru un iudeu. Şi noi ca creştini ar trebui să mărturisim cu gura ceea ce corespunde adevărului lăuntric şi despre care noi avem o convingere fermă pe baza lucrării lui Dumnezeu în inimile noastre. Dacă Dumnezeu a făcut o lucrare în inima noastră, noi nu putem altfel, decât să spunem şi altora despre ea.

Pavel îi face atenţi pe concetăţenii lui cu privire la faptul că deja profetul Isaia a spus: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine” (versetul 11; Isaia 28.16). Ca să dovedească fraţilor lui iudei că naţiunile au primit această dreptate, el adaugă citatul din Ioel şi în acesta accentuează cuvântul oricine: „Oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit” (Ioel 2.32). Apostolul foloseşte din nou acelaşi model al expunerii de dovezi ca în capitolul 9. El citează mai întâi din Lege (cele cinci cărţi ale lui Moise) şi suplimentar dintr-unul din profeţii mari şi unul din profeţii mici, totdeauna conform principiului că orice lucru trebuie să fie confirmat pe baza a doi sau trei martori (Deuteronom 19.15).

În capitolul 3 Pavel a dovedit că nu era nici o diferenţă între iudei şi păgâni, deoarece toţi au păcătuit şi din cauza aceasta nu puteau ajunge la gloria lui Dumnezeu (Romani 3.23). În capitolul 10 el ne arată că şi cu privire la îndurarea lui Dumnezeu nu este nici o deosebire: aşa după cum nimeni prin sine însuşi nu poate ajunge la gloria lui Dumnezeu, fie el iudeu sau păgân, totuşi oricine, fie el iudeu sau păgân, are intrare la bunătatea, îndurarea şi chiar bogăţia lui Dumnezeu (versetul 12).

În acest loc din Biblie Pavel vorbeşte despre responsabilitatea omului. Cititorii nu trebuie să primească o impresie falsă despre suveranitatea lui Dumnezeu. După ce ei au citit în capitolul 9 expunerile sale, unii ar putea gândi: este deci lipsit de importanţă şi neînsemnat ce fac eu, căci Dumnezeu este aşa de suveran în acţiunea Lui, că eu în fond nu port nici o responsabilitate pentru ceea ce fac. – Ca să înlăture astfel de gânduri, apostolul arată că israeliţii şi-au îndepărtat singuri de la ei posibilitatea mântuirii, dacă nu se supuneau dreptăţii lui Dumnezeu (versetul 3) – aceasta înseamnă, dacă ei nu erau gata să meargă pe calea, pe care Dumnezeu o dă: calea credinţei în Hristos (versetul 4).

Aceasta este valabil şi astăzi în aceeaşi măsură pentru orice om. Vedem deci şi în aceste două capitole 9 şi 10, cât de echilibrat aşează apostolul fiecare adevăr la locul lui – suveranitatea lui Dumnezeu (Romani 9) pe de o parte şi responsabilitatea omului (Romani 10) pe de altă parte. El nu a vestit niciodată un adevăr în detrimentul altui adevăr.

14 Deci cum vor chema pe Acela în care n-au crezut? şi cum vor crede în Acela despre care n-au auzit? şi cum vor auzi fără cineva care să predice? 15 şi cum vor predica dacă nu vor fi trimişi? După cum este scris: „Ce frumoase sunt picioarele celor care vestesc Evanghelia păcii, ale celor care vestesc Evanghelia lucrurilor bune!“ 16 Dar nu toţi au ascultat de Evanghelie. Pentru că Isaia spune: „Doamne, cine a crezut cele auzite de la noi?“ 17 Astfel credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu. 18 Dar eu spun: „Oare n-au auzit?“ Da, desigur. „Glasul lor a ieşit pe tot pământul şi cuvintele lor până la marginile pământului locuit“. 19 Dar eu spun: „N-a cunoscut Israel?“ Întâi, Moise spune: „Eu vă voi provoca la gelozie prin aceia care nu sunt o naţiune; vă voi întărâta printr-o naţiune fără pricepere“. 20 Iar Isaia îndrăzneşte şi spune: „Am fost găsit de cei care nu Mă căutau, M-am arătat celor care nu se interesau de Mine“. 21 Dar lui Israel îi zice: „Toată ziua Mi-am întins mâinile către un popor neascultător şi împotrivitor cu vorba“. (Romani 10.14-21)

Acum Pavel explică concetăţenilor lui de ce el predică naţiunilor Evanghelia: dacă deci între iudei şi naţiuni nu era nici o deosebire cu privire la bogăţia Domnului (Romani 10.12) şi îndurarea lui Dumnezeu era valabilă şi pentru naţiuni, atunci era necesar ca şi naţiunile să afle despre aceasta. Căci cum altfel să cheme ele pe Domnul, dacă nimeni nu le-a făcut cunoscut pe Dumnezeu? Cum să audă naţiunile mesajul fără un predicator? Deci cineva trebuia să meargă la ele şi să le vorbească având împuternicire din partea lui Dumnezeu. Aceasta era în modul general Hristos, care venise „să ne conducă picioarele pe calea păcii” (Luca 1.79). După naşterea Domnului Isus îngerii au zis: „pace pe pământ, bună plăcere la oameni” (Luca 2.14). Timpul de pace pe pământ trecuse după lepădarea Lui pentru mult timp (şi acest timp durează şi astăzi), dar tocmai această pace este încă vestită astăzi, pentru ca fiecare să poată avea parte de această pace cel puţin pentru sine personal.[16]

Pavel dovedeşte iarăşi fraţilor lui iudei din propriile lor scrieri că ei nu ar fi trebuit să se mire de aceste lucruri, care au avut loc, deoarece ele au fost anunţate deja demult în Vechiul Testament. Pavel citează aici iarăşi unele scrieri din Lege, din profeţi şi chiar din Psalmi. Să observăm că el niciunde nu vorbeşte despre faptul că vreunul din aceste locuri s-ar fi împlinit. Nu, deja în Vechiul Testament erau multe paralele la acţiunea lui Dumnezeu faţă de naţiunile din zilele noastre. Iudeii nu ar trebui să se tulbure de faptul că Dumnezeu oferă acum şi naţiunilor binecuvântarea Sa şi mulţi dintre ei vor lua pentru ei înşişi această ofertă. Pe baza citatelor alese din Vechiul Testament el dovedeşte că vestirea mesajului mântuirii şi al păcii al lui Dumnezeu la naţiuni avea şi un alt efect: deoarece Israel a respins oferta bogăţiei harului lui Dumnezeu, Dumnezeu S-a îndreptat acum spre naţiuni (Faptele Apostolilor 22.21; 28.28) şi le-a oferit şi lor mântuirea în Hristos.

Fraţii iudei ai lui Pavel, care au ajuns să creadă în Hristos, nu trebuie să se mire că mulţi concetăţeni de-ai lor nu se vor converti la Domnul. Glasul Evangheliei „a ieşit pe tot pământul” (versetul 18), aceasta înseamnă la iudei şi la păgâni în aceeaşi măsură – da, iertarea a fost predicată pornind chiar din Ierusalim -, şi Dumnezeu Şi-a întins mereu mâinile spre un popor împotrivitor şi pe care a vrut să-l provoace la gelozie printr-un „nu este popor al Meu” (naţiunile). Dar cu toate aceste eforturi ale lui Dumnezeu numai o rămăşiţă şi nu tot poporul va fi mântuită (Romani 9.27). Potrivit cu Romani 11.25,26 abia în viitor tot Israelul va fi mântuit; acesta va fi însă numai „a treia parte” (Zaharia 13.8,9), pe care Dumnezeu însă îi priveşte ca „tot poporul”. La sfârşitul necazului cel mare în poporul Israel vor fi cu adevărat „toţi drepţi” (Isaia 60.21), care vor intra ca „Israel al lui Dumnezeu” (Galateni 6.16) în Împărăţia de o mie de ani.

Este remarcabil cum apostolul foloseşte în acest context citatul din Psalmul 19. În versetele 17 şi 18 se spune: „Astfel credinţa este din auzire, iar auzirea, prin Cuvântul lui Dumnezeu. Dar eu spun: „Oare n-au auzit?“ Da, desigur. „Glasul lor a ieşit pe tot pământul şi cuvintele lor până la marginile pământului locuit“.” (Psalm 19.4) În Psalmul 19 este vorba însă de soare şi nu de glasul predicii. Prin aceasta şi acest citat este o dovadă clară pentru faptul că aici – şi aceasta este valabil pentru cele mai multe citate din epistole – nicidecum nu este vorba de împlinire sau că aici ar trebui ceva înlocuit. Se poate afirma pe baza acestui loc că această făgăduinţă s-a împlinit prin vestirea predicii? Nu, aşa după cum soarele va lumina în continuare, tot aşa şi Israel nu încetează să fie Israel. Şi cu mult mai puţin el va fi înlocuit prin Adunare (Biserică). Într-adevăr anumite profeţii au aplicaţie la Adunare, care în cea mai mare parte a ei constă din credincioşi dintre naţiuni, dar nu au împlinirea în Adunare (Biserică). Tocmai locul acesta din Psalmul 19 ne arată că noi nu ar trebui să ne grăbim să vorbim despre o împlinire şi să conchidem că profeţiile s-ar fi împlinit în Adunare sau ar fi trecut asupra ei, numai pentru faptul că apostolul citează anumite locuri din Vechiul Testament. Locurile din Vechiul Testament au deseori un înţeles mai profund, decât se poate recunoaşte la suprafaţă. Psalmul 19 vorbeşte despre ceea ce cândva în Împărăţia de o mie de ani va deveni realitate. Aici soarele este comparat cu un mire – fără îndoială o referire la Hristos, care atunci va răsări ca „soare al dreptăţii” (Maleahi 4.2) şi se va întoarce ca Mire pentru Ierusalim.

Toate promisiunile din Vechiul Testament citate în paragraful nostru vor avea o împlinire viitoare, când Adunarea va fi răpită de pe pământ. Cu toate că şi astăzi Evanghelia este propovăduită neîngrădit, abia atunci Evanghelia Împărăţiei va fi vestită atunci întregului pământ. Glasul va merge până la marginile pământului (compară cu Psalm 19.4; Apocalipsa 14.6). Cuvintele profetului Isaia îşi vor avea abia atunci împlinirea, când două treimi din popor nu vor crede propovăduirea (Zaharia 13.8; compară cu Isaia 53.1). Prin binecuvântarea naţiunilor, un „nu este popor al Meu” va provoca la gelozie poporul Israel (Romani 10.19; 11.11). Şi în Apocalipsa 7 este vorba de un „nu este popor”: aici apostolul Ioan vede alături de mulţimea mare de 144000 din toate seminţiile lui Israel o mulţime mare de popor şi toate popoarele şi naţiunile. În timpul acesta Dumnezeu Îşi va întinde mâna în mod deosebit „spre un popor răzvrătit” (Isaia 65.2). Acest verset îl aplică apostolul aici la iudei, Isaia 65.1[17] la naţiuni. Şi în timpul de acum, când sunt credincioşi, care „mai înainte au crezut în Hristos” (Efeseni 1.12), înainte ca El să fie revelat în glorie, profeţiile Vechiului Testament citate în textul nostru biblic, în care nu este nicidecum vorba despre Adunare (Biserică), sunt aplicate just la Adunare înainte de împlinirea lor propriu-zisă.

Aici în Romani 10 citatele din Vechiul Testament servesc la fel ca în capitolul 9, numai pentru a face clar concetăţenilor iudei că apostolul cu slujba lui pentru naţiuni era în concordanţă desăvârşită cu Cuvântul lui Dumnezeu. De asemenea întrebările şi obiecţiile care se ridicau în inima lor, nu erau justificate. Dimpotrivă, tocmai în aceste citate ei puteau vedea acţiunea lui Dumnezeu: Dumnezeu nu numai a arătat bunătatea Sa faţă de naţiuni, ci prin aceasta a provocat pe Israel la gelozie, ca să trezească şi în ei o dorinţă după această binecuvântare. În afară de aceasta mâinile lui Dumnezeu au rămas permanent întinse spre ei (Isaia 65.1,2).

Acţiunea lui Dumnezeu cu naţiunile a revoltat pe iudei. Ei nu puteau suporta ca naţiunilor să li se ofere har, deoarece ele niciodată nu au stat în aceeaşi relaţie cu Dumnezeu şi niciodată nu au căutat pe Dumnezeu şi dreptatea Lui (Romani 9.30; compară cu Isaia 65.1). Această amărăciune este arătată în două pilde, pe care în mod remarcabil le găsim numai în evanghelia după Matei, care are, aşa cum am văzut, în mod deosebit caracter dispensaţional (vezi § 2 şi § 3). În prima pildă despre cei doi datornici, primul vinovat, cu toate că el a avut parte de har, nu a dovedit har faţă de datornicul lui; în pilda a doua, despre lucrătorii tocmiţi la lucru cu ziua, primii lucrători s-au plâns că ultimii lucrători veniţi la lucru au primit aceeaşi plată ca ei. Prima grupă în ambele pilde sunt iudeii care nu acordă naţiunilor (grupa a doua) harul. Cum s-a arătat realmente aceasta vedem în multe locuri din cartea Faptele Apostolilor.

În capitolul următor apostolul se ocupă cu întrebarea cum se vor împlini în cele din urmă promisiunile. El a dovedit că evenimentele care erau legate de crucea lui Hristos, nu erau în contradicţie cu Vechiul Testament. Dar era imposibil ca apostolul să încheie cu aceasta expunerea lui de dovezi. Căci s-ar putea să fi devenit clar că nu era nici o contradicţie cu Vechiul Testament, însă era la fel de clar vizibil, că multe promisiuni evident nu s-au împlinit încă. Drept urmare trebuia să se ridice întrebarea, cum vor ajunge la bun sfârşit promisiunile care încă nu s-au împlinit. Din acest motiv Pavel răspunde în capitolul 11 mai întâi la întrebarea, dacă Dumnezeu a lepădat pe poporul Său, pentru ca apoi să arate în ce fel El va împlini şi restul promisiunilor.

1 Spun deci: A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nicidecum! Pentru că şi eu sunt israelit, din sămânţa lui Avraam, din seminţia lui Beniamin. 2 Dumnezeu n-a lepădat pe poporul Său, pe care l-a cunoscut dinainte. Nu ştiţi ce spune Scriptura despre Ilie? Cum se roagă lui Dumnezeu împotriva lui Israel: 3 „Doamne, au omorât pe profeţii Tăi, au surpat altarele Tale; şi eu am rămas singur şi-mi vor viaţa!“ 4 Dar ce-i spune răspunsul divin? „Mi-am păstrat şapte mii de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal“. 5 Astfel deci, şi în timpul de acum este o rămăşiţă potrivit unei alegeri a harului. 6 Iar dacă este prin har, nu mai este din fapte; altfel, harul nu mai este har. 7 Ce este deci? Ceea ce caută Israel, nu a obţinut; iar cei aleşi au obţinut, şi ceilalţi au fost împietriţi, 8 după cum este scris: „Dumnezeu le-a dat un duh de adormire, ochi ca să nu vadă şi urechi ca să nu audă, până în ziua aceasta“. 9 Şi David spune: „Masa lor să le fie ca o cursă şi ca o capcană şi ca un prilej de poticnire şi ca o răsplată pentru ei; 10 să li se întunece ochii, ca să nu vadă; şi îndoaie-le spatele întotdeauna!“ (Romani 11.1-10)

În versetele următoare este vorba de întrebarea, dacă Dumnezeu a lepădat pe poporul Său. Răspunsul la această întrebare este baza pentru întrebarea decisivă, cum va împlini Dumnezeu promisiunile Sale date poporului Israel. Pavel tratează în acest capitol înainte de toate căile lui Dumnezeu cu omul, şi anume în mod foarte deosebit cu privire la viitorul poporului Israel având în vedere privilegiile speciale, pe care el le avea. În privinţa aceasta este vorba de popor ca întreg, chiar dacă starea unora din popor ar putea fi cu totul alta decât a poporului în general.

În cele din urmă aici nu este vorba numai de Israel, ci de toţi aceia cărora Dumnezeu le-a dat o poziţie privilegiată. Nici atunci şi nici astăzi de altfel cu acest loc al privilegiilor nu este neapărat legată o relaţie vie cu Dumnezeu. Aceasta este valabil atât pentru o mulţime de israeliţi din poporul lui Dumnezeu cât şi astăzi în creştinătate pentru mulţi aşa zişi creştini, care într-adevăr mărturisesc că sunt creştini, dar nu sunt născuţi din nou. Abia în viitor, când Israel în Împărăţia de o mie de ani va ajunge sub noul legământ (Romani 11.26,27), toţi cei care vor veni în această poziţie privilegiată vor avea totodată şi o relaţie vie cu Dumnezeu.

Apostolul pune aici o întrebare, pe care el tocmai o citeşte în ochii fraţilor lui iudei: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?” (versetul 1). Pavel pune întrebări asemănătoare în Romani capitolele 9-11, pe care el le vede că apar la „rudele lui după carne” (Romani 9.3). Deoarece el se simte aşa de strâns legat cu fraţii lui necredincioşi din poporul său, el face totul, ca să le distrugă obstacolele lor intelectuale şi emoţionale, care stăteau în calea credinţei lor în Hristos. Însă în final ei trebuiau să fie fără scuză, dacă nu se lăsau călăuziţi prin harul lui Dumnezeu la pocăinţă. Dar el se gândeşte şi la concetăţenii lui care credeau în Hristos, care aveau probleme mari să înţeleagă schimbul de la chemarea pământească la chemarea cerească, şi care aveau griji cu privire la promisiunile date lui Israel şi erau încă neîmplinite.

Pavel citează diferite motive pentru care la întrebarea, dacă Dumnezeu a lepădat pe poporul Său, trebuia să se răspundă negativ. Gândul că poporul ca întreg ar fi definitiv lepădat şi numai unii din popor ar putea fi mântuiţi[18], nu se găseşte în aceasta. Dimpotrivă: tema acestui loc din Biblie este mântuirea viitoare a lui Israel ca naţiune întreagă.

1. Mai întâi Pavel se referă la sine însuşi. El spune cam aşa: priviţi la mine, odinioară cel mai mare luptător împotriva Evangheliei. Şi eu sunt un israelit; a lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Atunci El ar fi trebuit să mă lepede şi pe mine.

2. Apoi Pavel se referă la descendenţa lui: el era un israelit din seminţia lui Beniamin. Istoria deosebită a acestuia este o copie a istoriei lui Israel. Această seminţie era aproape să fie complet distrusă (Judecători 21), însă intervenţia lui Dumnezeu a împiedicat distrugerea. Şi seminţia lui Beniamin, ca şi toate celelalte seminţii, îşi va avea locul în Împărăţia de o mie de ani.

3. Acum Pavel citează exemplul cu Ilie: priviţi în acelaşi fel la marele nostru profet Ilie. Şi el a gândit cândva că Dumnezeu a lepădat pe poporul Său şi numai el singur ar fi rămas (1 Împăraţi 18.22; 19.10,14). Însă Dumnezeu i-a arătat alţi 7000, care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal (1 Împăraţi 19.18).

4. Vedeţi, spune Pavel, tot aşa ca atunci şi astăzi este o rămăşiţă aleasă. – Există şi astăzi adevăratul Israel al lui Dumnezeu (Romani 9.6; Galateni 6.16). Această „rămăşiţă potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5) din Israel constituie cei drept împreună cu credincioşii dintre naţiuni Biserica, însă gândul acesta nu este detaliat mai departe în acest loc din Biblie (vezi în privinţa aceasta § 22.12). Aici este vorba de întrebarea, dacă Israel ca popor a fost lepădat de Dumnezeu şi prin aceasta principial despărţit pentru totdeauna de toate privilegiile.

5. De ce se mirau iudeii de împietrirea unei părţi mari din Israel? Aceasta a avut loc mereu în istoria poporului (compară cu Isaia 29.10; Deuteronom 29.4[19]).

6. În cele din urmă Pavel citează din Psalmul 69. Acolo este vorba mai întâi de lepădarea lui Mesia (versetele 1-22), apoi de mânia lui Dumnezeu, care trebuia să vină drept urmare asupra poporului (versetele 23-29), şi în final de restaurarea poporului în general (versetele 30-37).

7. Israel nu a căzut în aşa fel, că el nu ar mai fi putut să se ridice din nou şi să ocupe locul lui de odinioară (versetele 11-24). Realmente, Israel va fi iarăşi primit.

9. Iudeii sunt încă „preaiubiţi, datorită părinţilor” (versetul 28), căci părinţii aveau o promisiune pentru Israel ca naţiune. La alegerea poporului este vorba de acelaşi popor, care astăzi a fost dat temporal la o deoparte ca vrăjmaş al Evangheliei (versetele 28,29); aici nu este vorba de alegerea persoanelor individuale, care trebuie adăugate Bisericii.

Pavel argumentează deci în felul următor: A lepădat Dumnezeu pe poporul Său? Nu, răspunde Pavel, căci pe de o parte şi eu aparţin acestui popor, pe de altă parte în afară de mine sunt încă mulţi israeliţi care cred – rămăşiţa iudaică – în Domnul Isus ca Mesia, şi în viitor şi „tot Israelul” va fi mântuit. – Restaurarea întregului popor este subiectul ultimelor versete din capitolul 11 (vezi § 8.4.4.4).

Unii teologi şi comentatori sunt de părere, că rămăşiţa descrisă în Romani 11.1-10 ar primi acum promisiunile pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său în Vechiul Testament.[20] Prin făgăduinţe ei înţeleg în privinţa aceasta Împărăţia. Ei consideră că în versetul 7 găsesc indiciul că Împărăţia ar fi trecut acum de la Israel la Adunare. Dar este în locul acesta cu adevărat vorba despre Împărăţie? Contextul cu Romani 9.30,31 şi 10.3 răspunde la întrebarea aceasta. Israel nu a căutat Împărăţia, ci dreptatea. Dreptatea este tema primelor unsprezece capitole ale acestei epistole. Această dreptate a primit-o până acum numai „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5): iudeii credincioşi, care astăzi aparţin Bisericii, trupului lui Hristos.

Vrem în locul acesta să ne referim anticipat la versetul 15. S-ar putea să ne mire faptul că în versetul 15 citim despre lepădarea poporului Israel, în timp ce în versetul 1 se spune că Dumnezeu nu a lepădat pe poporul Său. Însă greutatea se înlătură, dacă vedem că în limba greacă este vorba de un alt cuvânt şi aici nu este vorba de o lepădare definitivă. Apostolul pune în versetul 1 întrebarea retorică, dacă Dumnezeu ar fi lepădat (definitiv) poporul Său. El răspunde totodată negativ la această întrebare, însă prin aceasta nu neagă că Dumnezeu leapădă temporal pe poporul Său. Versetul 15 arată că în timpul de acum poporul este lepădat temporal, însă Dumnezeu nu a lepădat definitiv poporul Său (acesta este înţelesul cuvântului „lepădare” de aici). Israel este tratat acum ca „Lo-Ami”, „nu este popor al Meu”, aşa cum spune Osea, însă pentru Dumnezeu rămâne totuşi poporul Său. Fără îndoială Dumnezeu a încetat să cârmuiască pe Israel ca popor al Său, şi a îndepărtat scaunul Său de domnie din mijlocul lor pe pământ. La cucerirea Ierusalimului prin Nebucadneţar Dumnezeu a cedat cârmuirea naţiunilor (Daniel 2.37).

Şi aici argumentele lui Pavel sunt în concordanţă cu afirmaţiile Vechiului Testament: „Pentru că Domnul nu va respinge pe poporul Său şi nu va părăsi moştenirea Sa” (Psalm 94.14), şi: „Pentru că Domnul nu va lepăda pe poporul Său, pentru Numele Său cel mare” (1 Samuel 12.22). În lumina acestor locuri biblice din Vechiul Testament în versetul 15 poate deci fi vorba numai despre o lepădare temporală, care, aşa cum este descris mai înainte, de mai multe ori a avut loc în istoria poporului şi era subiect al profeţiei. De aceea în versetul 15 în limba greacă se foloseşte un alt cuvânt decât în versetul 1. Cuvântul apõtheo în versetul 1 înseamnă „îndepărtare definitivă de la Dumnezeu”; cuvântul apobolē în versetul 15 înseamnă dimpotrivă „îndepărtare temporală din poziţia de frunte ca naţiune” (la care trebuie să se ţină seama că în acest caz nu este vorba de persoane individuale!). Traducerea Elberfelder exemplifică această deosebire prin folosirea cuvântului „verstoßen” în versetul 1 şi a cuvântului „verwerfen” în versetul 15.

Cauza orbirii lui Israel este drept urmare nu o hotărâre veşnică de lepădare, ci orbirea este pedeapsa pentru necredinţa lui Israel.

11 Spun deci: s-au poticnit ei ca să cadă? Nicidecum! Ci, prin greşeala lor, a venit mântuire pentru naţiuni, ca să-i provoace la gelozie. 12 Dacă însă căderea lor este o bogăţie a lumii şi paguba lor, o bogăţie a naţiunilor, cu cât mai mult este plinătatea lor? 13 Pentru că vouă vă vorbesc, naţiunilor: Întrucât eu sunt apostol al naţiunilor, îmi glorific slujba mea; 14 poate, în vreun fel, îi voi provoca la gelozie pe cei care sunt carnea mea şi îi voi salva pe unii dintre ei. 15 Pentru că, dacă lepădarea lor este împăcare a lumii, ce va fi primirea lor, decât viaţă dintre morţi? (Romani 11.11-15)

Dacă studiem poticnirea lui Israel, nu ar trebui să avem mai întâi înaintea ochilor căderea lor adâncă. Căci ei nu s-au poticnit „pentru ca să cadă” (versetul 11). Nu, căderea lui Israel ar trebui să ne arate clar, că tocmai prin aceasta s-a deschis o uşă pentru naţiuni, şi anume nu în primul rând din pricina naţiunilor, ci în primul rând cu privire la poporul Israel: ei trebuiau să fie provocaţi la gelozie. Prin „gelozie” aici nu este vorba de faptul că invidiezi pe cineva, ci mai degrabă, că ai dorinţa să primeşti acelaşi lucru ca şi celălalt. Aceasta din urmă îşi dorea Pavel pentru iudei.

Pentru înţelegerea corectă a cuvântului „a cădea” trebuie ţinut seama de diferenţa în limba greacă: „căderea” în versetul 11a este o cădere definitivă, din care nu mai există ridicare. Acest caracter definitiv este asemănător cu noţiunea „a lepăda” din versetul 1. „Căderea” lor în versetul 11b dimpotrivă este o împiedicare sau o încălcare. În locul acesta se foloseşte un alt cuvânt în limba greacă (paraptõma) decât în versetul 11a (piptõ). Cu această împiedicare, această încălcare este vorba de lepădarea lui Hristos; potrivit cu Romani 9.33 Hristos este piatra de care s-au poticnit ei. Însă această cădere nu este o cădere pentru totdeauna; iarăşi un indiciu pentru faptul că în locul acesta nu este vorba de oameni individuali. În ceea ce îl priveşte pe fiecare om în parte este adevărat că unii au căzut, pentru ca niciodată să nu se mai ridice, şi se poate spune chiar că aceştia sunt majoritatea astăzi. Şi despre persoanele individuale, care s-au întors la Hristos, nu se poate spune că ei sunt „numărul deplin”, şi nici nu se poate aplica în vreun fel versetul 15 la ei. Însă despre naţiune dimpotrivă se poate spune. Poporul ca întreg şi-a pierdut locul în privilegiile lui Dumnezeu, însă cândva va reprimi acest loc.

Prin faptul că Dumnezeu a dat acum binecuvântarea Sa naţiunilor, fără ca Israel, aşa după cum era făgăduit, să fie restabilit, trebuia să provoace la gelozie pe Israel, pentru ca şi el să dorească după mântuirea şi bogăţia în Hristos. La ce ar folosi acel „să-i provoace la gelozie”, dacă Dumnezeu ar fi lepădat definitiv pe Israel ca naţiune întreagă? Deci dacă astăzi Evanghelia poate fi propovăduită printre naţiuni, noi avem voie să ne gândim totdeauna că harul lui Dumnezeu va mântui la sfârşit tot Israelul (Romani 11.26).

Deci pierderea pentru Israel însemna bogăţie pentru naţiuni, aceasta înseamnă o plinătate de binecuvântare. În căderea lui Israel vedem vinovăţia lui mare faţă de Mesia al lor, pierderea lor este retrogradarea, punerea lor la o parte, care i-a lovit din partea lui Dumnezeu pe baza vinovăţiei lor. Deci dacă pierderea lui Israel înseamnă deja bogăţie pentru naţiuni, cu cât mai mult va însemna bogăţie pentru naţiuni când va fi mântuit numărul deplin, tot Israelul (versetul 12)! După salvarea lui Israel, bogăţia pentru naţiuni va fi mai largă şi mai generală decât ea este în timpul de acum: nu numai persoane individuale dintre popoare vor găsi mântuirea, ci potrivit făgăduinţei date lui Avraam toate naţiunile vor fi binecuvântate în Împărăţia păcii. Alte locuri din Scriptură arată însă, că binecuvântarea nu va fi mai profundă. Dimpotrivă, profunzimea şi dimensiunea binecuvântării din timpul actual nu se va găsi în nici o altă epocă.[21]

Versetul 15 confirmă aceasta: lepădarea lui Israel are ca urmare „împăcarea lumii”, şi primirea lui Israel va fi „viaţă dintre morţi”. Împăcarea lumii, că astăzi se poate propovădui tuturor oamenilor cuvântul mântuirii, este ceva măreţ; însă mult mai măreţ va fi când Israel va fi reprimit – atunci această primire va fi ca „viaţă dintre morţi”, în mod deosebit pentru Israel. Această imagine a învierii se referă la restaurarea lui Israel pe locul privilegiilor şi al binecuvântării ca naţiune. În acest sens este folosită această imagine şi de profeţii Daniel, Ezechiel şi Isaia (Isaia 26.19,20 Daniel 12.1,2; Ezechiel 37). Această înviorare va avea efect chiar şi asupra naţiunilor.

Deci Israel şi-a pierdut poziţia lui privilegiată înaintea lui Dumnezeu, care era legată cu o binecuvântare deosebită. Acum naţiunile au păşit în locul lor. Versetele 12 şi 15 arată că poziţia actuală de frunte a naţiunilor este urmarea comportării păcătoase a lui Israel, că au lepădat pe Mesia al lor. Cu cât mai mult va fi cândva binecuvântarea naţiunilor în Împărăţia de o mie de ani dependentă de Israel, când acest popor va fi reprimit de Dumnezeu. Aceasta corespunde pe deplin cu ceea ce noi găsim în scrierile profetice, şi anume că naţiunile în Împărăţia de o mie de ani vor fi binecuvântate prin Israel (Isaia 2.2-4; Mica 4.1-8; Zaharia 8.23).

Probabil unul sau altul se va întreba: dar nu arată versetul 14, că nu poporul întreg va fi provocat la gelozie, ci numai aceia care vor fi mântuiţi? Nu este vorba deci totuşi numai de iudei individuali? În locul acesta trebuie să se facă diferenţă între intenţia lui Dumnezeu, „provocarea lor la gelozie” (versetul 11) şi „provocarea la gelozie” de către Pavel în versetul 14. Gândurile lui Dumnezeu sunt îndreptate spre Israel ca naţiune; căci Israel greşeşte împotriva pietrei de poticnire Hristos, însă căderea lor nu este pentru totdeauna, ceea ce cu privire la persoane individuale nu este valabil pe deplin, aşa cum am arătat detaliat mai înainte. Pavel ştie foarte bine că poporul ca întreg nu va veni la convertire în timpul vieţii lui, ci că numai unii dintre ei vor fi mântuiţi. Căci înainte de convertirea întregului Israel, deci înainte ca tot Israelul să fie mântuit, trebuie ca mai întâi „să intre numărul deplin al naţiunilor” (Romani 11.25). Contrar presupunerii unora, versetul 14 confirmă foarte clar că tema propriu-zisă a acestui capitol este reprimirea lui Israel ca naţiune.

Este surprinzător că Dumnezeu lasă acum să curgă fluviile principale ale binecuvântării Sale spre naţiuni şi că Israel, căruia îi aparţineau aşa de multe – darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu, conform cu Romani 11.29 -, trebuia să fie caracterizat public prin cădere, pierdere şi lepădare. Pavel vorbeşte despre faptul că „lepădarea lor este împăcare a lumii” (versetul 15) – ce contrast! Ce afirmaţie despre starea actuală! Israel este lepădat pentru moment, pus la o parte, despărţit total de vechile făgăduinţe, iar lumea dimpotrivă primeşte împăcarea! Nici cel mai mic lucru din ceea ce Dumnezeu a făgăduit cândva lui Israel nu se poate vedea în prezent la ei ca popor. Chiar şi ţara, în care ei se găsesc într-adevăr prin providenţa lui Dumnezeu, dar în propria lor voinţă şi fără călăuzirea lui Dumnezeu, le este mereu contestată.

Dacă citim aici despre „împăcarea lumii”, aceasta nu înseamnă nici că toţi oamenii din lume devin împăcaţi, şi nici că lumea în cele din urmă va fi împăcată. Şi tot aşa de puţin Dumnezeu a împăcat lumea cu Sine Însuşi, atunci când Hristos era pe pământ. Această noţiune exprimă mai degrabă că Dumnezeu, în loc să se preocupe cu Israel, acum oferă lumii în general împăcarea şi că Hristos era pe pământ ca să zicem aşa într-o atitudine de împăcare. Aceasta arată traducerea corectă din 2 Corinteni 5.19: „anume că Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, nesocotindu-le greşelile lor şi punând în noi cuvântul împăcării”.[22] Dumnezeu priveşte acum lumea întreagă aşa cum Hristos a făcut-o posibil prin moartea Sa: El „a murit pentru toţi” (2 Corinteni 5.15), El S-a dat pe Sine Însuşi „preţ de răscumpărare pentru toţi” (1 Timotei 2.6), şi El este „ispăşire pentru păcatele noastre; dar nu numai pentru ale noastre, ci şi pentru lumea întreagă” (1 Ioan 2.2). Dumnezeu lasă astăzi prin mesagerii Lui să se predice în toată lumea cuvântul împăcării: „Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!” (2 Corinteni 5.20). Aceasta este împăcarea lumii.

În trecut Dumnezeu s-a adresat în principal poporului Său Israel, şi cu cât un popor era mai departe de Israel, cu atât mai puţin avea ocazia să vină în legătură cu Dumnezeul cel viu. Dacă astăzi un om nu devine împăcat cu Dumnezeu, atunci nu din cauză că împăcarea nu i-ar fi accesibilă, ci pentru că el nu vrea s-o aibă, respectiv nu recunoaşte că el are nevoie de ea. Noţiunea „împăcare” este privită aici nu din partea omului, ci – ca de altfel şi în 2 Corinteni 5.19 – din partea lui Dumnezeu. Aici nu este vorba de faptul, ce valoare acordă oamenii morţii lui Hristos, ci ce valoare îi acordă Dumnezeu. Valoarea morţii lui Hristos este suficientă să împace pe toţi oamenii. Toată demnitatea, caracterul ales al Persoanei Sale, umblarea Sa spre onoarea lui Dumnezeu şi lucrarea prin care El a făcut ispăşirea, determină în prezent acţiunea lui Dumnezeu cu oamenii. Dumnezeu vede acum lumea în legătură cu Hristos şi cu moartea Sa, şi de aceea vestea bună este făcută cunoscut tuturor oamenilor. Fiecare, care o primeşte prin credinţă, poate primi toată binecuvântarea pe care Dumnezeu a prevăzut-o pentru el. Şi această binecuvântare este copleşitoare. Astăzi este un timp al „bogăţiei” pentru lume şi pentru naţiuni. Hristos a murit, şi moartea Lui a glorificat pe Dumnezeu aşa de mult, că El poate acum să binecuvânteze pe oameni din belşug. Cât de trist este că aşa de mulţi oameni dispreţuiesc această binecuvântare şi pentru aceasta vor trebui să suporte veşnic consecinţele.

16 Iar dacă cel dintâi rod este sfânt, plămădeala de asemenea; şi, dacă rădăcina este sfântă, ramurile de asemenea. 17 Iar dacă unele dintre ramuri au fost rupte şi tu, fiind un măslin sălbatic, ai fost altoit printre ele şi ai devenit împreună-părtaş al rădăcinii şi grăsimii măslinului, 18 nu te lăuda faţă de ramuri; iar dacă te lauzi, nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina pe tine. 19 Vei spune deci: „Au fost rupte ramurile, ca să fiu altoit eu“. 20 Bine: au fost rupte prin necredinţa lor, şi tu stai prin credinţă. Nu te îngâmfa, ci teme-te: 21 pentru că, dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. 22 Priveşte deci la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu: asprime peste cei care au căzut şi bunătate a lui Dumnezeu peste tine, dacă vei stărui în bunătate; altfel, şi tu vei fi tăiat. 23 Şi ei, de asemenea, dacă nu vor stărui în necredinţă, vor fi altoiţi, pentru că Dumnezeu poate să-i altoiască din nou. 24 Fiindcă, dacă tu ai fost tăiat din măslinul sălbatic din fire şi, împotriva firii, ai fost altoit într-un măslin bun, cu cât mai mult acestea, care sunt ramuri fireşti, vor fi altoite în propriul lor măslin? (Romani 11.16-24).

La citirea acestor versete se ridică unele întrebări, la care noi vom răspunde mai târziu, de exemplu: ce este măslinul nobil (bun) şi ce sunt rădăcinile? Mai întâi vrem să dăm o privire de ansamblu.

În versetul 16 suntem duşi înapoi la începutul chemării prin Dumnezeu. Avraam era primul om, pe care Dumnezeu l-a chemat la o deosebită binecuvântare. Alegerea Lui neîngrădită a căzut pe Avraam, pe care l-a chemat afară dintr-un mediu idolatru (Iosua 24.2), ca să-i dea promisiuni divine. Toţi ceilalţi au rămas acolo unde se găseau. Pe baza descendenţei lui din Avraam şi a chemării prin Dumnezeu, Israel a primit locul binecuvântării pe pământ. Deoarece Avraam a fost primul care în felul acesta a fost chemat afară dintre popoare, el a devenit şi rădăcina măslinului. Pe parcursul acestui capitol vom vedea de asemenea că măslinul este şi o imagine a liniei promisiunilor lui Dumnezeu pe parcursul istoriei. Locul sub promisiunile binecuvântării corespunde măslinului şi Israel ramurilor naturale ale măslinului.

Unele din ramurile naturale nu aveau nici o credinţă. De aceea ele au fost rupte şi au fost altoiţi oameni dintre naţiuni, pentru ca ei să devină „împreună părtaşi ai rădăcinii şi grăsimii măslinului” (versetul 17). Aceşti oameni dintre naţiuni alcătuiesc astăzi partea majoritară a creştinătăţii. Această altoire are loc „împotriva firii” (versetul 24), căci harul lucrează într-o formă care este total contrară firii. Tocmai aceasta este caracteristica harului. În felul acesta şi noi cei dintre naţiuni avem parte de binecuvântarea lui Dumnezeu, chiar dacă chemarea noastră, în contrast cu chemarea pământească a lui Avraam şi Israel, este cerească. Cu toate acestea şi noi cei dintre naţiuni am fost aduşi prin Hristos în savurarea promisiunilor de binecuvântare ale lui Avraam. Aceasta ne arată detaliat epistola către Galateni capitolul 3 (vezi § 9).

Pentru un timp Israel a fost „rupt prin necredinţa lor” din domeniul binecuvântării (versetul 20). Acest fapt ar trebui să fie o avertizare serioasă pentru noi cei care aparţinem naţiunilor, căci apostolul spune: „Nu te îngâmfa, ci teme-te: pentru că, dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu te va cruţa nici pe tine. Priveşte deci la bunătatea şi la asprimea lui Dumnezeu: asprime peste cei care au căzut şi bunătate a lui Dumnezeu peste tine, dacă vei stărui în bunătate; altfel, şi tu vei fi tăiat.” (versetele 20-22).

Avem a face cu două aspecte ale Fiinţei lui Dumnezeu: bunătate şi asprime. În propovăduirea noastră astăzi noi accentuăm bunătatea lui Dumnezeu şi deseori neglijăm asprimea lui Dumnezeu. Cu toate acestea există această asprime, şi aceia care o dispreţuiesc sau o tăgăduiesc o vor simţi la timpul potrivit. Iudeilor decăzuţi, aceasta înseamnă ramurilor din Israel, care au fost rupte, pe drept li se putea imputa unele lucrări rele. Însă ele nu sunt rupte din cauza acestor lucrări rele, ci din cauza necredinţei lor. De aceea şi cei dintre naţiuni stau numai „prin har” în bunătatea lui Dumnezeu (versetul 20).

În această secţiune din Biblie nu este vorba nici de binecuvântările spirituale ale fiecărui credincios în parte şi nici de binecuvântările deosebite ale Adunării (Bisericii). Acestea stau pregătite pentru noi în cer şi nu au nimic a face cu pământul. Această secţiune vorbeşte dimpotrivă despre o schimbare în căile lui Dumnezeu cu privire la Israel şi cu privire la naţiuni.[23] Israelul rebel a căzut în dizgraţie în căile de guvernare ale lui Dumnezeu, în timp ce naţiunile au venit într-o poziţie de har şi într-un domeniu de binecuvântare pe pământ, care în legătură cu Evanghelia prin credinţă le oferă posibilitatea de mântuire.

Ramurile altoite acum în măslinul făgăduinţei – creştinii dintre naţiuni – sunt atenţionaţi că şi ei de asemenea vor fi „tăiaţi” (versetul 22) dacă prin credinţă nu rămân în bunătatea lui Dumnezeu. Această judecată va veni neschimbată asupra creştinătăţii cu numele după răpirea creştinilor adevăraţi. Dumnezeu va face aceasta clar vizibil, când El, aşa cum arată în mod deosebit cartea Apocalipsa, va judeca naţiunile.

Apostolul a descris situaţia lui Israel cu unele citate alese din Vechiul Testament: ei vor fi orbiţi şi binecuvântarea se va transforma pentru ei în blestem. Dar şi creştinii dintre naţiuni stau în pericol ca şi Israel, să onoreze pe Dumnezeu numai cu buzele, în timp ce inima lor este departe de Dumnezeu (vezi Isaia 29.13): cât de mulţi sunt care nu ştiu să preţuiască pe Hristos, aşa că şi lor potrivit căilor de guvernare ale lui Dumnezeu „masa lor le va fi o cursă şi o capcană” (Romani 11.9). Cine se laudă cu privilegiile lui („masa” lui) având inima departe de Dumnezeu, prin aceasta acela dispreţuieşte bunătatea şi harul lui Dumnezeu. Urmare acestui fapt ochii lui „se întunecă” (Romani 11.10), aşa că el nu mai poate vedea (Romani 11.8,10). Cine „se laudă” cu confirmarea lui, cu nunta lui religioasă, cu botezul, cu participarea la frângerea pâinii sau cu serviciile lui creştine, dar nu preţuieşte ceea ce el aude în predici şi citeşte în studiile biblice despre Hristos, curând se va îndrepta spre ceea ce nu este sănătos şi este dăunător. Aceasta se vede foarte clar în jurul nostru. Pe lângă aceasta oamenii consideră aceasta un progres! Valorile lor morale nu mai sunt determinate de Biblie, ci de presupusele lor cunoştinţe ştiinţifice (de exemplu teoria evoluţionistă, psihologie), de curente spirituale (de exemplu emanciparea, postmodernismul), de filozofia omenească (de exemplu existenţialismul) şi de aprecieri pragmatice. Deoarece ochii lor sunt aşa de orbiţi, ei nu recunosc că aceasta este o judecată severă din partea lui Dumnezeu, urmarea îndepărtării lor de Dumnezeu (Romani 1.22 şi versetele următoare), atunci când El l-ea prezentat pe Hristos.

Şi astăzi este încă adevărat ceea ce era valabil la iudei cu două mii de ani în urmă: chiar dacă sunt mulţi care nu preţuiesc pe Hristos şi ochii lor sunt orbiţi, Dumnezeu Se poate încă face cunoscut altora, care sunt gata să primească în credinţă binecuvântarea Sa. Planurile Lui nu pot fi împiedicate nici prin eşecul omului. Dumnezeu Îşi va atinge ţelul: binecuvântările Sale vor fi preţuite şi înainte de toate lucrurile Fiul Său preaiubit va fi preţuit. Ceea ce este la „modă” în ţările creştine, ceea ce este mare şi impunător şi este stimat ca fiind „cunoaştere mai înaltă”, este în realitate îndepărtare de Dumnezeu şi orbire spirituală. Cei mai mulţi oameni, care astăzi ajung la credinţă, vin din grupele marginale ale societăţii sau din regiunile sărace ale pământului. Ei sunt conştienţi de nevoia şi sărăcia lor. Căile lui Dumnezeu s-au îndreptat „să lase să intre” un popor sărac şi suferind (compară cu Luca 14.21,23).

Noi putem numai să ne mirăm şi să adorăm, atunci când Dumnezeu ne-a adus la pocăinţă şi credinţă. Dacă aparţinem acestor grupe marginale, ne putem uimi, că Dumnezeu S-a îndreptat tocmai spre aceste grupe, sau dacă aparţinem grupei celor bogaţi şi persoanelor culte, ne putem uimi că noi totuşi am ajuns să credem. Astăzi sunt mai puţini oameni în poziţii înalte, culţi şi cu vază care găsesc bucurie în binecuvântarea lui Dumnezeu, decât au fost atunci. În zilele de astăzi Dumnezeu găseşte oameni înainte de toate la „drumuri” şi la „garduri” (Luca 14.23).

Nouă ne-a devenit accesibilă o bogăţie mare şi minunată, însă întrebarea este: suntem noi suficient de smeriţi ca să ne-o însuşim? Atenţionarea deosebită adresată nouă este: „Nu te îngâmfa, ci teme-te” (versetul 21). Pericolul constă în a deveni asemenea celor din Laodiceea şi de a deveni „bogaţi” fără a avea bogăţiile adevărate (Apocalipsa 3.17). După convingerea noastră această Adunare (Biserică) descrie starea generală a creştinătăţii din zilele noastre. Fiecăruia i se oferă posibilitatea să stea drept înaintea lui Dumnezeu pe fundamentul a ceea ce este Hristos. Dar cine îşi imaginează fără Hristos să fie ceva cu presupusa lui bogăţie şi că nu are nicidecum nevoie de Hristos, acela să ia seama la atenţionarea Domnului: „te voi vărsa din gura Mea” (Apocalipsa 3.16).

Pavel ajunge să vorbească despre întrebări serioase, pe care noi trebuie să ni le punem, şi atenţionează în mod special pe cei dintre naţiuni, ca să nu li se întâmple ca lui Israel şi să piardă totul. Să te legeni într-o siguranţă falsă şi să te lauzi, aceasta conduce la decădere. Pavel are aici în vedere căile de guvernare ale lui Dumnezeu, creştinismul, nu pe fiecare individ în parte. În ceea ce priveşte poziţia, te poţi afla pe fundamentul unde Dumnezeu a promis binecuvântarea Sa – în creştinism -, fără să participi lăuntric. Să ai credinţă şi prin credinţă să rămâi în bunătatea lui Dumnezeu este singura siguranţă adevărată. Să fi subiectul îndurării şi să te dai mulţumit cu aceasta, da, să te bucuri de aceasta, este singura bază sigură. Prin aceasta recunoaştem locul nostru adevărat şi glorificăm pe Dumnezeu în îndurarea şi suveranitatea Sa. Însă noi oamenii dorim după îndurare abia atunci când avem inimi zdrobite şi sfărâmate. Atunci ne bucurăm de bunătatea şi credincioşia lui Dumnezeu, pentru că noi ştim nu numai cu mintea, ci am experimentat că noi datorăm totul numai Lui. Ca astfel de oameni vom fi atunci gata să aducem „trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12.1), căci ştim că Dumnezeu prin îndurarea pe care El ne-o dăruieşte Îşi revendică şi dreptul Său asupra noastră.

În general naţiunile au urmat pe Israel pe calea necredinţei, aşa cum se poate deduce din istoria Bisericii. Ca şi Israel ele s-au sprijinit pe tradiţii şi ritualuri; ca şi Israel s-au îndreptat spre principiul îndreptăţirii prin fapte şi împlinirea Legii (cele zece porunci), şi aceasta cu toate că Legea nu le-a fost dată lor şi Israel a dovedit deja că ei nu au putut primi binecuvântarea lui Dumnezeu prin fapte. Ca şi Israel s-au bazat pe propria lor putere şi nu au rămas prin credinţă la bunătatea lui Dumnezeu. Ele nu au ţinut seama de atenţionarea din epistola către Romani 2.4: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii Lui, şi ale îngăduinţei şi ale îndelungii răbdări, necunoscând că bunătatea lui Dumnezeu te conduce la pocăinţă?” De aceea va veni ziua când creştinii cu numele dintre naţiuni vor fi tăiaţi în judecată, deoarece nu au rămas în bunătatea lui Dumnezeu. Însă aceasta nu va împiedica planurile lui Dumnezeu. Aşa după cum odinioară naţiunile au fost cândva altoite în măslin ca urmare a necredinţei lui Israel, tot aşa Israel va fi altoit din nou ca urmare a necredinţei naţiunilor.

Iar dacă cel dintâi rod este sfânt, plămădeala de asemenea; şi, dacă rădăcina este sfântă, ramurile de asemenea. (Romani 11.16).

Cine este rădăcina? Răspunsul la această întrebare l-am dat deja mai înainte; acum vrem să justificăm mai îndeaproape acest răspuns.

Ca să înţelegem cine este rădăcina, trebuie să înţelegem mai întâi cine sunt ramurile. Unii au propus, rădăcina să fie poporul Israel; însă cum pot iudeii să fie în acelaşi timp „ramurile fireşti” (Romani 11.21,24)? Alţii au propus, rădăcina să fie Hristos; El ca Păstorul cel bun a adus atât oile staulului cât şi „celelalte oi” (Ioan 10.16). Se doreşte apoi să se vadă o paralelă între ramurile fireşti (oile din staul) şi ramurile din măslinul sălbatic („celelalte oi”, „care nu sunt din staulul acesta”). Însă în Ioan 10 este vorba de oile adevărate din Israel şi de oile adevărate dintre naţiuni. În Romani 11 dimpotrivă este vorba de o mărturisire exterioară, pe care cineva o face. Dacă Domnul aduce oile Sale, El le cunoaşte pe nume „şi nicidecum ele nu vor pieri niciodată” (Ioan 10.28). Nimeni nu va putea să le smulgă din mâna Tatălui (Ioan 10.29). În Romani 11 dimpotrivă este vorba atât de o altoire cât şi despre rupere. Mărturisitorii fără viaţă pot într-adevăr să dea impresia că ar avea parte de făgăduinţele lui Dumnezeu, şi s-ar putea ca pentru ei să fie binecuvântare reală, dar dacă nu au viaţă adevărată din Dumnezeu, la sfârşit ei vor fi iarăşi rupţi (vezi şi Evrei 6.4-8). Ioan 10 este deci pentru tema noastră numai o aparentă paralelă, care arată mai mult diferenţe decât lucruri comune (vezi şi § 22.7).

Rădăcina nu este nici Israel şi nici Hristos, ci părinţii (vezi Romani 11.28b: „… datorită părinţilor”) şi aici în mod special Avraam. Lui ca întâiul i-au fost date promisiunile de binecuvântare, după aceea lui Isaac şi Iacov ele le-au fost încă o dată confirmate. Avraam este rădăcina pentru ramurile fireşti (israeliţii) şi pentru ramurile altoite din măslinul sălbatic (toţi cei dintre naţiuni care mărturisesc că sunt creştini[24]). Prin Avraam trebuia ca şi naţiunile să fie binecuvântate (Geneza 22.18; compară cu Iacov 2.20-22). În adevăratul urmaş al lui Avraam, adevăratul Isaac, Domnul Isus, noi suntem binecuvântaţi (vezi § 9). Domnul Isus nu este rădăcina, ci El este ţelul mare al tuturor promisiunilor şi punctul culminant al tuturor binecuvântărilor lui Dumnezeu.

Avraam era primul pe care Dumnezeu l-a scos din mulţimea oamenilor, ca să-i dea un loc al privilegiului deosebit şi al binecuvântării deosebite. Dumnezeu l-a pus deoparte pentru Sine. Aceasta este în concordanţă cu ceea ce citim aici despre rădăcină: rădăcina este „sfântă”, deci „pusă deoparte pentru Dumnezeu”. Într-adevăr el nu era primul care a crezut, însă prin faptul că el a fost primul scos dintr-un mediu idolatru (Iosua 24.2), el era cel dintâi rod care a fost pus deoparte pentru Dumnezeu şi prin aceasta sfinţit. Această poziţie de despărţire era valabilă şi pentru poporul Israel („mulţimea”), care a rezultat din această rădăcină. De aceea se spune că „dacă rădăcina este sfântă, ramurile de asemenea”.[25]

Noi trebuie să ţinem seama că şi în locul acesta din Biblie nu este vorba despre o legătură lăuntrică vie cu Dumnezeu – o sfinţire în sensul din 1 Petru 1.2 -, ci despre o poziţie exterioară. Sfinţirea urmaşilor lui Avraam de pe linia lui Iacov – celelalte linii, cu toată descendenţa lor din Avraam, nu aparţin măslinului, aşa cum am văzut în capitolul 9 (vezi § 8.2.2) – era numai o sfinţire exterioară (aşa cum ea există şi astăzi, vezi 1 Corinteni 7.14). Fără îndoială în poporul Israel existau şi unele „ramuri”, credincioşi adevăraţi, care aveau o legătură vie cu Dumnezeu: de exemplu Moise, David, Daniel. Mai târziu au fost acele ramuri fireşti care nu au fost rupte (de exemplu Petru, Ioan, Pavel şi aşa mai departe). Însă nu se poate trage concluzia inversă şi să se spună, deoarece cineva nu aparţinea măslinului, respectiv nu era legat cu rădăcina, el nu putea avea nici o legătură vie cu Dumnezeu. Melhisedec, de exemplu, un contemporan al lui Avraam, era „preot al Dumnezeului Preaînalt” (Geneza 14.18) şi de aceea avea fără îndoială o legătură vie cu Dumnezeu; dar cu toate acestea el nu aparţinea măslinului, domeniului binecuvântării deosebite a lui Dumnezeu pe pământ, cu toate că el fără îndoială a savurat binecuvântarea lui Dumnezeu.

Vechiul Testament ne dă un alt indiciu cu privire la rădăcina măslinului: „Ascultaţi-Mă, voi, care urmăriţi dreptatea, cei care-L căutaţi pe Domnul. Priviţi la stânca din care sunteţi ciopliţi şi la scobitura gropii din care aţi fost săpaţi. Priviţi la Avraam, tatăl vostru, şi la Sara, care v-a născut. Pentru că Eu l-am chemat când era singur (de fapt, unul singur, compară cu Ezechiel 33.24) şi l-am binecuvântat şi l-am înmulţit” (Isaia 51.1,2).

Avraam este deci rădăcina, şi măslinul bun este un tablou al binecuvântării şi al promisiunilor lui Dumnezeu; în acest domeniu al binecuvântării şi al promisiunilor lui Dumnezeu a fost adus Israel. Ramurile din măslinul sălbatic (domeniul naţiunilor, care nu primiseră nici o promisiune) au putut fi altoite în măslinul bun (nobil) numai pentru că Israel a căzut şi a fost lepădat până la timpul restaurării. Ruperea lui Israel era, vorbind omeneşte, prilejul ca ramurile sălbatice ale naţiunilor să fie altoite în acest măslin nobil. De aceea nouă ni se adresează atenţionarea: „nu te îngâmfa, ci teme-te; pentru că dacă Dumnezeu nu a cruţat ramurile fireşti, nu cumva să nu te cruţe nici pe tine”, şi: „… nu tu ţii rădăcina, ci rădăcina pe tine” (Romani 11.18,20,21). Abia prin căderea lui Israel a putut „binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni în Hristos Isus” (Galateni 3.14). Lui Avraam i-a fost dată promisiunea, că în sămânţa lui trebuiau să fie binecuvântate toate naţiunile (Geneza 22.18).

Şi dintr-un alt motiv este pe deplin de neimaginat că Hristos este rădăcina. În tabloul nostru despre măslin este vorba de aceia care prin natura lor sunt legaţi cu rădăcina (Romani 11.21,24), deci de „ramurile naturale (fireşti)”. Însă din Noul Testament învăţăm că de la natură (din fire) nimeni nu este legat cu Hristos. Numai prin naşterea din nou primim parte cu Hristos, da, chiar abia după moartea Sa Hristos poate să lege oameni cu Sine: „Dacă grăuntele de grâu nu cade în pământ şi nu moare, rămâne singur; dar, dacă moare, aduce mult rod” (Ioan 12.24). Fără moartea de ispăşire la cruce era imposibil ca oamenii să poată fi uniţi cu El sau să devină părtaşi „grăsimii măslinului” (Romani 11.17) – sub premisa, că Hristos ar fi rădăcina!

Potrivit cu Ioan 15.1 Hristos este dimpotrivă „adevărata viţă”, din care fiecare credincios îşi primeşte puterea. De aceea acest tablou (despre viţă) nu poate fi transferat la Romani 11, căci în cazul viţei după aruncarea afară urmează numai aruncarea în foc (Ioan 15.6); în măslin dimpotrivă există o altoire din nou (Romani 11.23,24). În Romani 11 este vorba de o primire sau intrare într-un domeniu al promisiunilor şi binecuvântării, în timp ce în Ioan 15 este vorba de aducerea de roadă prin rămânerea în El.

Ceea ce la prima vedere pare să fie o paralelă, deseori la un studiu mai exact se constată repede contrariul. De aceea trebuie să luăm seama la afirmaţia de bază a fiecărei imagini, atunci când comparăm între ele diferite locuri din Biblie.

17 Iar dacă unele dintre ramuri au fost rupte şi tu, fiind un măslin sălbatic, ai fost altoit printre ele şi ai devenit împreună-părtaş al rădăcinii şi grăsimii măslinului, 18 nu te lăuda faţă de ramuri (Romani 11.17,18).

Mulţi au propus, că imaginea despre măslin arată totuşi clar, că cei dintre naţiuni ar fi altoiţi în Israel. Cum se poate atunci afirma, Israel trebuie diferenţiat ca şi mai înainte de Adunare?

Am văzut că rădăcinile arată în modul cel mai general spre „părinţi” şi în mod deosebit spre Avraam (vezi § 8.4.3.1). Dar ce înseamnă atunci „măslinul bun”? Unii vor să vadă în aceasta pe Israel.[26] Însă nu „măslinul bun” în sine înseamnă Israel, ci foarte evident „ramurile fireşti” din măslin. Lui Avraam, rădăcina, i-au fost date promisiunile şi binecuvântarea, şi oricine, care în exterior stătea pe această linie a lui Avraam, avea parte la promisiuni şi la binecuvântare. Aceasta era mărturia pe care Dumnezeu o avea pentru Sine aici pe pământ. Această apartenenţă nu trebuia să însemne că fiecare israelit avea o legătură vie cu Dumnezeu, căci în Romani 9.6 se spune: „… pentru că nu toţi cei din Israel sunt Israel.” Niciodată măslinul nu include în sine viaţă adevărată din Dumnezeu, ci totdeauna numai o mărturisire exterioară. Israel era în măslin, aceasta înseamnă, el se afla în domeniul binecuvântării şi al promisiunilor, şi cu toate acestea marea parte a mulţimii poporului era necredincioasă, cu toate că israeliţii aparţineau ramurilor fireşti (naturale) şi de aceea aveau un drept firesc la măslin. Acest context trebuie să-l cunoaştem bine, dacă vrem să înţelegem însemnătatea măslinului.

Un măslin produce ulei, cu care preoţii, împăraţii şi profeţii erau unşi. Prin aceasta ei stăteau pe o linie deosebită a promisiunilor şi mărturiei pentru Dumnezeu pe pământ. Ei susţineau interesele lui Dumnezeu pe pământ (în orice caz trebuiau să facă aceasta). Uleiul era folosit în timpul acela şi ca substanţă combustibilă pentru lămpi; astfel deja în Exod 25.6 este vorba despre „untdelemn pentru luminător”. Uleiul este deci şi o imagine pentru mărturia pe pământ.

Putem astfel spune că „măslinul bun” reprezintă linia promisiunii şi mărturiei lui Dumnezeu pe pământ. Începând de la Avraam oamenii au stat şi stau în legătură cu această linie a binecuvântării şi promisiunilor şi a mărturiei exterioare a lui Dumnezeu aici pe pământ. În Vechiul Testament israeliţii stăteau în legătură cu această linie a promisiunii. Însă în Romani 11 ni se relatează că din cauza necredinţei lor – ei au lepădat pe Mesia al lor – cea mai mare parte a fost ruptă din această linie respectiv din acest pom, pentru ca ramurile din „măslinul sălbatic” să poată fi altoite. Aşa după cum măslinul bun este o imagine pentru domeniul binecuvântării divine, tot aşa măslinul sălbatic este o imagine a domeniului pe care Dumnezeu l-a lăsat în seama lui proprie. Acolo se află naţiunile. Despre ele se spune, că Dumnezeu „în generaţiile trecute, a lăsat toate naţiunile să meargă pe căile lor” (Faptele Apostolilor 14.16). Ele sunt „străine de legămintele promisiunii, neavând speranţă şi fără Dumnezeu în lume” (Efeseni 2.12). Însă acum şi dintre naţiuni mulţi sunt aduşi în acest domeniu al binecuvântării. Ce înseamnă aceasta citim în Galateni 3.14: „… pentru ca binecuvântarea lui Avraam să ajungă la naţiuni în Hristos Isus”. Aceasta corespunde pe deplin cu făgăduinţa dată lui Avraam: „Şi te voi face o naţiune mare şi te voi binecuvânta … şi toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine.” (Geneza 12.2,3).

Ca să întregim imaginea: în Romani 11 citim că ramurile rupte (Israel) vor fi iarăşi altoite în măslinul bun şi că pe de altă parte ramurile, care iniţial descindeau din măslinul sălbatic şi au fost altoite în măslinul bun (nobil), pot fi rupte din măslinul bun. Însă aici nu citim nimic că ramurile din măslinul sălbatic, naţiunile, vor mai putea vreodată fi altoite în măslinul bun, după ce au fost rupte. Într-adevăr ele vor fi binecuvântate în timpul Împărăţiei de o mie de ani, şi binecuvântarea va fi chiar mai largă decât astăzi (Romani 11.12), cu toate acestea ele nu vor mai sta în centrul binecuvântării, aşa cum stau astăzi. Ele vor fi numai mijlocit binecuvântate prin Israel.

Aceasta ne oferă un tablou complet a ceea ce s-a petrecut deja în trecut şi a ceea ce se va petrece în viitor. Din fire israeliţii erau în acest „măslin bun”. După greşeala lor mare descrisă în versetele 11 şi 12 ei au fost „rupţi”, şi cei dintre naţiuni au primit parte la poziţia lor în acest „măslin bun”. Însă Duhul Sfânt nu se opreşte la descrierea acestor realităţi, ci El ne atenţionează: cei dintre naţiuni, care au devenit părtaşi la măslinul bun, prin aceea că ei se declară de partea mărturiei creştine pe pământ, vor fi şi ei rupţi dacă devin necredincioşi (Romani 11.22).

Să ţinem deci bine seama, că aici este vorba de mărturisirea generală a acelora dintre naţiuni care zic că aparţin lui Dumnezeu, şi nu de fiecare credincios în parte în sine însuşi.[27] Se vorbeşte chiar la modul cel mai general de naţiuni în sine. În acelaşi fel este vorba în aceste versete despre naţiunea Israel, care va fi altoită ca naţiune în întregime. Dacă în ramurile rupte la lepădarea lui Israel se vrea să se vadă numai persoanele individuale şi nu Israel ca naţiune, trebuie să se ţină seama că aceste „ramuri” nu vor mai putea fi altoite, căci ele au murit în necredinţă. În rest, când aici în acest capitol este vorba de administrarea şi privilegiul lui Dumnezeu pe pământ, naţiunile şi Israel sunt totdeauna privite separat. Pavel se adresează naţiunilor categoric prin „vouă”: „Pentru că vouă vă vorbesc, naţiunilor” (Romani 11.13); un indiciu clar că naţiunile şi Israel sunt clar diferenţiate între ele. În contrast cu aceasta această diferenţă încetează atunci când noi ca şi credincioşi dintre naţiuni sau dintre iudei suntem văzuţi „în Hristos”.

Corespunde măslinul trupului lui Hristos, Bisericii, aşa cum afirmă unii?[28]

În afară de aceasta Israelul adevărat se compune din israeliţi credincioşi după carne, cărora li s-au adăugat credincioşi dintre naţiuni, alcătuind după aceea un trup, aşa cum el este reprezentat în măslinul din Romani 11.[29]

Aşa cum am scris deja mai înainte, Chafer [un dispensaţionalist] învaţă, că ar fi continuitate sau este legătură cu ceea ce a fost mai înainte sau cu ce va veni după aceea. Potrivit acestuia tot ceea ce priveşte viitorul lui Israel, inclusiv întoarcerea lui la Domnul, trebuie să fie despărţit de trupul lui Hristos. Însă Pavel confirmă o unitate strânsă din „timpul naţiunilor” atât cu timpul iudaic trecut cât şi cu acea „altoire” viitoare. Analogia lui cu măslinul arată „că există numai un popor al lui Dumnezeu pe tot parcursul istoriei mântuirii”.[30]

Până acum sunt puţini iudei care cred în Hristos, cei mai mulţi au fost rupţi. Prin harul lui Dumnezeu ei vor fi iarăşi altoiţi, dar când va avea loc aceasta, ei nu vor avea un loc special, ci ei vor veni în mijlocul ramurilor prezente – aceasta înseamnă în Biserică, ca parte a omului nou, ca şi creştini, ca parte a „Israelului lui Dumnezeu” şi nu cu drepturi speciale de vreo oarecare natură, care se deosebesc de cele prezente – Romani 3.9 şi 11.32. Nu există un al doilea pom, aceasta înseamnă un pom special sau pom nou. Împlinirea este numai în Biserică, ca şi creştin.[31]

Când numărul deplin al celor care nu sunt iudei va fi altoit în Hristos, în măslinul lui Dumnezeu, Dumnezeu Se va îndrepta încă o dată spre Israelul fizic, va revărsa Duhul Său peste iudei şi îi va aduce în singurul trup al lui Hristos, în măslin.[32]

După convingerea noastră toate aceste interpretări nu sunt corecte. Din ele rezultă anumite greutăţi, care de fapt nu ar apărea dacă am privi măslinul ca domeniu al făgăduinţei binecuvântării lui Dumnezeu, în care se află oamenii. Rădăcina lui este Avraam cu făgăduinţele date lui. Prin chemarea făcută de Dumnezeu Avraam a fost făcut această rădăcină (vezi § 8.4.3.1).

1. „Omul nou” din Efeseni 2.15 este un om care este „nou” (în greacă: kainos), nu în sensul de „proaspăt”, ci de „aşa ceva nu a existat încă”, deci în contrast cu omul „vechi”. Aceasta înseamnă, acest om „nou” nu a existat înainte de înălţarea la cer a Domnului şi de coborârea Duhului Sfânt. Dumnezeu nu a luat un „om” deja existent şi l-a extins cu partea naţiunilor. El a luat din amândoi – iudei şi păgâni – credincioşi şi i-a făcut ceva cu totul nou, în care diferenţele au fot complet anulate: „Nu este nici iudeu, nici grec” (Galateni 3.28). În contrast cu „omul nou” măslinul exista deja mai înainte. Sunt doi măslini: măslinul sălbatic şi măslinul bun (nobil). Din măslinul bun au fost rupte ramuri şi în locul acestora au fost altoite ramuri sălbatice. Aceasta este cu totul altceva decât constituirea unui om nou.

După moartea lui Hristos Dumnezeu a rupt din măslinul bun o parte din ramurile fireşti – acestea sunt Israel ca naţiune şi iudeii care nu au crezut în Hristos, în mod deosebit. Începând de atunci, de aproape două mii de ani ei nu mai stau – şi aceasta este valabil pentru tot poporul – în domeniul unde Dumnezeu a rânduit binecuvântarea Sa. Însă unele ramuri rămân în acest domeniu: iudeii care au primit pe Hristos ca Salvator. Apoi Dumnezeu începe cu samaritenii (Faptele Apostolilor 8.5-12), cu etiopianul (Faptele Apostolilor 8.27-40) şi Corneliu (Faptele Apostolilor 10) altoirea ramurilor de măslin sălbatic în măslinul nobil, domeniul binecuvântării.

2. Acel un singur trup are Capul în cer, măslinul are rădăcinile în pământ. Observăm noi aici deja diferenţa aşa de mare? Cu privire la trup este vorba de aceia care savurează binecuvântări cereşti (Efeseni 1); cu privire la măslin – grăsimea măslinului (binecuvântarea sa) este amintită în mod deosebit – este vorba de domeniul binecuvântărilor pe pământ.

Lui Avraam i-au fost date anumite binecuvântări pământeşti – aceasta înseamnă promisiuni în legătură cu pământul -, în care şi noi ca credincioşi dintre naţiuni am venit. Astfel Romani 4.11-16 ne arată că noi suntem urmaşii spirituali ai lui Avraam, „fii ai lui Avraam” şi „moştenitori” (Galteni 3.7,29), „copii ai promisiunii” (Galateni 4.28). Binecuvântările pământeşti, pe care noi le-am primit pe baza acestora, sunt îndreptăţirea (Galateni 3.6,11,24) şi viaţa din Dumnezeu (Galateni 3.12,21). Probabil va mira pe cineva, că noi denumim aceste binecuvântări ca binecuvântări pământeşti, cu toate că ele sunt binecuvântări spirituale. Însă de exemplu Ioan 3 ne arată că naşterea din nou, care printre altele aduce viaţă din Dumnezeu, este în mod necesar premisa ca să poţi intra în Împărăţia (pământească[33]) a lui Dumnezeu (Ioan 3.5). De altfel Domnul desparte clar în Ioan 3.12 binecuvântarea naşterii din nou ca „pământească” de calitatea vieţii noi ca „viaţă veşnică” (care cuprinde mult mai mult decât viaţa din Dumnezeu). În continuare El va vorbi despre această binecuvântare cerească.

3. Aceia, care aparţin trupului sunt nu numai prin Duhul „botezaţi pentru a alcătui un singur trup”, ci ei au fost şi „adăpaţi dintr-un singur Duh” (1 Corinteni 12.13). Aceasta include şi faptul că ei au fost pecetluiţi cu Duhul (Efeseni 1.13). Este imposibil ca un credincios pecetluit cu Duhul Sfânt să piardă iarăşi Duhul, El rămâne la el „în veac” (Ioan 14.16). Însă din măslin pot fi rupte ramuri; da, există nu numai posibilitatea să fie rupte, ci noi citim chiar că anumite ramuri au fost rupte deja (Romani 11.20). Însă nici un mădular nu va putea vreodată să fie despărţit de trup sau de „omul nou”.

Prin răpire Biserica părăseşte domeniul binecuvântării pământeşti, măslinul, şi ramurile altoite ale măslinului sălbatic vor fi rupte: creştinii cu numele, care nu au fost răpiţi, ci au rămas pe pământ. Dumnezeu le va trimite „o lucrare de rătăcire” ca să nu mai poată crede şi toţi să fie judecaţi (2 Tesaloniceni 2.9-12). În acelaşi timp El se îndreaptă din nou spre Israel şi îndreaptă binecuvântarea Sa în timpul Împărăţiei de o mie de ani (Apocalipsa 20.2-10) din nou în mod deosebit spre acest popor. Într-adevăr în acest timp vor veni la credinţă[34] şi unii dintre naţiuni şi mai târziu vor fi binecuvântaţi în Împărăţia de o mie de ani, însă atunci ei nu vor sta direct în cercul de acţiune al binecuvântării lui Dumnezeu, ci indirect. Aceasta înseamnă că ei vor fi binecuvântaţi prin Israel, care atunci va deveni un canal de binecuvântare pentru naţiuni şi nu vor fi cu drepturi egale cu credincioşii iudei, aşa cum este acum în Biserică.

4. Măslinul bun are ramuri fireşti (naturale) (Romani 11.21). Cine era un urmaş natural al lui Avraam, aparţinea poporului Israel şi era prin aceasta prin naştere naturală în domeniul binecuvântării lui Dumnezeu. Ramuri naturale desigur nu sunt în „omul nou”, căci el este „nou” – niciodată nu a existat. De la natura lui nici un om nu aparţine trupului lui Hristos.

5. Când iudeii vor fi aduşi din nou în domeniul binecuvântării lui Dumnezeu („altoiţi”), atunci aceasta are loc în ceea ce este al lor propriu, în ceea ce le aparţinea ca unii care sunt urmaşii naturali ai lui Avraam.

6. Măslinul bun este „măslinul propriu-zis”. Însă în trupul lui Hristos naţiunile „alcătuiesc împreună un trup” sau mai bine spus „întrupaţi laolaltă”[35] pe aceeaşi bază ca şi iudeii (Efeseni 3.6).

7. Creştinii cu numele pot veni în domeniul binecuvântării lui Dumnezeu, chiar aşa de mult, precum este descris în Evrei 6, că ei „au fost luminaţi şi au gustat darul ceresc, şi s-au făcut părtaşi ai Duhului Sfânt, şi au gustat Cuvântul bun al lui Dumnezeu şi lucrările de putere ale veacului viitor” (versetele 4 şi 5), şi totuşi cad iarăşi din acest domeniu, dacă „au căzut” (versetul 6).

8. Pavel se adresează aici naţiunilor – „Pentru că vouă vă vorbesc, naţiunilor” (Romani 11.13) – nu ca acelora care sunt „în Hristos”, aşa cum sunt toţi cei care aparţin trupului lui Hristos, omului nou. Unele din ramurile altoite sunt cu adevărat „în Hristos”, şi toţi care sunt „în Hristos” aparţin ramurilor măslinului. Însă aici naţiunile sunt apelate ca aceia pentru care ca şi pentru iudeii necredincioşi există posibilitatea să fie rupţi (Romani 11.21). Aceasta arată, că în cazul măslinului nu este vorba de o legătură de viaţă ca în cazul unui singur trup, ci de o mărturisire. Aici există atunci şi pericolul de a cădea; un pericol de care sunt afectaţi creştinii cu numele.

9. Unele ramuri vor fi iarăşi altoite. Dacă măslinul ar trebui să fie trupul lui Hristos, atunci aceste „ramuri” ar fi trebuit să fi fost cândva în trupul lui Hristos, să fi fost rupte iarăşi şi mai târziu să fie din nou altoite. Pentru aceasta trebuia ca Biserica (Adunarea) să fi existat deja în timpurile Vechiului Testament. O presupunere falsă cu urmări grave! Matei 16.18 şi 1 Corinteni 12.13 arată clar că Biserica nu exista încă în timpul când Domnul era pe pământ. Domnul Isus spune: „… voi zidi Biserica Mea” (Matei 16.18). Şi Pavel scrie categoric, că Duhul Sfânt ne-a pus împreună, „fie iudei sau greci” ca să alcătuim un singur trup (1 Corinteni 12.13). Aceasta a avut loc abia la Rusalii.

10. Sunt doi măslini: unul bun (nobil) şi unul sălbatic. Însă nu există două trupuri, nu există doi „oameni noi”. Există însă un domeniu pe pământ unde sunt prezente privilegiile speciale ale lui Dumnezeu – măslinul nobil -, şi un domeniu unde aceste privilegii nu sunt prezente – măslinul sălbatic.

25 Pentru că nu doresc să nu ştiţi, fraţilor, taina aceasta, ca să nu fiţi înţelepţi în voi înşivă: pentru că lui Israel i s-a făcut orbire în parte, până va intra plinătatea naţiunilor; 26 şi astfel, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta neevlavia de la Iacov”. (Romani 11.25,26)

Pavel se preocupă în acest capitol nu numai cu lucrurile referitoare la iudei. El tratează de la început şi până la sfârşit şi rolul naţiunilor în domeniul special al binecuvântării lui Dumnezeu.

În Romani 10.12 devine clar că în ceea ce priveşte bogăţia Domnului nu mai era nici o deosebire între credincioşii dintre iudei şi credincioşii dintre naţiuni. Israel era chiar înlăturat din domeniul special al binecuvântării lui Dumnezeu, din măslin, aşa cum Pavel arată clar în capitolul 11. Acum iudeii se întrebau, ce se va alege de toate promisiunile măreţe (vezi § 2.1), pe care Dumnezeu le-a dat poporului Său pământesc Israel. Nu Îşi va respecta Dumnezeu cuvântul? Se vor „împlini” promisiunile numai în sens spiritual şi nu textual, ca toate celelalte profeţii care s-au împlinit deja în Domnul Isus? Va introduce Dumnezeu ceva nou, fără să revină la vechile promisiuni sau prin aceea că El le va da simplu la o parte? Această întrebare preocupa şi pe credincioşii din Roma, de aceea apostolul Pavel îi linişteşte: „Pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (Romani 11.29). Este ca şi cum Pavel ar spune: nici o teamă, Dumnezeu Îşi va împlini promisiunile. – În privinţa aceasta el le explică o altă taină, care nu trebuia să le rămână ascunsă (vezi versetele 25 şi 26).

În Vechiul Testament a fost deja revelat că Dumnezeu va binecuvânta cândva naţiunile (vezi de exemplu Geneza 12.3). Însă acolo nu găsim nimic despre faptul, că restaurarea lui Israel, aceasta înseamnă restaurarea lui în domeniul de binecuvântare a lui Dumnezeu, va fi oprită, pentru ca mai întâi „numărul deplin al neamurilor” să intre în domeniul de binecuvântare al lui Dumnezeu (versetul 25). Vechiul Testament oferă un cu totul alt tablou. Într-adevăr Pavel citează în Romani 10.19,20 din Vechiul Testament, şi potrivit acestei profeţii Dumnezeu Se va îndrepta spre naţiunile care nu întrebau de El, ca să stârnească pe Israel la gelozie. Însă în Vechiul Testament nu era încă revelat, că punerea la o parte a lui Israel trebuia să slujească la aducerea naţiunilor în domeniul binecuvântării, şi nici că punerea la o parte va dura până când va intra numărul deplin al naţiunilor.

Apostolul spune cu alte cuvinte: da, este adevărat, Israel este momentan împietrit şi Dumnezeu S-a îndreptat spre naţiuni. Dumnezeu S-a îndreptat spre un popor, aşa cum spune Isaia (Isaia 65.1), care nu L-a căutat. Împietrirea va dura atâta timp până când numărul stabilit de Dumnezeu, „numărul deplin”, va fi adunat dintre aceste naţiuni. Însă după aceea „tot Israelul va fi mântuit” (versetul 26), aşa cum se spune deja în Vechiul Testament: „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta fărădelegea de la Iacov” (Isaia 59.20). Să nu gândeşti că Dumnezeu a renunţat la planul Său cu Israel, El va ajunge la ţel cu poporul Său. El va împlini cuvântul Său literalmente, aşa cum s-au împlinit deja multe scrieri, atunci când Hristos a fost aici printre noi. Salvarea întregului Israel, aşa cum a vestit-o profetul Isaia, va avea loc, şi noul legământ făgăduit va fi încheiat cu Israel. Atunci se va împlini versetul 23 al acestui capitol, unde se spune: „Şi ei, de asemenea, dacă nu vor stărui în necredinţă, vor fi altoiţi, pentru că Dumnezeu poate să-i altoiască din nou.”

Deja în versetul 20 Pavel a atenţionat pe cei dintre naţiuni: ei nu ar trebui să devină orgolioşi, pentru că Israel a fost scos afară din domeniul binecuvântării date de Dumnezeu, în timp ce ei înşişi au fost aşezaţi în acest domeniu, şi ei să nu se înşele – această situaţie se va schimba odată iarăşi. Cât de serioasă este această atenţionare în mod deosebit pentru aceia care lasă la o parte toate blestemele Vechiului Testament pentru Israel, dar doresc să-şi însuşească toate binecuvântările.

Israel a avut într-adevăr parte de împietrire, aşa că Dumnezeu S-a îndreptat spre naţiuni, însă Israel nu va rămâne pentru totdeauna în necredinţă, ci numai atâta timp, „până va intra numărul deplin al naţiunilor” (versetul 25). Chiar dacă mântuirea nu va veni imediat, atunci când acest număr deplin va fi împlinit[36]: Dumnezeu este credincios; El va trimite pe pământ pentru a doua oară pe Salvatorul şi „va îndepărta nelegiuirile de la Iacov [Israel]”, şi „tot Israelul va fi mântuit” (versetul 26) şi vălul de pe inima lor va fi dat la o parte (2 Corinteni 3.15,16).

”Numărul deplin”[37] al naţiunilor (versetul 25) se referă la acţiunea lui Dumnezeu în timpul de acum, ca să facă o alegere şi dintre popoarele păgâne. Când această lucrare de alegere va fi terminată şi „numărul deplin al naţiunilor” va fi realizat şi va fi luat în gloria cerească, atunci va veni sfârşitul. După răpirea credincioşilor (vezi § 17.8) nimeni dintre naţiuni nu va mai fi altoit în măslin. Timpul deosebit, când naţiunile şi nu Israel stau în centrul binecuvântării date de Dumnezeu, s-a încheiat, atunci când s-a obţinut plinătatea sau „numărul deplin al naţiunilor” (Romani 11.25). Pentru sistemul mărturisitor decăzut şi stricat al creştinătăţii dintre naţiuni nu mai rămâne după aceea decât să fie rupt din măslin. Dar ce se va întâmpla cu aceia dintre naţiuni care vor deveni credincioşi în timpul de necaz (deci după răpire)? Aceşti credincioşi nu vor avea parte direct la măslinul promisiunii, chiar dacă ei intră trăind în Împărăţia de o mie de ani. Ei nu vor mai sta în domeniul binecuvântării deosebite al lui Dumnezeu, aceasta înseamnă, ei nu vor mai fi binecuvântaţi direct de Dumnezeu Însuşi, ci prin intermediul lui Israel (vezi Deuteronom 28.13; Isaia 2.2-4; Zaharia 8.23). Pe lângă aceasta binecuvântarea lor este dependentă în mare măsură de atitudinea lor faţă de rămăşiţa credincioasă a lui Israel (Matei 25.34-40; vezi şi Zaharia 14.16 şi versetele următoare).

Împietrirea lui Israel este numai „în parte” (versetul 25), deoarece în acest timp Dumnezeu face o alegere, chemând afară pe unii dintre ei; însă când Domnul Isus va reveni „tot Israelul” va fi mântuit. Desigur aceasta nu înseamnă că la venirea Domnului Isus fiecare din Israel se va converti din mulţimea poporului; Romani 9.27 spune în privinţa aceasta: „numai rămăşiţa va fi mântuită”. O mare parte a poporului va omagia pe antihrist şi va pieri în judecată.

În ochii lui Dumnezeu rămăşiţa stă totdeauna pentru întreg poporul. Domnul leagă cu ea toate drepturile şi toate obligaţiile. Pentru aceasta se găsesc în Vechiul Testament numeroase exemple, de exemplu în Ezra 6.17: cu toate că nu toate seminţiile se întorseseră din captivitate, Dumnezeu priveşte această rămăşiţă ca „tot Israelul”. Şi în Zaharia 13.8 citim numai despre „partea a treia”, care va rămâne până la sfârşit. Însă din rămăşiţa aceea „toţi vor fi drepţi” (Isaia 60.21), cei care vor cunoaşte iertarea păcatelor sub legământul nou (Romani 11.27; Evrei 8.12).

Chemarea cerească a Adunării (Bisericii) (vezi fig. 3 în § 6.4), care a fost intercalată în chemarea pământească a poporului Israel numai din cauza lepădării lui Mesia şi a necredinţei poporului Israel, se va încheia odată cu răpirea; chemarea pământească a lui Israel dimpotrivă va fi iarăşi continuată. În timpul de necaz, aceasta înseamnă în timpul celei de-a 70-a săptămână-an a lui Daniel (vezi § 18), Dumnezeu va avea o rămăşiţă iudaică temătoare de Dumnezeu, care va vesti mărturia venirii Împărăţiei (Evanghelia Împărăţiei) (Matei 24.14). Desigur Israel nu va fi încă recunoscut public de Dumnezeu ca „poporul Meu” (Osea 2) şi nu va reprimi acest statut naţional ca popor al lui Dumnezeu până când Hristos nu Se va arăta în glorie.

Cu toate că în măslin există încă o rămăşiţă ca „alegere a harului” (Romani 11.5) ca „ramuri naturale”, totuşi aceasta nu are nimic a face cu realtoirea despre care vorbeşte Romani 11.23. Naţiunea ca atare a fost ruptă, şi este naţiunea ca atare, care va fi din nou altoită. Romani 11.25 nu spune cât timp va dura împietrirea lui Israel după ce va fi intrat numărul deplin al neamurilor. Când va reveni Hristos, rămăşiţa credincioasă fidelă din ţara Israel împreună cu iudeii credincioşi, care vor fi adunaţi în Israel din toate ţările pământului, va fi iarăşi altoită ca naţiune în „măslinul nobil”. Atunci în sfârşit el va prezenta mărturia pe pământ, pe care ar fi trebuit deja demult s-o prezinte; atunci în sfârşit, în contrast cu odinioară, toate ramurile fireşti (naturale) din măslin vor avea o legătură vie cu Dumnezeu.

Cât de mulţumitori putem fi noi, că lipsa de credincioşie a lui Israel a făcut drum liber naţiunilor (deci nouă!), pentru ca astfel noi să putem avea parte de „măslinul nobil”, de linia promisiunilor şi a mărturiei publice!

26 şi astfel, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta neevlavia de la Iacov. 27 Şi acesta este legământul din partea Mea pentru ei, când voi înlătura păcatele lor“. 28 În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi, din cauza voastră; dar, în ce priveşte alegerea, sunt preaiubiţi, datorită părinţilor. 29 Pentru că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău. (Romani 11.26-29).

Cum va fi mântuit Israel? Prin Evanghelie, desigur!, vor răspunde unii. Nu, în versetul 28 se spune în privinţa aceasta: „În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi”. Versetul 26 dimpotrivă spune categoric: „Salvatorul va veni din Sion”. Prin aceasta devine clar, că în viitor nu va fi vorba de mântuirea fiecărui iudeu în parte, aşa cum are loc astăzi ici şi acolo prin Evanghelie. Când Hristos va veni din Sion ca Salvator al lor, salvarea naţională a lui Israel prin puterea Salvatorului include în sine o salvare interioară de păcate şi o salvare exterioară de duşmani. Dumnezeu le va îndepărta păcatele şi va instaura legământul Lui cu ei. Cuvintele „şi acesta este legământul din partea Mea pentru ei” arată foarte clar că totul are loc pornind de la Dumnezeu şi omul, oricât de mult ar dori el aceasta, nu poate contribui cu nimic.

Cu privire la Evanghelie[38] iudeii sunt vrăjmaşi din cauza naţiunilor (versetul 28). Ei au considerat rău faptul că harul lui Dumnezeu a venit şi la naţiuni. Pavel vorbeşte foarte serios şi aspru despre comportarea lor: „… care au omorât şi pe Domnul Isus şi pe profeţi, şi pe noi ne-au alungat prin persecuţie, şi nu Îi plac lui Dumnezeu şi sunt împotriva tuturor oamenilor; ne opresc să vorbim naţiunilor, ca să fie mântuite, pentru ca să umple totdeauna măsura păcatelor lor: dar mânia a venit deplin peste ei până la urmă” (1 Tesaloniceni 2.15,16). Dreptul lor la promisiuni l-au pierdut deja din cauza lepădării lui Hristos pe pământ. Acum ei au pecetluit această pierdere prin aceea că s-au împotrivit harului lui Dumnezeu. Şi ei au tăgăduit harul lui Dumnezeu, care s-a îndreptat spre naţiuni, pentru ca ei prin credinţă să primească pe Hristos glorificat în cer, pe care ei înşişi L-au lepădat pe pământ. Aceasta se referă la Israel ca naţiune întreagă; „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5) desigur nu este inclusă în aceasta, deoarece ea a primit pe Hristos ca Mesia al lor.

Cu toate acestea rămâne însă adevărat, că iudeii „în ce priveşte alegerea, sunt preaiubiţi datorită părinţilor”, pentru că „darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău” (versetele 28 şi 29). Aceste daruri de har (vezi Romani 9.4,5) şi această chemare (vezi Romani 9.7) se referă la aceeaşi grupă care dovedeşte vrăjmăşie, deci la Israel ca naţiune întreagă şi nu la „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului” din timpul de astăzi. După ce a intrat numărul deplin al naţiunilor, aceasta înseamnă Adunarea a fost răpită, poporului Israel nu îi va mai fi predicată evanghelia lui Pavel[39], deoarece ei au respins-o. Desigur Dumnezeu nu a renunţat la Israel şi niciodată nu va renunţa la el. Nici darurile de har pentru Israel El nu le va retrage.

Unii comentatori susţin pe de o parte părerea că Adunarea (Biserica) a luat locul lui Israel, însă pe de altă parte ei trebuie să recunoască că Dumnezeu va relua iarăşi legătura cu Israel ca popor. Cu toate acestea ei spun: „Un lucru însă trebuie să rămână valabil alături de certitudinea salvării lui Israel: salvarea lui Israel va fi o salvare spirituală. […] Textul nu spune nimic despre sădirea în ţara părinţilor şi despre restaurarea ca naţiune.”[40] Însă tocmai în legătură cu „părinţii” lui Israel (patriarhii) acest verset spune clar, că darurile de har ale lui Dumnezeu sunt „fără părere de rău”. Desigur Israel va fi salvat în sens spiritual, însă Dumnezeu va purta grijă ca nici măcar un dar de har, pe care El l-a promis, să fie dat la o parte sau să se piardă.

… şi astfel, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta neevlavia de la Iacov. (Romani 11.26).

Întrebare: Nu înţelegeţi dumneavoastră total fals Romani 11.25-29? Aici nu se vorbeşte nicidecum că Israel va juca vreun rol în viitor, ci este descris cum va fi mântuit „tot Israelul”: şi anume că toţi iudeii, care în timpul de acum vin la credinţă, sunt adăugaţi măslinului.[41]

Răspuns: În Romani capitolele 9-11 sunt diferenţiate cu grijă Israel, naţiunile şi rămăşiţa. Aici întrebarea nu este dacă iudeii vor fi oare mântuiţi[42], ci cum ajunge Dumnezeu cu poporul Său la ţel şi în ce fel El va împlini promisiunile Sale. De aceea expresia „tot Israelul” nu poate fi simplu răstălmăcită[43], făcând din ea Adunarea (Biserica), ca şi cum în Romani 11.26 ar sta scris: „… şi astfel toată Adunarea va fi mântuită, după cum este scris: Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta neevlavia de la Adunare (Biserică).” Chiar şi numai aceasta arată clar cât de lipsită de sens este aşezarea pe aceeaşi treaptă. De asemenea şi interpretarea, „tot Israelul” include într-adevăr realmente pe toţi israeliţii, însă numai pe aceia care au venit la credinţă în timpul Adunării, nu este justificabilă. Căci apostolul se referă puţin mai târziu la faptul că darurile de har şi chemarea „nu sunt regretabile” (Romani 11.29). Dacă „tot Israelul” ar include pe toţi israeliţii care în timpul de acum vin la credinţă, ce ar fi atunci cu promisiunile deosebite date lui Israel? Ce este cu promisiunea din Deuteronom 28.13, potrivit căreia Israel va fi „cap” şi naţiunile vor fi „coadă”? Ce este cu promisiunea, că naţiunile vor apuca „poala aceluia care este iudeu” (Zaharia 8.23)? Multe promisiuni ar fi făgăduinţe goale şi s-ar fi împlinit într-un fel oarecare în sens „spiritual”. O explicaţie logică despre o presupusă împlinire „spirituală” nu am găsit până acum.

Domnul Isus Însuşi spune că la împlinirea veacurilor unul va fi „luat” şi altul va fi „lăsat” (Matei 24.40): iudeii temători de Dumnezeu din Israel vor fi „lăsaţi”[44] şi cei răi vor fi „luaţi” prin judecată (vezi § 17.4.4). Cel drept va fi lăsat, pentru ca să poată intra viu în Împărăţia de o mie de ani, şi cel nedrept va fi „luat” pentru judecată (compară Psalm 1.4). Conform cu Zaharia 13.8 „două părţi din ei vor fi nimiciţi, vor muri, dar a treia parte va rămâne”. Această a treia parte va fi „celula germene”[45] pentru „tot Israelul”, căreia Dumnezeu îi va zice: „Acesta este poporul Meu! Şi ei vor zice: Domnul este Dumnezeul meu!” (Zaharia 13.9). Atunci toţi israeliţii vor fi drepţi (Isaia 60.21) şi vor intra în Împărăţia de o mie de ani: aceasta este restabilirea naţională a lui Israel, despre care este vorba în Romani 11. Lepădarea în versetul 15 se referea la Israel ca popor întreg, şi primirea se va referi de asemenea la „tot Israelul” şi nu numai la anumiţi credincioşi dintre iudei, care astăzi vin la credinţă.[46]

… şi astfel, tot Israelul va fi mântuit, după cum este scris: „Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta neevlavia de la Iacov”. (Romani 11.26)

Întrebare: Înseamnă expresia „şi astfel” realmente o cronologie a evenimentelor? Înseamnă „astfel” (din greacă houtõs) felul în care tot Israelul va fi mântuit, şi anume prin aceea că va fi strâns numărul deplin al naţiunilor?[47] Pentru aceia care înţeleg în felul acesta, prin aceasta „Israel” este total nou definit.

Răspuns: Cuvântul „astfel” defineşte într-adevăr în limba greacă felul cum are loc ceva; aceasta este descris detaliat: „… după cum este scris: ‚Salvatorul va veni din Sion şi va îndepărta fărădelegea de la Iacov. Şi acesta este legământul din partea Mea pentru ei, când voi înlătura păcatele lor.” Acest citat din Isaia 59.20 vorbeşte despre a doua venire a Domnului pentru Israel. Însă apostolul este călăuzit prin Duhul aici să nu scrie „pentru Sion”, aşa cum se spune efectiv în Isaia 59.20, ci „din Sion”; de aceea noi legăm acest eveniment cu „ziua Domnului”, descrisă în Ioel 3.16,17. De aceea contextul face absolut necesară o cronologie: în versetul 25 apostolul a descris ce va avea loc „până la” un anumit moment; în continuare el descrie salvarea lui Israel în momentul „zilei Domnului” după venirea Lui în putere şi glorie.

Pavel accentuează că darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt „fără părere de rău” (Romani 11.29). În timpul actual, în timpul Adunării, aceste chemări şi daruri de har nu pot fi împlinite, deoarece Israel nu are o poziţie de frunte faţă de naţiuni, ci ca popor este pus la o parte, şi deoarece în Adunare (Biserică) toţi credincioşii – fie ei dintre iudei sau dintre păgâni – sunt priviţi ca fiind egali pe aceeaşi treaptă (Galateni 3.28).

Este important să se ţină seama că aceste versete sunt în forma de viitor: „Salvatorul va veni din Sion.” De aceea acest citat nu se poate referi la prima venire a lui Hristos, aşa cum afirmă unii[48], ci trebuie să se refere la revenirea Domnului în putere şi mare glorie. Contextul în Isaia 59 şi Ioel 3 arată clar această corelaţie.

Să mai observăm că acest citat este introdus prin cuvintele „… şi astfel tot Israelul va fi mântuit”. După ce va fi intrat numărul deplin al naţiunilor, Zaharia 12 şi 13 se va împlini textual: atunci Israel va recunoaşte că el a omorât pe Mesia al lor: „… vor privi spre Mine, Acela pe care L-au străpuns” (Zaharia 12.10). Împlinirea acestui loc din Scriptură nicidecum nu o găsim în Ioan 19.37, căci acolo se spune: „Pentru că acestea au avut loc ca să se împlinească Scriptura: ‚Nici un os nu I se va zdrobi’ (Psalm 34.20; compară cu Exod 12.46). Şi din nou o altă Scriptură zice: ‚Vor privi spre Cel pe care L-au străpuns.’” Aşa de clară şi precisă este Sfânta Scriptură: un loc din Scriptură s-a împlinit textual, în timp ce celălalt a avut parte numai de o aplicare (vezi § 7.7.3). De aceea Duhul lui Dumnezeu nu vorbeşte aici despre „împlinit”, ci spune numai „şi din nou o altă Scriptură zice”.

30 Pentru că, după cum şi voi odinioară n-aţi crezut în Dumnezeu, iar acum, prin necredinţa acestora, aţi primit îndurare, 31 tot aşa şi aceştia n-au crezut acum în îndurarea dată vouă, ca să primească şi ei îndurare. 32 Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună pe toţi în necredinţă, ca să arate îndurare tuturor. (Romani 11.30-32)

Israel va avea parte în cele din urmă de aceeaşi îndurare ca şi naţiunile. Israeliţii aveau prin natura lor un anumit drept la „măslinul bun”, însă ei s-au lipsit singuri de binecuvântările lor naturale, deoarece au lepădat pe Mesia al lor. Acum ei nu vor mai avea parte de îndurare şi nu vor fi binecuvântaţi ca popor din cauza descendenţei lor, ci din cauza harului neîngrădit al lui Dumnezeu. Ei vor fi altoiţi la fel cum au fost altoiţi cei dintre naţiunii: „Pentru că, după cum şi voi [naţiunile] odinioară n-aţi crezut în Dumnezeu, iar acum, prin necredinţa acestora [a lui Israel], aţi primit îndurare, tot aşa şi aceştia [Israel] n-au crezut acum în îndurarea dată vouă, ca să primească şi ei [Israel] îndurare. Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună [Israel şi naţiunile] pe toţi în necredinţă, ca să arate îndurare tuturor [lui Israel şi naţiunilor]” (versetele 30-32). Iudeii ca naţiune nu au crezut în îndurarea dată păgânilor (versetul 31) şi au respins Evanghelia, deoarece Dumnezeu a dat harul Său categoric naţiunilor.[49] În cele din urmă ei vor fi smeriţi profund prin necazurile de care vor avea parte şi vor primi[50] binecuvântare pe acelaşi principiu al harului ca şi „câinii”[51] păgâni.

Dumnezeu ajunge la ţelul Său, şi Lui nu Îi pare rău de chemarea făcută şi de darurile de har, aşa cum spune Romani 11.29. El vrea să binecuvânteze creatura păcătoasă, şi El va face ceea ce El a hotărât de la început. Ultimele versete ale capitolului spun aceasta neîndoielnic: aceasta poate avea loc numai pe baza harului Său neîngrădit.

Deoarece Israel a lepădat pe Hristos, căile lui Dumnezeu se extind astăzi pe un domeniu mult mai vast, şi anume în lumea întreagă, aşa că cei dintre naţiuni „au primit îndurare” (versetul 30). Odinioară naţiunile nu au crezut pe Dumnezeu, însă prin necredinţa lui Israel ele au parte de graţiere respectiv de „îndurare”. Acum Israel este în situaţia tristă de a nu crede în îndurarea acordată naţiunilor. Ei nu aparţin societăţii credinţei, tot aşa ca şi noi, atunci când îndurarea lui Dumnezeu a venit la noi. Şi ei vor primi binecuvântarea numai pe baza îndurării, a suveranităţii şi a alegerii lui Dumnezeu.

Să rezumăm totul: de la natură în om nu este nimic altceva decât numai necredinţă, fie el iudeu sau păgân. Este numai o faptă de îndurare, când oamenii sunt binecuvântaţi prin aceea că ei prin credinţă cunosc pe Dumnezeu: „Pentru că Dumnezeu i-a închis împreună pe toţi în necredinţă, ca să arate îndurare tuturor [sau: pentru ca El să Se îndure de toţi]” (versetul 32). Fie că este vorba de Avraam, care a fost pus deoparte de Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, sau de rămăşiţa lui Israel, care are parte de binecuvântările actuale, fie că este vorba de aceia care constituie „numărul deplin al naţiunilor”, sau în final de tot Israelul, care va fi mântuit în viitor, când Salvatorul va veni din Sion: în fiecare caz este vorba de nemărginirea lui Dumnezeu în îndurarea Sa şi în alegerea Sa. Ca şi credincioşi ar trebui să avem permanent în inimile noastre conştienţa profundă:

Conştienţa despre nemărginirea căilor lui Dumnezeu în îndurarea Sa dă naştere pe de o parte la un duh de adorare şi admirare (Romani 11.33-36), pe de altă parte la dorinţa mare de a te pune pe deplin la dispoziţia lui Dumnezeu.[54] Admirarea înţelepciunii căilor nemărginite ale lui Dumnezeu se extinde în total la capitolele 9 până la 11 ale epistolei către Romani. Ele sunt de preţ nu numai pentru că ele învaţă aşa de multe despre căile lui Dumnezeu cu omul, ci şi pentru că ele ne arată îndurarea lui Dumnezeu, care trebuie să ne conducă la adorare şi dăruire (Romani 12.1). Să ne punem următoarele întrebări:

· Ce a provocat necazurile sufletului meu, pe care eu le-am simţit faţă de Dumnezeu şi care în cele din urmă m-au determinat să mă pocăiesc şi să cred, în timp ce milioane de oameni nu fac aceasta?

· De ce Dumnezeu m-a lăsat să cresc într-o familie cu părinţi credincioşi, aşa că eu de timpuriu am putut auzi şi primi Evanghelia, sau:

· De ce Dumnezeu m-a mântuit pe mine ca om matur, cu toate că eu niciodată nu am vrut să am de a face cu El?

· De ce Dumnezeu m-a primit pe mine şi m-a binecuvântat, eu care aparţin naţiunilor, cu toate că naţiunile nu au nici o revendicare, nici un drept natural, nici o promisiune şi nici un legământ? Sau dacă cititorul este dintre iudei:

· De ce Dumnezeu m-a adăugat rămăşiţei, pe care El o binecuvântează şi în timpul de acum, cu toată împietrirea poporului?

Răspunsul: Dumnezeu mi-a arătat îndurare. Dacă nu sunt conştient de aceasta, nu pot fi nici adorator şi nici unul care îşi dedică viaţa lui Dumnezeu. Dacă Dumnezeu poate găsi în viaţa mea puţină dăruire, aceasta îşi are cauza exclusiv în îndurarea lui Dumnezeu. De aceea Pavel spune despre sine însuşi: „… ca unul care am primit îndurare de la Domnul ca să fiu vrednic de crezare” (1 Corinteni 7.25). Niciodată el în slujba lui deosebită, pe care Dumnezeu i-a încredinţat-o, nu a pierdut conştienţa, că Dumnezeu i-a făcut parte de îndurare.

Pavel încheie cu capitolul 11 al epistolei către Romani privire sa de ansamblu asupra acţiunii şi căilor lui Dumnezeu în diferitele epoci. El confirmă încă o dată, că îndurarea lui Dumnezeu în cele din urmă va ajunge şi poporul lui în împietrirea şi îngâmfarea lui, şi ajunge la adorare şi preamărire a lui Dumnezeu:

33 O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! 34 Pentru că „cine a cunoscut gândul Domnului? sau cine a fost sfătuitorul Lui? 35 sau cine I-a dat Lui întâi, şi să-i fie răsplătit?“ 36 Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin. (Romani 11.33-36)

La sfârşit Pavel ajunge la adorare şi preamărirea înţelepciunii lui Dumnezeu, care este ascunsă înapoia tuturor căilor Lui. Înţelepciunea Lui aduce în cele din urmă toate la o îndeplinire minunată, în care devin pe deplin vizibile atât propria Lui glorie cât şi binecuvântarea creaturilor Sale.

Capitolele 1-8 arată că înţelepciunea lui Dumnezeu a găsit o cale ca să poată arăta omului har pe un fundament legitim. Fără acest drum omul, fie el iudeu sau păgân, ar sta înaintea lui Dumnezeu, Judecătorul drept, ca păcătos vinovat, vrednic de condamnare şi nu ar fi avut nimic altceva de aşteptat decât judecata.

Înţelepciunea lui Dumnezeu a ales calea neaşteptată: Dumnezeu exercită judecata asupra Fiului Său (Romani 3.9-26).

· la lipsa de valoare a dreptăţii omeneşti, ca să reveleze dreptatea Sa (Romani 3.10,22),

Dumnezeu aduce în ordine toate problemele omului pe baza dreptăţii prin mântuire. Prin aceasta devin vizibile fiinţa lui Dumnezeu şi gloria Sa: maiestatea Sa, dreptatea Sa, sfinţenia Sa, harul Său, îndurarea Sa, dragostea Sa – prin toate acestea Dumnezeu devine glorificat. Şi atunci când noi studiem căile lui cu Israel şi cu naţiunile (Romani capitolele 9-11), suntem uimiţi de înţelepciunea Lui:

· ea înlocuieşte voinţa şi lucrarea omului prin îndurarea Sa (Romani 9.16).

· ea revelează puterea Sa chiar şi prin împietrirea omului (Romani 9.17,22).

· ea suportă vasele mâniei, ca să reveleze îndelunga Sa răbdare (Romani 9.22).

· ea lasă să obţină dreptatea aceia care nu au căutat s-o aibă (Romani 9.30).

· ea îi face pe aceia care s-au străduit să aibă dreptatea conform unei legi a dreptăţii să nu obţină dreptatea (Romani 9.31).

· ea foloseşte eşecul omului în obţinerea dreptăţii ca să-i dăruiască dreptatea prin Hristos (Romani 10.3,4).

· ea îl face pe om să găsească pe Dumnezeu, cu toate că el nu L-a căutat (Romani 10.20).

· ea face să existe şi astăzi o rămăşiţă „potrivit unei alegeri a harului”, cu toată împietrirea lui Israel (Romani 11.5).

· ea foloseşte căderea lui Israel, ca să ofere naţiunilor mântuirea (Romani 11.12).

· ea provocă pe Israel la gelozie (Romani 11.11) prin oferta mântuirii dată naţiunilor, pentru ca Israel să caute mântuirea.

· ea foloseşte lepădarea lui Israel, ca să ofere naţiunilor împăcarea (Romani 11.15).

· ea foloseşte pierderea lui Israel ca să creeze naţiunilor intrare liberă prin credinţă la bogăţiile nespus de mari ale lui Dumnezeu (Romani 11.12).

· ea face ca reprimirea lui Israel să aducă naţiunilor o binecuvântare mult mai mare (Romani 11.12).

· ea foloseşte faptul că Israel a fost scos din domeniul binecuvântărilor lui Dumnezeu, pentru ca să scoată afară naţiunile din „uitarea” lor pe o cale neînţeleasă de om, da, chiar împotriva naturii, şi să le aducă în domeniul privilegiilor (Romani 11.19) – naţiunile care până acum au fost excluse de la toate binecuvântările şi mii de ani au mers pe căile lor fără să fie luate în seamă de Dumnezeu.

· ea face, după ce numărul deplin al naţiunilor a intrat” (Romani 11.25), ca şi Israel, care a pierdut totul, să se ridice din ţărână şi în Sion, cu Salvatorul şi Împăratul lor în mijlocul lor, să savureze toată bogăţia vechilor lor privilegii şi binecuvântări minunate vechi (Romani 11.25-29).

· ea foloseşte pierderea lui Israel ca să-i facă pe israeliţi să primească totul pe baza harului neîngrădit, în loc ca ei să primească totul pe baza dreptăţii omeneşti sau a unei promisiuni nerealizate (Romani 11.31).

· ea foloseşte faptul că iudeii şi păgânii sunt sub păcat (Romani 3.9), ca să arate îndurare faţă de toţi (Romani 11.32).

· ea revelează neaşteptat înaintea ochilor tuturor cele mai minunate gânduri noi ale lui Dumnezeu când totul pare să fie pierdut.

După ce am parcurs drumul „înţelepciunii” şi „cunoaşterii”, această secţiune nu se termină cu o cântare de laudă spre preamărirea îndurării lui Dumnezeu, aşa cum probabil ne-am fi aşteptat, ci se încheie cu cuvintele: „O, adânc al bogăţiilor şi al înţelepciunii şi al cunoştinţei lui Dumnezeu! Cât de nepătrunse sunt judecăţile Lui şi de neînţelese căile Lui! Pentru că „cine a cunoscut gândul Domnului? sau cine a fost sfătuitorul Lui?” (versetele 33 şi 34). Credinţa noastră priveşte triumfător înapoi pe căile minunate ale lui Dumnezeu, pe care Duhul lui Dumnezeu ne-a dat învăţătură. Ne face fericiţi, că Dumnezeu nu ne lasă numai să ne odihnim în mântuirea deplină, ci şi că El doreşte să ne facă să cunoaştem gândurile Sale. El are interes ca noi să înţelegem planul Său. Noi suntem uimiţi de harul lui Dumnezeu precum şi de înţelepciunea Sa, ca să împlinească toate detaliile planului Său. Ce prezentare a mărimii lui Dumnezeu, a mijloacelor Sale, a bogăţiilor Sale, a înţelepciunii Sale, a cunoştinţei Sale şi a harului Său! El a planificat totul şi El are suficiente mijloace să ducă la bun sfârşit planul Său, oricât ar strica oamenii. În Împărăţia de o mie de ani vor deveni vizibile toate acestea, când gloria Sa va deveni vizibilă.

„Pentru că din El şi prin El şi pentru El sunt toate lucrurile. A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.” (versetul 36).

· Noi ne plecăm înaintea Dumnezeului a-tot-înţelept, care acţionează pe baza propriilor motive, fără nici o influenţă din afară. Istoria omului s-a sfârşit, şi tot aşa aceea a facerii de fapte – totul este „din El”.

· Noi admirăm suveranitatea Sa, care esclude complet voinţa şi faptele omului – totul este „prin El”.

· Noi suntem uimiţi de Acela, care a mers pe astfel de căi, ca să Se glorifice pe Sine Însuşi – totul este „pentru El”!

Acesta este domeniul în care lucrează toată Dumnezeirea; el se extinde total peste intelectul uman.

· „Din El” ne îndreaptă atenţia în mod deosebit spre Dumnezeu Tatăl ca Izvor a toate.

· „Prin El” poate fi o referire deosebită la Fiul, care împlineşte toate planurile lui Dumnezeu (2 Corinteni 1.19,20).

· „Pentru El” poate fi un indiciu la Duhul Sfânt, care lucrează în credincioşi, pentru ca gândurile lui Dumnezeu să fie realizate în ei şi ei să fie spre bună plăcere pentru Dumnezeu.

Dacă vedem aceasta, ne bucurăm să ocupăm locul cel mai de jos înaintea lui Dumnezeu. Cu smerenie vrem să ne lăsăm învăţaţi prin Duhul Sfânt, care cercetează „adâncimile lui Dumnezeu” (1 Corinteni 2.10), ca să cunoaştem şi să admirăm taina şi bogăţiile înţelepciunii căilor lui Dumnezeu. Prin înţelepciunea căilor Sale îndurarea a triumfat asupra răutăţii îngrozitoare a omului, aşa că în privinţa aceasta devenim adoratori ai lui Dumnezeu: „A Lui fie gloria pentru totdeauna! Amin.”

Întrebare: De ce după părerea dumneavoastră în epistola către Romani capitolele 9-11 este vorba de restaurarea naţională a lui Israel?

Răspuns: Restaurarea naţională a lui Israel este unul din gândurile principale ale acestei secţiuni din epistola către Romani. În studiul nostru asupra acestor capitole arătăm că apostolul prezintă aceste gânduri în contextul general al epistolei către Romani foarte logic exact în locul acesta. Următoarele motive ne spun aceasta:

1. Înfierea: Potrivit cu Romani 9.4 înfierea aparţine rudelor lui Pavel după carne, israeliţilor. Ea este atribuită în locul acesta categoric israeliţilor şi de aceea nu poate fi aceeaşi înfiere care ne este atribuită nouă ca creştini (vezi Romani 8.15; Efeseni 1.5). Ea nu are nimic a face cu înfierea din Romani 8.23, căci aceasta este pe deplin identică pentru credincioşii dintre iudei şi dintre naţiuni. Înfierea cu privire la israeliţii în carne ne aminteşte de Exod 4.22: „Israel este fiul Meu, cel întâi-născut al Meu.” Dacă în Romani 9.4 s-ar spune: „… cărora era înfierea”, am putea probabil deduce din aceasta că Israel a pierdut acest privilegiu. Însă Duhul lui Dumnezeu arată tocmai în locul acesta, că acest privilegiu există încă şi poziţia de frunte a lui Israel logic nu poate fi nicidecum sfârşită.

2. Legămintele: Şi despre legăminte se spune clar că ele aparţin israeliţilor, fraţilor după carne ai lui Pavel. Acestor legăminte aparţine şi legământul nou, care potrivit cu epistola către Evrei urmează să se încheie cu Iuda şi Israel, atunci când se va împlini Isaia 11.11: „Şi va fi aşa: în ziua aceea, Domnul Îşi va întinde mâna, a doua oară, ca să dobândească rămăşiţa poporului Său, care va fi rămas.”

3. Numărul deplin: „Numărul deplin” al lui Israel în Romani 11.2 pune „căderea” şi „pierderea” faţă în faţă. Aceste gânduri sunt reciproce. Căderea şi pierderea nu se referă la ceea ce a suferit fiecare iudeu în viaţa lui, ci mai degrabă la lepădarea lui Israel ca naţiune dinaintea lui Dumnezeu. Reciproc, numărul deplin al lui Israel înseamnă reprimirea lui Israel ca naţiune întreagă.

4. Primirea: Aceleaşi gânduri ca la punctul 3 vedem şi în Romani 11.15 referitoare la lepădarea lui Israel. Deoarece lepădarea este o lepădare naţională, şi primirea, care este amintită în acelaşi verset, poate fi numai o primire naţională.

5. Tot Israelul: Expresia „tot Israelul” din Romani 11.26 arată clar că nu poate fi vorba de persoane individuale din Israel. Toţi israeliţii, care vor rămâne după judecăţi, vor fi credincioşi adevăraţi şi ca „tot Israelul” vor constitui poporul nou.

6. Preaiubiţi din pricina părinţilor: Pe de o parte potrivit cu Romani 11 în timpul de acum este „o rămăşiţă potrivit unei alegeri a harului” (Romani 11.5) şi ramuri naturale, care au rămas în măslin; pe de altă parte israeliţii, ramurile naturale, sunt numiţi „în ce priveşte Evanghelia … vrăjmaşi” (Romani 11.28). Prin aceasta nu poate fi vorba de rămăşiţa din timpul actual, aceasta înseamnă iudeii care cred în Hristos, ci „ramurile” trebuie să reprezinte întreaga naţiune, care stăruie în necredinţă. În acelaşi verset găsim afirmaţia opusă: cu privire la alegere ei sunt „preaiubiţi, datorită părinţilor”. Dacă „vrăjmaşi” se referă la naţiune, atunci şi „preaiubiţi” se referă de asemenea fără îndoială la naţiune. Pentru ca iudeii să poată primi iarăşi şi public statutul de „preaiubiţi”, restaurarea lor ca naţiune este premisa absolut necesară.

7. Lipsa de părere de rău a afirmaţiilor lui Dumnezeu: Potrivit cu Romani 11.29 „darurile de har şi chemarea lui Dumnezeu sunt fără părere de rău”. Acestor daruri de har şi acestei chemări aparţin în mod deosebit promisiunile, că naţiunea va fi binecuvântată în ţară mai mult decât toate naţiunile.

8. Îndurarea: Unii din poporul Israel, aceasta înseamnă „rămăşiţa potrivit unei alegeri a harului”, cred Evanghelia deja astăzi şi prin aceasta deja astăzi „au primit îndurare” (Romani 11.30). Însă Israel ca naţiune întreagă nu are parte de îndurare datorită necredinţei (Romani 11.31). Şi aici nu poate fi vorba de iudeii credincioşi din timpul de acum, căci aceştia „au crezut” deja; nu, naţiunea în sine nu crede în această graţiere. Însă versetul spune în continuare: „… ca să primească şi ei îndurarea”. Deci ei vor deveni în sens naţional subiecte ale harului, când ţara va fi curăţită de răzvrătiţi şi Dumnezeu i-a adus în „legătura legământului” (Ezechiel 20.37).

Alături de justificarea internă din epistola către Romani, cu care ne-am ocupat în acest capitol, mărturia acestor opt puncte este aşa de convingătoare, că noi nu vedem cum ele ar putea fi interpretate altfel.

[1] Noi suntem convinşi că epistola către Evrei a fost scrisă de apostolul Pavel, însă aici nu ne preocupăm mai îndeaproape cu aceasta.

[2] Adam avea într-adevăr o poruncă, dar nu o lege.

[3] Astăzi Hristos este într-adevăr Preot după rânduiala lui Melhisedec, însă El nu exercită încă această slujbă, deoarece pe pământ încă nu domneşte pacea şi dreptatea (compară cu Evrei 7.1). De aceea El încă nu poate veni din cer cu „pâine şi vin”, ca să binecuvânteze pe poporul Său. Desigur aceasta se poate aplica la noi astăzi, însă principial ne este arătat că Hristos exercită astăzi o slujbă preoţească de Mijlocitor.

[4] Vezi de exemplu Luca 4.18.

[5] Şi amileniştii, cum ar fi R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 356, şi D. M. Lloyd-Jones, Gott und seine Gemeinde, Friedberg (3L Verlag) 1997, pag. 140-141, văd în Israelul adevărat numai pe iudeii care cred în Mesia, spre deosebire de R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 54-55.

[6] Compară R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Velag Beese) 2006, pag. 54-55.

[7] Iacov era un înşelător şi cu un caracter slab, şi Ismael trăia deja, atunci când Isaac a fost ales.

[8] Faptul că Dumnezeu a ştiut mai dinainte, că faraon se va împietri şi drept urmare El va împietri inima lui faraon, este de înţeles (Exod 3.19; 4.21).

[9] Vezi în privinţa aceasta expunerea lui R. Senk la presupusul „passivum divinum” în Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 59 (tradus).

[10] Însă şi aceşti credincioşi au fost predestinaţi, chiar dacă nu înainte de întemeierea lumii. Fără alegere nu există nici o binecuvântare de durată pentru o creatură (chiar şi îngerii „buni” au fost aleşi; vezi 1 Timotei 5.21). Aceşti credincioşi de aici au fost aleşi „de la întemeierea lumii” (vezi Matei 25.34; Evrei 4.3).

[11] Compară R. Hardmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 342.

[12] Numărul şapte este în vorbirea simbolică a Bibliei numărul desăvârşirii sau al plinătăţii.

[13] Aceasta înseamnă de fapt nu naţiunile ca întreg, ci oameni dintre naţiuni. Însă în această secţiune este vorba de diferenţa caracteristică între Israel şi naţiuni.

[14] „Pentru că porunca aceasta, pe care ţi-o poruncesc astăzi” (Deuteronom 30.11).

[15] Găsim numai aluzia tainică în Deuteronom 29.29: „Cele ascunse sunt ale Domnului Dumnezeului nostru”.

[16] La naşterea Domnului s-a zis: „Pace pe pământ” (Luca 2.14). Să aducă pace, era intenţia lui Dumnezeu exact aşa cum a profeţit Vechiul Testament. Dar după ce Domnul Isus a fost respins de poporul Israel şi conducătorii lui, se spune: „Pace în cer şi glorie în cele preaînalte” (Luca 19.38). Pacea pe pământ a trebuit amânată pentru un timp mai târziu: mai întâi Domnul Se va reîntoarce în cer şi va lua pacea Sa cu El, aşa cum a avut realmente loc câteva săptămâni mai târziu.

[17] „Am fost căutat de cei care nu întrebau de Mine; am fost găsit de cei care nu Mă căutau. Am zis: «Iată-Mă! Iată-Mă!», unei națiuni care nu se numea după Numele Meu.”

[18] Compară D. M. Lloyd-Jones, Gott und seine Gemeinde, Friedberg (3L Verlag) 1997, pag. 139 şi următoarele.

[19] În locurile din Biblie citate găsim nu numai împietrirea lui Israel, ci şi restaurarea unei rămăşiţe.

[20] Compară R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 53.

[21] O explicaţie şi justificare a acestei afirmaţii dăm în § 10 şi § 11.

[22] Compară de exemplu Biblia versiunea Elberfelder 2003 şi Noul Testament München cu Biblia Elberfelder revizuită şi Biblia Schlachter 2000.

[23] Cu toate acestea în aceste învăţături este inclusă o aplicare practică pentru fiecare care se declară de partea creştinismului: Nici un drept transmis sau moştenit sau de oricare altă natură, nici un botez, nici o educaţie creştină, nicio apartenenţă la vreo biserică nu aduce pe cineva într-o legătură vie cu Hristos. Prin aceasta eu voi fi într-adevăr altoit în măslin şi vin în domeniul binecuvântării, însă nu am nici un folos din aceasta, ci probabil într-o zi voi fi chiar „rupt”. Căci să ţinem minte: iudeii aveau pe baza descendenţei lor naturale din Avraam un drept mult mai mare decât al oricărui alt om să aparţină acestui domeniu al binecuvântării, şi cu toate acestea mulţi dintre ei au fost rupţi, deoarece nu aveau credinţă. Numai „prin credinţă” (versetul 20) cineva poate sta, fie el din Israel sau dintre naţiuni. Noi nu putem nici să moştenim credinţa părinţilor noştri şi nici prin aşa-zisele fapte bune să aparţinem acestui măslin, ci numai prin aceea că rămânem prin credinţă în bunătatea lui Dumnezeu.

[24] Celor care mărturisesc că sunt creştini aparţin nu numai credincioşii adevăraţi, ci şi creştinii cu numele (vezi Evrei 6.4).

[25] O imagine expresivă pentru această punere deoparte vedem în Israel, când a fost scos din Egipt, o imagine a lumii. Şi despre credincioşi se spune astăzi: „… ca să ne scoată din veacul rău de acum” (Galateni 1.4).

[26] Compară A. Peters, J. H. Gerstner, … recht (zer)teilen das Wort der Wahrheit, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 1994, pag. 46.

[27] Evrei 6 ne arată că se poate deveni părtaş privilegiilor credinţei creştine – „grăsimii măslinului” – fără a avea credinţă adevărată a inimii şi fără a avea teamă de Dumnezeu. Când un astfel de om cade, el nu mai poate fi adus înapoi (Evrei 6.4). Invers, un credincios, care este cu adevărat născut din nou, nu se poate pierde.

[28] Suplimentar la exemplele citate vezi şi L. Boettner, The Millenium, Philadephia (The Presbyterian and Reformed Publishing Co.) 1972, pag. 304, şi R. Senk, Das Israel Gottes (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 55.

[29] P. Mauro, The Hope of Israel, Swengel (Reiner Publications) 1970, pag. 27 (tradus).

[30] D. Fuller, pag. 362 (tradus), citat pe http:/www.the-highway.com/articleApr01.html [21.4.2009].

[31] M. S. Weremchuk, Weil ihr aber Söhne seid …, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2003, pag. 46.

[32] Citat pe http://www.wor.org/Books/german/i/Israel-Spirit_and_Flesh_Israel-Geist_und_Fleisch.htm [21.2.2009].

[33] Era vorba de Împărăţia pe pământ, pe care un iudeu credincios cum era Nicodim o aştepta.

[34] De la această posibilitate sunt excluşi toţi aceia care în timpul de har actual nu au crezut adevărul (2 Tesaloniceni 2.10-12).

[35] Pavel creează pentru această taină, care era complet nouă pentru iudei, un cuvânt nou: în greacă syssoma: „cu trup”.

[36] Când se va împlini „numărul deplin al naţiunilor”, credincioşii vor fi răpiţi la Domnul. Timpul de necaz care urmează după aceea este pregătirea iudeilor pentru venirea Salvatorului lor.

[37] Deci expresia „număr deplin” are aici un înţeles puţin altfel decât în versetul 12. Acolo este aplicată la Israel şi corespunzător versetului 26 cuprinde tot poporul. Versetul 12 ne dă un indiciu suplimentar important cu privire la înţelegerea noţiunii „numărul deplin al naţiunilor” din versetul 25. Dacă în cazul acestei expresii ar fi vorba de convertirea lumii, aşa cum consideră unii, atunci în aceasta ar fi inclus şi Israel şi expresia „numărul deplin al lui Israel” din versetul 12 nu ar avea nici un sens. Aceste două expresii „număr deplin” – „numărul deplin al naţiunilor” şi „tot Israelul” – sunt legate cu ţelul lui Dumnezeu de a Se glorifica în Hristos în două sfere: în sfera cerească şi în sfera pământească (vezi Efeseni 1.10).

[38] Prin aceasta este vorba de Evanghelia lui Pavel, care se vesteşte astăzi (vezi § 4), nu despre Evanghelia Împărăţiei, care va fi propovăduită după timpul Adunării (Bisericii) în timpul de necaz.

[39] În momentul acesta se va predica din nou Evanghelia Împărăţiei (vezi § 17.4.1.3).

[40] R. Harmeier, Zukunft. Hoffnung. Bibel., Oerlinghausen (Betanien-Verlag) 2007, pag. 382.

[41] Compară D. M. Lloyd-Jones: Gott und seine Gemeinde, Friedberg (3L Verlag) 1997, pag. 141

[42] Compară R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Velag Beese) 2006, pag. 53.

[43] În acelaşi loc, pag 53.

[44] Ca să nu mai vorbim despre martiri.

[45] Vor veni atunci toţi aceia care după venirea Domnului vor fi adunaţi „din cele patru colţuri ale pământului” (Isaia 11.12) (israeliţi credincioşi din afara lui Israel)

[46] În afară de aceasta sunt multe alte motive care arată clar că aici este vorba de Israel ca naţiune; vezi expunerile noastre în § 8.4.1 şi § 8.4.2.

[47] Compară D. M. Lloyd-Jones, Gott und seine Gemeinde, Friedberg (3L Verlag) 1997, pag. 139; R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 54.

[48] Compară R. Senk, Das Israel Gottes, Hamburg (Reformatorischer Verlag Beese) 2006, pag. 55.

[49] Vedem aceasta şi în Faptele Apostolilor 22.21,22.

[50] Aceste versete însă nu explică cum Dumnezeu va îndepărta orbirea lor şi cum îi va face să se smerească. Ştim aceasta din alte locuri din Scriptură (de exemplu Deuteronom 30.1 în legătură cu capitolele 28 şi 29; Osea 2.14; 3.3-5; Zaharia 12.10).

[51] Vezi Matei 15.21-28.

[52] Glaubenslieder, Wuppertal/Bielefeld (R. Brockhaus Verlag / Christliche Literaturverbreitung) 2001, cântarea 165, strofa 1 (tradus).

[53] Tot aşa, cântarea 143, strofa 1 (tradus).

[54] Tema aceasta o tratează Pavel în capitolul următor, unde el ne îndeamnă „să aducem trupurile noastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Romani 12.1).

Comparaţie: Romani 9, 10 şi 11
Romani 9	Romani 10	Romani 11
Trecutul lui Israel	Prezentul lui Israel	Viitorul lui Israel
Alegerea lui Dumnezeu	Harul lui Dumnezeu	Căile lui Dumnezeu
Capitolul contrazice gândul iudaic, că descendenţa firească, naturală (din Avraam) este o garanţie pentru binecuvântare – arată însă, căci cu toate acestea Dumnezeu va binecuvânta, însă pe baza suveranităţii Sale. Pe aceeaşi bază „vaselor îndurării” chemate le aparţin şi cei chemaţi dintre naţiuni (versetele 23, 24).	Capitolul explică Romani 9.30-33 şi arată diferenţa între „dreptatea care este din Lege” (versetul 5) şi „dreptatea lui Dumnezeu” (versetul 3). Dacă Dumnezeu face parte de har, aceasta trebuie în mod necesar să fie valabil şi pentru naţiuni, „pentru că nu este deosebire între iudeu şi grec; pentru că acelaşi Domn al tuturor este bogat faţă de toţi care-L cheamă. Pentru că «oricine va chema Numele Domnului va fi mântuit»” (versetele 12 şi 13).	Capitolul arată că pe baza alegerii de binecuvântare suverană a lui Dumnezeu există într-adevăr un domeniu al privilegiilor, în care însă nu fiecare persoană are neapărat o legătură vie cu Hristos. El arată cum, cu cine şi conform căror criterii lucrează Dumnezeu pe parcursul timpului în acest domeniu. Nu se ţine seama de starea fiecăruia în parte. Devine clar că Dumnezeu poate aduce în acest domeniu al privilegiilor şi credincioşi dintre naţiuni şi că în nici un caz Israel nu-şi poate revendica acest loc numai pentru sine, dar care totuşi va ajunge iarăşi acolo.