Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie – W. J. Ouweneel

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a şaptea

   "Şi cerurile şi pământul şi toată oştirea lor au fost terminate. Şi, în ziua a şaptea, Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea pe care o făcuse; şi, în ziua a şaptea, S-a odihnit de toată lucrarea Sa pe care o făcuse. Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea şi a sfinţit-o, pentru că în ea S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care a creat-o Dumnezeu, făcând-o." (Geneza 2,1-3)

   Că acest verset aparţine tot de capitolul 1 rezultă din folosirea conjuncţiei „şi”, cu care începe fiecare verset din capitolul 1 (cu excepţia versetului 1) şi prin care relatarea se continuă aici. Mai întâi acum se constată ceea ce urmează în mod logic după „foarte bune”. Întreaga creaţie este în armonie desăvârşită, nu mai este nimic de adăugat (compară cu Eclesiastul 3,14); prima creaţie a fost terminată. Aici nu este nici un loc pentru cei care învaţă că există o creaţie în continuă formare. La început Dumnezeu a creat cerurile şi pământul; dar Geneza 2,3 învaţă că El a făcut aceasta, ca s-o „facă” în continuare, s-o pregătească şi s-o echipeze cu „domnii”. De aceea ea a fost creată la început, dar acum după şase zile cerurile şi pământul, cu toată oştirea lor, sunt realmente terminate. O frază asemănătoare încheie şi construcţia cortului întâlnirii (Exod 39,32; 40,33), şi acolo ea este legată cu satisfacţia pentru cele făcute şi pentru binecuvântare (compară Exod 39,43 cu Geneza 1,28.31). Ştim că cortul întâlnirii este un model al creaţiei. Remarcabilă în versetul nostru este expresia „toată oştirea lor”. În Scriptură este vorba numai de „oştirea cerului”, dar nu de „oştirea pământului”. În primul caz trebuie să ne gândim la corpurile cereşti (compară de exemplu Deuteronom 4,19; 17,3); uneori prin aceasta se face referire şi la îngeri (1 Împăraţi 22,19), dar aici este clar că nu este vorba de ei (compară Geneza 1,14-18). Cu privire la „oştirea pământului” ne putem gândi la plante, animale şi oameni, care au fost aşezaţi pe pământ.

   Primul verset constată că cerul şi pământul au fost terminate, versetul 2 ne face cunoscut cine a făcut aceasta: Dumnezeu Şi-a terminat lucrarea. Privit superficial s-ar putea gândi că Dumnezeu Şi-a terminat deja lucrarea în ziua a şasea; şi aşa se face că multe traduceri vechi spun în locul acesta „în ziua a şasea” în loc de ziua a şaptea. Dar terminarea nu înseamnă aici că Dumnezeu în ziua a şaptea a mai adăugat ceva la lucrarea Sa. Ziua a şasea s-a încheiat deja cu comunicarea, că Dumnezeu a privit tot ce a făcut, şi armonia desăvârşită a celor făcute era foarte bună. Şi versetul 1 din capitolul 2 constată de asemenea că odată cu sfârşitul zilei a şasea toate lucrările lui Dumnezeu erau terminate. Cuvântul ebraic înseamnă că odată cu începutul zilei a şaptea lucrarea lui Dumnezeu era „încheiată” şi că El „era gata” cu lucrarea Sa, pe care o făcuse. Vedem aceasta şi în 2 Cronici 29,17, unde noi putem calcula, că preoţii în ziua a cincisprezecea au făcut ultima lucrare, aşa că în a şaisprezecea zi ei o aveau „terminată”. Şi deoarece Dumnezeu a terminat lucrarea, ea este numită „lucrarea Sa” (de trei ori!). Cuvântul folosit pentru „lucrare” este derivat de la un verb, care de fapt înseamnă: „a trimite, pentru a face ceva”; din acesta a derivat şi cuvântul pentru „mesager” sau „înger”. Deci „lucrarea” lui Dumnezeu este o acţiune sau o piesă, în care El a pus un „mesaj” despre Sine Însuşi: puterea Sa veşnică şi Dumnezeirea sunt înţelese cu mintea în lucrările Sale începând de la crearea lumii (Romani 1,20).

   Versetul 2 şi prima parte a versetului 3 sunt alcătuite după un model sever. În ebraică găsim aici trei fraze, fiecare din ele fiind alcătuită din şapte cuvinte. Fiecare din aceste fraze începe cu o acţiune a lui Dumnezeu şi se împarte pe parcurs în două părţi, în care fiecare primă parte în toate cele trei cazuri se încheie cu „ziua a şaptea”. Am avut prima frază. Fraza a doua relatează că în ziua a şaptea Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Lui, pe care o făcuse. Aici se spune chiar „toată” lucrarea Sa, ca să arate că pentru Dumnezeu nu mai rămăsese nimic să facă; totul era gata. În legătură cu aceasta este şi înţelesul cuvântului „a se odihni”. Nu este cuvântul obişnuit pentru „a se odihni”, ci este un cuvânt care aproape peste tot este tradus prin „a înceta”; vezi de exemplu în Geneza 8,22 şi Iosua 5,12. Deseori el este legat, ca şi în versetul nostru, cu o prepoziţie („a se odihni de”) şi atunci înseamnă: „a înceta cu”. Aceasta se poate vedea clar din Iov 31,1; Ieremia 31,36; Plângerile lui Ieremia 5,14; Osea 7,4. Deci înţelesul propriu-zis în versetul nostru este, că în ziua a şaptea Dumnezeu a încetat cu lucrarea Sa. Şi încetarea cu lucratul include în sine odihnă. Aşa (cu: „a se odihni”) este tradus în Exod 16,30; 23,12; 34,21; şi aşa mai departe; în Exod 20,11 este exprimat acelaşi gând prin cuvântul normal folosit pentru „a se odihni”. Este bine să ne fie clar, că ziua a şaptea este caracterizată nu de odihna necesară din cauza efortului depus, ci prin a sta departe de orice lucrare. Din acest cuvânt pentru „a se odihni, a înceta” s-a dedus cuvântul sabat. Sabatul este ziua a şaptea, ziua de odihnă, ziua în care în prima creaţie nu se lucrează. Însă nu este necesar, aşa cum fac mulţi comentatori noi, să se traducă cuvântul din versetul nostru prin „a înceta”. Că forma „a se odihni” este mai bună se vede de exemplu din legătura pe care Evrei 4,4 o face între versetul nostru şi Psalmul 95,11, şi din sinonimul amintit din Exod 20,11. Şi Exod 31,17 leagă de această odihnă a lui Dumnezeu chiar într-un anumit sens „odihnirea” (necesară din cauza oboselii), căci acolo citim că Dumnezeu S-a odihnit în ziua a şaptea şi „a răsuflat”, „înviorat”. Şi despre ogor citim, că va savura o odihnă de sabat, şi anume când va fi necultivat (Levitic 26,34.35; 2 Cronici 26,21). În al şaptelea an el nu trebuia lucrat, şi acesta trebuia să fie un „an de sabat” (Levitic 25,1-7). Aici este clar, că noi nu putem traduce cuvântul pentru „a se odihni” prin „a înceta”. Gândul principal este deci, că în ziua a şaptea nu se va face absolut nici o lucrare; dar gândul al doilea este, că prin aceasta Dumnezeu avea în vedere o binecuvântare, şi anume, că omul trebuia să savureze „odihna”.

   Aceasta este şi ceea ce exprimă versetul al treilea: Dumnezeu a binecuvântat ziua a şaptea. După darea Legii sabatul a devenit un jug, o poruncă, căreia omul îi era supus, din nici un alt motiv decât acela că Dumnezeu i-a impus această poruncă. Deoarece omul nu simţea nici o necesitate morală să ţină ziua de sabat (aşa cum desigur el trebuia să recunoască necesitatea morală a respectării celorlalte nouă porunci), sabatul a fost în mod deosebit piatra de încercare, prin care ascultarea omului era pusă la probă. De aceea porunca referitoare la sabat potrivit cu Exod 20 este repetată mereu. Însă la început sabatul nu a fost gândit să fie un jug, ci o binecuvântare, un privilegiu. Sabatul a fost făcut pentru om, şi nu omul pentru sabat (Marcu 2,27). Vedem aceasta clar în Exod 16, unde Legea nu era încă dată şi sabatul era încă o binecuvântare. Acolo accentul se pune nu pe faptul că poporul nu avea voie să lucreze în ziua de sabat, ci pe faptul că el nu avea nevoie să lucreze în această zi. Mana, pe care ei o culegeau în ziua de vineri, era suficientă pentru două zile şi ea nu se strica, aşa cum de fapt se petrecea în celelalte zile. Domnul le-„a dat” sabatul (versetul 29). Ce noi găsim în versetul nostru, nu este deci o poruncă de a ţine sabatul (cuvântul „sabat” nici nu este folosit aici), ci baza pentru a sărbători sabatul (compară cu Exod 20,8-11). Dar aceasta arată că sabatul nu era numai o poruncă pentru Israel, ci el a fost gândit ca o binecuvântare pentru toţi oamenii din prima creaţie. Eu am impresia că de la începutul creaţiei toţi oamenii evlavioşi au sfinţit această zi a Domnului. Şi în timpul Împărăţiei de o mie de ani toată lumea va sărbători sabatul (compară cu Exod 31,16.17; Ezechiel 45,17; 46,3.4). Numai Adunarea sărbătoreşte prima zi a săptămânii, deoarece ea aparţine creaţiei noi; faptul că o mare parte a lumii are duminica liberă, este un fapt, dar luat în sens strict, pentru necredincioşi nu este o altă zi de odihnă decât sabatul!

   Ziua a şaptea a fost „sfinţită” (sau probabil am putea traduce: „declarată sfântă”) de Dumnezeu, aceasta înseamnă pusă deoparte, pusă separat, închinată Lui în mod deosebit. De aceea sabatul este o zi sfântă, în care poporul este „sfinţit” prin Domnul pentru slujirea Sa (Exod 31,13.14). El este ziua în care omul poate privi înapoi cu mulţumire la lucrarea făcută şi are tot timpul şi toată odihna să se dedice în totul lui Dumnezeu (Isaia 58,13.14). Cuvântul „a sfinţi” nu se mai întâlneşte în cartea Geneza şi prin aceasta primeşte aici un caracter deosebit. În final versetul 3 dă clar motivul pentru ce tocmai ziua a şaptea a fost binecuvântată şi sfinţită de Domnul: este ziua în care Dumnezeu S-a odihnit de toată lucrarea Sa, pe care El a făcut-o. Este ziua în care omul după şase zile de lucru are voie să ia parte la odihna lui Dumnezeu. Pentru a treia oară se vorbeşte aici despre „lucrarea Sa, pe care a creat-o, făcând-o”, dar acum cu două schimbări importante. În primul rând aici este repetat Numele lui Dumnezeu şi în al doilea rând aici nu se spune „făcut”, ci „creat, ca s-o facă” (traducere textuală). Aceasta înseamnă că istoria creaţiei începe (Geneza 1,1) şi se termină (Geneza 2,1) cu „Dumnezeu a creat” (în ebraică în ambele versete este aceeaşi formă). Dar aici urmează cuvintele ciudate, „făcând-o”. Mulţi traduc prin „o făcuse”, ceea ce desigur este posibil, dar aceasta face să devină vagă diferenţa dintre „a crea” şi „a face”. De aceea eu cred împreună cu alţii, că trebuie să se spună „ca să facă”. Aceasta înseamnă că Dumnezeu la început a creat lucrarea Sa (Geneza 1,1) cu scopul ca „s-o facă” în cele şase zile ale creaţiei, adică s-o pregătească mai detaliat.