Remarca redacţiei

Fratele Bellett descrie aici drumul ascultării de Dumnezeu până la rebeliunea faţă de Dumnezeu pe parcursul a patru generaţii succesive, şi anume în exemplul atitudinii lor faţă de gândurile lui Dumnezeu referitoare la căsătorie. La citirea articolului se pune întrebarea pentru fiecare din noi: În care generaţie stau eu personal cu privire la ascultarea faţă de gândurile lui Dumnezeu în general?

Verset călăuzitor: Efeseni 6.4

Efeseni 6.4: … creşteţi-i [pe copiii voştri] în disciplina şi mustrarea Domnului.

Acest cuvânt al Sfintei Scripturi merită toată atenţia noastră deosebită. Nu este suficient să ne rugăm pentru copiii noştri, ca ei să se întoarcă la Dumnezeu şi să fie mântuiţi. De asemenea nu este suficient să vorbim cu ei despre Mântuitorul şi dacă apoi ei mărturisesc că ei cred în El. Nu, este de asemenea necesar să ne rugăm ca copiii noştri, care au ajuns să creadă în Domnul Isus, să rămână foarte aproape de El, şi este obligaţia noastră să fim un model pentru ei într-o viaţă trăită cu Domnul.

     Nici despre aceşti doi nu ni se spune dacă aveau sau nu copii. Deci de la ei nu putem învăţa despre educarea copiilor. Dar ei sunt exemple clare pentru toţi cei căsătoriţi, credincioşi, tineri sau în vârstă, şi pentru timpul nostru cu privire la relaţia lor unul cu altul şi cu privire la dăruirea lor comună pentru Domnul şi lucrarea Sa. De aceea este potrivit ca în studiul nostru despre căsnicie şi viaţa de familie din Biblie să ne îndreptăm atenţia şi spre aceşti doi oameni căsătoriţi.

   Numele lor sunt amintite de şase ori în cartea Faptele Apostolilor şi în epistolele apostolului Pavel. Este remarcabil un lucru foarte neobişnuit pentru acel timp, şi anume că numele femeii este amintit de câteva ori primul. Din context rezultă clar de ce.

     În Faptele Apostolilor se relatează despre două perechi: Anania cu Safira şi Acuila cu Priscila. Biblia nu ne spune dacă aceştia aveau sau nu copii. Relatarea despre Anania şi Safira o găsim în Faptele Apostolilor 5.1-11: „Dar un bărbat cu numele Anania, împreună cu Safira, soţia lui, a vândut o proprietate şi a oprit din preţ pentru sine, ştiind şi soţia; şi, aducând o parte, a pus-o la picioarele apostolilor. Dar Petru a spus: «Anania, de ce ţi-a umplut satan inima, ca să minţi pe Duhul Sfânt şi să opreşti pentru tine o parte din preţul ogorului? Dacă rămânea nevândut, nu rămânea al tău? Şi, fiind vândut, nu era preţul lui în puterea ta? Pentru ce ţi-ai pus în inimă fapta aceasta? N-ai minţit pe oameni, ci pe Dumnezeu.» Şi Anania, auzind cuvintele acestea, a căzut jos şi a murit.

Lazăr

    După Marta şi Maria urmează Lazăr – ultimul din această binecuvântată grupă de trei persoane din Betania. Despre el nu se spun multe, dar destul pentru a ne opri câteva momente la el. Chiar şi puţinele particularităţi, care sunt date despre el, ne vor fi foarte importante şi mângâietoare, dacă medităm puţin la ele. În istoria lui Lazăr se întâlneşte glasul Domnului. Uneori chiar şi tăcerea spune mult. Lazăr este un model al unei cete mari de ucenici ai lui Isus.

   Sunt mulţi credincioşi care sunt puţin cunoscuţi. Nu numai pentru că numele lor nu este cunoscut în ţară, ci şi în oraşul şi în satul în care locuiesc sunt puţini, uneori foarte puţini, care îi cunosc. Ei merg în simplitate pe drumul lor. Ei nu fac lucruri mari. Ei nu ţin prelegeri biblice sau evanghelizări, din simplul motiv că ei nu pot face aceasta. Chiar şi în adunare glasul lor se aude rar sau chiar deloc.

Maria

     Maria din Betania – o serie de constatări plăcute şi încântătoare sunt legate de acest nume! Cine nu se simte atras de evlavia liniştită a acestei ucenice a Domnului! Cât de calm şi liniştită era ea! La ea nu găsim nici o acţiune necugetată sau grabă. Ea era plină de dorinţa de a învăţa şi era o şcolăriţă excelentă. Mai mult decât toţi ceilalţi ea a înţeles să pătrundă în gândurile şi intenţiile Domnului. Ea aştepta momentul potrivit. Ea nu a făcut nimic fără să nu fie convinsă că merge pe căile Domnului şi la momentul potrivit a slujit Domnului. Cât de intim a fost ea legată cu Domnul! Câtă frumuseţe şi glorie a găsit sufletul ei în El. Totdeauna ea a fost aproape de El. Pentru El a lăsat toate la o parte. Ea L-a savurat pe Domnul. Şi Domnul la rândul Lui S-a simţit atras de ea. Putem spune cu certitudine, că Maria era ca un magnet care L-a atras mereu în Betania. Casa Martei era pentru Isus nu numai un loc de odihnă pentru trup, ci şi un loc de înviorare spirituală, căci acolo El a găsit un suflet, care a găsit totul în El şi căruia El putea să i Se reveleze pe deplin şi să i Se destăinuiască. Discuţia cu femeia samariteancă a fost o hrană plăcută pentru sufletul Său, dar cu cât mai mult trebuie să fi fost interesele Mariei pentru Persoana Sa o înviorare pentru inima Sa!

Marta

   Ce plăcută a fost impresia pe care a făcut-o familia din Betania asupra noastră! Cu ce dragoste a fost primit Domnul Isus acolo şi cu câtă plăcere locuia El acolo! Cu siguranţă ne va fi plăcut şi folositor să cunoaştem mai îndeaproape persoanele care făceau parte din această familie. Căci cu toate că toate Îl iubeau pe Isus şi toate au fost iubite de El cu o iubire arzătoare, existau totuşi mari diferenţe de caracter şi stări spirituale diferite între cele trei persoane. Duhul Sfânt ne prezintă diferenţele prin unele însuşiri remarcabile. Într-un fel, aşa cum numai Dumnezeu poate să facă, ne sunt zugrăvite caracterul şi starea spirituală a fiecăreia. Aici sunt unele lecţii importante pentru noi de învăţat. Întâlnim unele cuvinte umilitoare. Aici ne sunt dăruite mângâieri minunate.

   Marta pare să fi fost persoana principală din casă. Asupra ei apăsa grija şi conducerea gospodăriei. Ea este numită casa ei. »O femeie, numită Marta, L-a primit în casa ei« (Luca 10,38). Prin aceasta cunoaştem totodată pe Marta. Ea s-a simţit atrasă de Isus, ea L-a iubit şi a preţuit prezenţa Lui. Ea a deschis casa ei pentru El şi aceasta nu numai o singură dată, ci de mai multe ori. Ea nu L-a primit cu răceală, ci cu cea mai mare cordialitate posibilă şi cu bucurie. Tot ce avea, era pentru El.

    Citind acest titlu, acei care citesc Biblia se vor gândi imediat la Marta, Maria şi Lazăr. Se pune întrebarea dacă şi Simon, cu porecla "Leprosul" trebuie socotit aici. În Matei 26,6 şi în Marcu 14.3 ni se spune că Domnul a fost uns de Maria în casa lui Simon, deşi numele lui nu mai este amintit în continuare. În Luca 10,38 citim că Marta L-a primit pe Isus în casa ei. Nici aici nu ni se spune ceva despre Simon, de asemenea la fel de puţin în Ioan 12.

   Mulţi sunt de părere că Simon ar fi fost soţul Martei, astfel rezolvându-se problema.

    Biblia este o carte minunată. Ea este aşa de minunată şi de frumoasă, că mereu te simţi atras de ea. Ori de câte ori ai fi citit-o în întregime, ea este mereu nouă, proaspătă, vie şi dătătoare de putere. Vechile istorisiri rămân mereu noi şi adevărurile cunoscute de demult sunt mereu hrană pentru suflet. Niciodată nu te vei plictisi să o iei de la început cu cititul. Dimpotrivă: la fiecare repetare devii mai strâns legat de ea, îţi trezeşte interese mai mari, te înviorează, mângâie şi întăreşte mai mult sufletul tău. Simţi că nu un om ci Dumnezeu îţi vorbeşte. Auzi glasul Lui, Îi înţelegi gândurile, vezi faptele Lui; da, ce este şi mai mult; Îl vezi pe El Însuşi în toată mărimea şi gloria Sa, în toată dragostea Sa şi în tot harul Său; Îl vezi pe Acela, pe care El L-a trimis, pe Domnul nostru vrednic de adorare, pe Creatorul cerului şi al pământului, pe Fiul Omului sfânt şi pe Împăratul peste toate.

     Iosif şi Maria erau urmaşi ai împăratului David. Acest lucru reiese clar din genealogia din Matei 1 şi din Luca 3. Dar generaţia împărătească ajunsese complet la decădere. Iosif îşi câştiga pâinea ca simplu tâmplar într-o localitate dispreţuită, Nazaret din Galileea, iar Maria ducea o viaţă simplă în acelaşi orăşel. Amândoi erau tineri temători de Dumnezeu; ei erau logodiţi şi urmau ca la timpul potrivit să se căsătorească.

     La noi, logodnă înseamnă că doi oameni s-au găsit în dragoste şi se gândesc să se căsătorească. O logodnă poate fi în general destul de uşor anulată. Aceasta nu trebuie să fie un îndemn de a intra cu uşurătate într-o astfel de legătură.

    Din  primele relatări despre Zaharia şi Elisabeta din Luca 1.5 şi următoarele versete putem trage concluzia că ei se potriveau unul cu altul foarte bine. Amândoi erau israeliţi, amândoi aparţineau de seminţia lui Levi şi de generaţia preoţească a lui Aaron. Amândoi erau temători de Dumnezeu. „Amândoi erau drepţi înaintea lui Dumnezeu, umblând fără vină în toate poruncile şi rânduielile Domnului“ (versetul 6). Nu ne putem imagina o bază mai stabilă decât aceasta pentru o viaţă de căsnicie bună. Dar şi asupra acestei căsnicii apăsa o durere: lipsa copiilor. Acest lucru era dureros pentru amândoi şi era motivul multor rugăciuni. Dar Dumnezeu nu a ascultat aceste rugăciuni. Au trecut mulţi ani, ei au îmbătrânit, iar speranţa cu privire la urmaşi a dispărut.

     Core este descris ca un adevărat revoluţionar (Numeri 16). El aparţinea de seminţia lui Levi. Din această seminţie, Dumnezeu stabilise ca familia lui Aaron să aibă preoţia, ceilalţi erau în slujba levitică. Core nu era mulţumit cu această slujbă. El dorea preoţia. În acest sens a încheiat un legământ cu Datan şi Abiram, care aparţineau de seminţia lui Ruben. Ei s-au răsculat contra conducerii lui Moise. Au găsit două sute cincizeci de adepţi, căpetenii ale poporului. Motto-ul lor era: „Ajunge! Pentru că toată adunarea, ei toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor; şi de ce vă înălţaţi voi mai presus de adunarea Domnului?“ (Numeri 16.3). Ei acţionau sub pretextul de a interveni pentru drepturile poporului. De fapt, ei căutau o poziţie de onoare şi putere pentru ei înşişi. Împreună s-au împotrivit lui Moise şi lui Aaron.

Despre întâlniri, aşa cum le cunoaştem astăzi, nu se vorbeşte nimic în Scriptură[1], cu toate că ar trebui să ne comportăm la o întâlnire întotdeauna corespunzător principiilor generale ale Scripturii. Dumnezeu ne-a creat astfel, încât să ne simţim atraşi de sexul opus şi prin urmare este normal ca băieţilor şi fetelor, cam de pe la 14-15 ani, să le placă să fie împreună.

Întrebare:

Ei, bine …

Pentru mine s-au schimbat multe în ultima vreme. Înainte eram lămurită şi neînduplecată, în mod deosebit în ceea ce priveşte sexul în afara căsătoriei. Eram foarte convinsă că sexul îşi are locul numai în căsnicie şi eram pregătită să şi aştept. Dar situaţia s-a schimbat foarte repede şi am observat că nu pot avea încredere în mine însămi. Acum am de o lună un prieten, un om foarte cordial, afectuos, care este şi creştin. Acum am observat cât de minunat este să fim împreună şi mă întreb: „Ce să fie rău în aceasta?”

Nu merge şi fără certificat de căsătorie? 

Versete călăuzitoare: 1 Corinteni 6,18; Evrei 13,4; 1 Corinteni 7,9 şi 36. 1 Corinteni 6,18.

 „Fugiţi de curvie! Orice păcat pe care l-ar face un om este în afara trupului; dar cel care curveşte, păcătuieşte împotriva propriului trup.” (Evrei 13,4)

 „Căsătoria să fie ţinută în onoare în toate şi patul neîntinat, pentru că pe curvari şi pe adulteri îi va judeca Dumnezeu.” (1 Corinteni 7,8 şi 36)

 „Dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească, pentru că este mai bine să se căsătorească decât să ardă.” „Dar dacă cineva gândeşte că se poartă nepotrivit cu fecioria lui, dacă (el sau ea, fecioara) trece de floarea vârstei, şi aşa trebuie să fie, să facă ce vrea, nu păcătuieşte: să se căsătorească.”

     Core este descris ca un adevărat revoluţionar (Numeri 16). El aparţinea de seminţia lui Levi. Din această seminţie, Dumnezeu stabilise ca familia lui Aaron să aibă preoţia, ceilalţi erau în slujba levitică. Core nu era mulţumit cu această slujbă. El dorea preoţia. În acest sens a încheiat un legământ cu Datan şi Abiram, care aparţineau de seminţia lui Ruben. Ei s-au răsculat contra conducerii lui Moise. Au găsit două sute cincizeci de adepţi, căpetenii ale poporului. Motto-ul lor era: „Ajunge! Pentru că toată adunarea, ei toţi sunt sfinţi şi Domnul este în mijlocul lor; şi de ce vă înălţaţi voi mai presus de adunarea Domnului?“ (Numeri 16.3). Ei acţionau sub pretextul de a interveni pentru drepturile poporului. De fapt, ei căutau o poziţie de onoare şi putere pentru ei înşişi. Împreună s-au împotrivit lui Moise şi lui Aaron.

Cuprins

 1. Fiecare căsnicie are problemele ei, nunta ei, căminul ei, urmaşii ei

2. Paşi spre adulter

3. Domnul urăşte relaţiile sexuale în afara căsniciei

4. Hotărârea de a ierta

5. Paşi spre refacere

6. Surprize neplăcute

7. De ce permite Domnul astfel de necazuri?

8. Dragostea adevărată perseverează

Remarci finale

     Poate unii se vor mira că între aceste expuneri vor găsi şi un capitol despre Samson. În cazul lui nu este vorba despre o familie! Desigur, dar este vorba despre o căsătorie: istoria vieţii sale din Judecători 14-16 începe cu relatarea despre căsătoria sa.

     Samson a văzut la filisteni, în Timna, o femeie, şi a dorit să se căsătorească cu ea. Dragoste la prima vedere! Dar a fost dragoste? Sau numai senzualitate? Dacă dragostea înseamnă numai „senzualitate“, atunci este o compensaţie sărăcăcioasă, egoistă pentru dragostea adevărată, altruistă, care are în vedere fericirea reciprocă. Samson era desigur conştient de faptul că acea femeie era o filisteancă şi că o căsătorie cu ea nu putea fi după voia lui Dumnezeu. Şi mai târziu vom vedea că în viaţa sa, pasiunea a dominat peste raţiune.

      Familia cu care dorim să ne ocupăm în continuare, este o familie mică: tata, mama şi un fiu. În Judecători 13 ni se spune că la început căsnicia a fost fără copii, pentru că soţia era sterilă. Numele ei nu este numit. Despre problema lipsei copiilor am scris deja într-un alt capitol, de aceea pot trece acum peste acest subiect. Fără îndoială, aceşti doi soţi au adus durerea lor în rugăciune înaintea lui Dumnezeu.

     Domnul Însuşi i s-a arătat acestei femei, şi anume „îngerul Domnului“, cum este El numit deseori înainte de „descoperirea Sa în trup“. Din cuvintele Sale se observă clar că ştia foarte bine care era situaţia femeii. El i-a promis că va primi un fiu şi că acesta va fi un nazireu al lui Dumnezeu. În Numeri 6 se găseşte întreaga lege a nazireului. Aici sunt numite câteva puncte: părul nu va fi tăiat, nu va bea nici vin, nici altă băutură tare, nu va mânca nimic necurat.

     „Şi un om din casa lui Levi s-a dus şi a luat pe o fiică a lui Levi. Şi femeia a rămas însărcinată şi a născut un fiu. Şi l-a văzut că era frumos şi l-a ascuns trei luni. Şi, când n-a mai putut să-l ascundă, a luat pentru el un coşuleţ de papură şi l-a uns cu bitum şi cu smoală şi a pus copilaşul în el şi l-a pus între trestii, pe malul râului. Şi sora lui stătea departe, să vadă ce se va face cu el. Şi fiica lui Faraon a coborât să se scalde în râu; şi slujnicele ei se plimbau pe marginea râului. Şi a văzut coşuleţul în mijlocul trestiilor; şi a trimis pe slujnica ei şi l-a adus. Şi a deschis şi a văzut copilul şi, iată, băiatul plângea. Şi, făcându-i-se milă, a zis: «Acesta este unul dintre copiii evreilor». Şi sora lui a zis fiicei lui Faraon: «Să mă duc şi să chem o doică dintre femeile evreice ca să alăpteze copilul pentru tine?» Şi fiica lui Faraon i-a zis: «Du-te». Şi fecioara s-a dus şi a chemat pe mama copilului. Şi fiica lui Faraon i-a zis: «Ia copilul acesta şi alăptează-mi-l, şi îţi voi plăti». Şi femeia a luat copilul şi l-a alăptat. Şi, după ce a crescut copilul, l-a adus fiicei lui Faraon, şi el a ajuns fiul ei. Şi ea i-a pus numele Moise şi a zis: «Pentru că l-am scos din ap㻓  (Exod 2.1-10).

     Iov aparţinea probabil unui neam de popor înrudit cu edomiţii. Dacă citim cartea Iov, suntem impresionaţi de cunoştinţa mare pe care o avea acest bărbat despre Dumnezeu, la fel şi prietenii săi numiţi cu numele, care aparţineau tot de popoarele păgâne. Despre acest bărbat, Dumnezeu Însuşi a mărturisit în faţa lui satan: „Nu este nimeni ca el pe pământ, bărbat integru şi drept, temător de Dumnezeu şi care se abate de la rău“ (Iov 1.8).

     Satan, acuzatorul fraţilor, a privit cu atenţie la Iov. Avea şi el o explicaţie pentru comportamentul ireproşabil al lui Iov, dar care era în acelaşi timp şi o acuzare: Iov se comporta aşa numai pentru că avea avantaje materiale. După părerea lui satan, Iov se temea de Dumnezeu numai din motive pur egoiste.

(Geneza 27-34)

     Dumnezeu S-a descoperit ca Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov. Putem să înţelegem că Dumnezeu Se numeşte Dumnezeul lui Avraam. Acesta a mers în credinţă pe calea sa cu Dumnezeu, iar Dumnezeu l-a numit prietenul Său, căruia i-a făcut cunoscut planurile Sale. Şi expresia „Dumnezeul lui Isaac“ ni se pare potrivită. Dar faptul că Dumnezeu nu Se ruşinează să fie numit şi Dumnezeul lui Iacov, este uimitor. În aceasta vedem harul Său nemărginit. Ne amintim cu plăcere că şi noi posedăm în viaţa noastră pe Dumnezeul lui Iacov ca şi ajutorul nostru.

     Prima faptă a lui Iacov, despre care citim în Geneza 27.1-29, este înşelarea tatălui său aproape orb. Ultima sa faptă a fost binecuvântarea în credinţă a fiilor săi (Geneza 49, a se vedea şi Evrei 11.21). Între aceste două fapte se află istoria vieţii sale lungi şi a familiei sale, o istorie a căderii şi a ridicării.

(Geneza 24-28)

      În Geneza 24 citim mai întâi despre Avraam, că era bătrân, înaintat în zile. El era întristat că fiul său nu avea o soţie. În acel timp, părinţii îşi asumau mai mult responsabilitatea pentru copiii lor decât astăzi, cel puţin în acele ţări. Din obiceiurile descrise în Biblie nu putem deduce însă reguli.

     Influenţa părinţilor a fost şi este încă de-a lungul anilor foarte diferită. În India am fost martor ocular când un tată l-a rugat pe un prieten să caute o soţie potrivită pentru fiul său. Când acesta a considerat că a găsit-o pe cea potrivită, părinţii celor doi au negociat unii cu alţii. După ce s-au înţeles, copiii au primit dreptul de a spune ceva şi s-a stabilit căsătoria. O încheiere ideală de căsătorie? Cred că nu!

     Un tânăr din America a părăsit casa părintească pentru a ocupa departe de casă un loc de muncă. Acolo a cunoscut o tânără. Au decis să se căsătorească. Părinţii au fost înştiinţaţi foarte târziu despre acest lucru. A fost ideal? Cred că nu!

     Cred că tinerii consideră al doilea caz mult mai ideal decât primul; totuşi, în America există mai multe căsnicii eşuate decât în India.

(Geneza 11.31; 12.4, 5; 13; 14; 18 şi 19)

  Istoria acestei familii este una dintre cele mai triste relatări din Biblie. Când Avram şi Sarai au plecat din Haran, l-au luat cu ei şi pe Lot. Era un nepot al lui Avram. Probabil, era încă necăsătorit şi era considerat astfel ca aparţinând de casa lui Avram. Lot a făcut împreună cu Avram toate călătoriile, chiar şi cea în Egipt. Acolo a obţinut o turmă şi a devenit proprietar independent de turme, dar a rămas în imediata apropiere a lui Avram. Când a apărut ceartă între cele două grupe de păstori, Avram a propus să se despartă. Lot nu l-a lăsat pe unchiul său să aleagă, aşa cum s-ar fi cuvenit, ci a ales pentru sine ţinutul roditor al Iordanului. A plecat spre răsărit şi şi-a întins corturile până la Sodoma, deşi ştia că oamenii de acolo erau răi şi mari păcătoşi înaintea lui Dumnezeu.

Avraam a fost chemat să iasă din ţara sa, din rudenia sa şi din casa tatălui său, pentru a porni spre ţara pe care i-o va arăta Dumnezeu. În această chemare a fost inclusă şi casa sa. Şi aici găsim gândul „tu şi casa ta“. Poate a fost inclus şi nepotul său Lot, pe atunci probabil necăsătorit. Din punct de vedere istoric, Geneza 11.31-32 vine după capitolul 12.1.

     La început, Avraam şi-a părăsit ţara şi rudenia, dar nu şi casa tatălui său Terah. Acesta a pornit cu Avraam, având chiar conducerea, dar nu a ajuns mai departe de Haran, pentru că a murit. Astfel, Dumnezeu l-a făcut liber pe Avraam, care a pornit mai departe cu ai săi conform Cuvântului lui Dumnezeu. Istoricii înclină să treacă cu vederea răul în cazul persoanelor onorate.

     În zilele lui Noe, nedreptatea şi faptele violente ale oamenilor erau mari. De aceea Dumnezeu a decis să distrugă omenirea printr-un potop. Dar El nu a făcut acest lucru fără să-i avertizeze înainte pe oameni. În îndelunga Sa răbdare, Dumnezeu a acordat încă 120 de ani pentru pocăinţă şi întoarcere la El. Petru scrie despre îndelunga-răbdare a lui Dumnezeu care aştepta în zilele lui Noe (1 Petru 3.20). Din nefericire, nu s-a schimbat nimic.

     În comportamentul său, Noe s-a dovedit o mare excepţie, în comparaţie cu contemporanii săi. El era un bărbat drept şi fără cusur; el umbla cu Dumnezeu la fel ca Enoh înaintea lui. Noe a găsit har în ochii lui Dumnezeu. Oferta de har a lui Dumnezeu s-a îndreptat însă nu numai spre Noe, ci ea a fost şi pentru „casa lui“, pentru soţia sa şi pentru copiii săi. „Tu şi casa ta“ este o expresie des întâlnită în Biblie. Dumnezeu doreşte să salveze nu numai persoane individuale, ci case şi familii.

     După istoria primei familii, în Geneza 4 şi 5 găsim două genealogii. Una descrie linia lui Cain, alta linia lui Set. Ambele se încheie cu descrierea pe scurt a unei familii.

     Prima este familia lui Lameh: „Şi Lameh a luat două soţii: numele uneia era Ada şi numele celeilalte, Ţila. Şi Ada a născut pe Iabal: el a fost tatăl celor care locuiesc în corturi şi cresc vite. Şi numele fratelui său era Iubal: el a fost tatăl celor care mânuiesc harfa şi fluierul. Ţila, de asemenea, a născut şi ea pe Tubal-Cain, făuritorul tuturor felurilor de unelte de aramă şi de fier. Şi sora lui Tubal-Cain era Naama. Şi Lameh a spus soţiilor sale: Ada şi Ţila, ascultaţi glasul meu! Voi, soţii ale lui Lameh, plecaţi urechea la glasul meu: Pentru că am ucis un om deoarece m-a rănit şi un tânăr pentru că m-a lovit. Dacă de şapte ori va fi răzbunat Cain, Lameh de şaptezeci şi şapte de ori“ (Geneza 4.19-24).

     Prima familie amintită în Biblie este cea a lui Adam şi Eva. Ei au avut un număr necunoscut de fii şi fiice, dintre care trei sunt numiţi cu numele: Cain, Abel şi Set.

     La început, Dumnezeu a creat pământul şi l-a pregătit ca locuinţă pentru om. Ca încoronare a lucrării Sale, Dumnezeu l-a creat pe Adam din ţărâna pământului. Apoi i-a suflat în nări suflare de viaţă, şi astfel omul a devenit un suflet viu. Dumnezeu l-a pus să locuiască în grădina Eden, pe care Adam trebuia să o lucreze şi să o păzească. Dumnezeu i-a dat stăpânire asupra a tot ce crease El şi Adam a dat nume animalelor. Astfel şi-a exprimat autoritatea sa (dată de Dumnezeu) asupra animalelor. A observat animalele în varietatea lor ca parte bărbătească şi parte femeiască, aşa cum le-a creat Dumnezeu. Atunci în el s-a trezit un sentiment de mare singurătate: pentru el însuşi nu găsea un ajutor potrivit.