Gânduri cu privire la relatarea despre creaţie – W. J. Ouweneel

Cele şapte zile ale creaţiei: Ziua a şasea

„Dumnezeu a zis:»Să dea pământul vieţuitoare după soiul lor, vite, târâtoare şi fiare pământeşti, după soiul lor .« Şi a aşa fost. Dumnezeu a făcut fiarele pământului după soiul lor, vitele după soiul lor şi toate târâtoarele pământului după soiul lor. Dumnezeu a văzut că erau bune. Apoi Dumnezeu a zis: »Să facem om în chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toarte târâtoarele care se mişcă pe pământ.« Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: »Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ.« Şi Dumnezeu a zis: »Iată că v-am dat orice iarbă care face sămânţă şi care este pe faţa întregului pământ, şi orice pom, care are în el rod cu sămânţă: şi aceasta să fie hrana voastră.« Iar tuturor fiarelor pământului, tuturor păsărilor cerului, şi tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viaţă, le-am dat ca hrană toată iarba verde.« Şi aşa a fost. Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune. Astfel a fost o seară, şi apoi a fost o dimineaţă: aceasta a fost ziua a şasea.”

   Iarăşi se face noapte, şi iarăşi răsare soarele, acum în dimineaţa celei de-a şasea zi, de fapt ultima zi a creaţiei. Această zi decurge paralel cu ziua a treia; şi astfel şi această zi a şasea este caracterizată printr-o lucrare dublă a lui Dumnezeu. În ambele zile ambele lucrări sunt iniţiate prin cuvintele „Şi Dumnezeu a zis”; numai că în aceasta a şasea zi se spune încă de două ori, când Dumnezeu Se adresează omului creat. În afară de aceasta, în ambele zile citim de două ori „Şi aşa a fost” şi de două ori „Dumnezeu a văzut că erau bune” (însă a doua oară în ziua a şasea într-o formă universală: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune.”).

   Ca şi în ziua a treia, şi în ziua a şasea este vorba de pământ. În ziua a treia a fost scos pământul din ape, şi la porunca lui Dumnezeu el a făcut să răsară plante. În ziua a şasea Dumnezeu face mai întâi din pământ animalele, şi după aceea creează pe om; şi Geneza 2,7 învaţă, că şi omul a fost întocmit din pământ.

   Atât în ziua a treia cât şi în ziua a şasea este vorba de „să dea pământul”. Dar este o diferenţă. În versetul 12 această expresie se întâlneşte în executarea poruncii lui Dumnezeu, şi nu în porunca însăşi (versetul 11). Aici, însă, expresia se întâlneşte în porunca lui Dumnezeu, dar nu se întâlneşte în executarea ei. Noi nu citim că pământul a dat realmente la iveală animalele pământului, ci că Dumnezeu Însuşi le-a făcut (versetul 25), şi anume evident din pământ (Geneza 2,19).

    Plantele sunt mult mai puternic legate cu pământul; el îşi au rădăcinile în pământ, şi pentru creşterea lor ele îşi iau mineralele direct din pământ. Dar animalele se mişcă libere pe pământ şi nu se hrănesc direct cu minerale. De aceea citim, că pământul a dat plantele, dar nu animalele; cu privire la animale mâna lui Dumnezeu stă mai mult pe prim plan. Pe de altă parte nu citim nici că Dumnezeu a creat animalele terestre, aşa cum stă scris în ziua a cincea despre animalele din apă şi despre păsări. Aici era vorba de apariţia unei specii cu totul noi de viaţă, în timp ce în ziua a şasea genul animalelor nu mai era nimic nou. Animalele terestre sunt tot aşa de mult „suflete vii” ca şi animalele din apă. Şi totuşi este o diferenţă în formarea animalelor de apă şi a animalelor terestre. Citim într-adevăr despre pământ, că el trebuia să dea, dar nu despre ape; ele trebuiau numai „să mişune” (versetul 20). Înrudirea animalelor cu pământul, cu toate că este mult mai mică decât a plantelor, se vede în experienţa zilnică mult mai clar decât înrudirea animalelor cu apa. Animalele moarte (şi peştii) pier în ţărână, nu se transformă în apă.

   Dar despre ce grupă de animale terestre este aici vorba? „Suflet viu” este aici transcrierea generală a trei grupe, redate prin vite, târâtoare şi fiare pământeşti. În versetul 25 ele sunt încă o dată numite într-o altă ordine : fiarele pământului, vitele şi târâtoarele pământului. Prima înşiruire  este mai mult aceea în care Dumnezeu le vede în legătura lor cu omul şi însemnătatea lor pentru om; acolo vitele sunt pe primul loc. Ordinea din versetul 25 este mai mult aceea în care ele au fost făcute, în care, după animalele de apă şi după păsări urmează animalele mai puţin familiare omului. Cuvântul „animal” (behema) vine aici de la un verb, care înseamnă „a fi mut, a amuţi”. Ea cuprinde specia de animale cea mai înaltă şi cea mai folositoare, dar care în acelaşi timp în comparaţie cu omul sunt animale mute, fără minte (Psalm 73,22). În sensul cel mai larg se referă la lumea animală în general, al cărei împărat este leul (Proverbe 30,30; compară cu Eclesiastul 3,19.21; Psalm 49,12). În Levitic 11,2 se include în noţiunea behema chiar şi ceea ce în versetul nostru se numeşte „fiare”. În sens restrâns cuprinde mamiferele, în opoziţie cu păsări şi târâtoare (Geneza 6,7; 7,23; 8,17; compară cu Iov 12,7). De cele mai multe ori Cuvântul se referă la partea îmblânzită a acestor mamifere, în opoziţie cu animalele sălbatice, cum este în versetul nostru (compară Geneza 2,20; 3,14; 7,14.21). Uneori se referă la oi, capre şi viţei (Geneza 47,18; Levitic 1,2), alteori mai mult la animale de tracţiune (măgar, cămilă) spre deosebire de animalele propriu-zise (Geneza 34,23; 36,6); tot aşa şi la animale de tracţiune (Isaia 46,1) şi animale de călărie (Neemia 2,12.14). De multe ori însă behema desemnează animalele sălbatice şi atunci se suprapune cu ceea ce este numit aici „fiarele pământului”. Vezi „behema pământului” în Deuteronom 28,26; Isaia 18,6; Ieremia 15,3; „ale câmpului” în 1 Samuel 17,44; Psalm 8,7; Ioel 1,20; 2,22; „ale pădurii” în Mica 5,7; în sens general („animale sălbatice”) în Deuteronom 32,24; Psalm 50,10; Habacuc 2,17. Se presupune că behemot în Iov 40,15 este hipopotamul.

   Aşa cum am văzut în versetul 21 animalele care mişună se întâlnesc atât în apă cât şi pe uscat. În versetul nostru înseamnă deci animal târâtor (aşa traduce Vulgata şi Septuaginta); acestea sunt animalele mici, care abia dacă se ridică de pe pământ (versetul 25). Aşa cum mişună apele, tot aşa mişună şi pământul de animale târâtoare (compară Geneza 6,20; 7,14; 8,17; 1 Împăraţi 4,33; Psalm 148,10; Ezechiel 38,20; Osea 2,18). Aici este vorba de viermii mici de pe pământ şi de animalele mari care par că se târăsc. Uneori această expresie cuprinde toate animalele care se mişcă pe pământ, chiar şi păsările (Geneza 7,21; 8,19; 9,3; compară cu Deuteronom 4,18).

   Şi cuvântul „animal” (chajjah) este o expresie foarte multiplă. Uneori el cuprinde toate soiurile de animale, chiar şi vitele, păsările, etc. (Geneza 8,17), alteori în mod deosebit vitele (Numeri 35,3), animalele de tracţiune (Isaia 46,1) sau animalele de apă (Psalm 104,25). Însă de cele mai multe ori expresia se referă la animalele terestre cu patru picioare, spre deosebire de păsări (Levitic 11,27), la modul general la animalele pământului şi câmpului (de exemplu Geneza 9,10; 2,19.20). În privinţa aceasta sunt în primul rând animalele sălbatice (care nu se pot îmblânzi), aşa că multe traduceri adaugă cuvântul „sălbatic”. În acest sens behema este opusul animalului blând. Vezi de exemplu Geneza 7,14.21; 8,1; Iov 37,8; 1 Samuel 17,46 (compară cu versetul 44). Şi şarpele aparţine acestor animale (Geneza 3,1), aşa că expresia anterioară „târâtoare” nu trebuie legată prea mult de reptile. Priveşte şi alte animale sălbatice în Isaia 43,20; 56,9; Ieremia 12,9; Osea 13,8; uneori este clar vorba de animale sfâşietoare (Geneza 37,20; Levitic 26.6). Desigur în Geneza 1 nu erau încă sfâşietoare, când păcatul încă nu adusese creaţia sub blestem. Vedem în versetul 30 că animalele pământului se hrăneau numai cu plante (compară cu Isaia 11,6-8; 65,25).

   Se observă că animalele pământului în versetul 25 nu primesc o binecuvântare de la Dumnezeu, aşa cum primesc animalele din apă, păsările şi mai târziu omul. Probabil că se înţelege aceasta, dacă se gândeşte că pentru om ar fi periculos, dacă animalele terestre s-ar înmulţi efectiv nelimitat şi ar umple pământul. Această misiune a fost rezervată pentru om şi nu putea în acelaşi timp să fie valabilă şi pentru animalele terestre. Animalele de apă şi păsările pot să umple ţinutul lor de viaţă, ele nu stau în calea omului. Deci această primă parte a zilei a şasea se termină cu constatarea, că Dumnezeu a văzut, că şi lumea animală era bună. El nu a văzut nimic care vorbea despre moarte şi stricăciune, El nu a văzut nici un „parazit”, El nu a văzut animale ne curate. Aşa cum Dumnezeu le-a făcut, toate erau desăvârşite.

   Cu această expresie s-a încheiat crearea spaţiului de viaţă pentru om. De aceea expresia nu se mai întâlneşte, în afară de sensul cel mai general în versetul 31. Deci cu versetul 26 începe ceva cu totul nou: cununa creaţiei apare pe scenă, el, cel pentru care Dumnezeu a făcut toate cele anterioare. Lucrul deosebit al acestui eveniment se arată şi în faptul că Dumnezeu începe acum să vorbească într-un fel cu totul altul. Până acum El a spus la modul cel mai general: „Să fie”, sau S-a adresat anumitor părţi ale creaţiei: apele, pământul, din nou apelor şi din nou pământului. Dar acum El spune: „Să facem (noi) om”. Prin aceasta El nu vesteşte atât de mult ce trebuie să aibă loc, ci mai degrabă noi primim o privire în planul Său. Auzim aici ceva despre o plănuire, o „sfătuire”, despre care nu a fost vorba la lucrările anterioare ale creaţiei.

   Dar marea întrebare, cu care numeroşi teologi şi-au frământat mintea, este, cu cine vorbeşte Dumnezeu aici. Cine sunt aceşti „noi”, despre care El vorbeşte? Principial sunt două posibilităţi: Dumnezeu vorbeşte aici către alţii, sau vorbeşte către Sine Însuşi. În ceea ce priveşte prima posibilitate, desigur nu voi accepta concepţia nebună, că noi am avea aici a face cu un rest de politeism (mulţi dumnezei) (Gunkel şi alţii). Aceasta stă în contradicţie cu tot capitolul şi este combătută prin singularul „Dumnezeu a zis” şi „Dumnezeu a creat”. Interesantă însă este vechea teorie iudaică, care afirmă că Dumnezeu ar vorbi aici locuitorilor Săi cereşti, îngerilor (compară cu 1 Împăraţi 22,19; Isaia 6,8; Iov 1,6; 2,1), deoarece omul ca şi creatură este cel mai apropiat de îngeri. Dar acest gând este în contradicţie cu marele fapt din Geneza 1, că Dumnezeu singur a creat; nicidecum nu este vorba de îngeri, ei sunt în afara domeniului de viaţă al omului. În afară de aceasta urmează „în chipul Nostru”, şi dacă vedem ce înseamnă aceasta, vom înţelege că aceasta se poate referi numai la Dumnezeu. Pe lângă aceasta s-a scris un loc în Scriptură, ca acela din epistola către Coloseni 1,15-17, tocmai pentru a combate concepţia gnostică, potrivit căreia îngerii au fost instrumente în lucrarea lui Dumnezeu la creaţie.

  Mai rămâne deci cealaltă posibilitate, că Dumnezeu a vorbit către Sine Însuşi. Dar cum să înţelegem aceasta? Nu ca „plural al sublimului”(pluralis majestatis), căci pe acesta nu-l cunoşteau israeliţii (desigur îl cunoşteau preoţii, vezi de exemplu Ezra 4,18); în afară de aceasta, atunci acest plural ar fi trebuit folosit în Vechiul Testament consecvent pentru Dumnezeu. Artificială şi neîntemeiată clar în Vechiul Testament este şi concepţia că acest „noi” de aici se referă la Dumnezeu ca vorbitor şi la Dumnezeu, ca cel adresat. După părerea mea, pe drumul drept sunt comentatorii care consideră că aici se foloseşte pluralul, deoarece Dumnezeu este „întruchiparea personală vie a unei plinătăţi de forţe şi puteri” (Dillmann, printre alţii). Aceasta se exprimă şi prin faptul că Numele „Dumnezeu” este aproape întotdeauna la plural (Elohim – vezi comentariul la versetul 1). Că Dumnezeu este realmente o plinătate de forţe, acest fapt primeşte pentru noi conţinut abia prin revelarea deplină a Trinităţii în Noul Testament. Dumnezeu Tatăl a întocmit planul creaţiei, Fiul l-a îndeplinit, şi anume în puterea Duhului Sfânt (vezi la versetul 1). Tot aşa cele trei Persoane ale Dumnezeirii au contribuit la crearea omului. Este interesant, că Eclesiastul 12,1 spune textual: „Adu-ţi aminte de Creatorul tău în zilele tinereţii tale”. Compară şi cu pluralul din Geneza 3,22; 11,7; Isaia 6,8 şi tipologic în Cântarea Cântărilor 1,11.

  În limba ebraică stă textual: „Să facem Adam”. Acest cuvânt Adam (care niciodată nu se întâlneşte la plural) are diferite înţelesuri. La modul cel mai general este numele comun pentru neamul omenesc: „omul” sau „omenirea”. Plantele şi animalele au fost create „după soiul lor” (vezi în continuare), dar despre om nu citim aceasta; omenirea cuprinde numai o specie: „Adam”. Ca denumire pentru omenire se poate traduce deseori prin „oameni”; şi tot aşa este cel mai bine şi aici, căci în continuare se spune: „şi ei să stăpânească”. Pe lângă aceasta cuvântul (însoţit de articol: haaedam) poate însemna şi fiecare om în parte; aşa cum este frecvent în cazul primului om în Geneza capitolul 2 şi 3. Uneori alături de acest cuvânt stă clar cuvântul „femeie” (Geneza 3,8; Eclesiastul 7,28) şi atunci are înţelesul de „bărbat”. Dacă cuvântul în Geneza 2 şi următoarele nu este însoţit de articol (deci simplu Adam), atunci el are înţelesul unui substantiv, aşa cum este cazul pentru prima dată în Geneza 2,20. În Geneza 5,1-3 găsim în mod ciudat ambele înţelesuri unul lângă altul, numele pentru genul masculin şi numele primului om. Când Vechiul Testament vorbeşte de om, la singular, foarte des găsim şi expresia bené-adam, copiii oamenilor. În final, cuvântul adam poate fi folosit şi ca adjectiv (vezi de exemplu 2 Samuel 7,14; Osea 11,4).

   Nimeni nu poate spune cu certitudine ce înseamnă la origine cuvântul adam. Părerea generală este că el derivă de la verbul adam, care înseamnă „a fi roşu” (Proverbe 23,31; Isaia 1,18; Plângerile lui Ieremia 4,7; Naum 2,3; şi „piei de berbec vopsite în roşu” în Exod 25,5 şi versetele următoare), şi din care sunt derivate cuvinte diferite pentru „roşu”, aşa cum este Edom (compară cu Geneza 25,30). Această concepţie este foarte veche; Flavius Josephus scrie: „Omul a fost numit Adam, ceea ce în ebraică înseamnă roşu, deoarece el a fost întocmit din pământ moale roşu, căci aşa este natura pământului adevărat şi virgin”. Aici Josephus se referă evident la cuvântul ebraic pentru „pământ” adamah, care este derivat de la „roşu”. Acest cuvânt l-am întâlnit şi în versetul 25. El desemnează suprafaţa pământului afânată, fărâmicioasă, unde cresc plantele (Geneza 2,9) şi unde se practică agricultura (Geneza 2,5; 3,17), deci „pământ” (Geneza 4,2.3), şi de asemenea „teren agricol” (Geneza 47,18-22), dar şi ca material de construcţie: „pământ” (Geneza 2,7.19; 3,19). În afară de aceasta înseamnă şi ţara unui popor (Exod 20,12) şi uneori întreg pământul (Geneza 12,3). Deci cuvântul „adam” poate fi înţeles şi ca „pământesc” (compară cu 1 Corinteni 15,47-50). Alţi pun cuvântul în legătură cu alte cuvinte semitice şi îl interpretează apoi de exemplu  ca „cel frumos, plăcut, bine alcătuit” sau „fiinţa socială” sau „tatăl omenirii” sau „fiinţă vie” sau văd o legătură cu „sângele” (dam), care de asemenea este roşu, şi aşa mai departe.

   Deci noi citim, că Dumnezeu vrea să facă pe om „după chipul Nostru, după asemănarea Noastră”. Şi aceasta este o expresie dificilă, despre care părerile se deosebesc mult unele de altele. De aceea noi trebuie mai întâi să vedem ce nu înseamnă expresia. În primul rând „chip” şi „asemănare” nu au nimic a face cu partea corporală a omului. Din acest punct de vedere omul se diferenţiază puţin de animalele vertebrate superioare; în afară de aceasta Dumnezeu nu are trup. „Dumnezeu este Duh” (Ioan 4,24). Faptul că se vorbeşte despre ochii, gura, mâna, degetul lui Dumnezeu, aceasta este o vorbire simbolică, ca să prezinte pe înţelesul nostru vorbirea şi acţiunea lui Dumnezeu. Nici îngerii nu au trup (Daniel 10,6 este o vorbire vizionară). Dar omul a trebuit să aibă un trup, pentru ca sufletul şi duhul lui să se poată recunoaşte diferenţiat de celelalte creaturi materiale. Acest trup este stăpânit acum în mod deosebit prin suflet (viaţa naturală) şi după înviere, la cei credincioşi, prin Duhul (1 Corinteni 15,44); nu tot aşa este la cei necredincioşi (compară cu Matei 10,28). Deci noi trebuie să căutăm „chip” şi „asemănare” în ce este spiritual, căci acest duh vine de la Dumnezeu Însuşi (Geneza 2,7; Eclesiastul 12,7), şi în afară de aceasta, animalele nu au acest duh. În această privinţă omul ocupă în creaţie o poziţie unică în felul ei; nici măcar despre îngeri nu citim că ei ar fi primit duhul în felul acesta de la Dumnezeu. În ceea ce priveşte caracterul divin deosebit al duhului omului vezi: Iov 32,8 (compară cu Iov 35,10.11), Proverbe 20,27; Zaharia 12,1; Evrei 12,9. Prin posedarea acestui duh omul este nemuritor; după moarte, persoana fără trup este de mai multe ori numită duh (Evrei 12,9.23; 1 Petru 3,19; compară cu Faptele Apostolilor 7,59; 1 Corinteni 5,5).

   „Chip” şi „asemănare” sunt deci spirituale. Dar a doua confuzie este, că ambele cuvinte trebuie să însemne aproximativ acelaşi lucru, şi de asemenea, că diferenţa între prepoziţiile folosite  („în şi după”) nu ar avea nici o importanţă. Noul Testament arată tocmai incorectitudinea acestei păreri. Faptul important, că omul după căderea în păcat este într-adevăr încă chipul lui Dumnezeu, dar el nu mai poartă asemănarea cu Dumnezeu, şi faptul că Hristos este numit chipul lui Dumnezeu, însă absolut nu este numit „după asemănarea lui Dumnezeu” (căci El este Dumnezeu Însuşi), arată că este vorba de două lucruri total diferite (vezi comentariul mai departe). Şi că diferenţa între prepoziţii joacă un rol deosebit, exemplifică din felul de exprimare al Scripturii că omul era (şi este) chipul lui Dumnezeu şi că el avea asemănarea lui Dumnezeu. „În” are deci sensul de „ca” (Dumnezeu a aşezat pe om pe pământ ca „chip” al Său). Unii spun că în Geneza 5,1 şi 3 cele două prepoziţii au fost inversate, şi din aceasta trag concluzia că deci aici nu este nici o diferenţă în înţeles. Dar se uită, că acolo nu este vorba de Dumnezeu, ci de chipul şi asemănarea lui Adam; după căderea în păcat, fiul, care i s-a născut lui Adam, a arătat asemănarea exactă cu tatăl său acum păcătos, dar numai o slabă concordanţă cu chipul în care Dumnezeu l-a făcut pe Adam.

   Cuvântul folosit pentru „chip” (zèlem) poate însemna în sens plastic o icoană sau idol (Numeri 33,52; 2 Împăraţi 11,18; Ezechiel 7,20; Amos 5,26), direct înrudit cu înţelesul de „chip” (1 Samuel 6,5.11; chip de bărbat în Ezechiel 16,17) sau simplu „chip” (Ezechiel 23,14). Deci noi trebuie să înţelegem aşa, că un astfel de chip sau de înfăţişare „prezenta” sau „reda” ceva. Aici nu este vorba de faptul dacă chipul este identic cu modelul, el îl prezintă numai. Un tablou al idolului nu era un portret identic cu idolul, căci idolul este un duh invizibil, ci tabloul prezintă idolul. Vedem aceasta clar în chipul lui Nebucadneţar în Daniel 3, unde găsim cuvântul înrudit arameic zelém. Chipul nu se asemăna cu cineva oarecare – aceasta nu o permit dimensiunile deosebite – ci el reprezenta ceva demn de închinare. Ciudat este Daniel 3,19 unde textual stă scris: „chipul feţei sale”, aceasta înseamnă expresia feţei sale. Deci un „chip” este prezentarea reprezentativă, expresia a ceva. Dacă este jefuit chipul aceluia pe care îl prezintă, atunci rămâne ceva efemer, o aparenţă, o umbră; acest înţeles îl are cuvântul din Psalmul 39,6 şi 73,10.

   Cuvântul folosit pentru „asemănare” (demut) derivă de la un verb, care înseamnă „a fi identic”, „a se asemăna”. Cuvântul are în primul rând înţelesul de „înfăţişare”, „faţă”; aşa cum se întâlneşte foarte des în Ezechiel capitolul 1 şi capitolul 10 şi în Daniel 10,6. Atunci are înţelesul: aceasta arată ca acesta, aceasta are înfăţişarea acestuia. Unul arată concordanţe cu celălalt, cu toate că nu trebuie să fie aceiaşi. În al doilea rând înseamnă „model”, „copie”, „imitaţie” (vezi 2 Împăraţi16,10; 2 Cronici 4,3; Ezechiel 23,15) sau „comparaţie” (Psalm 58,4; Isaia 13,8). În versetul nostru „după asemănarea noastră” nu înseamnă „identic cu noi”, ci „asemănându-se cu noi”. „Chip” vorbeşte deci despre reprezentare, „asemănare” vorbeşte despre concordanţă sau părţi comune.

   Că omul este chipul lui Dumnezeu, aceasta înseamnă că el reprezintă şi suplineşte pe Dumnezeu pe pământ. Toată creaţia este supusă lui Dumnezeu, care domneşte în cer. Dar Dumnezeu are aici pe pământ un administrator, care Îl reprezintă şi exprimă puterea lui Dumnezeu asupra creaţiei. De aceea trebuie să se aibă respect înaintea lui (compară cu Geneza 9,6). Aceasta stă în legătură cu ceea ce se spune în continuare în versetul 26, că omul ar trebui să stăpânească peste animale. Psalmul 8 este o prezentare practică a acestui fapt şi prin aceasta un indiciu spre Hristos, care este chipul Dumnezeului nevăzut şi ca Fiu al Omului a devenit stăpânitor peste toată creaţia. Pe lângă aceasta se spune despre om, că el se aseamănă cu Dumnezeu, aceasta înseamnă, aşa cum am văzut, în sens spiritual. Aceasta se referă nu numai la faptul că însuşirile spirituale ale omului (pe care animalul nu le posedă) sunt o umbră a însuşirilor lui Dumnezeu, cu toate că aceasta este adevărat. Dar este mai mult. Şi ca să cunoaştem aceasta, trebuie să ne gândim că după căderea în păcat niciodată nu se mai spune că omul este „după asemănarea lui Dumnezeu” (Iacov 3,9 nu contrazice aceasta, ci spune că omul a fost făcut după asemănarea lui Dumnezeu). Dimpotrivă, Set nu s-a asemănat cu Dumnezeu, ci cu tatăl său decăzut (Geneza 5,3). De aceea se pare că „asemănarea cu Dumnezeu” a lui Adam înainte de căderea în păcat vrea să spună înainte de toate, că Adam era curat ca Dumnezeu, nu cunoştea păcatul, aşa cum nici Dumnezeu nu-l cunoaşte (compară cu 2 Corinteni 5,21), şi avea posibilitatea părtăşiei practice cu Dumnezeu. Însă noi nu avem voie să spunem, că Adam cel nevinovat era sfânt sau drept. Sfânt (aceasta înseamnă despărţit) înseamnă nu numai să fi curat, ci şi să nu fi atacabil de rău; şi să fi drept înseamnă să cunoşti binele şi răul şi cu toate acestea să fi despărţit de rău; Adam nu cunoştea răul (compară cu Geneza 2,9.17; 3,5.22) şi nici nu era imun faţă de rău. Această formă mult mai înaltă de „asemănare” a fost dată abia omului nou, care a fost făcut după chipul lui Dumnezeu (aceasta înseamnă în concordanţă cu Dumnezeu, asemănându-se cu Dumnezeu) de o neprihănire şi sfinţenie pe care o dă adevărul (Efeseni 4,24).

  După căderea în păcat omul a rămas încă chipul lui Dumnezeu. Cu toate că acest chip a fost foarte mult lezat, totuşi omul (în sensul general) păstrează supremaţia asupra lumii animale şi rămâne reprezentantul lui Dumnezeu (1 Corinteni 11,7). Dar şi aici abia omul nou arată un chip „fidel” al Aceluia care l-a creat, deoarece el a fost înnoit spre cunoaşterea deplină a acestui Creator (Coloseni 3,10). Acest Creator este Dumnezeu Fiul, care S-a întrupat în carne şi sânge şi a intrat în propria Lui creaţie. În mod necesar ca Om El trebuia să fie întâiul născut din toată creaţia, căci El este Creatorul Însuşi. Dar totodată ca Om El a fost chipul Dumnezeului nevăzut (Coloseni 1,15.16; compară cu 2 Corinteni 4,4). El a fost din veşnicie Logosul, Cuvântul, care era la Dumnezeu, aceasta înseamnă singura expresie adevărată şi desăvârşită a lui Dumnezeu (Ioan 1,1.2). Dar faţă de om El a revelat mai minunat şi mai clar decât vreodată, cine era Dumnezeu, atunci când El Însuşi a devenit Om (compară cu Ioan 1,18; 14,9). Ca ultimul Adam El era adevăratul chip al lui Dumnezeu, expresia desăvârşită şi reprezentantul lui Dumnezeu. Dar El putea să fie aceasta în chip desăvârşit numai pentru că El Însuşi era Dumnezeu. De aceea Ioan adaugă cu grijă: „şi Cuvântul era Dumnezeu”: El era „Dumnezeu revelat în carne” (1 Timotei 3,16). De aceea Duhul Sfânt nu zice niciodată că El era „după chipul lui Dumnezeu”; căci dacă El Se asemăna cu Dumnezeu, aceasta ar fi însemnat, că El Însuşi nu era Dumnezeu. Dar El era chipul lui Dumnezeu şi Dumnezeu Însuşi. Cuvântul era cu Dumnezeu şi Cuvântul era Dumnezeu.

   Era planul lui Dumnezeu ca oamenii (nu numai „omul”, căci era valabil şi pentru urmaşii lui) să trebuiască să stăpânească peste creaţie. Aceasta este practicarea acelei domnii, care poate porunci şi pedepsi şi cere lucru (de la animale de povară şi de tracţiune) şi produse (de la vite, păsări, peşti). Omul a obţinut realmente această domnie atunci când în versetul 28 Dumnezeu a rostit binecuvântarea peste el. Această binecuvântare este primul motiv pentru care omul este stăpânitor peste pământ; Dumnezeu Însuşi l-a aşezat în această poziţie înaltă. În al doilea rând, numai omul a fost făcut capabil de această poziţie, deoarece Dumnezeu i-a insuflat suflarea de viaţă şi prin aceasta El i-a dat din Duhul Său (Geneza 2,7; Eclesiastul 12,7). În privinţa constituţiei corporale, omul este în multe domenii inferior animalelor. El nu poate vedea ca o pasăre răpitoare (compară cu Iov 39,29), nici pe departe el nu este aşa de tare ca un leviatan (Iov 41,27),  nici pe departe el nu este aşa de iute ca struţul (Iov 39,18); dar toate aceste inferiorităţi sunt biruite pe deplin prin înţelepciunea spirituală, ceea ce îl face să fie mai presus de toate animalele.

   Această superioritate se arată în faptul că el dă nume animalelor (Geneza 2,19.20; compară cu Geneza 1,5.8.10). Cu toate că el este de pe pământ, pământesc, duhul lui are origine cerească, şi prin aceasta el se compară cu luminătorii cereşti (versetele 16-18), care ca şi corpuri cereşti stăpânesc în felul lor asupra pământului. Al treilea motiv, care îl face pe om stăpânitor, este, că el este chipul lui Dumnezeu. El este pe pământ expresia vizibilă şi reprezentarea puterii invizibile, pe care Dumnezeu o are asupra creaţiei. Am spus, că aceasta a rămas aşa şi după căderea în păcat; însă tabloul este de atunci tulbure, uneori aşa de mult, că Dumnezeu a intervenit direct acolo unde omul a abuzat de puterea lui. Aceasta ne conduce la al patrulea motiv: la început omul a arătat „asemănare” cu Dumnezeu prin curăţia şi nevinovăţia sa. De respectarea acestei asemănări depindea chiar soarta domeniului vieţii omului, aşa că după căderea în păcat nu numai că omul nu se mai asemăna cu Dumnezeu în acest sens, ci în afară de aceasta pământul a ajuns sub blestem şi sub jugul vremelniciei.

   Aici sunt numite cinci domenii, peste care omul primeşte stăpânirea: 1. peştii mării, aici nu se mai vorbeşte de animalele de apă în general (compară cu versetele 20,21), ci special de animalele care au însemnătate deosebită pentru om. 2. păsările cerului; astfel aici sunt numite păsările pentru prima dată; cerul înseamnă aici întindere (versetele 8,20). 3. vitele (versetul 24). 4. tot pământul; aici ne-am aştepta mai degrabă la animalele întregului pământ (vezi versetul 24), aşa cum spune Peşitta (vechea traducere asiriană), dar aceasta nu este corect; vitele şi animalele se pot include unele în altele (vezi mai sus), de aceea una din expresii poate fi liniştit lăsată la o parte (versetele 28.30). Aici este vorba de faptul că şi pământul însuşi a fost supus omului (vezi versetul 28!), nu numai cu animalele, ci şi cu plantele; de aceea aici urmează vitele (vitele domestice) şi pământul (ogorul) unul după altul. 5. toate târâtoarele pământului; după mare, cer, (vite) şi pământ urmează acum târâtoarele de pe pământ (vezi versetul 24).

   Bogat şi frumos este versetul 27; el este numit de mulţi comentatori ca fiind poetic. Pentru a treia oară în acest capitol citim, că Dumnezeu creează (face); după lumea materială şi viaţa sufletească urmează viaţa spirituală. De trei ori se întâlneşte în acest verset cuvântul „a crea” („a face”), de două ori „chip”, de două ori „Dumnezeu”. Aceste repetări şi propoziţiile principale scurte, nelegate între ele, oferă acestui verset o putere de exprimare deosebită, care ne face să simţim că aici s-a atins punctul culminant al relatării despre creaţie. Acest verset este sublim, şi totuşi exact; cu toate repetările, nici un cuvânt nu stă prea mult în el.

   Pentru pregătirea omului se folosesc trei verbe. Primul „a face” (versetul 26), expresia generală din Geneza capitolul 1 pentru pregătirea de către Dumnezeu a elementelor noi (întinderea, luminătorii, animalele pământului), fără însă ca accentul să se pună pe noul esenţial, care prezintă o formă nouă de existenţă. Acest gând este legat mai mult cu a doua expresie, „a crea”. În ceea ce priveşte trupul său, omul nu era o apariţie a unei forme noi, şi cuvântul „a face” era la locul potrivit; dar în ceea ce priveşte duhul său, omul reprezenta o formă cu totul nouă de existenţă în creaţia vizibilă. În al treilea rând, omul a fost „întocmit” (Geneza 2,7), şi aceasta se referă la modul cum el a luat fiinţă. El nu a fost simplu chemat afară din pământ (compară versetele 11,24,25), ci a fost „frământat” din pământ de către Dumnezeu Însuşi. „A întocmi” este în Vechiul Testament o expresie pentru lucrarea olarului (Isaia 29,16; 45,9; 64,8; compară şi cu Iov 33,6). Aceasta arată că şi omul constă realmente din aceleaşi părţi componente ca şi pământul; trupul nostru este „un vas de lut” (Levitic 14,5; 2 Corinteni 4,7).

   Dumnezeu a creat pe om după chipul Său. Aceasta se referă la versetul anterior, însă acolo este vorba de plural: „după chipul Nostru”. Când Dumnezeu vorbeşte despre Sine Însuşi, El spune aici „noi”, însă când Duhul Sfânt face referire la El, El spune „Său”. Dumnezeu este deci o pluralitate şi o singularitate, care se poate înţelege numai prin revelaţia Noului Testament a Triunităţii. S-ar putea – dacă se citeşte începutul frazei – ajunge la rătăcire, că „Său” s-ar referi aici la „om” (şi unii au afirmat efectiv aceasta), dar continuarea frazei arată clar la ce se referă: „l-a făcut după chipul lui Dumnezeu”. Cuvântul scurt „l-a făcut” dovedeşte că este vorba de om la singular. Cuvântul adam se poate traduce atât cu „om” cât şi cu „oameni” (vezi mai înainte); în versetul 26 trebuie să fie la plural căci apoi urmează: „ei să stăpânească”. Dar aici este vorba de singular; nu oamenii sunt chipul lui Dumnezeu, ci omul este chipul lui Dumnezeu. În afară de aceasta Dumnezeu nu a creat mulţi oameni, ci El a creat pe om, şi din el „a făcut” mulţi oameni (versetul 28). Dar ce este omul? Omul desăvârşit constă după gândul lui Dumnezeu din bărbat şi femeie. De aceea urmează apoi „parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut”. Acum nu mai stă „l-a făcut”, ci „i-a făcut”, căci altfel învăţătura falsă (care efectiv s-a dat) ar fi îndreptăţită, că primul om era o fiinţă cu două feţe şi două înfăţişări, pe care Dumnezeu le-a despărţit ulterior. Dar omul a fost creat ca pereche de oameni.

   Nu găsim aici cum Dumnezeu a făcut pe oameni. Capitolul 2 dă detalii în privinţa aceasta: bărbatul a fost alcătuit din ţărâna pământului, şi femeia a fost făcută din coasta bărbatului. Aici se numeşte numai faptul în sine: istoria omenirii a început cu o pereche de oameni. Amintirea acestui fapt este necesară aici ca introducere la versetul 28, unde se vorbeşte de reproducerea omului. Pe de altă parte trebuie să ţinem seama ce fel de cuvinte se folosesc aici pentru bărbat şi femeie. Nu sunt cuvintele obişnuite, pe care le găsim în capitolul 2 versetul 23, şi care au mai mult a face cu legătura căsniciei, ci sunt două cuvinte, care redau numai genul: masculin şi feminin. Deci aici nu este vorba atât de mult de faptul că bărbatul şi femeia aparţin unul altuia, deoarece ei constituie o pereche (Geneza 2,23.24), ci de faptul că bărbatul şi femeia se deosebesc unul de altul, deoarece ei sunt de genuri diferite. Compară antiteza din Levitic 15,33; Numeri 5,3; Deuteronom 4,16. Că aici este clar vorba de diferenţa în ceea ce priveşte genul, se poate vedea din Levitic 18,22; 20,13; Numeri 31,17 şi versetele următoare, Judecători 21,11 şi versetele următoare; Ieremia 30,6. Noi am putea traduce: „un mascul şi o femelă”. Este deci vorba de faptul că sunt două feluri de oameni, şi anume bărbaţi şi femei. La plante şi la animale se adaugă: „după soiul lor”, aceasta înseamnă „după genul lor”, căci sunt multe specii de plante şi animale, care sunt clar delimitate unele de altele şi nu se pot amesteca. Dar între oameni este o singură diferenţă esenţială, aceea a sexului (care de fapt există şi la plante şi la animale), şi aceasta nu ca să despartă două grupe între ele, ci tocmai pentru a facilita amestecul şi procrearea.

  La aceasta se alătură versetul 28. Dumnezeu binecuvântează pe om tocmai în diferenţa sa sexuală, şi prin aceasta face prima pereche de oameni o pereche de soţi, pe care i-a dotat cu putere să împlinească porunca care urmează apoi: să fie roditori şi să se înmulţească. Aceasta nu este o chestiune care stă la buna dispoziţie a omului, ci este o misiune, căci pământul trebuie umplut cu urmaşi – dar totodată este o binecuvântare, pe care Dumnezeu o dăruie omului. De aceea să primeşti copii în ciuda căderii în păcat şi a trudei, pe care o aduce cu sine (Geneza 3,16), este totuşi o binecuvântare (Geneza 4,1). Spre deosebire de animalele din apă (versetul 22), această misiune este adresată direct omului, chiar cu repetarea Numelui lui Dumnezeu. Acolo nu se spune: „Dumnezeu i-a binecuvântat şi a zis”, ci „Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis”. În afară de aceasta, misiunea este identică, ambii să fie roditori şi ambii să se înmulţească, însă animalele de apă trebuiau să umple mările şi oamenii pământul (compară cu Faptele Apostolilor 17,26). Dar fireşte numai omului i se spune suplimentar ca el să supună pământul şi să stăpânească peste toate animalele, chiar şi peste peştii care umplu mările. „Supunerea” pământului este o expresie puternică, care de fapt vrea să spună: a aduce sub sine, a călca în picioare, a pune piciorul de domnitor pe el. Prin aceasta omul are dreptul necondiţionat asupra pământului, atât pentru a-i strânge roadele şi a-l muncii, cât şi a scoate din el comorile şi să-i schimbe înfăţişarea. Dar şi acest privilegiu este totodată o responsabilitate, căci omul trebuie să exercite această autoritate asupra pământului ca model (locţiitor) al lui Dumnezeu şi drept urmare spre slava lui Dumnezeu.

   Să observăm că aceste misiuni au fost date înainte de căderea în păcat. Chiar dacă omul nu ar fi căzut în păcat, el ar fi avut misiunea să primească copii şi începând din grădina Eden să umple pământul şi să-l supună. Prin aceasta este înlăturată înţelegerea greşită, că omul ar fi putut să aibă un loc numai în grădina Eden şi el nu putea s-o părăsească. Dar faptul că el nu a părăsit-o şi încă nu primise copii, dovedeşte cât de curând a căzut în păcat. Şi după căderea lui el a păstrat misiunea, dar elementul bogat în binecuvântare din ea este redus la minimum. Aşa cum de aci înainte sarcina femeii era legată cu suferinţe, tot aşa omul trebuia să prelucreze un pământ blestemat şi în sudoarea feţei să-şi mănânce hrana.

   Acum Dumnezeu se face cunoscut ca Acela care dă hrană tuturor celor care au viaţă (Psalm 136,25); Cel care dă hrană vitelor şi puilor corbului când strigă (Psalm 147,9). Păsările cerului nu seamănă, nu culeg şi nici nu strâng în hambar şi totuşi Tatăl ceresc le hrăneşte (Matei 6,26). Compară cu Psalmul 104,14-15. Dumnezeu vorbeşte în continuare primei perechi de oameni şi Se leagă de ce a spus mai înainte: omul trebuie să stăpânească peste tot pământul, şi aceasta include (urmează acum), că el are voie să mănânce din tot ce este pe toată faţa pământului şi are în el rod cu sămânţă. Dumnezeu spune: „Iată că v-am dat”. Pentru aceasta Dumnezeu a pregătit plantele în versetul 11 şi 12; ele au fost acolo deja împărţite după importanţa pe care ele trebuiau s-o aibă pentru om. Dumnezeu a dat omului ca hrană tot ce dădea sămânţă (plante cu sămânţă şi tot aşa roada pomilor), căci numai omul strânge sămânţă conştient, o împrăştie, o cultivă şi o recoltează, ca iarăşi să-şi pregătească hrană nouă. Dar animalele nu seamănă şi nu recoltează (am citat deja), aşa că, în ceea ce le priveşte, se vorbeşte numai de „toată iarba verde” (versetul 30): iarbă, frunze, verdeţuri, etc. În aceasta se include şi un înţeles spiritual. Hrana animalelor vorbea despre viaţă, dar hrana omului vorbea despre viaţă şi înmulţire (sămânţă), ca indiciu la rămânerea sa veşnică pe pământ, dacă el nu ar fi păcătuit. De aceea este aşa de remarcabil, că după căderea în păcat omului i se vorbeşte într-adevăr de iarba verde (Geneza 3,18; 9,3), dar nu se mai vorbeşte de sămânţă!

   Enumerarea animalelor în versetul 30 este incompletă, căci peşti nu sunt luaţi în considerare. „Vieţuitoare” poate cuprinde şi animalele (vezi la versetul 28). Interesant este adăugarea făcută la „tuturor vietăţilor care se mişcă pe pământ”, şi anume: „care au în ele o suflare de viaţă”. Se confirmă ce am văzut la versetul 20 şi 21, că noţiunea „suflet” poate însemna atât fiinţa întreagă (om sau animal), ca în acest verset, precum şi o referire la ceva care este în om sau în animal: viaţa naturală. Acest principiu al vieţii este numit şi „suflare de duh de viaţă” (Geneza 7,22).

   Desigur, totdeauna a excitat atenţia faptul că în acest verset nu se vorbeşte de hrănirea cu carne, nici cu privire la om şi nici măcar cu privire la animale. S-a afirmat într-adevăr că tăcerea cu privire la carne nu înseamnă că omului i-a fost interzis să mănânce carne, sau că nu pot exista animale care se hrănesc cu carne. Dar din Scriptură rezultă că aici acesta este cu adevărat înţelesul. În ceea ce-l priveşte pe om, atât până la potop cât şi în timpul potopului el nu avea voie să mănânce altă mâncare decât numai hrană vegetală (vezi Geneza 6,21). Abia după potop Dumnezeu dă omului ca hrană alături de iarba verde şi carnea animalelor (Geneza 9,3). Din context rezultă că este vorba de o rânduială nouă, care extinde pe cea veche. Prin hrănirea cu carne omul trebuia de acum încolo să înţeleagă, că el putea să existe numai pe baza morţii altuia, aşa cum era deja anticipat în jertfa adusă de Noe (Geneza 9,20.21). Aceasta nu vrea să spună că înainte de potop nu au fost omorâte animale (Geneza 3,21; 4,4); dar acestea erau animale de jertfă, care aveau caracterul unei jertfe de ardere de tot, care a fost jertfită în totul lui Dumnezeu (compară cu Levitic 1,9; 7,8). În ceea ce priveşte hrănirea animalelor cu carne, nu este nici un motiv să se presupună că înainte de căderea în păcat animalele au mâncat carne. Prorociile ne învaţă tocmai că atunci când urmările căderii în păcat vor fi îndepărtate de pe pământ, toate animalele vor mânca iarăşi iarbă (Isaia 11,6-8; 65,25; Osea 2,18): nu se vor mai sfâşia reciproc, leul va mânca paie ca boul. Aceasta nu este o vorbire simbolică, aşa cum nu sunt nici celelalte prorocii.

   Ca replică la această expunere de idei se aduce printre altele, dacă versetul 29 ar conţine o interdicţie dată omului de a mânca carne – ceea ce de fapt este exprimat exagerat, căci moartea nu era încă pe pământ, aşa că gândul de a mânca carne nici nu putea să existe – atunci stăpânirea peste animale (versetul 28) nu ar avea nici un sens. Dar această stăpânire de către om nu înseamnă că el avea dreptul să mănânce pe supuşii lui! Înseamnă că el prin aptitudinile lui spirituale era superior animalelor, aşa că ele nu se puteau ridica împotriva lui; el putea să le supună şi să le folosească pentru munca lui. O altă replică, care a fost adusă, este, că ar fi fost un atac biologic uriaş (ca să nu spunem o minune), dacă un consumator de carne ar deveni consumator de verdeţuri, sau invers. Dar în acest caz se uită că, căderea în păcat a avut efectiv urmări catastrofale, pe care noi nu le putem vedea pe toate. Noi nu ne putem face nici o imagine cu privire la lumea dinainte de căderea în păcat, şi tot aşa despre lumea din Împărăţia viitoare, când creaţia va fi eliberată de robia vremelniciei (Romani 8,19-23). De fapt această trecere de la consumul de carne la consumul de vegetale probabil nici nu este aşa de mare cum noi gândim. Experimente în care animalelor răpitoare li s-a dat să se hrănească cu plante au adus rezultate remarcabile.

   Aşa cum a fost în ziua a treia, tot aşa are loc şi acum a doua oară (şi în total de şapte ori): „Şi aşa a fost”  (este socotit şi versetul 3). În afară de versetul 7, această expresie urmează totdeauna după cuvântul lui Dumnezeu de a face ceva (nu de a crea, căci ea lipseşte în versetele 20,21,26,27). Şi aici în versetul 30 urmează după un cuvânt al lui Dumnezeu, dar de data aceasta după un cuvânt care împarte hrană omului şi animalelor. Aceasta dovedeşte însemnătatea mare a acestui cuvânt, deoarece în această exprimare el se aşează într-o linie cu cuvintele în care Dumnezeu pregăteşte cerul şi pământul (versetele 3,7,9,11,15,24). În final ziua a şasea se termină cu un cuvânt cunoscut, dar acum el este extins; după de şase ori „Dumnezeu a văzut că erau bune” (versetele 4,10,12,18,21,25), urmează acum nu special pentru om, că el a fost făcut bun (ca şi cum el ar sta pe aceeaşi linie cu celelalte lucrări ale creaţiei), ci: „Dumnezeu S-a uitat la tot ce făcuse; şi iată că erau foarte bune”. După ce Dumnezeu a constat despre fiecare lucrare a creaţiei în parte că era bună (în afară de ziua a doua şi cu privire la om), El a privit totul în toată dimensiunea lui. Întregul este mai mult decât suma lucrurilor; întregul lasă să se vadă armonia măreaţă în care stau lucrările creaţiei una faţă de cealaltă, acum când toate împreună sunt gata. Dacă fiecare parte în parte era „bună”, suma lor este „foarte bună”. Cuvântul „iată” scoate aceasta în mod deosebit în evidenţă: este ca şi cum s-ar exprima ceva despre bucuria pe care Domnul o avea cu privire la toate lucrările Sale, după ce ele au fost gata (Psalm 104,31).

   Prin aceasta s-a încheiat istoria propriu-zisă a creaţiei, căci Dumnezeu a creat pământul şi cerul în şase zile (Exod 20,11; 31,17). Acesta este probabil motivul pentru care numai aici se foloseşte articolul hotărât: ziua a şasea, şi anume ziua care încheie această perioadă. Cu totul despărţit urmează ziua a şaptea, în care Dumnezeu Se odihneşte de tot ce a făcut. Primele trei versete din capitolul 2 aparţin capitolului 1, şi de aceea ele sunt tratate aici.