Imagini ale Domnului Isus în cartea Eclesiastul  -  Jens Krommweh

Versete călăuzitoare: Eclesiastul 4.13-16; 7.25-29; 9.13-17; 12.10-11

   Eclesiastul 4.13-16:Mai bine un tânăr sărac şi înţelept, decât un împărat bătrân şi nebun, care nu primeşte să fie înştiinţat; pentru că din închisoare a ieşit el ca să împărăţească şi s-a născut sărac în împărăţia lui. Am văzut pe toţi cei vii care umblă sub soare, cu copilul, urmaşul care-i va ocupa locul. Fără sfârşit era tot poporul, toţi care stăteau înaintea lor; totuşi cei care vor veni după el nu se vor bucura de el. Cu adevărat, şi aceasta este deşertăciune şi goană după vânt.

   Eclesiastul 7.25-29: M-am întors, eu şi inima mea, ca să cunosc şi să cercetez şi să caut înţelepciunea şi rostul lucrurilor şi să cunosc şi nebunia răutăţii şi rătăcirea prostiei. Şi am găsit mai amară decât moartea femeia, a cărei inimă este laţuri şi curse, ale cărei mâini sunt lanţuri: cel plăcut lui Dumnezeu va scăpa de ea, dar cel păcătos va fi prins de ea. Iată, aceasta am găsit, spune Eclesiastul, punând una lângă alta ca să le pătrund rostul, aceasta caută încă sufletul meu şi n-am găsit: un bărbat între o mie am găsit, dar n-am găsit o femeie între toate acelea. Iată numai ce am găsit: că Dumnezeu l-a făcut pe om drept; dar ei au căutat tot felul de născociri.

   Eclesiastul 9.13-17: Am văzut de asemenea aceasta ca înţelepciune sub soare şi a fost mare pentru mine: era o cetate mică şi puţini oameni în ea; şi a venit un împărat mare împotriva ei şi a împresurat-o şi a ridicat întărituri mari împotriva ei. Şi se afla în ea un om sărac şi înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui, dar nimeni nu şi-a adus aminte de omul acela sărac. Atunci am zis: „Înţelepciunea este mai bună decât tăria“, dar înţelepciunea omului sărac este dispreţuită şi cuvintele lui nu sunt ascultate. Cuvintele înţelepţilor sunt ascultate în linişte mai mult decât strigătul celui care stăpâneşte printre nebuni.

   Eclesiastul 12.10-11: Eclesiastul a căutat să afle cuvinte plăcute; şi ceea ce s-a scris este drept, cuvinte ale adevărului. Cuvintele înţelepţilor sunt ca nişte ţepuşe, şi culegerile lor, ca nişte piroane înfipte: sunt date de un singur păstor.

   În cântare ne-am amintit de numele Domnului Isus, şi de plinătatea de glorii pe care noi le putem găsii în această Persoană. În cântare am mai spus,

Când la Tine eu privesc,

Nu cad, nu mă poticnesc.

   Este foarte bine pentru noi, dacă privim des la Domnul Isus, şi noi ne putem întreba, cum putem face aceasta în mod practic. Noi nu-L vedem aşa cum L-au văzut ucenicii atunci când El a mers în trup pe pământul acesta. Cum putem noi astăzi să ne îndreptăm ochii spre Domnul Isus? Răspunsul îl găsim în Biblie, în mod deosebit în cele patru evanghelii. Noi ar trebui să citim mult în evanghelii, ca să vedem în ele cum a mers Domnul pe pământul acesta. Atunci vom putea să-L imităm, putem să devenim asemenea Lui, aşa cum El S-a comportat, în mod deosebit în relaţiile cu oamenii. Este foarte instructiv să-L vedem pe Domnul Isus în evanghelii. Dar noi găsim pe Domnul Isus nu numai în cele patru evanghelii. Noi Îl găsim în toată Biblia. Ceea ce pe mine mă fascinează este faptul că întreaga Biblie, chiar şi Vechiul Testament, vorbeşte despre Domnul Isus Hristos. Domnul Însuşi arată odată aceasta clar, într-un loc în evanghelia după Luca 24, un loc pe care mulţi dintre noi îl cunosc bine, şi pe care doresc să-l citesc, şi vom reveni mai târziu la el: Domnul Isus înviase şi El întâmpină pe aşa-zişii ucenici din Emaus pe drum, şi în Luca 24.26 se spune: „«Nu trebuia să pătimească Hristosul acestea şi să intre în gloria Sa?» Şi, începând de la Moise şi de la toţi profeţii, le-a explicat în toate Scripturile cele despre El.” „În toate Scripturile”, aceasta se referă la scrierile Vechiului Testament, căci numai acestea erau în timpul acela. „În fiecare Scriptură” înseamnă în fiecare carte a Vechiului Testament din Biblie. Pe acest drum de maxim două ore şi jumătate, era un drum de aproximativ 11 km, Domnul le-a făcut un comentariu al celor treizeci şi nouă de cărţi ale Vechiului Testament. Deseori m-am întrebat, cum a reuşit El să facă aceasta; în două ore şi jumătate să vorbească despre aproape patruzeci de cărţi din Biblie. Singura explicaţie, pe care eu o am pentru mine, este, că la unele cărţi din Biblie, în care găsim foarte multe referiri la Isus Hristos, El a zăbovit mai mult timp: mă gândesc la cartea Geneza, care este plină de imagini, care se referă la Domnul Isus Hristos. Îmi pot imagina, că la unele cărţi din Biblie, cum de exemplu este cartea Eclesiastul, a rostit fraze puţine, scurte. Aşa cum de exemplu a spus despre acest „tânăr sărac şi înţelept”, care va domni în cetate, acesta este un tablou anticipat despre Mine. Sau în Cântarea Cântărilor; gândiţi-vă la mire, şi el este un tablou anticipat despre Mine. Astfel El a spus ceva despre Sine din fiecare scriere a Vechiului Testament. Este ceva frumos şi este foarte instructiv pentru noi, dacă începem să căutăm pe Domnul Isus Hristos în Vechiul Testament. Uneori Îl găsim imediat, la suprafaţă, dacă ne gândim de exemplu la Geneza 22. Mulţi cititori ai Bibliei cunosc această scenă cu Avraam şi Isaac. Această scenă nu poate fi interpretată altfel decât o privire anticipată spre Golgota, că Tatăl dă pe singurul Lui Fiu preaiubit. Este foarte clar, că noi avem voie să interpretăm în felul acesta această scenă. Însă unele referiri la Domnul nostru Isus Hristos în Vechiul Testament nu sunt aşa de evidente, la suprafaţă, ci sunt puţin ascunse, şi atunci trebuie săpat. Şi aceste referiri din cartea Eclesiastul nu sunt chiar la suprafaţă. După câte ştiu, în această carte numai aceste patru locuri conţin referiri la Mesia, la Isus Hristos. Vrem să medităm pe scurt la aceste patru locuri şi să învăţăm ceva de la Domnul Isus şi să ne uimim de El, de mărimea Lui, de smerirea Lui, vrem să ne uimim de lucrarea Lui la cruce, de planul Lui de mântuire, dar să ne uimim şi de felul în care Dumnezeu a inserat totul aşa de minunat în Biblie, că noi şi în astfel de cărţi găsim ceva despre Fiul Său Preaiubit.

   Înainte de a ne ocupa în detaliu cu fiecare din cele patru locuri, doresc să spun foarte pe scurt ceva despre cartea Eclesiastul, deoarece în general este o carte a Bibliei necunoscută. Eclesiastul este Solomon însuşi, aceasta ne-o spun primele versete din carte. El era eclesiastul, [predicatorul], el a adunat aici o colecţie de înţelepciuni. Cartea nu este aşa des citită în citirea zilnică a Bibliei, cel puţin aşa este la mine, şi nu este aşa de des tema studiului nostru biblic, a predicilor noastre, deoarece ea are un unghi de vedere specific, ea are un unghi de vedere pregnant omenesc, pământesc. Solomon, acest om deosebit de iscusit, deosebit de înţelept, a făcut cercetări referitoare la viaţa omenească. Consider că aşa am putea intitula conţinutul acestei cărţi: cercetări asupra vieţii omeneşti. El vorbeşte foarte mult despre viaţa economică, vorbeşte despre relaţiile interumane în căsnicie, la locul de muncă, vorbeşte despre creaţie, şi aşa mai departe. El se aşează, priveşte în jur şi cu un dar foarte mare de observare el analizează viaţa din jurul lui. Însă toate acestea, mai spun încă o dată, sunt dintr-un punct de vedere omenesc, pământesc. Nu spun, un punct de vedere păcătos, nu este aşa. Solomon include pe Dumnezeu în această analiză. El vorbeşte uneori despre Dumnezeu, însă de fiecare dată ca Dumnezeu Creatorul. Dar ceea ce Solomon nu face în această carte, este că el nu include revelarea lui Dumnezeu, că el nu priveşte şi nu evaluează lucrurile de pe pământul acesta din perspectiva cerească, divină. Noi avem voie să facem aceasta. Ca şi credincioşi din timpul harului, care avem privilegiul să ţinem în mână adevărul lui Dumnezeu şi care ştim mult mai mult despre Dumnezeu decât ştia Solomon, care cunoaştem pe Dumnezeu nu numai ca Dumnezeu-Creatorul ci chiar ca Tată, noi avem voie să privim lucrurile din jurul nostru cu alţi ochi, cu ochii lui Dumnezeu, ştiind ce spune Dumnezeu în Cuvântul Său despre îndeletnicirile de pe acest pământ. De aceea, să mai spunem încă o dată, noi ne aşteptăm la mai mult, şi cu toate acestea este o carte din care putem învăţa unele lucruri. Este vorba de înţelepciunea omenească, dar cu toate acestea este inspirată cuvânt cu cuvânt prin Duhul Sfânt.

   Pentru a studia tema acestei cărţi putem formula mai multe posibilităţi de cercetare. Unele din ele s-au întâlnit în cele patru pasaje citite. O formulare cheie este noţiunea „sub soare”. Exact aceasta a făcut Solomon. Solomon s-a uitat la lucrurile de sub soare, aşa cum ele au putut fi observate. Nu dintr-o perspectivă cerească, ci sub soare, ceea ce era de văzut sub soare aici pe pământ. O altă noţiune, o noţiune cheie, pe care o găsim foarte des, este „deşertăciune a deşertăciunilor”. Totul este deşertăciune, o goană după vânt. Ceea ce Solomon doreşte să spună cu această noţiune arhaică este, nimic nu are valoare care rămâne, totul este trecător. Tot ceea ce Solomon vedea, în final se punea mereu întrebarea, „Ce rămâne?” Ceea ce văd, ceea ce am cercetat, are valoare pentru veşnicie? Şi el trebuie să constate; nicidecum! Dacă luăm numai această perspectivă omenească, pământească, ne putem uimi de anumite lucruri omeneşti, de arhitectură, de artă, de ştiinţă, de lucruri deosebit de interesante pe care duhul omenesc şi le poate imagina, dar întrebarea este: Ce rămâne? Ce are valoare pentru veşnicie? Şi Solomon spune: totul este deşertăciune. În cele din urmă nu rămâne nimic pentru veşnicie. Deci noi învăţăm, că dacă privim lucrurile numai din punct de vedere pământesc, atunci putem ajunge la concluzia: nimic nu are sens, nimic nu rămâne din ele. Dar noi, spun încă o dată, putem vedea acestea cu alţi ochi, cu ochii lui Dumnezeu. Noi avem revelaţia lui Dumnezeu despre aceste lucruri, şi noi ştim că şi pe pământul acesta sunt lucruri care au valoare pentru veşnicie, care rămân; tot ce are a face cu Hristos, cu Dumnezeu şi cu adevărul.

   Cineva a comparat cândva cele trei cărţi, pe care Solomon le-a scris, cartea Eclesiastul, cartea Proverbe şi cartea Cântarea Cântărilor, cu cortul din pustie. Cortul din pustie constă din trei părţi: curtea din faţă, în care fiecare israelit putea să privească, apoi era Locul Sfânt, şi în partea cea mai dinăuntru era Sfânta Sfintelor. Cartea Eclesiastul corespunde să zicem aşa curţii din faţă, a aceea ce se vedea sub soare. Cartea Proverbe ocupă o poziţie mai înaltă, spirituală. În ea găsim mai mult înţelepciunea divină, şi nu atât de mult înţelepciunea omenească, ca în cartea Eclesiastul. Cartea Proverbe o putem compara cu Locul Sfânt. Apoi Cântarea Cântărilor, Sfânta Sfintelor, care ne descrie relaţia intimă între Mire şi mireasă, însă mireasa, ca mireasă pământească, Israel.

   Dorim să privim aceste patru pasaje şi să medităm la Domnul Isus şi să scoatem din plinătatea Lui.

   În capitolul 4 versetul 13 găsim un tânăr sărac şi înţelept, care a fost în închisoare un timp. În versetul 14 se spune: „din închisoare a ieşit el ca să împărăţească, cu toate că s-a născut sărac în împărăţia lui.” Aceasta înseamnă că acest tânăr ia locul împăratului bătrân. Deci o urcare pe verticală; din locul cel mai de jos, din închisoare, până în funcţia cea mai înaltă din stat, ajunge împărat şi ia locul împăratului bătrân. Şi după aceea eclesiastul spune, versetul 15, „am văzut pe toţi cei vii care umblă sub soare, cu copilul, urmaşul care-i va ocupa locul [împăratului bătrân]. Fără sfârşit era tot poporul, toţi care stăteau înaintea lor.” Deci el spune, tot poporul, o mare mulţime, o mulţime fără sfârşit, urma pe acest tânăr care urma să devină împărat. Şi apoi vine finalul tragic, versetul 16: „totuşi cei care vor veni după el nu se vor bucura de el. Cu adevărat, şi aceasta este deşertăciune şi goană după vânt.” Deci pare că va fi o generaţie nouă, în versetul 16 este vorba de „cei care vor veni”, care nu se vor bucura de acest împărat tânăr. Ceea ce Solomon vrea să spună aici în cercetările lui este, ce valoare care rămâne au poziţiile cele mai înalte, care se pot primi din partea oamenilor, dacă ele sunt numai de scurtă durată. Vedem aceasta aici. Deodată toţi omagiază pe acest tânăr, iar după aceea vine un timp când toţi se îndepărtează de el, totul este numai de scurtă durată. Tot entuziasmul, toată omagierea dispar deodată, „cei care vor veni după el nu se vor bucura de el”. „Şi aceasta este deşertăciune”, este iarăşi o concluzie, „şi goană după vânt.”

   Este interesant, înainte de a trece la privirea anticipată spre Domnul Isus, să redăm ceva practic din această relatare. Este interesant, că aici între acest tânăr sărac şi înţelept şi împăratul bătrân şi nebun este prezentat un contrast sub trei aspecte. Acest tânăr este tânăr, împăratul este bătrân, şi bătrâneţea aduce cu sine experienţă şi demnitate. Apoi, acest tânăr este un subordonat, el „s-a născut” în împărăţia aceluia, a împăratului bătrân, în timp ce împăratul este împărat, adică domnitor. Apoi acest tânăr este sărac, un aparent dezavantaj, şi împăratul, ca împărat, ca domnitor este bogat. Şi cu toate acestea, Solomon iniţiază versetul 13 cu cuvintele „mai bine”. Deci cu toate aceste întreite dezavantaje Solomon spune că acest tânăr, chiar dacă este sărac, este mai bun decât împăratul bătrân. De ce? Pentru că el este înţelept. Diferenţa mare între aceşti doi este: tânărul este „înţelept” şi împăratul, se spune, este „nebun”. Vedem ce valoare are înţelepciunea. Dacă se cântăresc aceste trei mari dezavantaje, aceste aparent dezavantaje mari ale tânărului, sau am putea întreba altfel, cât de grea este nebunia, dacă toate aceste calităţi, pe care le are împăratul bătrân, rămân în urmă, faţă de înţelepciunea acestui tânăr. Ce este nebunia împăratului? Nu era el inteligent? Nu. Nebun înseamnă aici, aşa cum se spune la sfârşitul versetul 13, „nu mai ştie cum să fie înştiinţat”. Cu alte cuvinte, este mândrie. El nu mai acceptă să primească sfaturi. El este bătrân, are experienţă, el a făcut toate de zece ori, el ştie întotdeauna cum să iese din situaţiile grele, el nu mai are nevoie de un sfătuitor. Mândrie! Găsim aceasta în Noul Testament sub denumirea „trufia vieţii”, când se crede, nu mai ai nevoie de sfaturi. Cineva a spus, că aceste trei principii, pe care le găsim în epistola întâia a lui Ioan, „pofta cărnii, pofta ochilor, trufia (mândria) vieţii”, le putem aplica la cele trei trepte ale vârstei. Eu cred că nu ar trebui să le diferenţiem aşa de sever, dar doresc să dau aceasta mai departe. „Pofta cărnii” este ceea ce creează mai degrabă probleme tinerilor; poftele carnale, pornirile care iau naştere în noi. „Pofta ochilor” ar putea fi ceva care constituie un pericol specific vârstei mijlocii. Pofta ochilor înseamnă, vezi ceva şi vrei să-l ai. Când ai un anumit nivel de viaţă, când îţi poţi permite anumite lucruri, vezi una şi alta, vrei să faci o călătorie cu vaporul, să mergi la vânătoare, vezi una-alta, par să fie plăcute, aceasta este pofta ochilor. „Mândria vieţii” pare să fie pentru cei bătrâni, când ai experienţa vieţii şi gândeşti că şti cum decurg lucrurile şi nu trebuie să mai fi sfătuit sau aşa cum se spune aici „nu mai ştie cum să fie înştiinţat”. Vrem să învăţăm aici să cerem un sfat, sau dacă cineva ne dă un sfat, să-l primim. Uneori nu este chiar aşa de uşor, căci nu totdeauna este o bătaie uşoară pe umăr, ci uneori primeşti o atenţionare. Nu întotdeauna este plăcut, dar este vindecător. Tocmai în cartea Proverbe este foarte mult vorba, că înţelept şi iscusit este acela care se lasă sfătuit, care îşi caută sfătuitori buni. Vrem să ne îndemnăm reciproc aici în localitate să fim un ajutor unul pentru altul. Atât cu privire la aspectele practice.

   Acum vrem să privim această scenă ca privire anticipată spre Domnul Isus. Am văzut în versetul 14, că acest tânăr vine din închisoare. Ne gândim involuntar la Iosif, care în Egipt a fost în închisoare, şi apoi de astăzi pe mâine a devenit al doilea faraon. Vedem pe unul care de pe locul cel mai de jos a ajuns pe locul cel mai de sus, Iosif. Şi noi ştim, mulţi ştiu, ce înseamnă profetic această scenă, Iosif în închisoare, este Hristos în moarte. Dacă am deschide Biblia în Geneza capitolele 40-41 vom găsi cuvântul „groapă” pentru cuvântul închisoare. Iosif era acolo în „groapă”, a doua oară în „groapă”, conform cu Geneza 37. Este moartea Domnului Isus, care ne este prezentat acolo în închisoare; acolo El a fost în locul cel mai de jos. Şi aici putem interpreta la fel; că cineva vine din închisoare, din moarte şi apoi merge să fie împărat. Apoi El ajunge împărat. Vedem glorificarea Domnului Isus; ne gândim la înviere, la înălţarea la cer, şi înainte de toate ne gândim la viitor, când El va fi realmente Împărat văzut aici pe pământ. La aceasta se referă scena aceasta; este o privire anticipată în viitor la Împărăţia păcii, când Domnul va domni o mie de ani aici peste Israel, dar şi peste întreg pământul. Şi apoi finalul, îl putem interpreta profetic? Da, putem. Dacă am citi în Apocalipsa 20, la sfârşitul Împărăţiei păcii, instigată de satan, încă o dată o mulţime de oameni se vor răscula împotriva lui Isus Hristos. Atunci oştirile de război se vor sui încă odată împotriva Lui, dar El le va nimici definitiv. Noi nu ne putem imagina, că după o mie de ani de pace, de plinătate, de binecuvântare, de binecuvântare copleşitoare, când oamenii vor avea tot ce le trebuie, se vor răscula totuşi încă o dată împotriva lui Hristos. Dar va fi aşa. „Cei care vor veni” nu se vor bucura de El. Vedem pe Domnul Isus, mai spun încă o dată, este Luca 24, cum Domnul Isus prin suferinţe a trebuit să intre în glorie. El a venit „din închisoare” ca să fie Împărat în această ţară.

   Trecem la locul al doilea, în capitolul 7, versetul 25 până la sfârşitul capitolului. Găsim cercetarea făcută de Solomon. El spune în versetul 25, „m-am întors, ca să cunosc şi să cercetez şi să caut înţelepciunea”, el caută înţelepciunea. Dar ceea ce el găseşte, este inima rea a omului. Aceasta este de fapt concluzia la care el ajunge aici. El voia să caute înţelepciunea, şi ceea ce el găseşte, se spune în versetul 26, el găseşte ceva care este mai amar decât moartea, şi la sfârşit, în versetul 29, concluzia lui este că „Dumnezeu l-a creat pe om drept”, deci nu Dumnezeu este vinovat că omul este aşa de rău, dar ei, oamenii „au căutat tot felul de născociri”, ei s-au abătut, ei sunt răi în totalitate. Solomon priveşte în inima omenească, şi a observat că ea este stricată în totalitate. Când în versetul 26 este vorba despre această femeie, atunci această femeie este un simbol al puterii ispitirii. Deci aici nu este vorba de o femeie în sensul real al cuvântului, ci este un simbol al puterii ispitirii. Şi aceasta o găsim deseori în cartea Proverbe, această femeie seducătoare, care vrea să abată un bărbat de pe drumul lui, doreşte să-l ducă la cădere. Şi când Solomon vorbeşte în felul acesta despre răul din om, ca de exemplu la sfârşitul versetului 26, spune că „cel păcătos va fi prins de ea”, deci el nu poate face altceva, decât să trăiască în păcat şi să se lase înşelat de păcat. Deci când el vorbeşte aşa despre aceasta, atunci pare să spună în versetul 27 şi 28, mai ales în versetul 28, ceva care nu aparţine acestei teme, „aceasta caută încă sufletul meu şi n-am găsit: un bărbat între o mie am găsit, dar n-am găsit o femeie în toate acelea”. S-ar putea vedea aceasta în sensul adevărat al cuvântului, că Solomon gândeşte la un bărbat, la un prieten bun, pe care îl avea, cu care putea discuta despre aceste lucruri, care îi înţelegea sentimentele, şi acesta nu era o femeie, ci un bărbat, de aceea spune „am găsit un bărbat”. Însă în cele din urmă această interpretare nu este în totul satisfăcătoare. Solomon, inspirat de Duhul Sfânt, pare să vrea să spună cu totul altceva. Şi în această formulare noi avem voie în acest bărbat dintre o mie să ne gândim iarăşi la Isus Hristos. Doresc în privinţa aceasta să citesc un pasaj din cartea Iov, capitolul 33, versetul 23, aici se spune: „Dacă ar fi un înger cu el”, este vorba de omul despre care se vorbeşte mai înainte, „un mijlocitor, unul dintr-o mie, ca să arate omului dreptatea lui, atunci va fi îndurător cu el şi va spune: «Scapă-l, ca să nu coboare în groapă; am găsit o ispăşire»”. Deci şi aici este o căutare după un astfel de om, un tălmaci, care să arate omului ce este drept. Şi acesta este strigătul după Mesia, după Isus Hristos, acest Om dintre o mie, dintre toţi ceilalţi oameni este nevoie de acest Om care să ne păzească de groapă, care ne răscumpără, care face ispăşire pentru noi. La acest Om pare Solomon să gândească, la Mesia. În Cântarea Cântărilor, în capitolul 5, când mireasa vorbeşte despre mirele ei, găsim o formulare asemănătoare. Ea spune: „Preaiubitul meu este alb şi rumen, cel dintâi între zece mii”. Vedem aici că raportul devine altul. Aici nu este un Om dintre o mie, ca în Iov, ci în Cântarea Cântărilor este un Om distins între zece mii. Acesta este Domnul nostru Isus Hristos, acest Om unic în felul Lui; ne gândim la natura Lui omenească, în exterior Om ca tine şi ca mine, dar lăuntric cu totul altfel, unic în felul Lui, Omul desăvârşit, care la sfârşitul vieţii Lui putea să facă ispăşire pentru păcatele noastre. Putem vedea aceasta aici în această expresie.

   Trecem la locul al treilea, capitolul 9. O întâmplare scurtă, frumoasă, pe care eclesiastul o povesteşte aici începând cu versetul 13. Era o cetate mică şi în ea erau puţini oameni. A venit un împărat mare, care a împresurat cetatea şi voia s-o cucerească, şi în această cetate era un om sărac şi înţelept, care prin înţelepciunea lui a salvat această cetate. Şi apoi iarăşi tragedia; nimeni nu şi-a mai amintit după aceea de această faptă salvatoare a omului sărac. Vedem aici pe Domnul Isus Hristos. Mai întâi vedem pe acest împărat mare, care vine împotriva cetăţii: acesta este satan. Această cetate este o strângere de oameni, este o imagine a omenirii, a lumii în sine. Şi, împotriva omenirii vine un împărat mare, puternic; satan, căpetenia lumii acesteia, care ţine pe oameni în ghearele lui, ca ei să nu scape, care doreşte să nimicească pe oameni. Erau puţini oameni în cetate. Şi în versetul 15 se spune: „şi se afla în ea un om sărac şi înţelept”, acesta este Isus Hristos, care a salvat cetatea, care a salvat pe oameni. „Se afla în ea”, El Însuşi a fost în această cetate, Omul, nu era un ajutor care venea din exterior, ci din interiorul cetăţii. Aceasta ne aminteşte de întruparea ca Om a Domnului Isus. El Însuşi a devenit Om, El a venit pe pământul acesta, Om ca tine şi ca mine, ne-am amintit de aceasta, şi ca Om a mers pe pământul acesta şi a făcut lucrarea de ispăşire. Un Om sărac şi înţelept, care prin înţelepciunea Lui a salvat cetatea.

   Doresc să spun ceva despre aceste două adjective: sărac şi înţelept. Două noţiuni care se potrivesc foarte bine pentru Domnul Isus, care ne arată ceva din plinătatea Lui, despre care ne-am amintit prin cântare. Doresc pentru aceasta să citesc din epistola a doua către Corinteni şi din epistola întâi către Corinteni. Când este vorba de sărăcie, deschidem în a doua epistolă către Corinteni, când este vorba de înţelepciune ne vom uita imediat în prima epistolă către Corinteni. Mai întâi locul din 2 Corinteni 8 versetul 9: „Căci cunoaşteţi harul Domnului nostru Isus Hristos, că El, bogat fiind, S-a făcut sărac pentru voi, ca, prin sărăcia Lui, voi să fiţi îmbogăţiţi.” Găsim trei afirmaţii minunate, care rezumă întreaga Evanghelie într-un verset. Mai întâi se spune despre Domnul Isus, „El era bogat”. La aceasta ne gândim că Domnul Isus Însuşi este Creatorul universului, că Lui Îi aparţin toate, deoarece El Însuşi a chemat toate la viaţă. Noi nu avem nici o imaginaţie despre univers. Nu avem nici o imaginaţie despre mărimea şi bogăţia Domnului Isus. Noi suntem viermişori mici, şi Dumnezeu este nemărginit de mare. Dacă avem bani mulţi, atunci gândim că suntem bogaţi, dacă avem acţiuni bancare, gândim că suntem bogaţi. Imaginaţia noastră despre bogăţie este cu mult depăşită dacă ne gândim la bogăţia lui Dumnezeu, la bogăţia Domnului Isus. Mă gândesc numai la acest singur aspect: „avuţie”. Ce avuţie are El! Ca şi Creator, am spus deja, Îi aparţine totul. El spune într-un loc în profeţi: „Al meu este argintul şi al meu este aurul”. El spune în Psalmul 50; „Orice animal al pământului este al Meu, vitele pe mii de dealuri”. Lui Îi aparţin toate animalele, toate animalele sălbatice. Cât de bogat, cât de nespus de bogat era Domnul Isus acolo în glorie la Tatăl. Ca să nu mai vorbim că El era bogat în dragoste, bogat în glorie, noi putem pune înaintea ochilor noştri multe însuşiri ale Domnului Isus, El era bogat. Aceasta depăşeşte mintea noastră. Şi apoi urmează acest al doilea punct impresionant: „S-a făcut sărac pentru voi”. Ce schimbare a intervenit, atunci când Domnul Isus a devenit Om! Locul din Filipeni 2 îl cităm deseori duminica dimineaţa, citim că El „fiind în chip de Dumnezeu n-a considerat de apucat să fie egal cu Dumnezeu, ci S-a golit pe Sine Însuşi [textual: S-a făcut nimic], luând chip de rob.” Aceasta vorbeşte despre întruparea Lui ca Om, şi se spune „S-a făcut nimic”. Oamenii, când văd mărimea lui Dumnezeu, sunt „un nimic”, sunt fire mici de praf. Dar un astfel de Om a devenit Isus Hristos, acest Dumnezeu mare. Acest „S-a făcut nimic” înseamnă „S-a golit”. Aceasta nu înseamnă că El a încetat să fie Dumnezeu, nicidecum. El a fost aici ca Om smerit, El a rămas mereu Dumnezeu, dar El S-a făcut sărac, chiar şi numai prin faptul că El a devenit Om. Apoi, El a mers ca Om adevărat realmente pe pământul acesta. El a spus odată: „Vulpile au vizuini şi păsările cerului au cuiburi, dar Fiul Omului nu are unde să-Şi pună capul”. El nu avea nici un adăpost, El nu avea nimic aici pe pământ. El era literalmente sărac. O dată I s-a cerut să plătească darea pentru Templu. El nu ia o monedă din buzunarul Lui şi o dă celui care aduna darea pentru Templu, ci El trimite pe Petru şi îi spune să arunce undiţa în lac şi primul peşte care va veni va avea banul în gură şi cu el poate plăti. El nu avea nici un ban. Altă dată, asemănător, vin la El şi Îl întreabă, dacă trebuie să se plătească bir cezarului. El vrea să clarifice aceasta tot printr-o monedă, dar El nu avea la Sine nici o monedă. El lasă să I se dea o monedă şi pe baza acestei monede El ilustrează acest principiu de bază. Domnul Isus a fost aici pe pământ sărac în adevăratul sens al cuvântului. El nu avea nimic. Hainele Lui, da, pe acestea le avea, dar şi de acestea L-au dezbrăcat la cruce şi I le-au luat. El a fost cu adevărat sărac. Însă această expresie spune că „S-a făcut sărac pentru voi”, desigur o altă dimensiune, o sărăcie mai mare. Aici mă gândesc la cele trei ceasuri de întuneric. Atunci El era cu adevărat sărac. Atunci nu mai avea absolut nimic. Atunci nici măcar pe Dumnezeul Său nu L-a mai avut de partea Lui. Dumnezeul sfânt S-a îndepărtat de El şi nu Îi mai răspunde la strigătul Lui. Atunci Hristos era cu adevărat sărac, cum mai sărac nu se putea să fie. Mă gândesc la un loc din profetul Daniel, pe care doresc să-l citesc, Daniel 9 versetul 26: „Şi, după cele şaizeci şi două de săptămâni Unsul”, acesta este Mesia, Domnul Isus Hristos, „va fi nimicit şi nu va avea nimic”. Aceasta este sărăcia Lui: „Nu va avea nimic”. Şi acest „va fi nimicit” înseamnă „va fi stârpit, va fi exterminat”, este mort. Ei au exterminat pe Mesia şi El nu va avea nimic. Aceasta este sărăcia Domnului Isus în cele trei ceasuri de întuneric. Şi 2 Corinteni 8 spune: „pentru voi”. El a coborât în această sărăcie pentru voi. Textul continuă, şi aceasta este a treia realitate minunată din acest verset, „ca, prin sărăcia Lui, voi să fiţi îmbogăţiţi”. Vedem că sărăcia Lui înseamnă mai mult decât numai că El nu avea bani pe acest pământ, căci această sărăcie nicidecum nu ne-ar fi îmbogăţit. Nu, această sărăcie, despre care este vorba aici, este în sensul cel mai profund lucrarea Sa de ispăşire de pe cruce. Şi prin sărăcia Lui noi am fost îmbogăţiţi. Şi despre aceasta ne-am amintit în cântare şi prin rugăciunea de la început, noi nu avem nici o imaginaţie despre bogăţia care ne stă acum la dispoziţie, cât de bogaţi am devenit în Domnul Isus. Mă gândesc în mod deosebit la binecuvântările spirituale din locurile cereşti. Nu mă gândesc atât de mult la bogăţia materială, ci la bogăţia spirituală. Ce comori mari avem! Să ne gândim la Cuvânt, la Duhul Sfânt, care locuieşte în noi, o Persoană a Dumnezeirii, ce har mare este acesta, ce comoară mare este în noi, Duhul Sfânt, Dumnezeu locuieşte în noi. Mă gândesc la viitorul minunat, pe care îl avem. Putem merge bucuroşi şi curajoşi pe cale, căci ştim că dincolo în cer ne aşteaptă un viitor minunat. Toate sunt lucruri care ne fac bucurie, şi vedem ce bogăţie avem în Domnul Isus, pentru că el S-a făcut sărac, pentru noi.

   Vreau să spun ceva şi despre a doua însuşire. În Eclesiastul 9 se spune că acest Om nu numai era sărac, ci El era şi înţelept. Doresc să citesc din 1 Corinteni 1 versetul 18: „Deoarece cuvântul crucii este nebunie pentru cei care pier”, vedem iarăşi nebunia în contrast cu înţelepciunea, „dar pentru noi, care suntem mântuiţi, este puterea lui Dumnezeu”. În versetele următoare este vorba de tema înţelepciune, şi găsim apoi în versetul 30, „Iar din El, voi sunteţi în Hristos Isus, care a devenit pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu”. Vedem deci, că Isus Hristos a devenit pentru noi înţelepciune de la Dumnezeu. Aceasta înseamnă că Domnul Isus a prezentat aici pe pământ pe deplin înţelepciunea lui Dumnezeu, această înţelepciune de la Dumnezeu. În vorbirea Lui, în faptele Lui era întotdeauna înţelept. El a făcut întotdeauna la momentul potrivit ceea ce era potrivit de făcut. Nouă ne vine greu să facem aşa. De aceea avem nevoie urgent de această înţelepciune de sus. Domnul, era înţelepciune desăvârşită, - El era înţelepciunea de la Dumnezeu, deoarece El a revelat pe deplin înţelepciunea lui Dumnezeu pe pământul acesta. Şi această înţelepciune a lui Dumnezeu a prevăzut acest plan de mântuire. De aceea am citit 1 Corinteni 1 versetul 18, acest cuvânt despre cruce. Aceasta este puterea lui Dumnezeu. Ce frumos este că a existat acest plan de mântuire. Căci în Eclesiastul 9, dacă revenim la această mică întâmplare, nu ni se relatează nimic care era de fapt înţelepciunea, care era de fapt strategia acestui om sărac şi înţelept. Cum a reuşit să-l biruie pe acest împărat puternic, care stătea la poarta cetăţii. Nu ştim, nu ni se spune aici. Dar dacă transpunem la Domnul Isus, la această înţelepciune a lui Dumnezeu, care a fost revelată în Domnul Isus, atunci cunoaştem planul de mântuire al lui Dumnezeu. Fiul Său trebuia să vină pe acest pământ, El trebuia să moară la cruce, acesta este cuvântul crucii, şi cine crede că El a murit ca Locţiitor pentru păcatele lui, acela va fi păzit dinaintea lui satan, dinaintea diavolului – acest împărat mare din această imagine. Şi apoi partea tragică, la sfârşitul versetului 15: „dar nimeni nu şi-a adus aminte de omul acela sărac”. Oamenii, când ajung la înghesuială, cunosc pe Isus Hristos, ştiu cine este El, un Om bun, dar mulţi nu ştiu cu adevărat ce a făcut El, că El a murit la cruce, iar dacă ştiu aceasta, o pun la o parte ca nefiind important pentru ei. Cine îşi mai aminteşte astăzi de acest Om sărac şi înţelept? Vrem să aplicăm aceasta la noi cei care cunoaştem pe Domnul şi să ne întrebăm, cum stau lucrurile la noi? Ne amintim de El? Mă gândesc practic, la frângerea pâinii. Este o masă, pe care trebuie s-o ţinem, ca să ne amintim de Domnul Isus. Este o masă de amintire, spre amintirea Lui. Facem noi aceasta? Un cuvânt şi pentru tineri, facem noi aceasta? Împlinim dorinţa Lui? El doreşte cu plăcere să ne amintim de El şi ca această faptă de salvare să nu ajungă dată uitării. Versetul 16: „Atunci am zis: «Înţelepciunea este mai bună decât tăria», dar înţelepciunea omului sărac este dispreţuită şi cuvintele lui nu sunt ascultate. Cuvintele înţelepţilor ascultate în linişte sunt mai mult decât strigătul celui care stăpâneşte printre nebuni.” „Ascultate în linişte”. Să ne lăsăm încurajaţi foarte practic, ca şi în noua săptămână care ne stă înainte să găsim timpuri de linişte, în care să putem asculta cuvintele înţelepţilor, deci cuvintele lui Dumnezeu. Aceasta nu merge la repezeală, avem nevoie de un timp de linişte, de meditaţie, în care citim Biblia, luăm alături un comentariu bun într-un timp pe care îl putem petrece în legătură cu Dumnezeu, cu Domnul Isus. „Cuvintele înţelepţilor ascultate în linişte sunt mai mult decât strigătul celui care stăpâneşte printre nebuni.”

   În încheiere un cuvânt scurt despre al patrulea loc, în capitolul 12. Mai întâi în versetul 10 despre ceea ce el a scris în carte: „ceea ce s-a scris este drept, cuvinte ale adevărului”. În primul rând el se referă la cercetările lui cu privire la viaţa omenească, pe care el le-a notat aici în cele douăsprezece capitole, însă noi putem extinde la întreg Cuvântul lui Dumnezeu. Noi putem spune despre întreg Cuvântul lui Dumnezeu, despre Vechiul Testament şi despre Noul Testament, „ceea ce s-a scris este drept, cuvinte ale adevărului”. La aceasta vrem să ţinem cu tărie, căci în zilele noastre multe versete biblice sunt răstălmăcite, spunându-se, ‚astăzi nu mai putem spune chiar aşa, nu mai corespunde cu cunoştinţele ştiinţifice’, însă noi să ţinem cu tărie „ceea ce s-a scris este drept, cuvinte ale adevărului”. Apoi expresia următoare: „cuvintele înţelepţilor”, la care am meditat deja, că Biblia, că ceea ce ne spune Dumnezeu sunt cuvinte ale înţelepciunii, „sunt ca nişte ţepuşe”. O ţepuşă este o nuia, un baston, eu nu mă pricep aşa bine, căci nu am experienţă în creşterea animalelor, dar este un baston cu care se mână animalele. Acest baston are de-o parte şi de alta ghimpi. Şi dacă un animal este mânat şi o ia la stânga, atunci primeşte o lovitură din stânga ca să meargă pe drum. Dacă vrea s-o ia la dreapta, primeşte o lovitură din dreapta cu bastonul cu ghimpi. Deci el este un mijloc pentru a menţine un animal pe drumul cel bun. Poate numai să pişte, dar poate să şi doară. Şi aceasta o putem extinde la Biblie. Uneori cuvintele sunt ca ţepuşele. Nu totdeauna plăcute pentru noi, căci Dumnezeu ne face atenţi cu privire la un drum greşit, că ne-am abătut la stânga de pe drumul drept. Atunci este nevoie de un ghiont, dacă am voie să mă exprim aşa, din lateral, pentru ca noi să mergem iarăşi pe drumul bun. Sau dacă o luăm la dreapta, va face la fel. Este bine dacă citim în felul acesta Cuvântul, dacă sunt lucruri în viaţa noastră pe care trebuie să le schimbăm, dacă trebuie să mergem într-o direcţie nouă, să lăsăm Biblia să ne vorbească. „Şi, strânse la un loc, sunt ca nişte cuie bătute”, sunt ca un cui bătut în perete, de care poţi atârna ceva, de regulă un tablou. În sens figurat înseamnă că Biblia oferă stabilitate. Putem atârna ceva de Biblie. Ne putem atârna toată viaţa de Biblie. Biblia este un concept de viaţă rezistent. Şi aceasta o spunem în mod deosebit tinerilor. Sunt multe concepte de viaţă în zilele noastre. Unii vor să ne convingă că sunt diferite concepte de viaţă, şi toate sunt la fel de bune. Însă Biblia este singurul concept de viaţă adevărat şi care funcţionează. Se poate agăţa ceva de aceste cuie bătute, ele rezistă. Şi ultimele, care se spun despre aceste cuvinte, versetul 11, şi prin aceasta ajungem la subiectul propriu-zis, ele sunt „date de un singur păstor”. Solomon se denumeşte deci aici ca un păstor, ca unul care se îngrijeşte de popor, de poporul său, care i-a fost încredinţat de Dumnezeu, dar şi aici găsim o referire, a patra în această carte, la Mesia, la Isus Hristos. Ştim bine aceasta, o cunosc şi copiii din şcoala duminicală, că în Noul Testament Domnul Isus este prezentat ca Păstor, Păstorul Cel Bun care Îşi dă viaţa pentru oile Lui, Marele Păstor, Evrei 13, care ne poartă, şi ca Mai-marele Păstor, 1 Petru 5, care în viitor va domni aici pe pământ. Şi alte locuri din Vechiul Testament, Psalm 23, pe care îl cunoaştem foarte bine, ne arată că Păstorul este Hristos. Vedem astfel aici o referire la Domnul Isus ca Păstor, care a inspirat întreg Cuvântul lui Dumnezeu. „Un singur păstor”; expresia „un singur” este scoasă în evidenţă, aceasta ne arată că Biblia are un singur autor. Desigur, sunt scriitori diferiţi, care parţial vin din diferite straturi sociale, din diferite situaţii, din epoci foarte diferite, şi cu toate acestea înapoia tuturor stă un singur Autor. Este fascinant, că Biblia are o structură. De la început şi până la sfârşit este un fir roşu prin Biblie. Şi cine a tras acest fir? Este un singur Autor, care stă înapoia tuturor, a tuturor acestor scriitori, acest un singur Păstor. Biblia, cu toate că sunt mulţi scriitori, este o unitate. Ce frumos că noi putem citi Biblia în felul acesta şi o putem lăsa să lucreze asupra noastră.

   Deci noi am văzut pe acest tânăr sărac şi înţelept în capitolul 4, care din închisoare a ajuns să fie împărat, apoi am văzut pe acest „un Om dintre o mie”, am văzut pe acest om din cetatea mică, care a salvat cetatea, o referire la salvarea adusă de Domnul Isus prin lucrarea Lui de pe Golgota, şi apoi am văzut pe acest un singur Păstor. Gândesc că aceste patru locuri din cartea Eclesiastul le putem pune în legătură cu cele patru evanghelii. Primul loc, capitolul 4, acest tânăr care ajunge împărat, ne aminteşte de evanghelia după Matei. Cei care citesc Biblia ştiu că fiecare din cele patru evanghelii are o temă specială şi ne prezintă pe Domnul Isus într-o frumuseţe deosebită, într-un aspect special. În evanghelia după Matei El este Împăratul lui Israel. În locul al doilea, unde este vorba de acest om dintre o mie, ne gândim la evanghelia după Luca, la acest Bărbat, la acest Om, în exterior un om ca noi şi cu toate acestea unic în felul Lui, cu totul altfel decât noi. Când ne gândim la fapta de salvare, la acest Om sărac şi înţelept, când ne-am gândit în mod deosebit la sărăcia Lui, atunci ne gândim la evanghelia după Marcu, unde noi Îl vedem ca slujitor într-o stare de smerenie, cum El a mers în smerenie, în sărăcie ca slujitor pe drumul Lui pe pământul acesta şi a salvat cetatea. El nu a venit ca să I se slujească, se spune în evanghelia după Marcu, ci ca să-Şi dea viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi. Aceasta era fapta de salvare a cetăţii. Şi apoi când El este prezentat ca acest un singur Păstor, ne gândim la evanghelia după Ioan capitolul 10, şi la evanghelia după Ioan în general, unde El este prezentat ca Păstorul cel bun. Ce Domn minunat avem noi. Cât de multe însuşiri frumoase găsim şi în Vechiul Testament despre El; nu întotdeauna la suprafaţă, dar se merită să cercetăm unde găsim pe Hristos în Vechiul Testament, chiar şi în cărţi unde nu este aşa de evident. Pe Hristos trebuie să-L avem permanent înaintea ochilor. Aşa am cântat:

Când la Tine eu privesc,

Nu cad, nu mă poticnesc.