Nădejdea Adunării

1. INTRODUCERE

 (2 Petru 1)

 Creştinul trebuie să urmărească să cunoască nu numai mântuirea care este în Hristos, ci şi toate roadele acestei mântuiri. El trebuie nu numai să fie încredinţat că este în casa Tatălui său, ci să se şi bucure de privilegiile casei.

Dumnezeu „ne-a chemat prin slava şi virtutea Sa" (2 Petru 1.3).

În slava Domnului Hristos şi a Adunării, Dum­nezeu dându-ne un viitor pe care El Însuşi 1-a umplut cu planurile Sale, studiul acestui preţios adevăr va umple gândurile noastre în cel mai folositor fel; şi tocmai acesta este unul din scopurile pe care El Şi le-a propus dându-ne profeţia, care, descoperindu-ne intenţiile Lui, ne face, ca prieteni (Ioan 15.15; Efeseni 1.9), să fim părtaşi ai gândurilor care Îl preocupă pe El. El nu putea să ne dea o dovadă mai mişcătoare a dragostei şi încrederii Lui (Geneza 18.17), care ar fi putut avea pentru sufletele noastre o mai mare putere sfinţitoare. În adevăr, dacă oamenii se carac­terizează prin scopul pe care îl urmăresc, purtarea noastră prezentă va fi mult influenţată de viitorul care formează nădejdea noastră; ea îi va purta neapărat amprenta şi culoarea. Cei care nu au înainte decât mărirea, cei care nu visează decât bogăţii, care nu aşteaptă fericirea decât de la plăcerile lumii, se poartă potrivit cu ceea ce au în inimă; viaţa fiecăruia dintre ei este stăpânită de ceea ce îi însufleţeşte. La fel este şi cu Adunarea. Dacă cei credincioşi ar înţelege chemarea lor de a fi părtaşi slavei viitoare cu totul cerească, ce s-ar întâmpla? Ei ar trăi aici pe pământ ca străini şi călători.

   Cunoscând profeţiile care privesc acest pământ, ei ar înţelege mai bine natura făgăduinţelor pământeşti făcute evreilor, deosebindu-le de cele care ne privesc pe noi, care alcătuim Adunarea; ei ar judeca spiritul vremii şi s-ar elibera de preocupări omeneşti şi de griji totdeauna vătămătoare vieţii creştine; ei ar învăţa să se sprijinească pe Acela care a rânduit totul, care cunoaşte sfârşitul lucrurilor încă de la început, şi s-ar preda cu toţii împreună nădejdii care le-a fost dată şi împlinirii îndatoririlor care decurg din acest fapt.

Se pretinde că adevăratul folos pe care îl aduc profeţiile este că arată divinitatea Bibliei prin lucrurile prezise care s-au împlinit deja. Şi, în adevăr, aceasta este un folos, dar nu acesta este scopul pentru care profeţiile ne-au fost date. Ele sunt date nu lumii, ci Adunării lui Dumnezeu, pentru a-i comunica gândurile lui Dumnezeu şi a-i sluji de călăuză şi ca lumină înaintea sosirii evenimentelor pe care le anunţă, sau în timpul acestor evenimente. Ce aţi zice de un om care n-ar folosi destăinuirile unui prieten scump decât pentru a se convinge mai târziu că el i-a spus adevărul? Vai, unde am ajuns? Am pierdut noi sentimentul privilegiilor noastre şi al bunătăţii lui Dumnezeu? Nu este deci nimic pentru Adunare în toate aceste sfinte descoperiri ale Scripturii? Şi desigur, Adunarea nu se mai poate întreba dacă Dumnezeu, Prietenul ei ceresc, a spus adevărul în cuvintele Scripturii.

Dar ceva mai mult: cea mai mare parte a profeţiilor, şi într-un anumit înţeles se poate spune că toate profeţiile, se împlinesc la sfârşitul eco­nomiei care ne priveşte pe noi. Dar în acel timp va fi prea târziu să fii convins de adevărul lor sau să le foloseşti ca să convingi pe alţii: judecata ful­gerătoare care va cădea peste cei ce se îndoiesc în privinţa lor va arăta destul de clar acest lucru. Iau un exemplu din prorocia Domnului. Ce rost ar avea înştiinţarea pe care El a dat-o ucenicilor Săi de a fugi în cutare şi cutare împrejurare, dacă ei nu ar fi înţeles ce le spunea El şi nici n-ar fi crezut mai dinainte adevărul cuvintelor Lui? Dimpotrivă, tocmai această cunoştinţă şi această credinţă îi deosebea de toţi cei necredincioşi din timpul lor. La fel este şi cu Biserica: judecăţile lui Dumnezeu vor lovi neamurile; Biserica este înştiinţată de acest lucru; prin învăţătura Duhului Sfânt, ea Îl înţelege, Îl crede şi scapă de nenorocirile care trebuie să vină.

   Dar poate cineva să spună: acestea sunt idei care ţin mai mult de teorie decât de practică. Şiretlic al Satanei! Dacă, ridicându-mă mai presus de prezent, mai presus de simţirea nevoilor mele şi de împrejurările trecătoare; dacă, învingând tărâmul lucrurilor materiale, mă avânt în viitor, în acest câmp lăsat minţii omului, totul va fi vag şi fără influenţă, iar eu îl voi umple fie cu gândurile mele, fie cu gândurile lui Dumnezeu. Gândurile mele ţin de teorie. Gândurile lui Dumnezeu, le arată şi le dezvoltă profeţia; căci profeţia este descoperirea gândurilor şi planurilor lui Dumnezeu cu privire la viitor. Care este fiinţa care, purtând numele de creştin, să nu se bucure la gândul că „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului, ca fundul mării de apele care-1 acoperă"? Ei bine, aceasta este o profeţie. Dacă ne-am întreba: Cum se va înfăptui acest lucru? răspunsul nu trebuie să iasă din gura omului. Cuvântul aceleiaşi profeţii ne învaţă asupra acestui lucru şi face să amuţească imaginaţiile şi slava zadarnică a inimilor noastre trufaşe.

   În adevăr, părtăşia cu Dumnezeu ne ajută şi ne sfinţeşte, iar această părtăşie, care trebuie să fie veşnică, ne este deja dată; dar Dumnezeu a vrut să lucreze asupra inimilor noastre prin nădejdi sigure şi a trebuit ca El să ni le comunice, pentru ca ele să ne fie de folos, iar viitorul nostru să nu fie nici lipsit de precizie, nici plin de poveşti alcătuite cu meşteşug. Şi, Dumnezeul harului şi al bunătăţii să fie lăudat, viitorul nostru nu este nici vag, nici plin de poveşti meşteşugit alcătuite. "În adevăr", spune apostolul, când vrea să vorbească despre evlavie, despre putere, despre dragostea frăţească, despre iubirea în sufletele celor credincioşi, şi să-i facă să-şi poată aminti neîncetat de aceste lucruri, „v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, mărirea Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care Îi zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea." Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre... Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt" (2 Petru 1.16-21).

   Studiind trăsăturile cele mai generale ale profeţiei, vom examina aceste trei mari subiecte: Biserica, neamurile şi evreii.

   Urmând acest studiu, vom găsi, potrivit măsurii de lumină care ne este dat, un rezultat din cele mai plăcute, adică deplina dezvoltare a calităţilor lui Dumnezeu, potrivit celor două nume sau caractere sub care El S-a descoperit în legăturile Sale cu noi.

   Evreilor, El li Se descoperă ca Domnul (Iehova) sau Cel Veşnic (Exod 6.3); Adunării, ca Tată. Dom­nul Isus, prin urmare le este înfăţişat iudeilor ca Mesia, centru al făgăduinţelor şi binecuvântărilor Celui Veşnic faţă de poporul Său. Bisericii, El îi apare ca Fiul lui Dumnezeu, adunând la El pe fraţii Săi cei mulţi şi împărtăşind cu noi Numele Său şi privilegiile Sale de „copii ai lui Dumnezeu", „mădulare din familia Sa" şi „împreună moştenitori cu Cel Întâi-născut", care sunt arătarea întregii slave a Tatălui Său. La sfârşitul veacurilor, când Dum­nezeu va uni iarăşi toate lucrurile în Hristos, va fi înfăptuit atunci şi înţelesul Numelui sub care El S-a descoperit lui Avraam, tatăl celor credincioşi; nume sub care a fost sărbătorit de Melhisedec, tipul preotului împărătesc, nume care va fi centrul şi asigurarea binecuvântărilor pământului şi a ceruri­lor reunite, numele de „Cel Prea Înalt, Stăpânitorul cerurilor şi al pământului".

2. BISERICA ŞI SLAVA EI

(Efeseni 1)

   Din cele trei subiecte pe care le-am arătat în prima noastră seară, cel al Bisericii şi al slavei ei este primul pe care îl vom cerceta. El ne introduce, cum am spus, în cele ale Tatălui, caracter sub care Dumnezeu ni Se descoperă nouă, de unde vin pen­tru Biserică roadele harului şi toate împrejurările stării ei în slavă, întocmai cum ele veneau pentru Israel din numele de Iehova. La aceasta putem adăuga un alt adevăr de căpetenie arătat în epistola către Efeseni şi strâns legat de subiectul nostru principal, că Tatăl a dat Biserica lui Hristos ca soţie, că ea va lua parte din plin la toată slava Lui. Primindu-ne ca pe copii ai Săi, Tatăl ne-a făcut părtaşi drepturilor şi slavei Fiului, Cel Întîi-născut dintre mai mulţi fraţi (Romani 8.29). Ca soţie a Domnului Isus, noi ne bucurăm de toate privilegiile care Îi aparţin, datorită dragostei Lui neasemuite. La Ioan 3.35 citim că Tatăl iubeşte pe Fiul şi Lui I-a dat toate lucrurile. Iată primul mare adevăr de căpetenie, pe care doresc să-l arăt. Şi după cum Fiul a slăvit pe Tatăl, tot aşa Tatăl va slăvi pe Fiul.

   Al doilea adevăr de căpetenie este că noi vom avea parte de slava Fiului, după cum este scris: „Eu le-am dat slava pe care Mi-ai dat-o Tu" (Ioan 17.22). Şi aceasta, pentru ca lumea să ştie că Tatăl ne iubeşte cum ÎI iubeşte pe Fiul Său. Văzându-ne în aceeaşi slavă, lumea va fi convinsă că noi suntem ţinta aceleiaşi dragoste; iar slava pe care o vom avea nu va fi decât arătarea acestui preţios şi uimitor adevăr.

   Astfel, nădejdea Adunării este nu numai de a fi mântuită şi de a scăpa de mânia lui Dumnezeu, ci de a avea chiar slava Fiului. Ceea ce face desăvârşirea bucuriei ei, este că ea este iubită de Tatăl şi de Domnul Hristos; apoi, ca urmare a acestei dragoste, va fi slăvită. Mai mult, Tatăl a voit să ne comunice deplina cunoaştere a acestor bogăţii şi să ne dea arvuna lor prin prezenţa Duhului Sfânt în toţi cei mântuiţi.

Înainte de a arăta mai pe larg prin alte mărturii ale Cuvântului lui Dumnezeu aceste idei, pe care nu le-am scos decât din acest izvor, să ne oprim la câteva gânduri asupra capitolului pe care l-am citit.

Chiar din primele rânduri, Dumnezeu Se prezintă ca Tată. El este „Tatăl nostru" (vers. 2) şi este „Tatăl Domnului nostru Isus Hristos" (vers. 3). Până la versetul 8, apostolul prezintă mântuirea. Dum­nezeu ne-a înfiat „spre lauda slavei harului Său".

În versetele 8-10 vedem că acest har al mântuirii ne introduce, prin puterea lui de acum, prin Duhul Sfânt, în cunoaşterea planului ascuns de Dumnezeu cu privire la slava Domnului Hristos; dovadă mişcătoare, cum am spus, a dragostei lui Dumnezeu care ne socoteşte prieteni şi dă o nespusă pace sufletului nostru. El ne face să vedem unde vor sfârşi toate sforţările şi toată agitaţia oamenilor acestei lumi. Iată acest plan tainic al lui Dumnezeu: Dum­nezeu va uni iarăşi într-Unul, în Hristos, toate lucrurile, atât lucrurile din ceruri cât şi lucrurile de pe pământ (Efeseni 1.10).

Până la acest al optulea verset, am văzut la ce suntem rânduiţi: la starea de copii ai Tatălui sau la împlinirea de acum a acestei mântuiri: „În El avem răscumpărarea prin sângele Lui..." În ceea ce ur­mează, avem planul lui Dumnezeu cu privire la slava Domnului Isus Hristos, în legătură cu toate lucrurile; apoi, de la versetul 11, participarea noastră viitoare la slava arătată astfel; mai mult, avem pecetea Duhului Sfânt în timp ce suntem în aşteptarea acestei slave. „În El am primit şi o moştenire... ca să fim spre lauda slavei Sale..." Înainte de versetul 8 era „spre lauda slavei harului Său"; acum este „spre lauda slavei Sale"; şi apoi: „aţi crezut în El şi aţi fost pecetluiţi cu Duhul Sfânt al făgăduinţei şi care este o arvună a moştenirii noastre, pentru răscumpărarea stăpânirii dobândite, spre lauda slavei Lui". Restul capitolului este o rugăciune a apostolului pentru ca cei credincioşi să înţeleagă nădejdea lor şi ca puterea învierii şi înălţării Domnului Hristos, cu care este unită Adunarea, să fie împlinită în ei.

   Această poziţie a Adunării, care se bucură de răscumpărare şi care aşteaptă şi răscumpărarea moştenirii, îşi are modelul desăvârşit în Israel. Acest popor răscumpărat din Egipt n-a intrat în Canaan, ci în pustie, în timp ce pământul Canaanului era încă sub stăpânirea canaaniţilor. Răscumpărarea lui Is­rael era împlinită, răscumpărarea moştenirii nu era încă. Moştenitorii erau răscumpăraţi, dar moşte­nirea nu era eliberată din mâinile vrăjmaşului. „Aceste lucruri," spune apostolul, li s-au întâmplat (israeliţilor) ca să ne slujească drept exemple şi au fost scrise pentru învăţătura noastră (a Adunării), peste care au venit sfârşiturile veacurilor (eco­nomiilor)".

Domnul Hristos aşteaptă învierea Adunării, pen­tru ca totul să-I fie supus, supus nu numai de drept, ci şi de fapt, aşteaptă acest moment măreţ, când El îi va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Lui. Până ce va sosi acest timp păstrat ca un secret în adâncimile sfaturilor divine, El stă la dreapta măririi, în locurile preaînalte (Evrei 1.3).

Pentru aceasta spune în Marcu 13, că Fiul Însuşi n-ar putea spune ceasul şi ziua, pentru că El Însuşi era obiectul acestei hotărâri a Domnului. El va primi toate lucrurile din mâna lui Dumnezeu, în calitate de Om slujitor, tot aşa cum acum Dumnezeu L-a înălţat nespus de mult. Vorbind ca proroc, Domnul Hristos anunţa venirea Sa ca judecată groaznică ce trebuia să cadă asupra poporului necredincios, dar sfatul lui Dumnezeu cu privire la această judecată, sau cel puţin cu privire la momentul sosirii ei, era ţinut ascuns în aceste cuvinte: „şezi la dreapta Mea, până ce..." Hristos, ca slujitor ascultător, aştepta (ca totdeauna, şi aceasta era desăvârşirea Lui) voia Tatălui Său, ca să primească împărăţia când Tatăl va voi. Psalmul 110 şi Marcu 13 se referă în totul la acelaşi subiect: vrăjmaşii sunt iudeii care ÎI alungau (Luca 19.27).

Domnul Hristos va lua moştenirea tuturor lucrurilor ca om. Şi Adunarea, răscumpărată prin sângele Său, poate moşteni totul împreună cu El, căci este moştenitoare curăţită pentru o moştenire care ea însăşi va fi curăţită.

Să amintim deci aceste două adevăruri de căpetenie:

1.    Domnul Hristos, în sfaturile lui Dumnezeu, stăpâneşte toate lucrurile.

2.    Ca soţie a Domnului Isus Hristos, Adunarea are parte de tot ceea ce are El, de tot ce este El, în afară de dumnezeirea Lui veşnică, deşi — într-un anumit înţeles — noi suntem părtaşi firii dum­nezeieşti.

Să ne ocupăm de locurile care dezvoltă gândurile pe care le-am arătat.

Toate lucrurile, am spus, sunt ale Domnului Isus Hristos. El a fost pus „moştenitor al tuturor lucrurilor" (Evrei 1.2). Ele Îi aparţin de drept, pentru că El este Creatorul lor (Coloseni 1.15-18). Observaţi în acest loc două întâietăţi ale Domnului Hristos: El este mai întâi numit „Cel Întâi-născut (sau cap) peste toată creaţia", apoi „Cel Întâi-născut dintre cei morţi", „capul Adunării, care este trupul Său". Deosebirea aceasta aruncă multă lumină asupra subiectului nostru. Toate lucrurile au fost făcute pentru El şi prin El. De asemenea, El le va stăpâni pe toate ca om, ca al doilea (ultimul) Adam, căruia Dumnezeu a voit, în sfaturile Sale, să-I supună toate lucrurile.

Acelaşi lucru îl citim în Psalmul 8, care este aplicat la Domnul Hristos de către apostolul Pavel (Evrei 2.6). El este piatra de căpetenie a învăţăturii apostolului în privinţa acestui lucru. El citează acest loc de trei ori în epistolele sale, în locurile unde vorbeşte de ideea principală a stăpânirii tuturor lucrurilor, dând-o sub trei înfăptuiri diferite, fiecare având pentru noi însemnătatea sa.

Potrivit celor scrise în Evrei 2.6, profeţia nu era încă împlinită, dar Adunarea are, în împlinirea în parte, asigurarea împlinirii în întregime. Toate lucrurile încă nu sunt supuse Domnului Isus; dar aşteptând, Domnul Isus este deja încununat cu slavă şi cu cinste, dovadă sigură că ce rămâne se va împlini la timpul său. Sub economia de acum, a cărei ţintă este strângerea laolaltă a celor ce sunt împreună moştenitori, toate lucrurile încă nu-I sunt supuse; dar El este slăvit şi cei credincioşi Îi recu­nosc drepturile. Avem deci în Evrei 2 aplicarea locului de mai sus, (Psalmul 8.5-6), şi suntem înştiinţaţi că supunerea tuturor lucrurilor Celui de al doilea Adam n-a avut încă loc.

În Efeseni 1.20-23, Îl vedem pe Domnul Isus înălţat, ridicat cu putere la dreapta măririi în locurile preaînalte, iar supunerea tuturor lucrurilor sub picioarele Sale ne este pusă înainte, având ca urmare introducerea Adunării în aceeaşi slavă. Domnul Isus ne este înfăţişat în această slavă drept cap al Adunării, care este trupul Său, plinătatea Celui ce împlineşte totul în toţi, alt adevăr asupra căruia am stăruit.

Apoi, în 1 Corinteni 15, acelaşi fapt, slăvirea Domnului Isus şi supunerea tuturor lucrurilor Lui ne este arătat, dar sub un alt punct de vedere, adică aşa cum trebuie să aibă loc la înviere, potrivit puterii căreia Domnul Isus a fost socotit al doilea Adam; este ca o împărăţie pe care El o va avea ca Om şi pe care El trebuie s-o predea lui Dumnezeu Tatăl. Atunci El Însuşi, al doilea Adam, va fi supus Celui ce I-a supus toate lucrurile, în loc de a domni ca Om, aşa cum făcea înainte, asupra tuturor lucrurilor; asupra tuturor, în afară de Cel ce I-a supus toate.

   Este vorba deci de o supunere în viitor a tuturor lucrurilor Domnului Hristos, de o împărăţie pe care El o va împărtăşi cu Biserica, trupul Său, şi care va avea loc la învierea acestui trup, a Bisericii. În sfârşit, El va da această împărăţie în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, la timpul hotărât mai dinainte, pentru ca Dumnezeu să fie totul în toţi.

   Domnul Hristos, slăvit în persoana Sa, în timp ce Biserica se formează, este aşezat pe scaunul de domnie al lui Dumnezeu, aşteptând ca Adunarea să fie întreagă; atunci momentul va fi venit pentru a primi puterea Sa împărătească şi Dumnezeu să-i pună pe vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale.

O deosebire destul de însemnată reiese din locurile pe care le-am arătat şi trebuie să luăm seama la această deosebire: în afara împăcării Bisericii este şi împăcarea tuturor lucrurilor. Cred că aţi observat acest lucru în cuvintele pe care le-am citit la începutul strângerii noastre laolaltă: am auzit că planul lui Dumnezeu este de a uni, de a împăca toate lucrurile în Hristos; că împăcarea Bisericii este arătată în versetele dinaintea ver­setului 8, ca un lucru împlinit, şi slava ca un lucru viitor, din care nu avem încă decât arvuna, prin prezenţa Duhului Sfânt în noi, după ce am crezut. Dar vedem în capitolul 8 din Romani că eliberarea creaţiei trebuie să aibă loc în timpul arătării (des­coperirii) copiilor lui Dumnezeu. În ce priveşte prezentul, adică timpul în care Domnul Hristos este aşezat la dreapta lui Dumnezeu, totul este în stare de mizerie, toată creaţia rămâne înlănţuită în stricăciune. Este adevărat că noi suntem răscum­păraţi, dar preţul răscumpărării este plătit şi pentru creaţie; ba mai mult, noi avem cele dintâi roade ale Duhului Sfânt ca arvună a slavei, dar aşteptăm ca Dumnezeul Cel Atotputernic să-Şi arate puterea Sa împărătească şi să fie posesorul de fapt, cum este posesorul de drept, al cerurilor şi al pământului. Legaţi prin trupul nostru de creaţia decăzută, cum suntem prin Duhul legaţi de Domnul Hristos, avem, pe de o parte, siguranţa că suntem copii primiţi, plăcuţi în Cel Preaiubit, şi avem bucuria moştenirii, prin Duhul, care este arvuna moştenirii; pe de altă parte însă, prin acelaşi Duh, atâta timp cât suntem în trup, exprimăm şi noi suspinele şi gemetele creaţiei faţă de nenorocirile la care luăm parte prin acest trup muritor.

Totul în jurul nostru este în neorânduială; dar noi cunoaştem pe Cel care ne-a răscumpărat şi ne-a făcut moştenitori ai tuturor lucrurilor, care ne-a învăţat dragostea Tatălui. Noi ne bucurăm de aceste privilegii. Dar, înţelegând şi binecuvântarea care se va răspândi peste moştenire când o va lua Domnul Hristos şi că vom apărea apoi în slavă, simţind în acelaşi timp starea tristă în care se află acum această moştenire, slujim, prin Duhul, drept canale pentru aceste suspine care se înalţă către tronul Dumnezeului îndurărilor.

   Locul deja citat în parte din epistola către Coloseni arată foarte clar această deosebire. În versetul 20 se spune: „...şi prin El să împace toate lucrurile cu Sine, atât lucrurile de pe pământ cât şi lucrurile din ceruri, făcând pace prin sângele crucii Lui. Şi pe voi, (cei credincioşi)... El v-a împăcat acum în trupul Lui de carne, prin moarte". Biserica este deja împăcată. Lucrurile din ceruri şi de pe pământ, El le va împăca mai târziu, tot datorită puterii sângelui Său, care a fost deja răspândit (trebuie ţinut seama că aici este vorba de lucruri, şi nicidecum de păcătoşii care rămân în necredinţa lor). Ordinea ceremoniilor din marea zi a Ispăşirii arată, în mod simbolic, această împăcare, dar într-o legătură deosebită, când cercetezi amănuntele, cu partea pe care evreii o vor avea la aceste binecuvântări.

   Vedem foarte clar în Coloseni 1.16 care sunt lucrurile cuprinse în această împăcare: „Toate lucrurile au fost create prin El şi pentru El". Tot ceea ce El a creat ca Dumnezeu, le va moşteni ca Cel care va reînnoi toate lucrurile. Dacă un fir de iarbă, ca să spunem aşa, n-ar fi supus puterii Domnului Hristos în binecuvântare, Satan ar fi câştigat ceva asupra Domnului Hristos, asupra drepturilor şi moştenirii Sale. Judecata este cea care va da câştig de cauză Domnului Hristos.

În afară de asta, Domnul Hristos, când va veni, va fi izvorul bucuriei tuturor minţilor create, bucu­rie mărită de binecuvântarea care se va răspândi asupra întregii creaţii. Bucuria de a vedea fericirea altuia şi chiar pe cea a eliberării creaţiei de robia stricăciunii este o parte divină a bucuriei noastre; noi o vom împărtăşi cu Dumnezeul bunătăţii.

Noi, în "locurile cereşti" ne găsim locul. Binecuvântările duhovniceşti în locurile cereşti, de care ne bucurăm de pe acum în nădejde şi împiedicaţi în mii de feluri, vor fi în acea zi pentru noi lucruri naturale, ele vor fi starea noastră fizică şi normală, dacă pot spune astfel. Dar pământul nu va rămâne fără să simtă urmările acestui fapt. Duhurile răutăţii din locurile cereşti (Efeseni 6.12), înlocuite de Domnul Hristos şi de Biserica Lui, vor înceta să fie cauzele nenorocirii unei lumi supusă puterii lor prin păcat. Biserica, dimpotrivă, împreună cu Domnul Hristos, reflectând slava la care ia parte şi bucurându-se de prezenţa Aceluia care este pentru ea izvorul şi plinătatea, va străluci asupra lumii în binecuvântare, iar neamurile vor umbla în lumina ei. „Ajutor potrivit pentru El" în slavă, în totul plină de gândurile Soţului ei şi bucurându-se de dragostea Lui, ea va fi instrumen­tul vrednic şi liber al binefacerilor Sale; şi va fi, prin însăşi starea ei, arătarea vie a puterii lor. Căci Dumnezeu a făcut aceste lucruri „ca să arate în veacurile viitoare nemărginitele bogăţii ale harului Său, în bunătatea Lui faţă de noi, în Hristos Isus" (Efeseni 2.7).

   Pământul se va bucura de roadele biruinţei şi credincioşiei Celui de al doilea Adam şi va fi măreaţa Lui mărturie înaintea căpeteniilor şi stăpânirilor; acum el este, prin stricăciunea pe care a făcut-o păcatul, priveliştea slăbiciunii, a ruinei şi a nelegiuirii primului Adam. Fără îndoială, bucuria cea mai mare, bucuria bucuriilor va fi părtăşia cu Soţul şi cu Tatăl. Dar, a fi martor al bunătăţii Lui, a avea parte de ea şi a fi un instrument faţă de o lume căzută, desigur, asta înseamnă să guşti bucuriile divine; căci Dumnezeu este dragoste.

   Dragi prieteni, Dumnezeu a vrut să aleagă tocmai acest pământ pe care locuim, ca să facă din el locul manifestării caracterului fiinţei Sale şi a lucrărilor harului Său. Pe acest pământ a intrat păcatul şi şi-a găsit locul: aici Satan şi-a desfăşurat puterea pentru a face rău; aici, Fiul lui Dumnezeu a fost smerit, a fost omorât şi a înviat; pe acest pământ păcatul şi harul şi-au desfăşurat toate roadele lor; pe acest pământ pe care păcatul a prisosit, harul a prisosit şi mai mult. Dacă acum Domnul Hristos este ascuns în cer, El pe acest pământ Se va descoperi; pe pământ, îngerii au pătruns mai bine adâncimile dragostei lui Dumnezeu; pe el, ei vor cunoaşte urmările acestei dragoste, prin manifestarea lor în slavă. Pe acest pământ unde Fiul Omului a fost umilit, Fiul Omului va fi slăvit. Dacă acest pământ este în el însuşi puţin lucru, ceea ce a făcut Dum­nezeu din el şi ceea ce va face Dumnezeu din el nu este puţin lucru. Pentru noi (Biserica), locurile cereşti sunt cetatea locuinţei noastre, căci noi suntem împreună moştenitori (nu moştenirea): noi suntem moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Domnul Hristos. Dar moştenirea este necesară pentru slava Domnului Hristos, după cum împreună moştenitorii sunt ţinta dragostei Sale celei mai calde, fraţii Săi, soţia Sa.

V-am adus înainte, dragi prieteni, pe scurt şi destul de slab — îmi dau seama — care este chemarea de viitor a Bisericii; numai Duhul poate să ne facă să simţim toată dulceaţa părtăşiei dragos­tei lui Dumnezeu şi minunata slavă care ne este dată. Cel puţin v-am pus înainte câteva locuri din Cuvânt, care să vă facă să înţelegeţi, cu ajutorul Duhului Sfânt, spre care mă îndrept pentru voi ca şi pentru mine, gândurile care mi-au stat pe inimă să vi le împărtăşesc în această seară.

Din ele rezultă destul de clar că noi trăim sub economia în care sunt adunaţi moştenitorii. Apoi că mai este o alta, pe care o vom vedea începând la venirea Domnului, aceea în care moştenitorii vor avea bucuria moştenirii tuturor lucrurilor, bucuria că toate lucrurile vor fi supuse Domnului Hristos şi Bisericii Lui, care este unită cu El şi descoperită împreună cu El. Ce va urma după acestea, nu este acum ţinta cercetărilor noastre; vorbesc de această ultimă perioadă, în care Dumnezeu va fi totul în toţi şi în care Domnul Hristos Însuşi, ca Om, Se va supune lui Dumnezeu, fiind Căpetenie, ca Om, a unei familii pe veci binecuvântată în părtăşia cu Dumnezeu care a iubit-o şi al cărui cort va fi în mijlocul ei, Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt, în veci binecuvântaţi.

   Ocupându-se de aceste subiecte pline de nădejde prin Duhul, Biserica va fi dezlipită de lume şi va îmbrăca acel caracter care îi este potrivit, ca logod­nică a Domnului Hristos, Căruia ea Îi datorează întreaga ei inimă şi toate gândurile ei.

3. A DOUA VENIRE A DOMNULUI HRISTOS

(Faptele Apostolilor 1)

   Doresc să vă vorbesc despre venirea Domnului Isus Hristos. Multe subiecte se leagă de acest fapt principal, de exemplu domnia lui Antihrist; dar mă voi mărgini în această seară la faptul însuşi al venirii Domnului.

Am deschis această discuţie prin citirea textului din Fapte 1, pentru că făgăduinţa venirii din nou a Domnului ne este arătată aici ca singura nădejde a Adunării, ca primul obiect care a trebuit să oprească atenţia ucenicilor Săi, când ei urmăreau în zadar, din ochi, pe Domnul, care Se îndepărta în văzduh şi Se ducea să Se ascundă în Dumnezeu.

   În acest capitol sunt trei lucruri de observat cu ocazia înălţării Domnului. Primul este că ucenicii doreau să ştie când şi cum va aşeza Dumnezeu împărăţia lui Israel. Şi Domnul Isus nu spune că această împărăţie nu va fi aşezată; spune numai că vremea acestei aşezări nu este descoperită. Al doilea, este că Duhul Sfânt trebuia să vină. Şi al treilea, că în timp ce ucenicii aveau ochii ridicaţi spre cer, doi îngeri le-au spus: „...de ce staţi şi vă uitaţi spre cer? Acest Isus care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel cum L-aţi văzut mergând la cer".

   Ei trebuiau să aştepte venirea din nou a Dom­nului Hristos.

Dacă studiem istoria Bisericii, o vom vedea decăzând exact în măsura în care ea a pierdut din vedere această învăţătură a aşteptării venirii din nou a Domnului Isus. Uitând acest adevăr, ea s-a slăbit, a ajuns lumească. Dar, dorind să nu ies din marginile Cuvântului, mă gândesc să arăt, prin Cuvânt, cum acest gând al venirii din nou a Dom­nului Isus Hristos stăpânea mintea, susţinea nădej­dea, inspira puterea apostolilor; şi vreau să fac acest lucru citind diferite texte din Noul Testament.

Fapte 3.19-21: „Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, pentru ca să vi se şteargă păcatele, pentru ca timpurile de înviorare să poată veni prin prezenţa Domnului..." Duhul Sfânt a venit; El a rămas cu Biserica; dar timpurile de înviorare vor veni „prin (literal: din) prezenţa Domnului". Este cu neputinţă să aplici acest text Duhului Sfânt, pentru că El era deja coborât şi spunea, prin gura apostolului: „pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor..." Şi, de fapt, Duhul Sfânt n-a aşezat toate lucrurile. Cel care trebuie să vină, potrivit acestui text, nu trebuie să vină ca să judece morţii, nici ca lumea să fie arsă şi distrusă; ci, înainte de toate, vine pentru aşezarea din nou a lucrurilor despre care Dumnezeu a vorbit prin prorocii Săi.

Citesc aceste locuri pentru a se înţelege ce înseamnă venirea Domnului: ea nu este judecata morţilor, nu este marele scaun de domnie alb; este venirea din nou a Domnului Isus Hristos în per­soană, prezent şi vizibil „când va fi trimis din cer". Dacă veţi compara aceste versete cu ce se găseşte la Apocalipsa 20, veţi vedea clar că venirea Dom­nului Isus Hristos şi judecata morţilor sunt două evenimente deosebite; că, atunci când judecata morţilor va avea loc, nu va fi vorba de Domnul Hristos venit din nou din cer pe pământ; căci este scris că atunci „pământul şi cerul au fugit dinaintea Lui" (versetul 11).

Domnul Hristos va veni iar pe pământ. Aş dori să arăt cum El Însuşi, mai întâi, apoi Duhul Sfânt prin apostoli, au îndreptat mereu atenţia noastră asupra acestei veniri din nou a Persoanei Lui.

Matei 24.30: „Atunci toate popoarele pământului se vor boci şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului". Desigur, expediţia lui Titus contra Ierusalimului nu este venirea Domnului pe norii cerului. Aceasta nu este nici judecata morţilor înaintea scaunului de judecată mare şi alb; în această epocă pământul nu va mai fi, în timp ce, în vremea despre care vorbeşte textul citat, popoarele pământului ne sunt arătate şi este vorba de un eveniment care priveşte acest pământ, nu Adunarea. „Popoarele pământului se vor boci, bătându-se în piept."

   Nu o împărăţie de o mie de ani este urmarea lucrării puterii Duhului Sfânt; lumea n-a văzut niciodată pe Duhul Sfânt; şi popoarele pământului sunt cele care se vor plânge când vor vedea pe Domnul Isus. „Tot aşa şi voi, când veţi vedea toate aceste lucruri, să ştiţi că El este aproape, la uşi" (versetul 33).

   Matei 24.42-51. Credincioşia Bisericii depindea de atenţia continuă pe care ea o dădea acestui adevăr al venirii din nou a Domnului Hristos. Îndată ce ea a zis: „Stăpânul meu întârzie să vină!", ea a început să domine cu asuprire şi să devină lumească. „Fiţi gata," spune Domnul Isus, „căci Fiul Omului (şi nu moartea) va veni..."

Aşteptarea venirii din nou a Domnului Hristos este măsura exactă, termometrul vieţii Bisericii, dacă pot spune astfel. Robul devine necredincios din moment ce spune: „Stăpânul meu întârzie să vină".

   În Marcu 13 avem aproape aceleaşi lucruri. Ver­setul 26 ne opreşte să aplicăm acest capitol la invazia romanilor; şi când se spune, în versetul 29: El „este aproape, lângă uşi", nu este vorba de judecata celor morţi, nici de scaunul de domnie mare şi alb. Nu va mai fi vorba nici de casă, nici de mâncare în acea zi.

(Folosesc această ocazie ca să observaţi că la luarea Ierusalimului de către Titus au fost împrejurări, în parte asemănătoare, într-o oarecare măsură, cu cele ce trebuie să fie mai târziu, când se vor împlini aceste profeţii de la Marcu 13 şi Matei 24; ucenicii s-au putut folosi de înştiinţările pe care le cuprindeau ele (şi admit acest lucru, deşi faptul este destul de puţin sigur). Dar sunt greutăţi de netrecut, dacă ai vrea să aplici „urâciunea pustiirii" armatei lui Titus sau steagurilor romane; căci este o perioadă care trebuie să înceapă cu acest eveni­ment şi despre care nu se vede nici o împlinire la luarea Ierusalimului. De asemenea unii s-au simţit obligaţi să lase asupra papalităţii această parte a profeţiei şi negreşit, ea nu are nimic a face cu invazia lui Titus. Textul de la Luca are mai multă legătură cu evenimentele care au avut loc la luarea Ierusalimului de către acest împărat; dar, încă o dată, a vrea să le aplici lor aceste texte de care ne ocupăm, este o muncă zadarnică.)

Nu sunt decât patru locuri în Noul Testament care vorbesc despre bucuria sufletului care a plecat de pe pământ. Prima ocazie este atunci când tâlharul spunea Domnului, fiind pe cruce: „Adu-Ţi aminte de mine când vei veni în împărăţia Ta!" El se gândea la venirea Domnului în slavă, adevăr care era atât de familiar iudeilor. Şi Domnul îi răspunde: Tu nu trebuie să aştepţi ca Eu să vin din nou, căci „astăzi vei fi cu Mine în rai!" A doua împrejurare este aceea când Ştefan a spus: „Doamne Isuse, primeşte duhul meu!" A treia, când apostolul Pavel spunea: „Să părăsim trupul acesta, ca să fim acasă la Domnul" (2 Corinteni 5.8). A patra: „Nu ştiu ce trebuie să aleg... să mă mut şi să fiu împreună cu Hristos, căci ar fi cu mult mai bine" (Filipeni 1.22-23). În adevăr, este mult mai bine să aştepţi slava fiind împreună cu Domnul Hristos, decât rămânând aici pe pământ; nu că ai fi în slavă atunci când pleci de pe pământ, ci mai ales eşti lipsit de păcat, la adăpost de orice păcat şi te bucuri de Domnul fără să păcătuieşti. Da, aceasta este o stare mult mai bună, totuşi ea nu este decât o stare de aşteptare, asemenea aceleia în care Se găseşte Domnul Hristos Însuşi, „aşezat la dreap­ta Tatălui şi aşteptând..."

   Luca 12.35: „Mijlocul să vă fie încins şi făcliile aprinse". Aici găsim iar pilda robului necredincios. Domnul adaugă însă că „robul acela care a ştiut voia stăpânului său şi nu s-a pregătit deloc (iată creştinătatea), va fi bătut cu multe lovituri; dar cine nu a ştiut-o (păgânii), va fi bătut cu puţine lovituri". Toţi vor fi judecaţi, dar creştinătatea este într-o stare nespus mai rea decât iudeii şi păgânii.

   Luca 17.30: „La fel va fi şi în ziua când Se va arăta Fiul Omului".

Luca 21.27: „Atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe un nor, cu putere şi cu mare slavă". Smochinul despre care vorbeşte Domnul cu această ocazie este în mod deosebit simbolul poporului evreu.

   „Vegheaţi deci", adaugă El, „ca să puteţi sta în picioare înaintea Fiului Omului."

Aceste două capitole — 17 şi 21 — ca şi Matei 24 şi Marcu 13, privesc pe poporul evreu.

Se poate adăuga Luca 19, în care robii chemaţi şi vrăjmaşii care au alungat pe omul de neam mare, zugrăvesc foarte clar pe robii Domnului Hristos şi pe poporul evreu (vezi versetele: 12,13, 27).

   Ioan 14.2: „În casa Tatălui Meu sunt multe locuinţe... Eu Mă duc să vă pregătesc un loc... apoi voi veni din nou..." Domnul Însuşi va veni iar să-Şi ia Biserica, pentru ca Biserica să fie acolo unde este El.

Fapte 1.11: „Acest Isus, care a fost înălţat la cer dintre voi, va veni în acelaşi fel".

Fapte 3.20. Iată predica apostolului către iudei: Întoarceţi-vă la Dumnezeu şi Domnul Isus va veni iar. Voi aţi omorât pe Domnitorul vieţii, v-aţi lepădat de Cel sfânt şi drept; Dumnezeu L-a înviat. Pocăiţi-vă dar şi întoarceţi-vă la Dumnezeu, şi El va reveni... Dar ei n-au vrut să se întoarcă la Dum­nezeu. Timp de trei ani, El zadarnic a căutat roadă în smochin. Viticultorii, dimpotrivă, au omorât pe fiul stăpânului viei. Fiul lui Dumnezeu, Domnul Isus Hristos, a cerut iertarea lor pe cruce, locul de unde glasul Lui este totdeauna cu efect, spunând: Iartă-i, căci nu ştiu ce fac!" Acum, Duhul Sfânt, prin gura apostolului, răspunde la această mijlocire a Dom­nului Isus: Ştiu că aţi făcut acest lucru din neştiinţă; acum pocăiţi-vă, şi El va veni din nou; pocăiţi-vă, pentru ca timpurile de înviorare să vină prin prezenţa Domnului... Dar noi ştim că ei s-au împotrivit Duhului Sfânt (Fapte 7.51).

   Versetul 21: Şi să trimită pe Isus Hristos... „pe care cerul trebuie să-L primească până la timpurile restabilirii tuturor lucrurilor, despre care Dum­nezeu a vorbit prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci".

Iată marele scop al tuturor planurilor lui Dum­nezeu. După cum am văzut taina voii Sale, că Dumnezeu va uni iar toate lucrurile în Hristos, vedem aici că El a vorbit despre acest lucru (adică despre partea lui pământească) prin gura tuturor sfinţilor Săi proroci. Cum trebuie să se împlinească toate lucrurile acestea? Prin revărsarea Duhului Sfânt? - Nu, pentru că ni se spune că „prin (de la) prezenţa Domnului" şi „când El va trimite pe Isus". Fără îndoială, cred că Duhul Sfânt va fi revărsat, şi va fi în mod deosebit asupra iudeilor. Dar în locul citit, evenimentul acesta va avea loc prin prezenţa Domnului Isus şi în felul acesta lucrurile despre care au vorbit prorocii se vor împlini. Nu ştiu cum ar putea cineva înlătura puterea şi simplitatea acestei declaraţii.

   Vedem căderea, ruina omului. Vedem chiar întreaga creaţie supusă stricăciunii. Soţia doreşte ca Soţul ei să Se arate. Şi nu Duhul Sfânt va restabili creaţia, nici nu este El moştenitorul tuturor lucrurilor; este Domnul Isus Hristos. Când Domnul Isus va apare în slavă, lumea 11 va vedea, în timp ce ea nu poate vedea pe Duhul Sfânt.

„Orice genunchi se va pleca în Numele lui Isus." Lucrarea Duhului Sfânt nu este să restabilească toate lucrurile aici pe pământ, ci să mărturisească despre Domnul Isus Hristos, care va veni din nou. Încă o dată, Duhul Sfânt era în apostolul Petru când spunea: „pe care cerul trebuie să-L primească ..." Să primească, pe cine? Nu pe Duhul Sfânt, (El era chiar acolo), ci pe Domnul Isus; şi datoria noastră este să credem acest lucru.

Acum trec la epistole, pentru ca şi prin ele să recunoaştem că venirea Mântuitorului era aştep­tarea vie şi de fiecare moment a Bisericii.

În Romani 8.19-22 vedem întreaga creaţie în aşteptarea acestei veniri, care este clar arătată, când compari Ioan 14.1-3 cu Coloseni 3.1-4. De asemenea, la 1 Corinteni 1.7: „Nu duceţi lipsă de nici un fel de dar, în aşteptarea arătării Domnului nostru Isus Hristos".

Despre Efeseni 1.10 am mai vorbit. Deoarece la judecata de la urmă cerurile şi pământul vor fi trecut, înaintea acestei epoci Dumnezeu va uni iar toate lucrurile în Hristos.

   Filipeni 3.20-21: „Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El va schimba trupul stării noastre smerite şi-l va face asemenea trupului Său de slavă".

   Coloseni 3.4: „Când Se va arăta Hristos, viaţa voastră, atunci vă veţi arăta şi voi împreună cu El în slavă".

Cele două epistole către Tesaloniceni sunt centrate în jurul acestui subiect. Orice lucru în 1 Tesaloniceni este în vederea venirii Domnului Hris­tos; tot ce spune Pavel despre bucuria şi lucrarea lui este în legătură cu venirea Lui.

În primul rând, chiar întoarcerea la Dumnezeu este arătată în legătură cu acest adevăr (1.10). Credincioşilor din Tesalonic, care au fost un ex­emplu pentru cei din Macedonia şi din Ahaia, şi a căror credinţă era renumită, încît nu mai era nevoie să spui ceva despre ea, li s-a spus: „v-aţi întors la Dumnezeu de la idoli, ca să slujiţi Dumnezeului Celui viu şi adevărat şi să aşteptaţi din ceruri pe Fiul Său, pe care L-a înviat dintre cei morţi, pe Isus, care ne scapă de mânia viitoare". Este de observat că această biserică, una din cele mai înfloritoare căreia i-a scris apostolul Pavel, chiar ea a fost aleasă de Domnul ca să-i descopere, cu cele mai multe amănunte, împrejurările venirii din nou a Lui. Domnul Se destăinuie celor care se tem de El (Psalmul 25.14).

   Iată deci credinţa tesalonicenilor; se vorbea în toată lumea de credinţa lor, pentru că ei aşteptau pe Domnul Isus din ceruri. Şi datoria noastră este de a avea această credinţă, aceeaşi credinţă ca a tesalonicenilor; trebuie, ca şi ei, să aşteptăm pe Domnul înaintea perioadei de o mie de ani. Desigur, ei nu ziceau: Vor trece o mie de ani înainte de a veni Domnul. „Căci cine este nădejdea noastră?... Nu sunteţi voi, înaintea Domnului nostru Isus Hristos, la venirea Lui?" (2.19).

„Ca să vi se întărească inimile şi să fie fără vreo învinuire în sfinţenie, înaintea lui Dumnezeu şi Tatăl nostru, la venirea Domnului nostru Isus împreună cu toţi sfinţii Săi" (3.13). Acesta este gândul care stăpânea mintea apostolului.

   1 Tesaloniceni 4.13-18. Este de observat că sin­gura mângâiere pe care apostolul o dă celor ce erau în jurul patului morţii unui credincios este venirea lui din nou împreună cu Domnul Isus şi întâlnirea lor cu toţii. Se spune: „Fiţi liniştiţi, el a plecat în slavă". Dar nu acesta este gândul apostolului; dim­potrivă, mângâierea pe care el o dă celor ce asistă la ultimele clipe ale celor credincioşi este: „Fiţi liniştiţi, Dumnezeu îi va aduce înapoi". Trebuie să se fi făcut o schimbare nemăsurat de mare în sen­timentele obişnuite ale creştinilor, dacă singura mângâiere pe care o dă apostolul este socotită astăzi ca o nebunie. Credincioşii din Tesalonic erau atât de mult pătrunşi de gândul venirii din nou a Domnului Hristos, încît ei nu îşi închipuiau că ar putea muri înainte de a avea loc împlinirea acestui eveniment; şi dacă unul dintre ei pleca de pe pământ, prietenii lui se întristau, gândind că el nu va fi prezent în acea clipă. Dar Pavel îi linişteşte, spunându-le că „Dum­nezeu va aduce înapoi împreună cu El pe cei care au adormit în Isus". Putem înţelege prin acest ex­emplu, cum Biserica a pus deoparte nădejdea care ocupa spiritul primilor credincioşi; cum noi ne-am îndepărtat de gândurile apostolilor şi am înlocuit aceste gânduri prin ideea unei stări intermediare de fericire (sufletul despărţit de trup), stare adevărată, fără îndoială, şi superioară stării noastre de pe pământ, totuşi imprecisă şi în acelaşi timp, o stare de aşteptare. Domnul Isus Însuşi aşteaptă, şi sfinţii care au murit aşteaptă. Nu vreau să arunc vreo umbră asupra adevărului acestei stări intermediare de fericire; iată cum vorbeşte apostolul despre ea: „Chiar în cortul acesta deci, gemem apăsaţi; nu pentru că dorim să fim dezbrăcaţi, ci să fim îmbrăcaţi, pentru ca ce este muritor să fie înghiţit de viaţă... Aşadar, noi totdeauna suntem plini de încredere" (2 Corinteni 5.4-6). Adică: dacă trupul muritor nu este înghiţit de viaţă (nu este schimbat), încrederea pe care o am nu este întreruptă de moarte; eu am primit deja viaţa Domnului Isus Hristos în sufletul meu, ea nu poate să-mi mai lipsească vreodată. Se poate întâmpla să părăsesc acest pământ, dar viaţa sufletului meu nu este atinsă cu nimic prin asta; eu am deja viaţa Domnului Hristos şi, dacă voi pleca, voi fi cu El.

   Încă un gând în legătură cu 1 Tesaloniceni 4.15-17: „Noi cei vii care rămânem până la venirea Dom­nului, nu vom lua-o înaintea celor care au adormit. Căci Însuşi Domnul, cu un strigăt de strângere laolaltă, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, Se va coborî din cer şi întâi vor învia cei morţi în Hristos. Apoi, noi cei vii care rămânem, vom fi răpiţi împreună cu ei, în nori, ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh şi astfel vom fi totdeauna cu Domnul".

   Dacă apostolul ar fi aşteptat un mileniu al Duhului Sfânt înainte de venirea Domnului Isus, cum ar fi putut el să spună: „noi cei vii care rămânem până la venirea Domnului"? Pentru el era o aşteptare continuă a venirii Domnului Hristos, a cărei clipă nu o ştia, dar pe care avea tot dreptul s-o aştepte. S-a înşelat el în această privinţă? Nu, deloc. El nu făcea altceva decât să aştepte; şi această aşteptare avea ceva bun în ea: îl ţinea mereu într-o stare de despărţire faţă de lume.

Dacă ai aştepta dintr-o zi în alta venirea Dom­nului, unde ar mai fi toate aceste planuri care se fac pentru o familie, pentru o casă, pentru a întări orgoliul vieţii, pentru a te îmbogăţi? Felul nădejdii pe care o avem ne formează caracterul şi, când Domnul va veni, apostolul Pavel se va bucura de aşteptarea lui. Nădejdea care îl însufleţea producea frumoasele sale roade; în legătură cu această nădejde, el spunea: „Duhul vostru, sufletul vostru şi trupul vostru să fie păzite întregi, fără vină, la venirea Domnului nostru Isus Hristos" (1 Tesaloniceni 5.23).

   1 Tesaloniceni 5.2-4. Această zi nu trebuie să surprindă pe credincioşi ca un hoţ.

   2 Tesaloniceni 1.9,10; 2.3-12. În locul unei lumi binecuvântată pentru un mileniu fără prezenţa Domnului Isus, aici se vede omul păcatului stăpânind, până ce va fi nimicit prin arătarea venirii Domnului Hristos. Pentru mine este foarte clar că acest mileniu numai al Duhului este o minciună, pentru că taina fărădelegii care a început să lucreze din timpul apostolului Pavel trebuia să-şi continue lucrarea până ce se va descoperi omul păcatului, care va fi nimicit prin arătarea venirii lui Hristos, Domnul Însuşi, prin suflarea gurii Sale. În această stare de lucruri, unde mai poate avea loc un astfel de mileniu?

1 Timotei 6.14-16: „Să păzeşti porunca aceasta fără pată şi fără vină, până la arătarea Domnului nostru Isus Hristos, care va fi făcută la timpul ei de fericitul şi singurul Stăpânilor, Împăratul celor ce împărăţesc şi Domnul celor ce stăpânesc, singurul care are nemurirea, care locuieşte într-o lumină de care nu te poţi apropia, pe care nici un om nu L-a văzut, nici nu-L poate vedea; a Lui să fie cinstea şi puterea veşnică!"

   2 Timotei 4.1: „Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu şi înaintea lui Hristos Isus, care va judeca viii şi morţii, şi pentru arătarea şi împărăţia Lui".

   Tit 2.11-13. Harul s-a arătat şi ne învaţă în primul rând cum să trăim şi, în al doilea rând, aşteptarea slavei: arătarea harului o avem; el ne învaţă să aşteptăm arătarea slavei.

Evrei 9.28: „Tot aşa şi Hristos, după ce S-a adus jertfă o singură dată ca să poarte păcatele multora, Se va arăta a doua oară, celor care Îl aşteaptă, nu în legătură cu păcatul, ci pentru mântuire". Ca mare preot, după ce se va termina lucrarea de mijlocire, El va ieşi din locul preasfânt (vezi Leviticul 9.22,24).

   Iacov 5.9: „Judecătorul este chiar la uşă".

2 Petru 1.16-21: „Căci v-am făcut cunoscut puterea şi venirea Domnului nostru Isus Hristos, nu urmărind nişte basme meşteşugit alcătuite, ci ca unii care am văzut noi înşine, cu ochii noştri, măreţia Lui. Căci El a primit de la Dumnezeu Tatăl cinste şi slavă, atunci când din slava minunată s-a auzit un glas care Îi zicea: „Acesta este Fiul Meu preaiubit, în care Îmi găsesc desfătarea". Şi noi înşine am auzit acest glas venind din cer, fiind cu El pe muntele cel sfânt. Şi avem cuvântul prorociei şi mai sigur, la care bine faceţi că luaţi aminte, ca la o lumină care străluceşte într-un loc întunecos, până se va crăpa de ziuă şi va răsări luceafărul de dimineaţă în inimile voastre. Mai întâi să ştiţi că nici o prorocie din Scriptură nu se interpretează singură. Căci nici o prorocie n-a fost adusă prin voia omului; ci oamenii sfinţi ai lui Dumnezeu au vorbit conduşi de Duhul Sfânt" (acest loc explică de asemenea Matei 16.28 şi 17.1; Marcu 9.1-2, Luca 9.27-28).

   Schimbarea la faţă era deci ca un model al venirii Domnului Isus Hristos în slavă.

1 Ioan 3.2-3: „Ştim că, atunci când Se va arăta El, vom fi ca El, pentru că Îl vom vedea aşa cum este". Noi nu vom fi asemenea cu El decât atunci când El se va arăta, şi nu înainte. „Oricine are nădejdea aceasta în El, se curăţeşte." Ştiind că atunci când Domnul Isus Se va arăta, eu voi fi asemenea Lui, trebuie să fiu de pe acum, pe cât este cu putinţă, asemenea Domnului Isus. Iată roada bogată a aces­tui adevăr al venirii din nou a Domnului Hristos şi ce urmare practică decurge din această aşteptare. Această nădejde este pentru noi măsura sfinţeniei, după cum îi este şi motivul.

Să cercetăm şi pilda neghinei şi a seminţei bune (Matei 13). Neghina, adică răul pe care Satan 1-a făcut acolo unde grâul bun a fost semănat, trebuie să crească până la seceriş, care este sfârşitul acestei economii. Răul pe care el 1-a introdus prin abateri de la Cuvânt, învăţături stricate, religii false, tot acest rău trebuie să continue, să crească şi să se coacă. Această neghină trebuie să se mărească, să se înmulţească în câmpul Domnului, până la seceriş. Iată o descoperire întemeiată pe fapte, care con-38 trazice ideea unui mileniu prin Duhul Sfânt, fără venirea din nou a Domnului.

Am văzut că venirea Domnului Hristos are legătură cu toate gândurile, cu toate motivele de mângâiere şi de bucurie, cu sfinţirea Bisericii şi chiar pe patul de moarte; pe cel ce părăseşte acest trup, Domnul Hristos îl va aduce înapoi. Am văzut în treacăt, de o parte, stabilirea tuturor lucrurilor şi, de altă parte, că răul trebuie să crească în câmpul Domnului până la seceriş.

Domnul să pună aceste adevăruri în inimile noastre, dragi prieteni, pe de o parte pentru a ne dezlipi de lucrurile acestei lumi, şi pe de altă parte pentru a ne alipi de venirea Lui, de El Însuşi în persoană, pentru ca noi să ne curăţim după cum El este curat. Desigur, nu este nimic mai practic ca aceste adevăruri, nimic mai potrivit să ne dez­lipească de o lume care trebuie să fie judecată, şi în acelaşi timp să întărească legătura noastră cu El, cu Cel care va veni s-o judece. Nu, nu este nimic care să poată să ne arate mai bine ce trebuie să fie curăţirea noastră şi s-o împlinească în noi, nimic care să poată atât de bine să ne mângâie, să ne înflăcăreze şi să ne facă să ne asemănăm cu „Cel care a suferit pentru noi, pentru ca noi, care suferim, să împărăţim împreună cu El", ca împreună moştenitori ai slavei.

Cu siguranţă, dacă Domnul Isus Hristos ar fi aşteptat din zi în zi, ar fi o lepădare de sine care nu se prea vede astăzi printre creştini.

   Nimeni să nu zică: „Stăpânul meu întârzie să vină!"

4. PRIMA ÎNVIERE

sau

ÎNVIEREA CELOR DREPŢI

(Luca 20.27-44)

   Subiectul asupra căruia doresc să vă vorbesc în această seară este învierea şi mai ales învierea celor drepţi, ca fiind deosebită de a celor răi.

Am vorbit despre Domnul Isus Hristos, moştenitor al tuturor lucrurilor; despre Adunare, aceasta ca împreună moştenitoare cu El şi despre venirea Domnului Hristos înainte de cei o mie de ani pentru a domni, venire care nu trebuie confun­dată cu ziua învierii celor răi şi a judecăţii care are loc înaintea scaunului de domnie alb, şi care nu va avea loc decât după mileniu. Acum, avem de văzut Biserica participând la această venire a Domnului Hristos; lucrul acesta se face prin prima înviere.

Nu este nevoie să mai vorbesc de învierea Dom­nului Isus Hristos ca fiind pecetea misiunii Sale, o privesc ca un adevăr cunoscut. Este de ajuns să citez pentru acest prim punct Romani 1.4, unde apostolul ne spune că Isus Hristos a fost dovedit cu putere că este Fiul lui Dumnezeu, prin învierea morţilor. Învierea era marele fapt care arată că Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu; în acelaşi timp, ea era şi marea temă a predicilor apostolilor, baza epistolelor lor şi a întregului Nou Testament.

   Dumnezeirea Domnului Isus a fost dovedită nu numai prin învierea Sa, însă ea a fost prima şi cea mai însemnată dovadă.

Cititorul va face bine să fie atent la expresia: „dintre cei morţi", întrebuinţată în alte părţi, ex­presie care se deosebeşte de cea de aici. Ea ne vorbeşte de introducerea unei puteri în împărăţia morţii, putere care face să iasă de acolo unii în aşa fel, încât îi deosebeşte cu totul de ceilalţi. De acest lucru se mirau ucenicii (Marcu 9.10). Învierea era credinţa oricărui iudeu cu adevărat credincios; dar ceea ce nu înţelegeau ei era o înviere dintre cei morţi.

S-o spunem deschis, greutatea în privinţa subiec­tului de care ne ocupăm nu vine de la faptul că ce avem în Cuvântul lui Dumnezeu n-ar fi simplu, clar şi convingător, ci de la faptul că, de obicei, idei preconcepute ne fură sensul natural al Scripturii.

Sunt obişnuinţe de a gândi, pe care ţi le-ai făcut în afara Scripturii Sfinte; îţi aduci ideile tale înainte, când este vorba de Cuvânt, în loc să vezi dacă aceste idei se potrivesc cu Cuvântul. Atunci găseşti greşeli, nepotriviri în ceea ce ne este prezentat şi nu bănuieşti că aceste nepotriviri nu se datoresc decât unor idei cu totul omeneşti.

Învăţătura despre înviere este însemnată din mai multe puncte de vedere. Ea leagă nădejdile noastre de Domnul Hristos şi de întreaga Lui Biserică; într-un cuvânt, de planurile lui Dumnezeu în Hris­tos. Ea ne face să înţelegem că noi suntem în totul liberi în El, prin părtăşia noastră la o viaţă în care, fiind uniţi cu El prin legătura Duhului, noi găsim prin puterea aceluiaşi Duh, puterea să Îl slăvim chiar de acum. Ea stabileşte nădejdea noastră în modul cel mai temeinic. Ea exprimă, în sfârşit, întreaga noastră mântuire, prin faptul că ne intro­duce într-o nouă creaţie, prin care puterea lui Dum­nezeu ne aşează în cel din urmă Adam, dincolo de locul unde există păcat, Satan şi moarte. Sufletul, plecând de pe pământ, merge la Domnul Isus, dar nu este încă slăvit. Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de oameni slăviţi, de trupuri slăvite, dar niciodată de suflete slăvite. Dar, cum am spus, prejudecăţi, învăţături omeneşti au luat locul Cuvântului lui Dumnezeu şi aşteptarea învierii a încetat de a fi gândirea obişnuită a Bisericii.

   Învierea era temelia predicilor apostolilor.

Fapte 1.22: Trebuie ca „unul din ei să fie martor împreună cu noi al învierii Lui". Iată subiectul mărturiei lor. Să vedem acum chiar cuvintele aces­tei mărturii.

   Fapte 2.24: „Dar Dumnezeu L-a înviat..." La fel versetul 32: „Dumnezeu a înviat pe acest Isus şi noi toţi suntem martori ai Lui".

   Fapte 3.15: „Aţi omorât pe Iniţiatorul vieţii, pe care Dumnezeu L-a înviat dintre cei morţi; noi suntem martori ai Lui".

   Fapte 4.2. Vedem că această învăţătură a învierii era recunoscută ca învăţătura predicată în public de către apostoli, care nu era că sufletul, murind, merge în cer, ci că morţii vor învia. După cum fariseii erau cei mai împotrivitori Domnului când El era pe pământ, adică falşii oameni drepţi, în opoziţie cu singurul adevărat drept, veţi vedea, la fel, Satan ridicând, după moartea Domnului Hristos, pe saduchei, care erau vrăjmaşi ai învăţăturii despre înviere (Fapte 4.1 şi 5.17).

Fapte 10.38,40,41. Apostolul Petru dă mărturie despre acest adevăr de temelie înaintea sutaşului Corneliu şi a prietenilor săi. Apostolul Pavel, de asemenea predica acest lucru iudeilor în Antiohia din Pisidia (Fapte 13.34), spunându-le: Dumnezeu ne dă făgăduinţele sfinte pe care le-a făcut lui David, prin faptul că a înviat pe Isus Hristos dintre cei morţi.

Fapte 17.18,31. El vestea în mijlocul filozofilor păgâni această învăţătură, care era piatra de potic­nire a înţelepciunii lor pământeşti. Socrate şi alţii dintre filozofi credeau în nemurire; dar când aceşti oameni şi alţii, care îşi pierdeau vremea cu noutăţile, au auzit vorbindu-se de învierea trupului, şi-au bătut joc.

Un necredincios poate să discute despre nemurire; dar, dacă aude vorbindu-se de învierea trupurilor, el râde de un asemenea subiect. Şi de ce? Pentru că prin nemurirea sufletului, el se poate înălţa pe sine însuşi, îşi poate mări propria sa importanţă. Acesta este un lucru care se potriveşte omului aşa cum este el. Dar ţărâna înviată, să faci din ea o fiinţă vie şi slăvită, aceasta este o slavă care nu aparţine decât lui Dumnezeu, o lucrare pe care numai Dumnezeu o poate face; căci, dacă Dum­nezeu, care a prefăcut în ţărână toate elementele trupului nostru, poate din nou să le unească şi să facă din ele un om viu, desigur, El poate face orice lucru.

Fie că apostolul a avut sau nu dreptate să apeleze la prejudecăţile fariseilor (23.6), el spune deschis că, din cauza predicării învăţăturii acesteia este el dat în judecată. La Fapte 24.15 spune acelaşi lucru; la Fapte 26.8, el îl prezintă împăratului Agripa ca lucrul de care trebuie neapărat să ţină seama; la fel în versetul 23. Se vede din aceste locuri că învierea era mereu fondul predicării apostolilor şi nădejdea credincioşilor.

Să venim acum la a doua parte a subiectului nostru: învierea aparte a Bisericii sau învierea deosebită a celor drepţi.

   „Va fi o înviere", ne-a spus apostolul, „şi a celor drepţi şi a celor nelegiuiţi". Dar învierea celor drepţi sau a Bisericii este un lucru cu totul aparte, care nu are nici o legătură cu a celor nelegiuiţi, şi care nici nu are loc în acelaşi timp cu cea din urmă, nici după acelaşi principiu; căci, deşi şi una şi alta trebuie să se înfăptuiască prin aceeaşi putere, învierea celor drepţi este pe un principiu aparte, adică locuirea Duhului Sfânt în ei, care este necunoscut învierii celor nelegiuiţi (Romani 8.11).

   Observaţi că puterea învierii cuprinde viaţa, îndreptăţirea, încrederea, slava Adunării. Dum­nezeu Însuşi ne este prezentat sub Numele de Dum­nezeul care înviază morţii, care Îşi introduce puterea în ultimele adâncimi ale urmărilor păca­tului nostru, în domeniul morţii, pentru a face să iasă de acolo o viaţă care, de atunci înainte, pune pe om la adăpost de toate urmările nenorocite ale păcatului, o viaţă lângă Dumnezeu.

   Romani 4.23-25. Noi suntem chemaţi să credem în Dumnezeu „care înviază morţii"; învierea Dom­nului Isus Hristos este puterea îndreptăţirii noastre. Iată adevărul pe care ni-l arată acest loc. Unirea noastră cu Domnul Isus înviat, iată ce face ca noi să fim primiţi de Dumnezeu. Noi trebuie să ne vedem deja dincolo de mormânt.

   Pentru aceasta credinţa lui Avraam era o credinţă care aducea îndreptăţirea: el nu privea la trupul său care era îmbătrânit, ci el credea puternic într-un Dumnezeu „care înviază morţii"; pentru aceasta, „credinţa i-a fost socotită ca dreptate".

Învierea Domnului Isus Hristos era marea dovadă şi, în acelaşi timp, statornicirea acestui adevăr, căci un lucru de seamă care aparţine credinţei noastre este că Dumnezeu înviază morţii.

Vedem acest adevăr arătat lămurit în epistola lui Petru (1 Petru 1.21). Aplicarea lui este şi pentru noi, prin unirea noastră cu Domnul.

   Coloseni 2.12: „Fiind îngropaţi împreună cu El în botez, în care aţi fost şi înviaţi împreună cu El, prin credinţa în lucrarea lui Dumnezeu, care L-a înviat dintre cei morţi". Biserica înviază mai întâi, pentru că Domnul Hristos a înviat, fiind Capul ei. Învierea Bisericii nu este o înviere care să aibă drept scop judecata; ea este urmarea unirii ei cu Domnul Hristos, care a fost judecat pentru ea.

Vedem în acest loc cum se înlănţuie aceste adevăruri. Învierea Bisericii este un lucru special, pentru că Biserica participă la învierea Domnului Hristos; noi vom învia nu numai pentru că Domnul Isus ne va chema din mormânt, ci pentru că suntem una cu El. De aceea, prin credinţă, noi am şi înviat împreună cu Domnul Hristos, am înviat în ceea ce priveşte duhul, dar nu încă şi în ceea ce priveşte trupul. Îndreptăţirea Adunării stă tocmai în faptul că ea a înviat împreună cu Domnul Isus Hristos.

Acelaşi fapt este arătat la Efeseni 1.18-23 şi 2.4-6. Apostolul Pavel nu zicea niciodată: „Dacă aş fi mântuit, eu aş fi mulţumit"; el ştia că nădejdea face sufletul activ, ea îi trezeşte sentimentele, însufleţeşte şi îndrumează pe orice om; şi el dorea ca Biserica să aibă inima plină de această nădejde. „Sunt mântuit"; aceasta nu este destul pentru dragostea lui Dumnezeu, care nu este satisfăcută dacă noi nu suntem părtaşi la întreaga slavă a Fiului Său; şi nu trebuie să fim nepăsători faţă de voia Sa.

   Efeseni 2.6 ne arată acelaşi adevăr.

   Prezenţa Duhului Sfânt în Biserică, iată ce carac­terizează poziţia noastră înaintea lui Dumnezeu. Duhul mărturiseşte că suntem copii ai lui Dum­nezeu, El este Mângâietorul nostru, El ne ajută în slăbiciunile noastre şi ne face în stare să slujim lui Dumnezeu; şi datorită Duhului Sfânt care este în noi, vom fi înviaţi, şi acest fapt face ca principiul învierii Bisericii să fie cu totul altul decât al învierii celor nelegiuiţi. Învierea noastră este urmarea locuirii Duhului Sfânt în noi (Romani 8.11): deosebire foarte însemnată. „Lumea nu primeşte Duhul Sfânt pentru că nu-L vede şi nu-L cunoaşte." Dar trupul nostru este templul Duhului Sfânt; şi după cum sufletul nostru, ca urmare a acestui lucru, este plin sau cel puţin trebuie să fie plin de slava Domnului Hristos, tot aşa trupul nostru, care este templul Duhului Sfânt, va fi înviat potrivit puterii Duhului Sfânt, care locuieşte în noi, pentru a lua parte la slavă; acest lucru nu se poate spune despre cei nelegiuiţi.

   Învierea este aceea care, introducându-ne în lumea Celui din urmă Adam, chiar de pe acum ca părtaşi ai acestei vieţi, ne va introduce, de fapt, într-o lume nouă, în care El va fi capul şi slava ei, pentru că El a dobândit-o şi o stăpâneşte ca om înviat.

   Observaţi de asemenea că, printre locurile în care se vorbeşte de înviere, nici unul nu vorbeşte de o înviere în acelaşi timp a celor păcătoşi şi a celor drepţi, şi că cele care privesc învierea celor drepţi vorbesc despre ea ca de o înviere aparte. Toţi vor învia. Va fi o înviere a celor drepţi şi alta a celor nedrepţi, ele nu vor avea loc împreună. Voi cita la rând locurile care arată acest lucru. Şi noi va trebui să înviem la venirea Domnului Isus Hristos (Filipeni 3.20-21; 1 Corinteni 15.23).

   Ideea unei învieri a celor drepţi era familiară ucenicilor Mântuitorului şi ea aşa ne este înfăţişată de Duhul Sfânt. „Vei fi răsplătit la învierea celor drepţi" (Luca 14.14).

Dar, pentru a veni la dovezile directe, eu sunt deplin convins că felul în care nădejdea creştinilor este legată numai de nemurirea sufletului, nu-şi are izvorul în Evanghelie, că ea vine, dimpotrivă, de la adepţii filozofiei lui Platon; şi tocmai când venirea Domnului Hristos era dată uitării în Biserică, sau cel puţin începea să fie pierdută din vedere, în acest timp învăţătura nemuririi sufletului a început să înlocuiască pe cea a învierii. Această situaţie era în veacul lui Origen. Nu este nevoie să spun că nu mă îndoiesc de nemurirea sufletului; subliniez numai faptul că această idee a înlocuit învăţătura învierii Bisericii ca pricina bucuriei şi slavei ei.

   În 2 Timotei 1.10 „a adus la lumină viaţa şi neputrezirea", e vorba de neputrezirea trupului şi nu de nemurirea sufletului.

Luca 20.35-36: „Dar cei găsiţi vrednici să aibă parte de veacul acela şi de învierea dintre cei morţi". Deci, învierea despre care este vorba aici nu aparţine decât celor ce se vor fi făcut vrednici de ea. „Cei ce vor fi făcuţi vrednici să aibă parte de acel veac", adică de această lume de bucurie, de împărăţia Domnului Hristos. Deci, această înviere a morţilor aparţine, în mod deosebit, acelui timp. „Căci", adaugă Domnul, „ei nici nu vor mai putea muri... Şi ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii." Cei păcătoşi vor învia pentru a fi judecaţi, dar aceştia vor învia pentru că au fost făcuţi vred­nici să aibă parte de învierea de care a avut parte Domnul Isus Hristos.

Vedem în locul citat, dovada unei învieri care priveşte numai pe copiii lui Dumnezeu: ei sunt fii ai lui Dumnezeu, fiind fii ai învierii. A fi fii ai lui Dumnezeu şi a avea parte de această înviere, acesta este numele şi moştenirea aceloraşi persoane.

Ioan 5.25-29: „Adevărat, adevărat va spun că vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu, şi cei care-l vor asculta vor trăi. Căci, după cum Tatăl are viaţa în Sine, tot aşa a dat şi Fiului să aibă viaţa în Sine. Şi I-a dat putere să judece, întrucât este Fiu al Omului. Nu vă miraţi de lucrul acesta; pentru că vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii". Aceste cuvinte sunt aduse înainte de unii împotriva învierii aparte a celor drepţi; dar vom vedea că ele spun şi chiar explică şi întăresc adevărul de care ne ocupăm.

Două fapte ale Domnului Isus Hristos ne sunt arătate ca cele două calităţi ale slavei Sale: unul care constă în a da viaţă; celălalt în a judeca. El dă viaţă cui vrea şi toată judecata Îi este dată Lui, pentru ca toţi, chiar şi cei păcătoşi, să cinstească pe Fiul cum Îl vor cinsti pe Tatăl. Domnul Isus a fost batjocorit aici pe pământ şi Dumnezeu Tatăl îngrijeşte ca drepturile slavei Sale să fie recunos­cute. El dă viaţă cui vrea, întâi sufletului, apoi şi trupului. Aceştia Îl slăvesc de bunăvoie. În ce priveşte pe cei răi, drepturile Domnului Isus cu privire la ei vor fi recunoscute prin judecată. În lucrarea de aducere la viaţă, Tatăl şi Fiul lucrează împreună, pentru că cei înviaţi trebuie să fie părtaşi cu Tatăl şi cu Fiul. Dar, în ce priveşte judecata, Tatăl nu judecă pe nimeni, pentru că nu Tatăl a fost batjocorit, ci Fiul.

Cei nelegiuiţi vor cinsti pe Domnul Isus Hristos în ciuda voinţei lor, când vor fi judecaţi. Când se vor împlini aceste lucruri? Pentru cei păcătoşi, se vor împlini la judecata celor vii şi a celor morţi, înaintea marelui scaun de domnie alb. Pentru copiii lui Dumnezeu, se vor împlini când trupurile lor vor lua parte la viaţa care deja a fost dată sufletelor lor, la viaţa Domnului Isus Hristos Însuşi, când va fi învierea celor drepţi. Învierea acestora nu este o înviere pentru judecată; este foarte simplu, pentru a spune încă o dată, fapta puterii de înviere a Domnului Isus, care a lucrat deja în sufletele lor, atunci când Dumnezeu va găsi că este timpul, va lucra şi în ce priveşte trupul lor. „Cei care au practicat binele", spune acest loc, „vor învia pentru viaţă; iar cei care au făcut răul, vor învia pentru judecată."

   S-ar putea spune: Domnul Isus a zis în versetul 28: „Vine ceasul când toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui"; deci, cei răi şi cei drepţi ar fi să învieze împreună. Dar sunt trei versete înaintea acestuia: „Vine ceasul şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul Fiului lui Dumnezeu şi vor învia". Ceasul cuprinde aici tot timpul care s-a scurs de la venirea Mântuitorului, şi prin acest cuvânt se înţeleg două stări de lucruri diferite, adică morţii au auzit glasul Fiului lui Dumnezeu în timpul vieţii Lui şi îl ascultă de nouăsprezece veacuri. Iată deci ce ni se spune aici: ceasul va veni pentru învierea sufletului, ceas care durează de mai mult de nouăsprezece veacuri; şi de asemenea va veni ceasul pentru judecată.

   (Pentru întrebuinţarea cuvântului „ceas" în greceşte, vezi: Ioan 5.35; 16.4,25,26; Luca 22.53; 1 Ioan 2.18; 2 Corinteni 7.8; Filimon 15.)

Cuvântul ceas are acelaşi înţeles în amândouă locurile; adică este un timp de aducere la viaţă şi un timp de judecată; este o perioadă în care sufletele sunt înviate şi o perioadă în care trupurile vor fi înviate. Învierea, pentru noi, este doar aplicarea puterii de viaţă a Domnului Isus Hristos la trupul nostru. Eu voi învia pentru că sunt deja înviat în sufletul meu. Învierea este încoronarea întregii lucrări, pentru că eu sunt copil al lui Dum­nezeu, pentru că Duhul locuieşte în mine, pentru că, în ce priveşte sufletul meu, sunt deja înviat împreună cu Domnul Isus Hristos.

   Este o înviere pentru viaţă a celor ce au fost înviaţi mai întâi în sufletele lor, şi o înviere pentru judecată, pentru cei ce nu au primit pe Domnul Isus Hristos ca Mântuitorul lor personal.

   1 Corinteni 15.23. Aici se vede foarte clar legătura care este între venirea Domnului Hristos şi învierea morţilor, iar ordinea învierii ne este arătată foarte lămurit. „Hristos a înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi" (vers. 20); al celor ce dorm, nu al celor răi. Cei care sunt ai Domnului Hristos vor învia la venirea Lui; după aceea va veni sfârşitul, timp în care El va da împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl.

Când va veni El, va lua împărăţia, dar la sfârşit o va da iar lui Dumnezeu Tatăl. Arătarea Domnului Hristos va avea deci loc înaintea sfârşitului; acesta va fi pentru nimicirea celui rău. El va veni pentru a curăţi împărăţia Sa. „Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei care sunt ai lui Hristos. După aceea, va veni sfârşitul."

   1 Tesaloniceni 4. Când Domnul Hristos va veni, va aduce înapoi, împreună cu El, pe cei credincioşi, şi cei ce au adormit în Hristos vor învia cei dintâi. Aceasta este nădejdea noastră; este roada socotirii noastre ca drepţi, urmarea locuirii Duhului Sfânt în noi.

Cei drepţi care vor fi murit, vor învia cei dintâi; apoi, cei drepţi care vor fi în viaţă vor fi schimbaţi şi vor merge împreună în văzduh, să întâmpine pe Domnul. Aici este un lucru care aparţine numai şi numai celor credincioşi, celor ce au adormit în Hristos şi care vor fi, începând de atunci încolo, pentru totdeauna cu Domnul.

Filipeni 3.10-11: „Să-L cunosc pe El şi puterea învierii Lui... şi astfel în orice fel ar fi, să ajung la învierea dintre cei morţi".

De ce să vorbeşti aşa, dacă ar fi adevărat că cei drepţi şi cei răi trebuie să învieze împreună şi în acelaşi fel? Această înviere dintre cei morţi este tocmai această „primă înviere", pe care apostolul Pavel o avea mereu înaintea ochilor săi. „Primesc — vrea să spună el — să pierd totul, să sufăr orice, dacă astfel — coste ce o costa — voi ajunge la învierea celor drepţi: iată dorinţa mea!"

Fără îndoială, „învierea dintre cei morţi" era un lucru care privea numai şi numai Biserica. Ea putea să spună ca apostolul: „Alerg spre ţintă, pentru premiul chemării cereşti a lui Dumnezeu în Hristos Isus".

În ce priveşte perioada sau intervalul dintre învierea celor credincioşi şi a celor răi, aceasta este o chestiune care depinde în totul de principiul în sine, adică de deosebirea dintre cele două învieri. Această perioadă nu se găseşte menţionată decât în Apocalipsa, sub expresia de o mie de ani. Între cele două învieri se scurg o mie de ani.

Lumea va şti atunci că harul ne-a fost dat, că am fost iubiţi tot aşa cum Domnul Isus Însuşi a fost iubit de Tatăl.

Dacă prima înviere, a celor drepţi, n-ar fi literală, de ce a doua, cea a celor nelegiuiţi, ar fi? Ca obiect al nădejdii pe care o avem şi izvor al mângâierii şi bucuriei noastre, este puţin lucru să ştii că cei nelegiuiţi vor învia; dar lucru de preţ, însemnat, este să ştii că învierea celor credincioşi va fi plinătatea fericirii lor, că prin ea Dumnezeu Îşi va arăta dragostea faţă de noi; că, după ce ne-a dat viaţă sufletelor noastre, El va da viaţă trupurilor noastre şi va face din ţărâna pământului o formă potrivită vieţii care ne-a fost dată din partea lui Dumnezeu. În Cuvântul lui Dumnezeu nu întâlnim niciodată duhuri slăvite, ci totdeauna trupuri slăvite. Aceasta va fi slava lui Dumnezeu şi slava celor ce vor fi înviaţi.

   Doresc, dragi prieteni, ca toată cunoaşterea aces­tui adevăr, prin puterea Domnului Isus Hristos, de care depinde toată împlinirea lui, să ne însufle­ţească inimile pentru a fi desăvârşiţi. Căci această cunoştinţă, în toată întinderea ei, este ceea ce Scriptura numeşte „desăvârşire". În felul acesta, Domnul Isus Hristos a fost făcut desăvârşit în ce priveşte starea şi poziţia Lui înaintea lui Dum­nezeu; tot aşa şi noi suntem acum desăvârşiţi prin credinţă, recunoscând că am înviat împreună cu El, cum vom fi mai târziu şi în ce priveşte trupul nostru. Trupul vostru, sufletul vostru şi duhul vostru să fie păstrate fără pată pentru venirea Prea Iubitului nostru.

Acest adevăr al învierii Bisericii să fie legat, în duhul nostru, de toate adevărurile preţioase ale mântuirii noastre împlinite în Hristos, căci el se va înfăptui, în plinătatea mântuirii noastre, şi în trupurile noastre.

5. DESFĂŞURĂRI DUREROASE

 (Daniel 2)

Am vorbit pană acum despre părtăşia dintre Dom­nul Hristos şi Biserică, aceasta fiindu-I asemenea; despre venirea Domnului Hristos şi învierea Bisericii, prin care ea ia parte la această slavă a Domnului Hristos, fiind împreună moştenitoare.

Subiectul de care ne vom ocupa în seara aceasta nu este tot atât de plin de bucurie şi de fericire; dar trebuie ca noi să cunoaştem şi mărturia lui Dum­nezeu despre răutatea omului.

Nădăjduiesc, dragi prieteni, că urmarea acestei cunoaşteri va fi să ne facă deosebit de serioşi. Vederea progresului răului şi a judecăţii pe care el o atrage are ca urmare mai întâi că ne face să evităm acest rău, apoi ne convinge de puterea lui Dum­nezeu, singurul care poate să înlăture răul. „Luaţi seama ca nu cumva să refuzaţi să ascultaţi pe Cel care vă vorbeşte!..." (Evrei 12.25-29). Iată gândul apostolului asupra marii schimbări care va avea loc când puterea răului va fi nimicită.

   Prin ce vă prezint, caut să arăt că, în loc de a ne amăgi sperând un progres continuu al binelui, noi trebuie, dimpotrivă, să ştim bine că va fi un progres al răului; şi că nădejdea că pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului înainte de a se arăta judecata Lui şi înfăptuirea acestei judecăţi pe pământ este o nădejde neîntemeiată. Noi avem de aşteptat răul până ce va ajunge atât de înspăimântător, încât va trebui ca Domnul să-l judece.

   În primul rând, voi arăta că Noul Testament ne prezintă mereu răul ca mergând în creştere până la sfârşit şi că Satan îl va mări până ce Domnul îi va nimici puterea; în al doilea rând, voi încerca să arăt caracterul pe care îl va îmbrăca răul ca putere dinafară.

   Cu alte cuvinte, ceea ce vreau să spun se rezumă la aceste două puncte. Primul punct: Lepădarea de credinţă — care are loc chiar în creştinătate. Al doilea punct: Formarea, căderea şi ruina puterii lumeşti a lui Antihrist, în înţelesul unei puteri vizibile.

Încep cu Matei 13.36: pilda neghinei. În timp ce oamenii dormeau, vrăjmaşul a semănat neghină în ţarină; la cererea robilor, că neghina trebuie smulsă, li s-a răspuns că nu, pentru că grâul şi neghina trebuie să crească împreună până la seceriş. Aceasta este hotărârea Domnului, ca răul pe care Satan 1-a făcut în câmpul unde sămânţa bună a Cuvântului a fost semănată, să rămână acolo şi să crească până la sfârşit. Aceasta este o declaraţie specială că silinţele creştinilor nu vor putea să înlăture răul, până în ziua judecăţii. „Lăsaţi-le să crească împreună până la seceriş." Secerişul este sfârşitul veacului, adică a economiei de acum.

   În Împărăţia lui Dumnezeu, acum lucrează harul, şi nu judecata; noi n-avem de judecat lumea. Chiar dacă am putea spune despre cineva: acesta este un copil al Satanei, — el este chiar prin acest fapt în afara puterii noastre de judecată; este neghină. Cu harul am a face. Adică eu nu mă pot atinge de răul pe care Satan 1-a produs; dar pot să lucrez ca instrument al harului, căci Dumnezeu ne îngăduie să semănăm sămânţa bună.

   Neghina nu înfăţişează doar pe oamenii păcătoşi; aceştia din urmă n-au fost semănaţi niciodată printre griul cel bun. Neghina este un lucru rău pe care 1-a făcut vrăjmaşul, după ce Domnul Isus Hristos a semănat grâul cel bun. Ceea ce se poate numi învăţătură greşită, stricare a adevărului, va rămâne deci până la seceriş. Răul pe care 1-a produs Satan prin religia coruptă va rămâne până la sfârşit. Toate silinţele noastre trebuie să se îndrepte nu să înlăture neghina, ci să caute pe copiii lui Dum­nezeu, să adune pe împreună moştenitorii Dom­nului Isus Hristos.

1 Timotei 4.1: „Dar Duhul spune lămurit că în timpurile din urmă unii se vor îndepărta de credinţă, dându-şi mintea unor duhuri înşelătoare şi unor învăţături ale demonilor, abătuţi de făţărnicia unor oameni care vorbesc minciuni..."

   Nu trebuie să te aştepţi la progresul propriu-zis al Evangheliei; s-ar putea ca el să fie şi el va fi atât cât va fi nevoie pentru strângerea laolaltă a mădularelor familiei lui Dumnezeu. Dar ceea ce trebuie să aşteptăm este cuprins în aceste cuvinte, care sunt ca un tablou al timpurilor din urmă: „Unii se vor îndepărta de credinţă". Comparaţi cu 2 Petru 2.1-3.

2 Timotei 3.1-5: „Dar să ştii că în zilele din urmă vor fi timpuri grele..." Trebuie ca noi să ne ţinem de ceea ce spun oamenii? Nu, ci de ceea ce spune Dumnezeu. Vedeţi răspunsul pe care îl dă Ieremia lui Hanania (Ieremia 28.6-17) şi ce trebuie să răspunzi când vine cineva să-ţi spună despre cunoştinţa Domnului că va umple pământul ca apele adâncul mării. Cred, fără îndoială, că într-a­devăr cunoştinţa Domnului va umple pământul; dar nu este lucrul despre care să întrebăm. Întrebarea este: cum se va înfăptui acest lucru? Prin judecăţile lui Dumnezeu. „Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea" (Isaia 26.9).

Să revenim la locul nostru de la Timotei. „Oamenii vor fi iubitori de sine..." Şi aceştia nu sunt păgânii, ci creştinii, creştinii de nume; căci se spune: „având o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea". Caracteristicile pe care le arată apostolul Pavel sunt ale păgânilor, aşa cum sunt ele descrise, ajunse în cel mai de jos hal de decădere, la începutul epistolei către Romani, şi aproape cu aceleaşi cuvinte. Şi adaugă cu privire la aceşti oameni din timpurile din urmă: „Ei vor merge din rău în mai rău".

Vedem aceeaşi aşteptare a răului în cea de a doua epistolă a apostolului Pavel către Timotei (4.1-4): „Te rog fierbinte înaintea lui Dumnezeu..."

Este de observat că neghina era semănată chiar din timpul vieţii apostolilor; şi privind o anumită latură, lucrul acesta este pentru binele nostru. Dacă acest rău s-ar fi ivit mai târziu, noi nu am mai fi avut mărturia Cuvântului în această privinţă ca să ne înştiinţeze şi să ne îndrumeze când vor sosi aceste evenimente nenorocite, să ne dea lumina desăvârşită a lui Dumnezeu asupra acestei stări de lucruri.

1 Petru 4.17: „Căci suntem în timpul când judecata începe de la casa lui Dumnezeu". Com­paraţi aceste cuvinte cu Fapte 20.28-31: „Luaţi seama dar la voi înşivă şi la toată turma în care v-a pus Duhul Sfânt supraveghetori, ca să păstoriţi biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu sângele Celui al Său. Ştiu că după plecarea mea se vor strecura între voi lupi răpitori, care nu vor cruţa turma, şi se vor scula din mijlocul vostru oameni care vor învăţa lucruri stricăcioase, ca să tragă pe ucenici după ei". Această stare de lucruri a început din timpul vieţii apostolilor.

   1 loan 2.18. Se vede din acest verset că „timpurile din urmă" înseamnă nu timpul Domnului Isus Hristos, ci timpul lui Antihrist. Erau înainte mergători ai marelui Antihrist. Ceea ce caracterizează tim­purile din urmă nu este evanghelia răspândită pe întregul pământ, ci prezenţa lui Antihrist.

Epistola lui Iuda. Avem în această epistolă o tratare deosebită a îndepărtării de credinţă şi în versetul 4 o descriere scurtă a caracterului ei. Iuda spune că a fost nevoit să îndemne pe credincioşi să lupte pentru ceea ce ei primiseră deja. Printre ei s-au strecurat chiar de pe atunci oameni care aduceau cu ei îndepărtarea de credinţă; şi acest lucru trebuie să continue până la judecata executată de Isus Hristos. După ce le-a descris caracterul mai în amănunţime, el adaugă, în versetul 15, că tocmai această ceată de oameni trebuie să fie obiectul judecăţii Domnului, când El va veni. Deci răul care s-a arătat în Biserică încă de la început, trebuie să dureze până la venirea Domnului Hristos.

În versetul 11 avem cele trei feluri de apostazii reunite în aceşti oameni: apostazia naturală (firească), apostazia eclesiastică şi revolta făţişă, asupra căreia va cădea judecata. În primul rând se arată caracterul lui Cain: apostazia firii, a urii, a nedreptăţii; în al doilea rând, caracterul lui Balaam, învăţarea lucrurilor nelegiuite pentru o plată: aceasta este apostazia eclesiastică; şi în al treilea rând, caracterul lui Core, adică al celui ce s-a ridicat împotriva drepturilor preoţiei şi împărăţiei, a împărăţiei Domnului Hristos, în timpul lui Moise şi al lui Aaron.

Vai! ce va avea lumea: nu evanghelia, ci răul: „Am văzut ieşind din gura balaurului şi din gura prorocului mincinos, trei duhuri necurate..." (Apocalipsa 16.13-14).

Dar, ni se va spune, se vede că puterea dinafară a creştinătăţii stricate a dispărut şi nimicirea in­fluenţei sale va da loc evangheliei. Dar Duhul spune: „Cele zece coarne (regi) pe care le-ai văzut şi fiara (imperiul roman) vor urî pe prostituată (puterea eclesiastică), o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde în foc; căci Dumnezeu le-a pus în inimă să-I aducă la îndeplinire gândul: să se învoiască pe deplin şi să dea fiarei împărăţia lor, până se vor împlini cuvin­tele lui Dumnezeu" (Apocalipsa 17.16-17). Iată ce vor dori creştinii: nimicirea influenţei prostituatei asupra lumii. Dar chiar când puterea ei dinafară va fi nimicită, vor fi împărăţiile date Domnului Isus Hristos? Dimpotrivă, împăraţii vor da puterea lor fiarei. Mult timp prostituata a stăpânit fiara; în sfârşit, stăpânirea ei şi bogăţiile ei îi vor fi smulse, dar numai pentru ca cele zece coarne să dea puterea lor fiarei, ca orice nesiguranţă să fie risipită, şi voia şi caracterul ei care blestema să fie deplin arătate în ultima ei lepădare de credinţă. Puterea stricăciunii şi a amăgirii îşi va ceda locul puterii răzvrătirii pe faţă împotriva lui Dumnezeu.

   2 Tesaloniceni 2.3-12: Această zi „nu va veni înainte de a fi venit lepădarea de credinţă şi de a se fi descoperit omul păcatului, fiul pierzării, care se împotriveşte şi se înalţă mai presus de tot ce se numeşte „Dumnezeu".

   Iată deci ce trebuie să aibă loc înainte de a veni ziua Domnului. Trebuie să luăm lucrurile aşa cum le spune Cuvântul. Creştinii, văzând în Scriptură făgăduinţa că pământul trebuie să fie umplut de cunoştinţa Domnului, au spus: „Ei bine, noi îl vom umple", — în timp ce, în Scriptură, acest eveniment este atribuit slavei Domnului Isus Hristos. „Suflarea gurii Lui", prin care Domnul va nimici pe cel nelegiuit, nu este evanghelia, ci puterea şi tăria judecăţii Domnului Isus Hristos. Vezi Isaia 11.4: „Va omorî pe cel rău cu suflarea buzelor Lui"; Isaia 30.33: „Suflarea Domnului îl aprinde".

Vom vedea că acest Antihrist va uni în sine caracterele răutăţii care au apărut de la început. În primul rând, omul a vrut să facă propria sa voie; în al doilea rând, să se înalţe ca Dumnezeu; în al treilea rând, el s-a supus Satanei. Întocmai aceste trei lucruri le vedem în Antihrist, toată energia omului ridicându-se împotriva lui Dumnezeu, sub forma imperiului roman sau a patra fiară. Aceasta este roada coaptă a inimii omeneşti, care este ea însăşi un Antihrist.

   Ştiţi că au fost trei fiare una după alta: imperiul babilonian, apoi imperiul perşilor şi imperiul grecilor sau îndeosebi al lui Alexandru, şi că a patra fiară este imperiul roman. Dar acesta din urmă are un caracter cu totul aparte.

La început, sau mai degrabă înainte de a începe aceste patru imperii, scaunul de domnie al lui Dum­nezeu era pe pământ, la Ierusalim. Deasupra chivotului în care era Legea, în templul Său, Dom­nul Îşi arată prezenţa într-un mod vizibil. Însă la începutul perioadei de acum, a neamurilor, scaunul de domnie al Domnului a fost ridicat din Ierusalim. Găsiţi acest lucru descris foarte clar în capitolele 1-11 din prorocul Ezechiel. Slava Domnului, pe care prorocul o văzuse în apropierea râului Chebar, în primul capitol, el o vede plecând din Ierusalim, în capitolul 11; din casă, 10.18-19; din cetate, 11.23. Este un fapt foarte însemnat că slava Dom­nului a părăsit scaunul de domnie pământesc.

   Mai mult, în aceeaşi clipă, această putere pământească a fost mutată de la Ierusalim la neamuri (stăpânirii oamenilor); acest lucru îl vedem în car­tea prorocului Daniel 2.36-38: „Iată visul. Şi vom spune înaintea împăratului şi explicarea lui. Tu, împărate, eşti împăratul împăraţilor, căci Dum­nezeul cerurilor ţi-a dat împărăţie, putere, tărie şi slavă..."

   Prin nimicirea ultimului împărat al iudeilor, stăpânirea omenească a trecut asupra neamurilor, în persoana lui Nebucadneţar. Acest împărat a început prin a stabili cu forţa religia coruptă. A făcut o statuie pentru ca toată lumea să i se închine şi să îngenunche înaintea ei; şi iată de ce a fost el ca o fiară timp de şapte ani. În loc de a se purta ca un om, cu smerenie înaintea lui Dumnezeu, ca înaintea Aceluia care îi dăduse puterea, pe de o parte el se înalţă pe sine şi pe de altă parte începe să pustiască lumea ca să îşi satisfacă voia. Lăsând de o parte a doua şi a treia împărăţie, care n-au pentru noi acum o însemnătate directă, şi urmărind caracterul celei de a patra, vom întâlni la ea câteva trăsături care trebuiesc subliniate.

   Iudeii sunt într-o stare de robie de pe vremea lui Nebucadneţar până astăzi. Este adevărat că a fost o întoarcere a acestui popor din robie, dar fără ca el să fi încetat de a fi sub puterea neamurilor; scaunul de domnie al lui Dumnezeu n-a mai fost aşezat la Ierusalim şi, dacă Dumnezeu a îngăduit ca iudeii să intre iar pentru un timp în ţara lor, aceasta a avut loc pentru că El a vrut ca Fiul Său să Se arate la începutul celei de a patra împărăţii.

Şi într-adevăr, atunci când a patra împărăţie, sub forma ei imperială, devenise puterea universală (Luca 2.1), atunci Fiul lui Dumnezeu, împăratul iudeilor şi al neamurilor de drept, le-a fost înfăţişat. Şi ce au făcut cu El? L-au răstignit. Marii preoţi, care erau reprezentanţii religiei pământeşti potrivit lui Dumnezeu, şi Pilat din Pont, reprezentantul puterii pământeşti, s-au unit ca să lepede şi să dea la moarte pe Fiul lui Dumnezeu. Iată a patra împărăţie vinovată de a fi respins drepturile lui Mesia.

Evreii, cum vom vedea mai în amănunţime într-o altă întâlnire, dacă va voi Domnul, sunt puşi deo­parte; şi atunci are loc chemarea Bisericii pentru locurile cereşti. Dar, în ce priveşte Biserica pe pământ, am văzut-o stricându-se prin sămânţa celui rău şi lepădarea de credinţă care a rezultat de aici; am văzut apoi că această corupţie va face loc unei revolte mai deschise şi mai pronunţate a fiarei, adică a acestei de a patra împărăţii, sub o nouă şi ultimă formă care va fi în viitor. Acest lucru va da loc judecăţii (Daniel 7.9-11,13-14): „Mă uitam la aceste lucruri, până când s-au pregătit nişte scaune de domnie şi Cel Bătrân de Zile S-a aşezat. Haina Lui era albă ca zăpada şi părul capului Lui era ca nişte lână curată; scaunul Lui de domnie era ca nişte flăcări de foc şi roţile lui ca un foc aprins. Un râu de foc curgea şi ieşea dinaintea Lui. Mii de mii de slujitori îi slujeau şi de zece mii de ori zece mii stăteau înaintea Lui. S-a ţinut judecata şi s-au deschis cărţile. Eu mă uitam mereu, din cauza cuvintelor pline de mândrie pe care le rostea cornul acela: m-am uitat până când fiara a fost ucisă şi trupul ei a fost distrus şi aruncat în foc, ca să fie ars... M-am uitat în timpul viziunilor nopţii şi iată, cu norii cerului a venit Unul ca un Fiu al Omului; a înaintat spre Cel Bătrân de Zile şi a fost adus înaintea Lui. I s-a dat stăpânire, slavă şi o împărăţie, pentru ca toate popoarele, neamurile şi oamenii de toate limbile să-I slujească. Stăpânirea Lui este o stăpânire veşnică şi nu va trece nicidecum, şi împărăţia Lui nu va fi distrusă".

   Iată împărăţia dată Fiului Omului când a patra fiară este nimicită. Dar această judecată şi această nimicire a celei de a patra împărăţii încă n-au avut loc. Voi citi ca dovadă Daniel 2.34-35: „Tu te uitai, până ce s-a dezlipit o piatră, fără ajutorul vreunei mâini, a izbit picioarele de fier şi de lut ale chipului şi le-a făcut bucăţi. Atunci fierul, lutul, bronzul, argintul şi aurul s-au sfărâmat împreună şi au devenit ca pleava din arie, vara; le-a luat vântul, şi nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele. Dar piatra, care lovise chipul, s-a făcut un munte mare şi a umplut tot pământul". Adică înainte ca piatra dez­lipită din munte, fără mână, să se întindă şi să umple tot pământul, ea nimiceşte în întregime statuia; şi argintul, bronzul, fierul, lutul sunt luate ca pleava din arie. Dar acest lucru nu s-a înfăptuit. În acţiunea pietrei nu este vorba de o schimbare a caracterului statuii; este o lovitură, o lovitură neaşteptată; este o lovitură care zdrobeşte, care distruge, care nu lasă nici măcar urmele existenţei statuii, cum se spune aici că „nici un loc nu s-a mai găsit pentru ele"; imperiul roman,  picioarele, şi împreună cu picioarele tot restul, dispar. Prin această singură lovitură, totul este făcut praf, distrus şi, după această judecată, piatra care a lovit statuia devine un munte care umple tot pământul.

   Este oare creştinismul cel ce a lovit a patra împărăţie, când a început el să se întindă? Nici­decum. Imperiul roman a continuat să existe, el însuşi a devenit creştin; mai mult, picioarele statuii nu existau în acel timp. Fapta de nimicire care este arătată în căderea pietrei mici peste picioarele statuii, nu înfăţişează nicidecum harul Evangheliei, nu are nici o legătură cu lucrarea pe care o face Evanghelia. În sfârşit, abia după nimicirea totală a statuii, piatra începe să se mărească; deci cunoş­tinţa slavei Domnului care trebuie să umple întregul pământ nu va începe să se răspândească decât după ce cea de a patra fiară va fi fost judecată şi nimicită.

Rămâne o greutate care se poate prezenta în istoria acestei fiare. S-ar putea spune că imperiul roman nu există astăzi. Dar aceasta este o dovadă în plus în sprijinul celor spuse. „Îngerul mi-a zis: fiara pe care ai văzut-o, era şi nu mai este" (Apocalipsa 17.7-8), adică imperiul roman ca im­periu a încetat de a exista. Dar ce urmează de aici? „Ea se va ridica din Adânc şi se va duce la pierzare. Şi cei ce locuiesc pe pământ... se vor mira." Ea exista; apoi nu mai era, după aceea ea va ieşi din Adânc. Ea va avea un caracter demonic, va fi chiar arătarea puterii Satanei.

Despre caracterul acestei fiare învăţăm că, de la începutul său, imperiul roman a fost vinovat de lepădarea Domnului Isus Hristos ca Împărat al pământului; al doilea, că mai târziu, în această a patra împărăţie este un mic corn care spune lucruri mari; şi în sfârşit, în al treilea rând, că această a patra fiară, după ce a încetat să mai existe pentru puţin timp, va ieşi din Adânc ca să existe din nou şi apoi să fie nimicită din cauza cuvintelor mari pe care le spune cornul cel mic. Gândul acesta are legătură cu 2 Tesaloniceni 2.9: „Venirea lui este prin lucrarea Satanei, cu tot felul de minuni, de semne şi de puteri mincinoase" şi nimicirea lui se găseşte în versetul 8.

   Este încă o descriere a ultimului cap al fiarei (vezi Apocalipsa 17.11), care este fiara însăşi.

Daniel 11.36. Legătura dintre acest loc şi 2 Tesaloniceni 2.9 este cunoscută; vedem aici aceeaşi înălţare de sine împotriva lui Dumnezeu. Această epistolă vorbeşte despre puterea Satanei, pentru că cel rău este înfăţişat în caracterul său de lepădare de credinţă şi de nelegiuire; în Daniel 11 este arătat în caracterul său pământesc şi împărătesc. În ce priveşte cel de al treilea caracter pe care l-am amintit despre nelegiuire, voinţa omului, apare aici clar: „Împăratul va face ce va voi".

Doresc să observaţi şi ce ni se spune în Ioan 5.43. Poporul evreu va primi pe cel ce va veni în propriul său nume. Nelegiuirea inimii omului ajunge la culme în ultima căpetenie a celei de a patra împărăţii. Isaia 14.13-15 zugrăveşte înălţarea de sine a acestei căpetenii, sub numele de rege al Babilonului: „Tu ziceai în inima ta..."

Acest împărat îşi ia pentru sine exact toate drep­turile Domnului Hristos. „Mă voi sui până la ceruri", acest lucru 1-a făcut Domnul Isus Hristos. „Îmi voi ridica scaunul de domnie mai presus de scaunul lui Dumnezeu"; scaunul de domnie al Domnului Hris­tos este mai presus de orice putere. „Muntele adunării, în străfundurile miazănoaptei", acesta este palatul marelui împărat, al împăratului lui Israel la Ierusalim. „Dar ai fost aruncat în Locuinţa Morţilor, în adâncimile gropii."

În seara aceasta am lovit în unele idei foarte scumpe, şi pe drept cuvânt scumpe sufletelor celor credincioşi, adică în nădejdea lor că Evanghelia va trebui să se întindă peste tot pământul în timpul economiei de acum. Era sarcina Adunării să facă acest lucru, să facă să răsune vestea slavei Dom­nului Isus Hristos peste tot; dar de fapt, vorbind potrivit Cuvântului, vom vedea tot ce are putere în această lume, totul pus în mişcare, dar fără să aibă vreo legătură cu Dumnezeu. Toate posibilităţile omului, toate forţele lui, toate talentele lui, toate cunoştinţele lui vor fi desfăşurate. Tot ceea ce poate cuceri inima şi stăpâni spiritul, tot ce are resurse în caracterul şi în firea omului va uimi lumea şi o va duce pe urmele lui Antihrist; pentru că oamenii vor să dea slavă omului, să se ridice împotriva lui Dumnezeu, şi nu să slujească Domnului Hristos, nici să se smerească înaintea Lui. „Dar cel ce se înalţă va fi smerit."

   Dar, ni se va spune, aceasta înseamnă să des­curajezi toate încercările pe care noi le-am putea face pentru a răspândi Evanghelia pe pământ, dacă ele nu vor avea ca sfârşit decât un asemenea rezultat. În adevăr, dacă îţi făureşti nădejdi zadarnice, te-ai şi înşelat. Să te aştepţi la lucruri mari şi să vezi toate aceste nădejdi înşelate, aceasta nu este, desigur, încurajator. Totuşi este adevărat că această vedere a progresului răului pare să dea puţin curaj silinţelor noastre; dar aceasta pentru că nădejdile noastre s-au întemeiat pe propriile noastre gânduri. Dar spuneţi-mi, faptul că Dumnezeu spusese lui Noe că va nimici lumea, şi Noe era deplin încredinţat că judecata lui Dumnezeu va veni în curând, 1-a împiedicat să predice celor din timpul său? Tocmai dimpotrivă, acest fapt îl mâna mai mult să câştige pe cei ce aveau urechi de auzit. Con­vingerea că falsul creştinism se va arăta şi mai viclean şi mai corupt în lume, această convingere nu va face decât să ne dea mai multă putere şi îndemn la lucru, din dragoste pentru cei ce cred; şi apropierea judecăţilor lui Dumnezeu, în loc de a paraliza eforturile noastre, ne va îndemna cu nespus mai multă putere, mai multă stăruinţă, mai multă credincioşie, să vestim Evanghelia, singurul mijloc de a-i face pe oameni să scape de nenorocirile care pe drept îi ameninţă.

   Când spun că neghina, în loc să scadă va continua să crească, înseamnă că grâul cel bun nu s-ar mai putea dezvolta? Deloc! Dacă răul trebuie să se mărească pentru judecată, Dumnezeu dă, în acelaşi timp, putere mărturiei care trebuie să despartă binele de el. Cred că Dumnezeu lucrează mereu în felul acesta. Dacă am fi văzut trei mii de suflete întoarse la Dumnezeu într-o singură zi, la Geneva, s-ar fi spus: Iată mileniul, Evanghelia se răspândeşte pe întregul pământ! Dar nu sunt poate nici trei sute întorşi la Dumnezeu într-un an. Întoarcerea la Dumnezeu a multe mii de persoane la Ierusalim, ce dovedea acest eveniment? Doar că Dumnezeu avea să judece acest oraş şi că El mântuia din acel popor făţarnic pe cei ce trebuiau să fie mântuiţi. Ori de câte ori vedem răul crescând şi pe Dumnezeu lucrând pentru a scoate de acolo pe cei ce cred, acesta este numai un semn că judecata lui Dumnezeu este aproape. Nimeni nu poate tăgădui, Dumnezeu lucrează în mod vizibil în zilele noastre; trebuie să-L lăudăm din toată inima pentru aceasta. Şi tocmai lucrul acesta îmi dovedeşte încă o dată că timpul se apropie, când Dumnezeu va lua pe ai Săi din lume, fapt care va fi o judecată.

   Sunt două semne ale apropierii judecăţii: unul, că răul se măreşte, nelegiuirea creşte şi toate resursele omului se desfăşoară într-un mod neaşteptat; celălalt, că unii creştini se retrag din această stare de lucruri. În toate acestea nu este nimic care ar trebui să ne împiedice să fim plini de râvnă în lucrarea lui Dumnezeu. Văd că harul este la lucru, se răspândeşte, se întinde; văd că Dumnezeu desparte pe copiii Săi de rău; văd, de altă parte, toate principiile celui rău dezvoltându-se pe faţă; văd în Cuvântul lui Dumnezeu o declaraţie specială că economia de acum va lua sfârşit şi răul va ajunge la culme, până ce cel nelegiuit va fi nimicit prin arătarea Domnului Isus Hristos.

   Romani 11.22. Iată, drept încheiere, înştiinţarea pe care Domnul ne-o dă: „Vezi deci bunătatea şi asprimea lui Dumnezeu: asprime faţă de cei ce au căzut şi bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta; altfel, vei fi tăiat şi tu".

A răspuns Biserica la această bunătate a lui Dum­nezeu? În adevăr, creştinătatea s-a stricat în întregime; această economie a neamurilor a fost necredincioasă. Poate ea să fie restabilită? — Nu, cu neputinţă! După cum economia iudaică a fost tăiată, tot aşa va fi şi economia creştină. Dumnezeu să ne facă parte de harul de a ne ţine tari în nădejdea noastră şi de a ne sprijini pe credincioşia Sa, care nu ne va înşela niciodată!

6. CELE DOUĂ CARACTERE ALE RĂULUI:

apostazia eclesiastică şi apostazia civilă

 (Daniel 7.16-28)

Până acum n-am vorbit decât despre fericirea care este partea Adunării şi în ultima seară am amintit progresul pe care îl va face răul pe pământ până la sfârşit. Acest rău are un îndoit caracter, despre care gândesc să spun câteva cuvinte, ştiind că legăturile care există între puterea răului şi judecăţile care îl aşteaptă interesează în mod deosebit pe copiii lui Dumnezeu. Când răul va fi la culme, Dumnezeu îl va nimici.

Versetele pe care le-am citit la început sunt lămurirea pe care îngerul o dă lui Daniel despre viziunea pe care acest proroc a avut-o cu fiarele; şi, cum se întâmplă mereu în lămurirea profeţiilor simbolice, ele cuprind mai multe trăsături noi. Aici, de exemplu, în explicaţia dată lui Daniel, se spune tot ce se va întâmpla sfinţilor; dar capitolul în întregime vorbeşte despre fiara care se suie şi se ridică împotriva lui Dumnezeu Cel Atotputernic.

   Am spus că sunt două caractere în răul care se dezvoltă pe pământ: primul este apostazia eclesiastică şi al doilea apostazia puterii civile.

În primul rând starea de lepădare de credinţă (apostazie) a Bisericii cu numele; ea a avut loc. De altă parte, puterea civilă se va ridica împotriva Aceluia căruia Îi aparţine stăpânirea, împotriva Domnului Isus Hristos, pe care Dumnezeu Îl va aşeza împărat pe pământ. Această revoltă va avea loc în perioada celei de a patra fiare (imperiul roman).

Înainte de a intra direct în subiectul nostru de astăzi, doresc să fac câteva observaţii asupra capitolului 25 de la Matei, asupra căruia vom reveni când vom vorbi despre neamuri; căci toate popoarele pământului care vor exista la sfârşitul timpurilor vor fi ori supuse Domnului Hristos şi, prin aceasta mântuite, ori răzvrătite şi, prin urmare, nimicite. Dar, pentru a înlătura îndoieli în privinţa acestui subiect, trebuie să spunem câteva cuvinte despre el.

Se presupune de obicei că judecata despre care este vorba în acest capitol ar fi judecata de la urmă, judecata generală; dar se înşeală cine gândeşte astfel. Aceasta este judecata neamurilor în viaţă pe acest pământ, şi nu a morţilor. Despre ea n-am vorbit când am cercetat învierea morţilor. În acest capitol de la Matei, repet, nu este deloc vorba de înviere; este vorba de judecata neamurilor. Se vede în capitolele 24 şi 25 ale aceleiaşi evanghelii, judecata iudeilor, ce se va întâmpla iudeilor; apoi, ce se va întâmpla cu cei credincioşi; după aceea, ce va fi cu neamurile. Aceasta este judecata celor vii, şi nu a celor morţi.

„Toate popoarele vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii, cum desparte păstorul oile de capre." Ceea ce a dat loc presupunerii că aceasta ar fi judecata celor morţi, este că se spune că „cei răi vor merge în pedeapsă veşnică şi cei drepţi în viaţă veşnică". Dar aceasta vrea doar să spună că judecata celor vii va fi finală, ca şi a celor morţi. Desigur, când Dumnezeu judecă pe cei vii, judecata Sa trimite pe unii în chinuri veşnice şi pe alţii în viaţă veşnică. Judecata celor vii este tot atât de sigură ca şi a celor morţi. Vom vorbi despre ea la timpul său.

   În ultima noastră seară am vorbit despre neghină, adică despre apostazia eclesiastică, de progresul răului pe pământ, de ceea ce se întâmplă în Biserica de nume pe pământ. Acum avem de văzut apostazia puterii civile, exterioare, şi judecata care o va ajunge din partea lui Dumnezeu; căci asupra puterii civile vor cădea loviturile. Dacă răul eclesiastic, într-o măsură, a scăzut în ce priveşte puterea sa de veacuri şi în forma sa dinafară şi dacă răul civil s-a mărit, răul eclesiastic nu rămâne pentru aceasta mai puţin înrădăcinat, numai că nu mai are întâietatea, iată diferenţa. Cu alte cuvinte, puterea eclesiastică nu s-a îmbunătăţit, dimpotrivă; numai că ea nu se mai manifestă în acelaşi fel; dar influenţa ei nu este mai puţin vătămătoare. Nu mai este o putere eclesiastică dispunând de tăria veacurilor, cea care s-a urcat pe fiară şi o stăpâneşte; în acelaşi timp, ea are un caracter mai tainic şi, prin urmare, mai periculos. Influenţa ascunsă a acestei puteri continuă, dar ea este lipsită de strălucirea ei dinafară; căci, prin mândria lor, oamenii pregătind calea fiului pierzării, se ridică acum şi se unesc împotriva lui Dumnezeu.

   Deşi răul eclesiastic este totdeauna cel mai rău, totuşi, cum vom vedea îndată, apostazia civilă ea însăşi va avea loc şi se va arăta. Ştiţi că orice putere civilă este de la Dumnezeu; dar, după cum Biserica îşi pierde caracterul său prin răzvrătirea sa împotriva lui Dumnezeu, tot aşa stăpânirea civilă se găseşte în stare de răzvrătire şi de apostazie, când, în loc de a fi supusă lui Dumnezeu, ea se ridică împotriva lui Dumnezeu, care i-a dat puterea.

   Duhul lui Dumnezeu fiind adevărata putere a Bisericii, revolta Bisericii începe când, în loc de a fi supusă Domnului Isus Hristos, ea nu ascultă decât de voinţa şi puterea omului, se sprijină pe om şi renunţă la adevăr pentru a urma minciuna. Domnul Hristos este Capul; Duhul Sfânt este singura putere prin care lucrează Biserica. Şi, când Biserica nu este călăuzită de Duhul Sfânt şi nu este în acest sens supusă lui Hristos Domnul, creştinătatea este apos­tată.

Puterea civilă se va găsi la sfârşitul economiei de acum în aceeaşi stare de răzvrătire; şi apostazia în orânduirea civilă este un lucru mult mai exterior şi mult mai izbitor. Aceasta va avea loc în sânul creştinătăţii şi, după cât se pare, răul eclesiastic îi va fi izvorul şi principalul motor. Acest lucru s-a văzut totdeauna. Când Absalom era răzvrătit împotriva lui David, avea un sfătuitor, Ahitofel (vezi 2 Samuel 15). Izvorul prim al acestei răzvrătiri era, fără îndoială, Satan, dar Ahitofel era cel ce conducea uneltirea împotriva împăratului. Când fiii lui Israel, Datan şi Abiram, s-au răzvrătit împotriva lui Moise, aceasta s-a numit revolta levitului Core, care i-a ademenit. De asemenea, Dumnezeu învinuieşte pe preoţii şi pe prorocii din împărăţia lui Iuda de nelegiuirile poporului, pentru că sfaturile lor rele au fost urmate de puterea civilă.

Aşa s-a întâmplat în creştinătate. Cei care ar fi trebuit să zidească Biserica, să fie înţelepciunea lui Dumnezeu, să aducă aminte stăpânirii datoriile pe care le are înaintea lui Dumnezeu, fiind ei înşişi răzvrătiţi împotriva lui Dumnezeu, au pecetluit adevărul, au luat o formă care a amăgit lumea şi au tras după ei puterea civilă în aceeaşi rătăcire. Va fi o revoltă a acesteia din urmă, însă puterea eclesias­tică îi va fi sufletul.

   Ce vedem la Armaghedon? Un proroc mincinos care cade împreună cu fiara. De la început până la sfârşit, mereu este câte o fiară şi, împreună cu fiara, prorocul mincinos. Unul sau altul dintre ei conduce răul. Dar, la sfârşit, fiara iese deasupra, putând să lucreze mai liber şi mai direct; de asemenea, fiara este obiectul direct al judecăţii. Lucrul acesta ni-1 spune capitolul 7 din Daniel.

   Din clipa în care fiara, sau puterea civilă a celei de a patra împărăţii, se va răzvrăti împotriva lui Dumnezeu, această împărăţie se va găsi în legătură cu evreii; şi acest fapt ne va introduce în istoria acestui popor. Ştiţi că atunci când a patra fiară a apărut în lume, iudeii erau la Ierusalim; ştiţi că Domnul Hristos a fost înfăţişat ca Împărat al iudeilor celei de a patra fiare, înaintea lui Pilat din Pont; că El a fost lepădat în acest caracter de împărat al iudeilor, caracter pe care nu-L va pierde niciodată. La sfârşitul timpurilor, acelaşi fapt va avea loc: iudeii, restabiliţi în ţara lor fără să se fi întors la Dumnezeu, găsindu-se în legătură cu a patra fiară; vor fi şi sfinţi printre ei. Această a patra fiară ridicându-se împotriva lui Dumnezeu, se va împotrivi direct drepturilor Domnului Isus Hristos ca împărat al Iudeilor. Ea se va ridica, este adevărat, mult mai sus ca înainte, adică împotriva Domnului Hristos; căci ea îşi va însuşi drepturile Domnului Hristos ca împărat al Iudeilor şi atunci Domnul Hristos, venind din cer, o va nimici cu tot cu Antihrist care este capul ei, va lua rămăşiţa iudeilor ca popor al Său pământesc şi Îşi va supune toate neamurile.

Ceea ce am spus vă face să înţelegeţi că aici sunt multe lucruri care se aplică sfinţilor, adică rămăşiţei credincioase dintre iudei, şi nu Bisericii. De ex­emplu, noi ştim că, în timp ce apostazia eclesiastică a stăpânit, au fost multe persecuţii împotriva credin­cioşilor; dar, în timpurile din urmă, când va fi vorba de prigonirea sfinţilor, ea se va face împotriva rămăşiţei iudeilor, „al cărei sânge va curge ca apa" (Psalmul 79.3).

Dacă iei istoria fiarei într-un mod foarte general, chiar din timpul lui Tiberiu şi a celorlalţi împăraţi sau chiar dacă iei fiara nu sub caracterul ei păgân, ci ca fiind sub influenţa creştinismului corupt din evul mediu, se vede că au fost şi în acest timp prigoniri împotriva sfinţilor şi se poate spune că şi atunci „sfinţii au fost daţi morţii".

Dar în timpul în care puterea civilă îşi va ridica pe faţă steagul revoltei, în timpul în care aceste fapte profetice se vor împlini în întregime, asupra iudeilor vor cădea prigonirile. Îndată ce este vorba de drepturile Domnului Isus Hristos ca Împărat al iudeilor, iudeii sunt cei care apar pe scenă, pentru că iudeii sunt poporul pământesc al lui Dumnezeu. Dar Adunarea? Ea va fi, în întregime, departe de acest loc, atunci când vor fi aceste ultime prigoniri.

Înainte de a cita capitolele din Scriptură care vorbesc despre cel nelegiuit, adică despre puterea civilă apostată înlocuind puterea eclesiastică apos­tată, să mai insistăm asupra acestui principiu, că adică nu este deloc adevărat că revolta puterii eclesiastice ar fi mai puţin periculoasă pentru că nu are întâietate. Cum am observat deja, această putere, dimpotrivă, este sfătuitorul ascuns al întregului rău. Singura schimbare care are loc este că puterea eclesiastică încetează de a avea "în afară" întâietatea; şi acest lucru a fost înţeles greşit de unii. Deoarece oamenii şi-au dat seama că ea nu mai poate stăpâni asupra împăraţilor, au crezut că întreaga putere eclesiastică ar fi dispărut cu totul. Nu s-a ţinut seama de ceea ce copiii lui Dumnezeu trebuie să vadă în Cuvântul lui Dumnezeu, că exis­tenţa sa morală va supravieţui distrugerii influenţei sale politice; şi că tocmai ea va conduce puterea politică în revolta împotriva lui Dumnezeu şi, în sfârşit, la nimicirea sa.

   Nu vreau să spun că nu voinţa oamenilor cu propriile lor puteri va conduce fiara la pierzare. Cred acest lucru; dar apostazia eclesiastică este cea care şi-a însuşit puterea lui Dumnezeu, a închis uşa manifestării voii lui Dumnezeu şi a făcut prin şiret­licurile ei, ca locuitorii pământului să recunoască şi să adore fiara.

Vin acum la locurile din Scriptură care sunt în legătură cu ceea ce am spus.

   Mai întâi, sfârşitul capitolului 7 din Daniel, unde este a patra fiară; apoi, Apocalipsa 16 şi mai ales

17, unde se află două lucruri cu totul deosebite unul de altul — prostituata cea mare sau Babilonul şi fiara. În capitolul 17, femeia este îmbrăcată în purpură (putere, al cărei element principal este eclesiastic); ea şedea pe fiară (puterea civilă). După aceea, „cele zece coarne şi fiara vor urî pe pros­tituată (puterea eclesiastică), o vor pustii şi o vor lăsa goală. Carnea i-o vor mânca şi o vor arde cu foc; căci Dumnezeu le-a pus în inimă... să dea fiarei împărăţia lor".

   Să cercetăm acum lucrurile care privesc izvorul răului şi, mai ales, al acestei puteri care este răzvrătită.

   Capitolul 12 din Apocalipsa arată izvorul acestei puteri: şarpele cel mare. Noi suntem ca în culisele scenei şi vedem puterea lui Satan dorind să nimicească pe Cel care trebuie să stăpânească toate naţiunile cu un toiag de fier, Domnul Isus Hristos; şi, în Hristos şi împreună cu Hristos, Biserica. Cuvântul pune în contrast Tatăl şi lumea; firea păcătoasă şi Duhul; Satan şi Fiul lui Dumnezeu. Aici este şarpele cel mare sau Satan care vrea să sfâşie pe Cel care trebuie să stăpânească naţiunile cu un toiag de fier; dar îl vedem în cer. Apoi, la versetul 9, el este aruncat de acolo, eveniment care încă nu s-a înfăptuit.

   Satan, alungat din cer pe pământ, aici va lucra sub forma imperiului roman. Apocalipsa 13 descrie ce va apare pe scenă. „Am văzut ridicându-se din mare o fiară cu zece coarne şi şapte capete." (Este de observat că şarpele îşi are cununile pe capete; fiara din Apocalipsa 13 le are pe coarnele sale. Aici nu este vorba de fiară în ultima ei formă). Această fiară va întruni caracterele celorlalte trei fiare.

   Vedem aici puterea balaurului stabilindu-se în imperiul roman, în fiara cu şapte capete şi zece coarne. „Unul din capetele ei părea rănit de moarte", adică una din formele de a stăpâni ale imperiului roman ruinat. Dar, în sfârşit, rana de moarte este vindecată şi forma care era distrusă este restabilită. Comparând caracterele şi faptele cornului celui mic ale aceleiaşi fiare din Daniel, vom vedea că acest corn mic de la Daniel „care spunea lucruri mari şi nimicea trei din cele zece coarne", dă întregul ei caracter fiarei însăşi. El devine chiar expresia sa morală înaintea lui Dum­nezeu; de exemplu putem spune că Napoleon era imperiul francez, pentru că el reprezenta toată puterea imperiului. Această fiară va fi puterea civilă, imperiul roman apostat, în revolta pe faţă împotriva lui Dumnezeu.

Dar mai este o altă fiară (care nu este imperiul roman), care lucra cu puterea fiarei dinaintea ei.

   Versetele 11-14: „Apoi am văzut... ea amăgea pe cei care locuiesc pe pământ". Iată ceva ce se găseşte în formele creştinismului; dar, prin descoperirea apostolului, înţelegem că aici este Satan. Deci, cea de a doua fiară va amăgi pe locuitorii pământului şi va face ca ei să se închine primei fiare, adică puterii civile, imperiului roman.

„Şi fiara primise o lovitură de moarte." Acest lucru s-a întâmplat formei imperiale a împărăţiei romane; dar rana trebuie să fie pe deplin vindecată. Vedem aici că fiara ia caracterul său imperial pentru un timp şi că rana sa este apoi vindecată; şi când ea este astfel restabilită, tot pământul, mirându-se, merge după ea.

Se va vedea iar pe pământ fiara imperială şi tot pământul va fi uimit de ea. Dar am văzut că a doua fiară, prin semnele mari pe care le face, amăgeşte pe locuitorii pământului. Această a doua fiară va apare la sfârşit sub caracterul nu al unei fiare, ci al unui proroc mincinos; deci întreaga sa putere de veacuri va fi pierdută. Ea nu va mai fi o fiară care răpeşte şi sfâşie. Acest caracter îi va fi cu totul şters şi se va vedea în el prorocul mincinos cu o deplină asemănare a caracterului celei dintâi fiare. Com­paraţi Apocalipsa 13.14 cu 19.20.

(Prorocul mincinos nu este Mahomed. A doua fiară a lucrat cu toată puterea fiarei dintâi; dar Mahomed n-a lucrat în acest fel.)

Dacă privim partea morală a evenimentelor deja împlinite, ştim cine a lucrat cu toată puterea în prezenţa puterii civile; dar mai este o altă putere amăgitoare, care va face tot felul de minuni şi va amăgi pe locuitorii pământului.

   Vom vedea mai târziu urmarea tuturor acestora.

   Pentru a rezuma ce am spus, capitolul 12 ne prezintă balaurul în cer ca originea, prima cauză a oricărei răzvrătiri. Capitolul 13 ne arată stăpânirea romană sub forma imperială.

Această fiară este rănită de moarte, dar rana ei de moarte este vindecată. De asemenea, în prezenţa ei este o altă putere care amăgeşte pe locuitorii pământului; şi când rana fiarei (primei fiare) este vindecată, toată lumea o admiră şi i se închină. Adăugaţi aici capitolul 19, unde ni se arată că a doua fiară încetează de a fi şi apare la sfârşit ca proroc mincinos.

În capitolul 17 este o descriere a acestei fiare, care ne arată alte însuşiri ale ei. Versetele 7 şi 8: „Şi îngerul mi-a zis: „De ce te miri? Îţi voi spune taina acestei femei şi a fiarei care o poartă şi care are cele şapte capete şi cele zece coarne. Fiara pe care ai văzut-o era şi nu mai este. Ea se va ridica din Adânc şi se va duce la pierzare. Şi cei ce locuiesc pe pământ, ale căror nume n-au fost scrise de la întemeierea lumii în cartea vieţii, se vor mira când vor vedea că fiara era, nu mai este şi va veni".

   „Ea se va ridica din Adânc", adică devine chiar puterea Satanei la sfârşit; şi tocmai aceasta se va întâmpla când Satan, fiind alungat din cer, eveni­ment care va avea loc cu ocazia răpirii Bisericii în cer, va coborî cu mare mânie pe pământ. Şi, sub influenţa lui, „fiara (imperiul roman) care a fost, nu mai este şi va veni", îşi reia forţa şi forma; adică puterea civilă în loc să fie supusă lui Dumnezeu, ia în totul caracterul lui Satan şi se manifestă printr-o revoltă pe faţă împotriva puterii lui Dumnezeu.

Pentru a căuta semnele după care să poţi recunoaşte această ultimă putere a fiarei, trebuie să aştepţi ceva şi anume: capul imperiului roman (al optulea împărat) să-şi facă apariţia în lume.

   Când imperiul roman exista altădată sub forma sa păgână, nu avea zece împăraţi; dar când această fiară va apare din nou (să ne amintim mereu că aceasta este imperiul roman), zece împăraţi îşi vor da puterea lor fiarei; aceşti zece împăraţi nu îi vor lua locul. Mai mult, după ce ea fusese nimicită, ea va exista din nou. Adică nici fiara păgână, nici istoria evului mediu sau anumiţi împăraţi barbari (chiar dacă s-ar putea găsi zece), n-au înlocuit imperiul. „Dar care va veni"; adică rana de moarte va fi vindecată şi fiara imperială va apare din nou.

„Cei zece împăraţi dau puterea lor fiarei", adică va fi o căpetenie a imperiului, sau împărat, şi zece regi care îi vor da puterea; împărăţiile vor continua să existe, dar va fi o confederaţie a regatelor, cum am văzut sub Napoleon, regatele Spaniei, Olandei, Westfaliei etc. Amintesc acest caz numai pentru a mă explica.

   Fiara a fost, poate au fost şi zece regi, dar niciodată zece regi dând puterea lor fiarei care nu mai era şi care există din nou.

   „Cele şapte capete sunt şapte munţi." Este mereu imperiul roman. „Sunt şi şapte împăraţi: cinci au căzut, unul este", deci căpetenia imperiului care exista în timpul apostolului Ioan; „celălalt n-a venit încă şi când va veni, va rămâne puţin timp. Şi fiara care era şi nu mai este, ea însăşi este al optulea" (pentru că cei şapte au fost înainte); „ea este dintre cei şapte şi merge la pierzare". Adică va fi un al optulea cap, un cap deosebit, care va reuni toată puterea fiarei, care va fi însăşi fiara şi care, deşi fiind un cap aparte, este unul din cei şapte. Acesta este capul imperial, dar sub o formă nouă; căci zece regi vor da puterea lor acestei de a opta fiară şi în această formă ea va merge la pierzare.

   Şi tocmai aici venirea Domnului Hristos şi a Bisericii se leagă de subiectul de care ne ocupăm (Apocalipsa 19 şi 2 Tesaloniceni 2).

   Trebuie să mai citez Damei 11.36-45: „Împăratul va face ce va voi..." Comparaţi cu 2 Tesaloniceni 2.3-4. În Daniel 11 vedem că nu este deloc vorba de o putere eclesiastică; sunt războaie între puterile civile. Cu versetul 36 începe istoria lui Antihrist, a „împăratului care va face ce va voi", cum am văzut cornul cel mic făcându-şi tot aşa voia, şi cum, după felurite întâmplări, merge la Ierusalim şi acolo îşi găseşte sfârşitul. Este un împărat ca oricare altul, un împărat al pământului. Nu este vorba de forma creştinismului, ea a fost înaintea apariţiei celui nelegiuit; încă o dată, nu este vorba de lucruri eclesiastice, ci este un împărat al acestui pământ.

   Numai o privire în epistola 2 Tesaloniceni 2, pentru mângâierea noastră în mijlocul acestor triste evenimente. „Cât priveşte venirea Domnului nostru Isus Hristos şi strângerea noastră laolaltă la El, va rugăm, fraţilor, să nu vă tulburaţi..." Cei care iubesc adevărul vor scăpa de toate aceste minciuni de care vor fi înfăşuraţi toţi cei care n-au primit dragostea adevărului şi au găsit plăcere în nelegiuire.

   Iată răul care vine, şi trebuie ca oamenii să fie înştiinţaţi, pentru că unii în felul acesta poate vor fi, spre binele lor, înspăimântaţi şi conduşi să gândească la adevărul lui Dumnezeu. Şi de ce acest lucru este anunţat copiilor lui Dumnezeu? Pentru ca ei să tragă din el o mare mângâiere şi să fie despărţiţi de tot ce i-ar lega de acest sfârşit. Noi nu ne vom găsi cuprinşi în această catastrofă; dar, prin manifestarea judecăţilor care vor avea loc la acest deznodământ nenorocit, noi suntem îndemnaţi să ne despărţim chiar de pe acum de cauzele care îl vor aduce.

Apostolul, în adunarea din Tesalonic vorbise mult despre aceste lucruri şi îi învăţase să aştepte venirea Domnului. Dar ce a făcut Satan? A încercat să înspăimânte pe cei credincioşi, spunându-le că ziua Domnului a şi venit. Nu, spune apostolul; pentru venirea Domnului şi strângerea noastră laolaltă la El, care trebuie să fie înaintea acestei zile, vă rog să nu va lăsaţi tulburaţi, ca şi cum am fi şi ajuns în acest timp. Această zi va veni asupra celui nelegiuit, şi nu asupra voastră, pentru că atunci voi veţi fi deja răpiţi împreună cu El şi voi Îl veţi însoţi în această mare zi, când El va veni din nou.

   Cei cu învăţături greşite spuneau: a venit ziua! Dar nu; această zi nu va veni până ce voi, cei credincioşi, nu veţi fi mai întâi răpiţi în nori şi cel nelegiuit nu se va fi descoperit.

   Aceste mângâieri sunt întărite în cel de al doilea loc citat: „Venirea lui este... cu toate amăgirile nedreptăţii pentru cei care pier, pentru că n-au primit dragostea adevărului" (versetul 9,10). Adaug numai, în ce priveşte acest capitol, că aceas­ta este descrierea caracterului moral al păcătoşeniei celui nelegiuit şi a puterii Satanei. În Daniel 11 avem tabloul caracterului exterior.

   În seara aceasta, dragi prieteni, am căutat să vă aduc înainte unele lucruri care poate că sunt puţin în afara felului vostru de a privi aceste subiecte. Am încercat să scot la iveală deosebirea şi unitatea în acelaşi timp a puterii civile şi a puterii eclesiastice, precum şi deosebirea şi unitatea în acelaşi timp a revoltei eclesiastice şi a revoltei civile. Amândouă aceste lucruri sunt strâns legate, pentru că vedem cum a doua fiară lucrează cu toată puterea fiarei dintâi; şi prorocul mincinos, care este această a doua fiară, este aruncat în iazul cu foc împreună cu prima fiară.

Este de observat că acest fapt este în legătură cu prezenţa iudeilor la Ierusalim, unde fiara îşi va găsi sfârşitul; evenimentul acesta va termina economia prezentă, puterea lui Hristos arătându-se pe pământ, eveniment care va face să iasă la iveală legătura Domnului Hristos cu rămăşiţa iudeilor; şi, ca urmare a acestora, toate naţiunile vor fi aduse sub stăpânirea Sa.

   N-am vorbit decât de a patra fiară.

   Sunt două lucruri pe care le vedem în istoria lui Israel; în primul rând, neamurile care erau unite împotriva lui Israel, când acest popor era recunoscut de Dumnezeu; şi, în al doilea rând, neamurile care l-au dus în robie. Pană aici, am vorbit numai de timpurile neamurilor, de această perioadă în care împărăţia este transferată de la iudei neamurilor, adică celor patru fiare. Ezechiel vorbeşte despre neamuri înainte de cele patru fiare şi după ele, dar niciodată chiar despre „timpurile neamurilor".

   În timpul perioadei care cuprinde istoria acestor patru fiare se află creştinătatea şi are loc revolta morală. Dar am văzut că puterea eclesiastică a servit de instrument pentru a aduce un astfel de rezultat, aşezându-se în locul lui Dumnezeu, înlăturând credinţa. Luându-şi pentru sine drep­turile revelaţiei, pentru a strica şi a pierde revelaţia, încât oamenii să nu aibă alt obiect decât ei înşişi, această putere are un rol însemnat în drama nelegiuirii pe care a produs-o vrăjmaşul sufletelor noastre şi a Domnului nostru; va cădea ea însăşi în faţa răutăţii şi a violenţei voinţei omeneşti pe care ea a crescut-o. Şi astfel incapabilă, prin pretenţiile ei religioase, să slujească pe faţă pe Satan sau să slujească lui Dumnezeu cu sinceritate, incapabilă, cu un cuvânt, de adevăr, ea va deveni sfătuitorul laş al unei nelegiuiri pe care n-o poate face pe faţă. Ea va provoca crime pe care nu îndrăzneşte să le înfăptuiască. Puterea civilă este cea care va deveni căpetenia şi înfăptuitorul acestor nelegiuiri.

   Dragi prieteni, când cunoştinţa firească este mai dreaptă decât religia, cum este cazul Bisericii, aceas­ta este aproape de cădere. Şi sfeşnicul va fi luat de acolo de unde ea va fi fost instrumentul unor nelegiuiri pe care lumea nu şi le poate închipui. După cum se spune, stricăciunea unui lucru prea preţios este cea mai mare stricăciune.

   În ce priveşte Antihrist, el va tăgădui că Domnul Isus este Hristosul; el va tăgădui pe Tatăl şi pe Fiul (1 Ioan 2.22); el nu va mărturisi pe Domnul Isus Hristos venit în trup (2 Ioan 7). El va tăgădui toate: pe Tatăl şi pe Fiul, pe Isus Mesia, Isus venit ca om adevărat. Iată caracterul lui, faptele lui, forma lui, izvorul puterii lui. Iată ce îi va da scaunul de domnie. Am văzut deja, aceasta va fi un fel de imitare satanică a ceea ce a făcut Dumnezeu: Tatăl a dat scaunul de domnie Fiului şi Duhul lucrează cu puterea Fiului în Biserică; tot aşa, şarpele cel mare, Satan, va da scaunul său de domnie fiarei; şi a doua fiară (puterea spirituală sau prorocul min­cinos) va lucra cu toată puterea fiarei dintâi (a puterii civile): Apocalipsa 13.12.

Judecata va fi hotărâtoare într-o asemenea stare de lucruri. Dumnezeu să ne facă atenţi la adevăratul caracter şi la sfârşitul mândriei omului. Puterea voinţei lui poate să întrebuinţeze şi să pună în lucrare toate mijloacele pe care Dumnezeu i le-a dat, şi ele sunt mari; şi rezultatele, atâta timp cât Dumnezeu îl lasă să lucreze în răbdarea Sa, vor fi de asemenea mari. Dar omul este cel care va fi centrul acestora; sentimentul responsabilităţii sale faţă de Dumnezeu nu are nici un loc aici. Dumnezeu este, de fapt, necinstit şi înjosit. Scopul cel mai înalt, cel mai vrednic de om, Dumnezeu însuşi, lipseşte în toate acestea.

   De altfel, acelaşi principiu şi acelaşi izvor de păcat este de la început până la sfârşit. Omul lucrând cum îi dictează voinţa lui, pentru a-şi satisface plăcerile, însetat de cunoştinţă pentru sine însuşi, înălţându-se până la Dumnezeu, neascultând şi, prin urmare, lucrând sub influenţa şi cu puterea Satanei; acesta este caracterul lui Antihrist, aceasta este istoria lui Adam în prima sa cădere, primul său păcat. Aşa este începutul şi sfârşitul aceluiaşi rău, care s-a arătat foarte clar în moartea preaiubitului şi desăvârşitului nostru Mântuitor, care a făcut ispăşire pentru noi. Numele Său plin de har şi de slavă să fie binecuvântat în veci şi El să întipărească lucrurile acestea în inimile noastre!

   El va feri Adunarea Sa, desigur, de toate aceste nenorociri care ameninţă lumea, căci Adunarea Sa este unită cu El.

7. JUDECATA NEAMURILOR care devin moştenirea Domnului Isus Hristos şi a Adunării

 (Psalmul 82)

Ultimul verset al acestui psalm cuprinde subiec­tul care trebuie să ne ocupe în seara aceasta: „Scoală-Te, Dumnezeule, şi judecă pământul! Căci Tu vei moşteni toate neamurile". Dumnezeu este Cel care trebuie să judece pământul şi, ca urmare a acestei judecăţi, să aibă stăpânire asupra tuturor neamurilor.

Am vorbit de Domnul Hristos, moştenitor al tuturor lucrurilor, împreună cu Biserica, aceasta fiind împreună moştenitoare cu El; apoi de venirea Domnului Hristos sau de clipa în care El Îşi ia moştenirea; de învierea Adunării sau clipa în care Adunarea înviată este părtaşă cu El la această moştenire. Sufletele, fericite împreună cu El, aşteaptă învierea trupurilor lor, pentru a se bucura de desăvârşirea binecuvântării şi a slavei. Pentru aceasta un creştin poate să dorească moartea, pentru că, în felul acesta, el este eliberat de orice întristare şi de orice necaz; dar el aşteaptă învierea, pentru ca slava lui să fie deplină.

   Am vorbit de progresul răului şi am dovedit că, departe de a se întoarce lumea la Dumnezeu prin predicarea Evangheliei, neghina trebuie să crească şi să se coacă până la seceriş. Şi, în ultima noastră seară, am văzut răul în perioada în care se arată cel mai îngrozitor, în fiara care merge la nimicire, în apostazia puterii civile a celei de a patra împărăţii şi în prorocul mincinos, care îşi desfăşoară puterea înaintea ei şi este nimicită împreună cu ea.

   Am văzut că sunt două fiare şi că cea de a doua se transformă în prorocul mincinos. Comparaţi Apocalipsa 13 cu sfârşitul capitolului 19. Acum scena se lărgeşte puţin şi avem de văzut nu numai a patra fiară nimicită, ci toate popoarele judecate. Toate naţiunile care există pe pământ, care s-au format în urma răspândirii pe pământ a copiilor lui Noe, se vor afla la sfârşit adunate şi judecate de Dumnezeu; tot ce este înălţat, mândru, va fi coborât prin puterea şi slava lui Dumnezeu, pentru ca Dum­nezeu, într-o deplină binecuvântare, să Se bucure de împărăţie şi să moştenească toate naţiunile.

   Am cercetat, în ultima noastră adunare, partea cea mai grea, punctul în care cele două economii se întâlnesc şi unde răul pricinuit de apostazia economiei de acum cere intervenţia lui Dumnezeu; şi, prin urmare, judecata care termină această economie. Am vorbit de această apostazie, despre Antihrist în special, pentru că el este punctul cul­minant al apostaziei. Dar, odată ce evenimentul are loc, urmează judecata tuturor neamurilor. Dum­nezeu nu judecă numai revolta de la urmă a lui Antihrist sau a fiarei; ci, făcând să se arate puterea Sa, ceasul mâniei fiind sosit, El judecă toate naţiunile.

Acest lucru se găseşte în Apocalipsa 11.15-18: „Şi îngerul al şaptelea a sunat din trâmbiţă. Şi în cer s-au auzit glasuri puternice, care ziceau: „Împărăţia lumii a ajuns a Domnului nostru şi a Hristosului Său. Şi El va împărăţi în vecii vecilor". Şi cei douăzeci şi patru de bătrâni care stau înaintea lui Dumnezeu pe scaunele lor de domnie, s-au aruncat cu feţele în jos şi s-au închinat lui Dumnezeu, zicând: „Îţi mulţumim, Doamne Dumnezeule Atot­puternice, care eşti şi care erai, că ai luat puterea Ta cea mare şi ai început să împărăţeşti. Şi neamurile se umpluseră de mânie, dar a venit mânia Ta şi timpul ca morţii să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi prorocii, pe sfinţi şi pe cei ce se tem de Numele Tău, mici şi mari, şi să distrugi pe cei ce distrug pământul!"

Să urmărim locurile din Scriptură care tratează acelaşi subiect.

   Am văzut că Domnul Isus, Mesia, adevăratul Împărat al întregului pământ, S-a prezentat celei de a patra fiare şi iudeilor, adică neamurilor şi iudeilor; neamurilor, în persoana lui Pilat din Pont, şi iudeilor, în persoana marilor preoţi. El S-a prezentat lumii şi alor Săi, şi a fost lepădat. Dar vom vedea că această lepădare este şi mai întinsă; se spune că toate neamurile s-au răsculat şi că mânia lui Dumnezeu izbucneşte împotriva lor prin judecata Fiului Său.

   Psalmul 2. Aici vedem două lucruri: În primul rând, Fiul este aşezat împărat peste Sion, muntele cel sfânt, şi El are de moştenire naţiunile. În al doilea rând, felul Lui de a Se purta cu aceste naţiuni, fel cu totul opus Evangheliei: „Le vei zdrobi cu un toiag de fier". Toiagul Domnului Hristos, folosit ca simbol al Evangheliei, este un toiag de bunătate şi de dragoste; este tot ce poate fi mai dulce, mai puter­nic în dragostea Sa; nu este un toiag de fier. Aici este vorba de împăraţii pământului: „Acum, dar, împăraţi, sărutaţi pe Fiul". Hotărârea lui Dumnezeu este ca Fiul Său să fie sfinţit; adică Dumnezeu a voit să aşeze pe Domnul Hristos împărat peste tot pământul şi El cheamă pe împăraţii pământului să I se supună. El le spune: „Voi vorbi în mânia Mea: Dau moştenirea neamurilor lui Hristos. El vă va zdrobi cu un toiag de fier, El vă va sfărâma în bucăţi. Acum, dar, supuneţi-vă Lui, Fiului Meu, împărat în Sion". Aceşti împăraţi îşi urmează propriile lor gânduri; hotărârile lor sunt luate după înţelepciunea omului, şi nu se gândesc la Domnul Hristos, împăratul Sionului. Mergi să vorbeşti împăraţilor pământului despre Domnul Isus Hristos, împărat în Sion; îndată vei trece drept un ieşit din minţi. Cu toate acestea, Dumnezeu L-a aşezat cu tărie şi El va face lucrul acesta, chiar împotriva împăraţilor pământului. El va aşeza pe Domnul Hristos împărat în Sion şi Îi va da ca moştenire popoarele, şi ca stăpânire marginile pământului. „Acum", spune El prin gura lui Mica, „El va fi preamărit pană la marginile pământului" (capitolul 5.4).

La naşterea Domnului Hristos, vedem ura izbuc­nind la cea mai mică aparenţă de împărăţie. Îndată ce se aude spunându-se că este un împărat, toţi caută să scape de el. Dar, în sfârşit, vor asculta naţiunile invitaţia care le este făcută, să se supună Lui? Răspunsul îl găsim în Psalmul 82.

Trebuie ca aceşti judecători ai pământului, aceşti elohimi să dea socoteală de purtarea lor, „Dar ei nu cunosc, nici nu înţeleg". „Eu am zis: „Sunteţi dum­nezei", pentru că însuşi Dumnezeu i-a rânduit să aibă o autoritate pe pământ, şi pentru că puterile care există sunt stabilite de Dumnezeu; dar Dum­nezeu poate să-i judece. Nu creştinii sunt cei care ţin acest limbaj, ci Cel care are dreptul să judece pe cei care i-a numit judecători, să înlăture aceste puteri, ca să facă să se arate puterea Sa mare de Împărat.

Vedem de asemenea (Psalmul 9.1-7) că locul unde se va întâmpla această judecată este pământul lui Israel şi că Domnul Se va descoperi prin această faptă a puterii Sale. Versetul 6: „Vrăjmaşii? N-au rămas din ei decât nişte ruine veşnice, nişte cetăţi dărâmate de Tine! Li s-a şters chiar şi amintirea!" Sfârşitul psalmului (versetele 15-20) nu este lim­bajul Evangheliei; este cererea îndreptăţită a judecăţii. Aceasta explică psalmii, în care creştinii găsesc uneori mari greutăţi, când n-au înţeles deosebirea dintre economii. A întoarce pe cel rău de la căile lui, a-i face parte de har, iată Evanghelia; cu totul altfel este aici, pentru că aici nu este Evanghelie. Dar, odată ce Evanghelia şi-a împlinit misiunea, Domnul Hristos cere judecata împotriva lumii. În această situaţie nu mai este Domnul Hris­tos la dreapta Tatălui, ca să trimită pe Duhul Sfânt şi să adune pe împreună moştenitorii Lui; ci este Domnul Hristos cerând dreptate, cerând-o ca de obicei, prin Duhul Său, în cei blânzi şi smeriţi din poporul evreu, împotriva omului mândru şi violent. Dacă Dumnezeu n-ar face judecată, răul ar stăpâni totul, fără să fie vreo mângâiere pentru cei credin­cioşi.

   Dumnezeu nu aduce la îndeplinire judecata decât atunci când răul a ajuns la culme. Antihrist şi popoarele se vor ridica împotriva lui Dumnezeu şi împotriva Hristosului Său, şi va trebui ca pământul să fie curăţit de vrăjmaşii Săi, pentru a face loc împărăţiei lui Dumnezeu. Aici nu este David cerând să stăpânească peste vrăjmaşii Săi, ci este Domnul Hristos care cere judecata, pentru că a sosit clipa.

În Psalmul 10 veţi vedea acelaşi adevăr. Dum­nezeu este împărat şi neamurile sunt nimicite (ver­setele 15-16). Se vede ca un principiu general, în aceşti psalmi, judecata neamurilor, judecata groaz­nică a lui Dumnezeu asupra răutăţii, Dumnezeu lucrând ca Judecător în mijlocul judecătorilor.

Un loc din Isaia 2.12-22 ne înfăţişează de asemenea ziua cea mare a lui Dumnezeu pe pământ. „Căci va fi o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş... ca să îngrozească pământul". Ea nu este pentru judecata celor morţi, ci pentru judecata pământului.

Pentru a vă face şi mai mult să vedeţi că această judecată se va aplica tuturor neamurilor şi că, prin acest mijloc, Dumnezeu vrea să umple pământul de cunoştinţa Numelui Său, citez Ţefania 3.8: „De aceea, aşteptaţi numai," zice Domnul, „până în ziua când Mă voi scula la pradă: căci am hotărât să strâng popoarele, să adun împărăţiile, ca să-Mi vărs indig­narea peste ele, toată aprinderea mâniei Mele; căci tot pământul va fi mistut de focul geloziei Mele". Iată hotărârea lui Dumnezeu, să adune popoarele pentru ca să-Şi verse asupra lor mânia. Aceasta este o judecată groaznică. Cunoştinţa Domnului va umple tot pământul. Dar lucrul acesta se va întâmpla după ce El va face judecata şi va nimici pe cei răi. Acest loc din Scriptură este o descoperire foarte clară.

   Acelaşi adevăr, despre cunoştinţa lui Dumnezeu care se va răspândi ca urmare a judecăţilor Sale, ne este prezentat la Isaia 26.9-11: „Dacă ierţi pe cel rău, el nu învaţă dreptatea, se dedă la rău în ţara dreptăţii... Căci, când se împlinesc judecăţile Tale pe pământ, locuitorii lumii învaţă dreptatea". Nu harul produce acest rezultat, ci judecata. Şi hotărârea Domnului este să strângă popoarele laolaltă ca să verse asupra lor toată indignarea Sa şi tot focul onaniei Sale. Va fi o zi teribilă, o zi la care lumea trebuie să se aştepte.

Un alt loc în sprijinul aceluiaşi adevăr este Psal­mul 110: „Domnul a zis Domnului meu: „Stai la dreapta Mea până voi pune pe vrăjmaşii Tăi aşter­nut picioarelor Tale".

Până atunci, El lucrează prin Duhul Său, ca să adune pe creştini, El trimite pe Duhul Sfânt, Mângâietor, aici pe pământ, pentru a convinge de păcat, de dreptate şi de judecată. Dar Dumnezeu va pune într-o zi pe vrăjmaşii Domnului Hristos, aşter­nut al picioarelor Sale. Şi pentru aceasta Domnul Isus spune că „nici Fiul nu cunoaşte ziua când se vor întâmpla aceste lucruri". Căci Domnul Isus, tot­deauna Dumnezeu binecuvântat în veci, primeşte ca om mijlocitor împărăţia. Şi iată împlinirea hotărârii: „Domnul va întinde din Sion toiagul de cârmuire al puterii Tale..." Vedem caracteristica acestei economii foarte clar arătată, adică Domnul Hristos stând la dreapta Tatălui, până ce Dumnezeu Îi pune pe vrăjmaşii Săi sub picioarele Sale. După aceea, El spune: „Domneşte în mijlocul vrăjmaşilor Tăi". Iată încă ce va înfăptui Dumnezeu, când Domnul, în clipa în care puterea Sa va trebui să se arate, va zdrobi pe împăraţi în ziua mâniei Sale, va face dreptate printre popoare, va umple locurile cu trupuri moarte şi va zdrobi capul care domnea peste o ţară întinsă.

Ieremia 25.28. Acesta este un subiect mereu înfăţişat sufletelor noastre prin Cuvântul lui Dum­nezeu şi este sfârşitul a tot ceea ce vedem în jurul nostru. „Şi dacă nu vor vrea să ia din mâna ta potirul ca să bea, spune-le: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: Cu siguranţă veţi bea!" (Vedeţi şi versetul 31).

Mai sunt două puncte pe care vreau să le arăt. În primul rând, îndeosebi la Ierusalim va avea loc acest dezastru; în al doilea rând, Dumnezeu a numit toate aceste popoare în Cuvântul Său, şi vom vedea apărând iar pe scenă, în clipa judecăţii lui Dum­nezeu, pe toţi urmaşii lui Noe, ale căror nume le găsim în Geneza 10. Le vom găsi aproape pe toate sub Antihrist sau sub Gog.

În ce priveşte locurile care vorbesc despre Ierusalim, putem cita: Ioel 3.1,9-17; Mica 4.11 până la sfârşit şi Zaharia 12.3-11. „În ziua aceea, voi face din Ierusalim o piatră grea pentru toate popoarele. Toţi cei ce o vor ridica vor fi răniţi şi toate popoarele pământului se vor strânge împotriva lui. În ziua aceea," zice Domnul, „voi lovi cu ameţeală pe toţi caii şi cu nebunie pe cei ce vor călări pe ei; dar voi avea ochii deschişi asupra casei lui Iuda şi voi lovi cu orbire toţi caii popoarelor. Căpeteniile lui Iuda vor zice în inima lor: „Locuitorii Ierusalimului sunt tăria noastră, prin Domnul oştirilor, Dumnezeul lor". În ziua aceea, voi face pe căpeteniile lui Iuda ca o vatră de foc sub lemn, ca o făclie aprinsă în snopi; vor mistui în dreapta şi în stânga pe toate popoarele de jur împrejur, iar Ierusalimul va fi locuit iarăşi la locul lui cel vechi. Domnul va mântui mai întâi corturile lui Iuda, pentru ca slava casei lui David şi fala locuitorilor Ierusalimului să nu se înalţe peste Iuda. În ziua aceea, Domnul va ocroti pe locuitorii Ierusalimului, aşa că cel mai slab dintre ei va fi în ziua aceea ca David; şi casa lui David va fi ca Dumnezeu, ca îngerul Domnului înaintea lor. În ziua aceea, voi căuta să nimicesc toate popoarele care vor veni împotriva Ierusalimului. Atunci voi turna peste casa lui David şi peste locuitorii Ierusalimului un duh de îndurare şi de rugăciune şi îşi vor întoarce privirile spre Mine, pe care L-au străpuns. Îl vor plânge cum plânge cineva pe sin­gurul lui fiu şi-L vor jeli amarnic, cum plânge cineva pe un întâi-născut. În ziua aceea va fi jale mare în Ierusalim, ca jalea din Hadadrimon, în Valea Meghidonului". Zaharia 14.3-4: „Şi Domnul Se va arăta şi va lupta împotriva acestor popoare, cum S-a luptat în ziua bătăliei. Şi picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor, care este în faţa Ierusalimului, spre răsărit; Muntele Măslinilor se va despica la mijloc, spre răsărit şi spre apus şi se va face o vale foarte mare; jumătate din munte se va trage înapoi spre miazănoapte şi jumătate spre miazăzi".

   Este spus (Fapte 1) că Isus va veni iar, în acelaşi fel cum a fost văzut suindu-Se, adică pe Muntele Măslinilor (comparaţi Ezechiel 11.23). „Picioarele Lui vor sta în ziua aceea pe Muntele Măslinilor", spune Duhul prin prorocul Zaharia (14.4). „Picioarele Lui", picioarele Domnului Hristos. Cu toate că a fost om al durerii, Isus Hristos este Domnul, întocmai cum a fost din veşnicie.

   În ce priveşte al doilea punct care ne rămâne de cercetat este că popoarele, urmaşii lui Noe, se vor găsi fie sub Antihrist, fie sub Gog, cele două puteri principale. Dacă veţi cerceta capitolul 10 din Gene­za, veţi vedea (versetul 5) grupurile neamurilor împărţite pe pământ. În enumerarea fiilor lui Iafet veţi vedea că este vorba de Gomer, Magog, Madai, Iavan, Tubal, Meşec şi Tiras. Din aceste popoare veţi găsi pe Gomer, Magog, Tubal, Meşec, sub aceleaşi nume (Ezechiel 38) la răscoala lui Gog; îi veţi găsi şi pe perşi, care erau uniţi cu Madai. Acestea sunt toate popoarele de sub dominaţia lui Gog, împăratul Roşului, Meşecului şi Tubalului.

Fiii lui Ham ne sunt indicaţi la Geneza 10.6. Dintre aceştia, este adevărat, Canaan a fost nimicit şi ţara lui a devenit a lui Israel. Cuş şi Put se găsesc sub Gog (vezi Ezechiel 38.5); cei din Cuş numai în parte, şi iată de ce: o parte din familia lui Cuş s-a stabilit lângă Eufrat şi alta lângă Nil, adică la nord şi la sud de Israel; cei de la nord sunt, deci, prin poziţia lor, în legătură directă cu partizanii lui Gog. Miţraim sau Egipt (căci Miţraim nu este decât numele ebraic care înseamnă Egipt), şi ceilalţi din Cuş şi din Put se găsesc din nou la Daniel 11.43.

   Acum, printre fiii lui Sem, Elam este acelaşi lucru cu ţara perşilor, despre care am vorbit. Asur se găseşte numit în judecata care va avea loc în tim­purile din urmă (Mica 5.6 şi Isaia 14.25; 30.30-33, în conspiraţia din Psalmul 83 şi în alte locuri). Arpacşad este unul din strămoşii israeliţilor. Familia lui Ioctan este un popor din Orient. Aram sau Siria a fost strămutat de Asur şi se găseşte indicat sub numele de împăratul de la nord. La fel este şi cu Lud, după cât se pare. Iavan se găseşte în lupta de la urmă, Zaharia 9.13. Dintre toate aceste popoare, Tiras este singurul, în afară de Ioctan, care nu se găseşte numit pentru această judecată de la urmă; autorii necredincioşi reunesc pe Tiras cu Iavan.

În Daniel 11 sunt alte două puteri spre care trebuie să ne îndreptăm atenţia: împăratul de la sud şi împăratul de la nord. Acest capitol cuprinde, mai întâi, o lungă istorie de evenimente deja întâmplate; dar vin după aceea corăbiile din Chitim (versetul 30), apoi este o întrerupere în istoria lor. Aceşti împăraţi au fost urmaşii marelui împărat al Iavanului: unul este cel care stăpânea Asiria; celălalt, Egiptul. Subiectul luptelor lor era Siria şi pământul sfânt. În versetele 31-35, îi avem pe iudei, care sunt lăsaţi deoparte mai mult timp; se spune aşa: „Chiar şi dintre cei înţelepţi vor cădea, ca să fie încercaţi, curăţiţi şi albiţi, până la timpul sfârşitului; căci sfârşitul nu va fi decât la timpul hotărât". Şi apoi, versetul 36: „Împăratul va face ce va voi". Acesta este Antihrist. În versetul 41 îl vedem în ţara lui Israel, în acest loc care este cauza neînţelegerii dintre împăratul de la sud şi împăratul de la nord. „La timpul sfârşitului, împăratul de la miazăzi se va împunge cu el", deci după mult timp, iată din nou pe scenă pe împăratul de la sud.

Şi nu sunt decât câţiva ani de când acest lucru a avut loc, după un interval de aproape două mii de ani. „Şi împăratul de la miazănoapte se va năpusti ca o furtună peste el." Antihrist va fi ţinta atacurilor în acelaşi timp ale împăratului de la sud, sau Egip­tul, şi ale împăratului de la nord, stăpânul Turciei sau Asiriei. Vedem că împrejurările şi personajele descrise în aceste profeţii care privesc aceste tim­puri de la urmă, încep să-şi facă apariţia. Sunt deja două mii de ani de când împăratul de la sud a încetat de a exista; şi de câţiva ani, el este din nou pe pământ. Tot aşa vedem un popor care era nebăgat în seamă acum un veac, şi care astăzi stăpâneşte exact peste aceleaşi ţări ca Gog din Ezechiel.

Nu spun că totul s-ar fi arătat; de exemplu cei zece împăraţi nu sunt încă pe deplin în evidenţă, Antihrist încă n-a apărut. Dar principiile care sunt în Cuvântul lui Dumnezeu lucrează în mod vădit în împărăţiile în care trebuie să apară cele zece coarne; adică noi vedem toată Europa occidentală ocupându-se de Ierusalim, pregătindu-se pentru această luptă; şi Gog pregătindu-se, de partea lui, exercitând puterea asupra ţărilor citate în Cuvânt; şi toate gândurile oamenilor lumii concentrându-se asupra scenei pe care trebuie să aibă loc întâlnirea lor de la urmă, înaintea judecăţii lui Dumnezeu, unde Dumnezeu îi va strânge ca pe nişte snopi în arie (Mica 4.12). Este o coincidenţă foarte însemnată. Gândindu-ne la ceea ce se petrece în jurul nostru, recunoaştem ce se găseşte în profeţie; cel puţin, vedem că cei care trebuie să acţioneze sau asupra cărora Dumnezeu trebuie să lucreze, se arată întocmai cu caracterele pe care ni le anunţă dinainte profeţia.

   Şi dacă veţi căuta să urmăriţi aceste capitole pe care vi le-am citat (şi sunt şi altele pe care fără îndoială le puteţi găsi), veţi înţelege atunci capitolul 25 de la Matei, care ne vorbeşte despre Domnul aşezat pe scaunul Său de domnie şi adunând în jur toate neamurile (este citat de la Ioel 3), judecându-le şi despărţindu-le cum se despart oile de capre.

   Acum să ne aducem aminte de un lucru, noi creştinii, noi suntem la adăpost de judecată. În seara aceasta n-am vorbit de Adunare; dar să ne amintim de situaţia ei. În timpul acestor evenimente şi chiar de pe acum, locul Adunării este de a fi împreună cu Domnul Hristos, de a-L însoţi. Adunarea are acest privilegiu, această slavă, acest caracter special de a fi unită cu Domnul Isus Hristos. Şi, dacă ai căuta Adunarea în Vechiul Testament, pe Domnul Isus Hristos Îl găseşti. Un exemplu izbitor al acestui adevăr este că ceea ce ne spune apostolul Pavel despre Adunare (Romani 8) se găseşte în capitolul 50 din cartea prorocului Isaia, unde Domnul Hris­tos spune: „Cine Mă va condamna?" Adunarea fiind unită cu El.

   Unitatea Adunării într-un singur trup, fie iudei, fie neamuri, nu era încă în Vechiul Testament. Deşi sunt multe lucruri în legăturile Domnului cu Sionul care se regăsesc în relaţiile lui Dumnezeu ca Tată cu Adunarea, totuşi nu în Sion trebuie să cauţi Adunarea. În Vechiul Testament, privilegiile Adunării sunt chiar în Domnul Hristos, în persoana Domnului Hristos, pentru că Adunarea are aceeaşi parte ca Domnul Hristos. Ea este (vezi Efeseni 1.22-23) „plinătatea Celui care umple totul în toţi"; prin urmare, nu putem căuta Adunarea în aceste profeţii, pentru că ea este însăşi trupul Domnului Hristos; şi Domnul Hristos este Cel care va judeca.

Am văzut că Domnul Hristos trebuie să lovească, să zdrobească neamurile; şi tocmai acelaşi lucru este spus şi despre Adunare. Ea nu are nimic a face cu tot ceea ce am spus, în sensul că ar fi supusă şi ea judecăţii. Dimpotrivă: Apocalipsa 2.26-27. Locul ei nu este să fie în mijlocul neamurilor care vor fi zdrobite, ci să fie unită cu Domnul Hristos, având aceleaşi privilegii ca Domnul Hristos şi zdrobind neamurile împreună cu El. Nu este nici un adevăr cu privire la Domnul Hristos în ce priveşte locul pe care L-a luat El ca Om slăvit, care să nu fie şi partea Adunării.

   Este totdeauna de mare preţ pentru noi să înţelegem locul, acela de împreună moştenitori cu Domnul Hristos. Şi, cu cât vom cugeta mai mult la acest lucru, cu atât mai mult puterile noastre vor fi mărite, cu atât mai mult vor fi duhurile noastre, ca moştenitori ai lui Dumnezeu, despărţite de această lume care este judecată. Adunarea este socotită deja dreaptă; nu am văzut încă urmarea acestui fapt, pentru că slava încă n-a venit. Lumea este judecată; nu am văzut încă urmarea acestui fapt, pentru că judecata încă n-a venit. Adunarea nu are roadele dreptăţii decât în slavă; lumea nu-şi are roadele decât în judecată.

   Lumea este judecată pentru că a lepădat pe Dom­nul Hristos. „Dreptule Tată — spune Mântuitorul — lumea nu Te-a cunoscut." Şi iată ce a făcut harul pentru noi. După cum necredinţa te desparte în întregime şi pentru veşnicie de Domnul Hristos, harul, prin credinţă, ne-a unit în totul şi pentru totdeauna cu El; şi noi trebuie să binecuvântăm pe Dumnezeu pentru acest lucru.

8. Făgăduinţe de binecuvântări pământeşti făcute numai poporului Israel Cea dintâi intrare a lui Israel in ţara lui a fost împlinirea făgăduinţelor.

 (Romani 11.21)

   Avem în Romani 11.1 această întrebare pusă de apostol în privinţa lui Israel: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?" Până la capitolul 8, el a prezentat istoria inimii noastre, a tuturor oamenilor, fie iudei, fie neamuri; a prezentat Evanghelia harului lui Dumnezeu, împăcarea omului prin moartea şi învierea Domnului Isus Hristos. După ce a stabilit această învăţătură, el începe, în capitolul 9, istoria economiilor; el face cunoscut felul în care Dum­nezeu a lucrat faţă de iudei şi faţă de neamuri, şi în capitolul 11 tratează această problemă: „A lepădat Dumnezeu pe poporul Său?"

Am văzut, cercetând istoria celor patru fiare şi a Bisericii, că iudeii au fost puşi deoparte şi că Evan­ghelia a venit în această lume pentru a mântui pe păcătoşi, fie iudei, fie neamuri, pentru a descoperi taina ascunsă a unui popor ceresc şi pentru a face cunoscut stăpânirilor şi puterilor înţelepciunea nespus de felurită a lui Dumnezeu. Un iudeu care se întoarce la Dumnezeu acum, intră în economia harului; dar după aceea îndată vine întrebarea: A lepădat oare Dumnezeu pe poporul Său?

Aici nu este vorba de poporul Său duhovnicesc; este vorba de poporul Său după trup, de ai Săi, de iudei. Apostolul spune (versetul 28): "În ce priveşte Evanghelia, ei sunt vrăjmaşi... dar în ce priveşte alegerea, sunt iubiţi din cauza părinţilor lor". În acest capitol 11 nu mai este vorba de evanghelie, de chemarea iudeilor la har prin evanghelie, deşi este o alegere pentru evanghelie din acest popor; ci este vorba de iudei ca poporul lui Dumnezeu ex­terior, de iudei după trup, care sunt vrăjmaşi în ce priveşte evanghelia şi totuşi sunt iubiţi în ce priveşte alegerea, din cauza părinţilor.

   A lepădat oare Dumnezeu acest popor care este vrăjmaş faţă de evanghelie? Răspunsul apostolului este: „Nicidecum!"

Noi, creştinii, ne bucurăm de acest minunat prin­cipiu că „lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea făcută". Desigur, acesta este un prin­cipiu scripturistic; dar cui îl aplică apostolul? Nu nouă, ci iudeilor. Este totdeauna de mare însemnătate să iei un loc din Cuvântul lui Dum­nezeu în legătură cu ce spune mai sus şi mai jos şi să nu-1 smulgi din terenul în care Dumnezeu 1-a sădit.

   În timpul economiei de acum, Dumnezeu cheamă pe poporul Său ceresc; El lasă, prin urmare, deoparte pe poporul Său pământesc, pe iudei. Poporul evreu ca popor, nu face parte din Biserică; împietrirea a venit peste iudei, „care va ţine până va intra plinătatea neamurilor", până ce toţi copiii lui Dumnezeu care formează trupul Adunării din această economie vor fi chemaţi.

Israel, ca popor, va fi mântuit. Izbăvitorul va veni din Sion. „El n-a lepădat" pe poporul Său. Ei sunt vrăjmaşi în ce priveşte evanghelia, şi vor fi până ce vor fi chemaţi cei dintre neamuri; dar Izbăvitorul va veni. Iată, pe scurt, planul divin cu privire la iudei.

   Din clipa în care se poate spune despre economia neamurilor că ea n-a stăruit în bunătatea lui Dum­nezeu, se poate spune că, mai curând sau mai târziu, ea va fi tăiată: „Bunătate faţă de tine, dacă rămâi în bunătatea aceasta; altfel, vei fi tăiat şi tu" (versetul 22).

   Rădăcina măslinului nu este numai Israel sub Lege; departe de asta, ea este Avraam, căruia i-a fost adresată chemarea lui Dumnezeu. Era chemarea unui singur om, pus deoparte, ales, stăpân al făgăduinţelor; alegerea era a lui Avraam şi a familiei lui Avraam după carne. Israel a slujit ca exemplu, fiind păstrătorul făgăduinţelor şi a arătării alegerii lui Dumnezeu; acum, este Adu­narea Sa.

   Pentru a înţelege această rădăcină a făgădu­inţelor, care este Avraam, voi spune câte ceva despre şirul de economii care au fost înainte.

   În primul rând, la căderea omului, îl vedem pe om lăsat în voia lui. Deşi nu fără mărturie, el nu are nici o lege, nici o stăpânire; şi urmarea acestui lucru a fost răul care a ajuns foarte mare, încât lumea era plină de violenţă şi de stricăciune; şi Dumnezeu a curăţat-o prin potop.

Apoi vine Noe. O schimbare are loc; această schimbare este că dreptul de viaţă şi de moarte, dreptul de răzbunare este pus în mâna oamenilor: „Dacă varsă cineva sângele omului, şi sângele lui să fie vărsat de om". La aceasta este adăugată o bine­cuvântare a pământului, mai mult sau mai puţin mare: „Acesta — spune Lameh — ne va mângâia pentru munca şi oboseala mâinilor noastre, care vin din acest pământ pe care Domnul 1-a blestemat"; şi un legământ este făcut de Dumnezeu cu Noe şi cu creaţia, legământ pentru care Dumnezeu dă ca măr­turie curcubeul: „Domnul a simţit un miros plăcut; şi Domnul a zis în inima Lui: „Nu voi mai blestema pământul" (Geneza 8.21; 9.6,12,13). Iată legământul dat pământului în urma jertfei adusă de Noe, care preînchipuia jertfa Domnului Isus Hristos.

   Voi spune, în treacăt, că Noe a dat faliment faţă de acest legământ, cum totdeauna a făcut omul. În loc să scoată binecuvântări din pământ, el începe să cultive o vie şi se îmbată. Prin greşeala sa, principiul stăpânirii şi-a pierdut de asemenea puterea în primele ei elemente, şi Noe, care ţinea frânele aces­tei stăpâniri, ajunge să fie luat în râs de unul din fiii săi.

   Vedem, în toate economiile, căderea imediată a omului; dar tot ce s-a pierdut prin nebunia omenească, sub toate economiile, va fi regăsit în Domnul Hristos la sfârşit: binecuvântarea pământului, înflorirea iudeilor, slava Adunării. Tot ce s-a ofilit şi s-a pătat în mâinile primului Adam, va înflori din nou în mâinile celui din urmă Adam, Mirele Adunării, Împăratul iudeilor şi al întregului pământ.

O altă cădere, şi mai grozavă, a avut loc după Noe. Dumnezeu făcuse să izbucnească judecăţile Sale în potop şi purtarea Lui de grijă se arătase în felul acesta. Dar ce a făcut Satan? Satan, atâta timp cât nu este legat, caută totdeauna să pună stăpânire pe starea de lucruri de aici de pe pământ. Şi îndată ce Dumnezeu S-a arătat în judecăţile Sale ca să curăţească pământul, Satan s-a prezentat şi el ca Dumnezeu, s-a făcut el Dumnezeu. Nu ni se spune că „lucrurile pe care le jertfesc popoarele, le jertfesc demonilor şi nu lui Dumnezeu"? Satan s-a făcut Dumnezeul acestui pământ. „Părinţii voştri... locuiau în vechime de cealaltă parte a Fluviului şi slujeau altor dumnezei", spune Domnul israeliţilor (Iosua 24.2). Aceasta este prima dată când vedem pe Dumnezeu arătând existenţa idolatriei. Dar, chiar din clipa în care idolatria şi-a făcut apariţia, Dumnezeu cheamă pe Avraam; şi iată, pentru prima dată, chemarea lui Dumnezeu la o despărţire exterioară de ordinea lucrurilor de aici de pe pământ; deoarece Satan s-a introdus ca stăpânilor din văzduh al lumii, a trebuit ca Dumnezeu să aibă un popor despărţit de alte popoare, în care adevărul să se poată menţine. Şi toate căile lui Dumnezeu faţă de oameni se învârtesc în jurul acestui fapt, că aici pe pământ Dumnezeu a chemat pe Avraam şi urmaşii săi ca să fie păstrătorii acestui mare adevăr: Nu este decât un singur Dumnezeu. Prin urmare, tot ceea ce face Dumnezeu pe pământ se referă, în întregime şi în mod direct la iudei, ca centru al sfaturilor Lui pământeşti şi al stăpânirii Lui. Acest lucru îl veţi întâlni citind Deuteronomul 32.8.

   Veţi vedea aceste două principii foarte deosebit prezentate în Cuvânt: pe de o parte, făgăduinţele făcute lui Avraam, fără condiţie; pe de altă parte, Israel primindu-le cu condiţie şi pierzând totul. Dar, deoarece Avraam a primit făgăduinţele fără condiţie, Dumnezeu nu poate niciodată să le uite, deşi Israel a dat greş în privinţa lor, după ce le-a primit cu condiţie. Şi acesta este un principiu în­semnat; căci, dacă Dumnezeu n-ar ţine făgădu­inţele Sale faţă de Avraam, ar putea tot aşa de bine să nu le ţină nici faţă de noi.

   La Sinai, Israel a luat făgăduinţele cu condiţie şi a dat greş; dar aceasta n-a micşorat deloc adevărul şi puterea făgăduinţelor făcute lui Avraam cu patru sute de ani înainte. Nu vorbesc acum de această făgăduinţă spirituală: „Toate familiile pământului vor fi binecuvântate în tine", făgăduinţă care a primit o împlinire parţială prin evanghelie, sub această economie; dar voi arăta că sunt făgăduinţe făcute lui Israel, care se întemeiază pe aceeaşi credincioşie a lui Dumnezeu.

Vom începe citatele asupra acestui subiect, cu făgăduinţa făcută la Geneza 12. Aici este chemarea lui Avraam, care se afla atunci în mijlocul familiei sale idolatre. Este o făgăduinţă foarte generală, dar care cuprinde atât binecuvântările pământeşti, cât şi cele ce sunt curat spirituale. Amândouă felurile de făgăduinţe se găsesc în acelaşi verset, amândouă fără condiţie. Partea spirituală a făgăduinţei se găseşte repetată o dată în capitolul 22; aceasta este singura dată, în timp ce făgăduinţele pământeşti sunt adesea repetate. În capitolul 15 avem făgădu­inţa întemeiată pe un legământ făcut cu Avraam, de asemenea fără condiţie; este un dar al întregii ţări. Aici este şi făgăduinţa unor numeroşi urmaşi (ver­setul 5 şi 18); şi chiar hotarele exacte ale ţării dăruite (versetul 18 şi următoarele). În capitolul 17.7 şi 8, făgăduinţa pământului este reînnoită. Aceste făgăduinţe sunt confirmate lui Isaac (26.3-4) şi lui Iacov (35.10-12). Iată "făgăduinţele făcute părinţilor" şi lui Israel, care este iubit din cauza părinţilor, făcute lui Avraam fără nici o condiţie, făgăduinţele pământeşti, ca şi făgăduinţele duhov­niceşti.

Dacă se spune că făgăduinţele duhovniceşti sunt fără condiţie, făgăduinţele pământeşti sunt de ase­menea fără condiţie. Este atâta siguranţă în făgăduinţa făcută lui Avraam: „Îţi voi da această ţară", cât este şi în aceea făcută nouă, neamurilor.

   Nu citez lupta lui Iacov. Se crede că ea este dovada unei credinţe foarte mari în acest om. Este adevărat, dar în acelaşi timp ea este o credinţă care, arătată după o purtare foarte vrednică de mustrare, a fost însoţită de o umilire evidentă. Dumnezeu este Cel care a luptat împotriva lui; dar El i-a susţinut credinţa.

În felul acesta, Dumnezeu este „Dumnezeul lui Avraam, Isaac şi Iacov", moştenitori ai făgădu­inţelor Lui şi călători pe pământ şi, ca cei credincioşi în Israel, în acest nume îşi pun motivele lor de încredere: „Şi Dumnezeu a mai zis lui Moise: „Aşa să vorbeşti fiilor lui Israel: „Domnul, Dumnezeul părinţilor voştri, Dumnezeul lui Avraam, Dum­nezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov m-a trimis la voi. Acesta este Numele Meu pentru veşnicie, acesta este Numele Meu din generaţie în generaţie" (Exod 3.15).

   Dar Israel a venit în legătură cu Dumnezeu după un principiu care este opus acestuia, principiul propriei lui dreptăţi, principiul legii, prin care, recunoscând că noi datorăm ascultare lui Dum­nezeu, umblăm s-o îndeplinim prin propriile noastre puteri. Căci istoria poporului Israel este, în mare şi chiar în amănuntele împrejurărilor sale, istoria inimilor noastre.

   Exod 19. Aici se vede schimbarea nespus de mare care a avut loc în starea lui Israel. Până aici, am văzut făgăduinţele fără condiţie făcute în Israel. Dacă veţi citi din Exod capitolele 15 până la 19, veţi vedea că Dumnezeu le dăduse toate lucrurile fără nici o plată, şi chiar în ciuda murmurelor lor: mana, apa de băut, sabatul; El i-a susţinut în luptele lor cu Amalec în Refidim. Toate acestea El li le aminteşte: „Aţi văzut — le spune El — cum v-am purtat pe aripi de vultur şi v-am adus aici la Mine. Acum, dacă..."

Iată acum, pentru prima dată în relaţiile lui Dumnezeu cu Israel, acest mic cuvânt: dacă. „Acum, dacă veţi asculta glasul Meu şi dacă veţi ţine legământul Meu, veţi fi ai Mei dintre toate popoarele, căci tot pământul este al Meu. Îmi veţi fi o împărăţie de preoţi şi un popor sfânt."

Îndată ce este o condiţie, ruina noastră este sigură şi în prima zi în care suntem în acest legământ cu condiţie, noi îl călcăm. Şi aceasta a fost greşeala mare a lui Israel. În zadar Dumnezeu Îşi trimite legea care este bună, sfântă şi dreaptă. Pentru un păcătos, Legea Lui înseamnă moartea, pentru că el este păcătos; şi, din clipa în care Dumnezeu ne dă Legea Sa cu condiţie, El ne-o dă nu pentru ca noi să putem asculta de ea, ci pentru a ne face să înţelegem mai lămurit că suntem pierduţi, pentru că am călcat-o.

   Israeliţii ar fi trebuit să spună: Este adevărat, noi trebuie să Te ascultăm; dar de atâtea ori am greşit, încât nu îndrăznim să luăm făgăduinţele cu o astfel de condiţie... În loc de aşa ceva, ce au spus ei? „Vom face tot ce a zis Domnul!" Ei se angajează să împlinească tot ce a spus Domnul; acest popor ia făgăduinţele cu condiţia de a asculta în totul. Care este urmarea acestei îndrăzneli? Viţelul de aur este făcut înainte ca Moise să fi coborât de pe munte.

Când noi, păcătoşii, ne luăm angajamentul să ascultăm întocmai de Dumnezeu (deşi ascultarea este totdeauna o datorie), şi cu pedeapsa ca, dacă nu vom asculta, să pierdem binecuvântarea, în acest caz totdeauna vom da greş. Trebuie să spunem: „suntem pierduţi"; şi harul presupune ruina noastră. Această totală lipsă de putere a omului sub condiţie, vrea apostolul s-o arate (Galateni 3.17-21), când spune: „Dar mijlocitorul nu este al unei singure părţi"; adică, îndată ce este un mijlocitor, sunt două părţi. „Dar" Dumnezeu nu este format din doi, „Dumnezeu este Unul singur", şi cine este cealaltă parte? — Este omul.

   Dar nu este nimic stabil în om; din această cauză el a căzut sub greutatea angajamentelor lui, şi acest lucru se va petrece întotdeauna. Dar legea nu poate desfiinţa făgăduinţele făcute lui Avraam; legea, care a venit cu patru sute treizeci de ani mai târziu, nu poate nimici făgăduinţa; şi făgăduinţa a fost făcută lui Avraam nu numai pentru binecuvântarea neamurilor, ci şi pentru a asigura ţara şi binecuvântările pământeşti ale lui Israel.

   Felul de a gândi al apostolului cu privire la făgăduinţele duhovniceşti se aplică întocmai şi făgăduinţelor pământeşti făcute iudeilor. Vedem că Israel nu s-a putut bucura de ele sub Lege. În adevăr, totul a fost pierdut când a fost făcut viţelul de aur. Totuşi, legământul de la Sinai se întemeiază pe principiul ascultării (Exod 24.7-8). „A luat car­tea legământului şi a citit-o în faţa poporului. Ei au zis: „Vom face şi vom asculta tot ce a zis Domnul." Moise a luat sângele şi a stropit poporul..." Iată legământul întărit prin sânge pe acest principiu: „Vom face tot ceea ce a spus Domnul". Ştiţi că poporul a făcut viţelul de aur şi că Moise a sfărâmat tablele Legii.

Acum, în Exod 32, veţi vedea că făgăduinţele făcute înainte de Lege au fost izvorul credinţei. Ele au susţinut poporul, prin mijlocirea lui Moise, chiar în căderea lor; şi veţi vedea cum printr-un mij­locitor, Dumnezeu vine iar la om, după ce a greşit. Versetele 9-14: „Şi Domnul a zis lui Moise: „Văd poporul acesta şi iată, este un popor încăpățânat. Acum, lasă-Mă; mânia Mea se va aprinde împotriva lor şi-i voi mistui; dar din tine voi face un neam mare." Şi Moise s-a rugat Domnului Dumnezeului său şi a zis: „Pentru ce să se aprindă, Doamne, mânia Ta împotriva poporului Tău, pe care l-ai scos din ţara Egiptului cu mare putere şi cu mână tare?... Întoarce-Te din iuţimea mâniei Tale şi schimbă-Ţi gândul cu privire la răul acesta pe care vrei să-1 faci poporului Tău. Adu-Ţi aminte de Avraam, de Isaac şi de Israel, robii Tăi, cărora le-ai spus, jurându-Te pe Tine Însuţi: „Voi înmulţi sămânţa voastră ca stelele cerului, voi da urmaşilor voştri toată ţara aceasta de care am vorbit şi ei o vor stăpâni pentru totdeauna." Şi Domnul Şi-a schimbat gândul cu privire la răul pe care spusese că vrea să-L facă poporului Său".

Iată deci, după căderea lui Israel, Moise rugind pe Dumnezeu, pentru slava Sa, să-Şi aducă aminte de făgăduinţele făcute lui Avraam, şi Dumnezeu Îşi schimbă gândul cu privire la răul pe care vroia să-1 facă poporului Său.

Capitolul 26 din Leviticul este o ameninţare cu toate pedepsele care trebuie să vină asupra Is­raelului necredincios. „Atunci Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Iacov, Îmi voi aduce aminte de legământul Meu cu Isaac şi de legământul Meu cu Avraam, şi Îmi voi aduce aminte de ţară" (ver­setul 42). Iată cum Dumnezeu vine iar la făgăduinţele Sale făcute fără condiţie, cu atâta timp înainte de Lege. Veţi vedea că acest lucru este aplicabil în timpurile din urmă.

   Sunt alte două legăminte făcute cu Israel în tim­pul călătoriei lui în pustie. Legământul de sub Lege fiind călcat, mijlocirea lui Moise a dat loc unui alt legământ, ale cărui temelii le avem în Exod 33.14-19. În capitolul 34.27, Domnul spune: „Scrie-ţi cuvintele acestea, căci pe temeiul acestor cuvinte închei legământ cu tine şi cu Israel". Observaţi aici: cu tine, căci este o schimbare foarte însemnată în felul de vorbire al lui Dumnezeu. Dumnezeu spusese totdeauna în Egipt: „Poporul Meu, poporul Meu"... Din clipa în care ei şi-au făcut viţelul de aur, El nu mai vorbeşte aşa; El ia cuvântul pe care ei l-au spus: „Poporul tău, poporul tău, pe care tu l-ai scos din Egipt"; căci Israel spusese: „Acest Moise care ne-a scos din Egipt" (Exod 32.1). Dumnezeu îi ia după cuvântul lor. Ce s-a întâmplat atunci? Moise a mijlocit şi nu a îngăduit deloc ca Dumnezeu să-i zică: „Poporul tău". Moise Îi spune: „Poporul Tău"; el a insistat mereu asupra acestor cuvinte: „Poporul Tău".

Acum ni se prezintă un legământ făcut cu Moise ca mijlocitor. Iată principiul suveranităţii harului, principiu introdus când totul era pierdut, condiţia Legii fiind călcată. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost suveran, care ar fi fost urmarea acestei călcări? Nimicirea întregului popor. Deşi suveranitatea lui Dumnezeu este veşnică, ea se descoperă atunci când ea ajunge singura scăpare a unui popor pierdut din cauza căilor sale; şi acest lucru are loc printr-un mijlocitor.

Veţi vedea încă un legământ, în Deuteronom 29.1: „Iată cuvintele legământului pe care Domnul a poruncit lui Moise să-1 încheie cu fiii lui Israel în ţara Moabului, afară de legământul pe care-1 încheiase cu ei la Horeb". Iată subiectul acestui de al treilea legământ cu israeliţii: Dumnezeu face acum un legământ cu ei, pentru ca, sub el, fiind ascultători, ei să poată continua să se bucure de pământul lor.

Ei n-au păzit acest nou legământ; prin urmare, au fost izgoniţi din ţara lor. În timpul acestui de al treilea legământ a intrat Israel în ţara lui şi prin ascultare de acest legământ şi-ar fi păstrat ţara. Citiţi versetele 9,12,13; citiţi de asemenea, pentru această chemare la făgăduinţe fără condiţie, Deuteronomul 9.5,27 şi 10.15. În cartea prorocului Mica 7.19-20, vedem aceeaşi făgăduinţă făcută lui Avraam, fiind izvorul nădejdii profetice. În Luca vedem că israelitul credincios, Simeon, le aminteşte că pricina încrederii lui Israel se baza pe credincioşia lui Dumnezeu.

Până aici am văzut pe baza cărui principiu au intrat în Canaan. Dar am văzut că, înainte de Lege, Dumnezeu le-a făgăduit acest pământ ca stăpânire veşnică, prin legăminte şi făgăduinţe făcute fără condiţii; şi prin aceste făgăduinţe, prin mijlocirea lui Moise, Israel este cruţat şi se bucură, în sfârşit, de pământul făgăduit prin al treilea legământ, făcut în câmpia Moabului.

   După căderea israeliţilor în această ţară făgăduită, rămân de aplicat la restabilirea lor în viitor, toate făgăduinţele făcute lui Avraam. După ce acest popor s-a arătat în toate felurile nevrednic înaintea lui Dumnezeu, prorocii ne fac să vedem că Dumnezeu i-a făgăduit să-1 restabilească în ţara sa, sub Isus Hristos, Împăratul său, care este deplina înfăptuire a tuturor făgăduinţelor pământeşti.

   Să ne amintim, dragi prieteni, că în ceea ce am spus avem descoperirea caracterului Domnului; şi că, deşi aceste lucruri s-au întâmplat cu Israel, ele s-au întâmplat din partea lui Dumnezeu; şi că, prin urmare, ele sunt arătarea caracterului lui Dumnezeu în Israel pentru noi. Israel este terenul pe care Dumnezeu Şi-a desfăşurat tot caracterul Său. Dacă Dumnezeu ar putea să nu-Şi mai ajungă scopul în ce priveşte darurile Sale faţă de Israel, El ar putea să nu-Şi mai ajungă scopul nici faţă de darurile Sale pentru noi.

Vom urmări istoria stării acestui popor în viitoarea noastră strângere laolaltă.

9. Decăderea şi împrăştierea lui Israel, făgăduinţa de întoarcere a lor in ţară

(Acelaşi subiect)

 (Ezechiel 37)

Ceea ce se întâmplă cu osemintele pe care le vede Ezechiel, ne reprezintă, foarte clar, ceea ce doresc să vă vorbesc în această seară; vreau să spun ceea ce Dumnezeu, în bunătatea Sa, va face pentru poporul Israel. Cercetând acest subiect, voi urma metoda pe care am urmat-o totdeauna, adică voi prezenta, la rând, mărturiile Cuvântului lui Dum­nezeu.

Vă aduceţi aminte că la ultima adunare, începând acest subiect, am văzut deosebirea dintre legământul făcut cu Avraam şi legământul Legii pe Mun­tele Sinai şi că, de câte ori Dumnezeu a vrut să-Şi arate îndurarea faţă de poporul Său, Şi-a adus aminte de legământul făcut cu Avraam. Am văzut de asemenea că poporul Israel a primit făgăduinţele sub legământul făcut în pustie şi nu sub cel făcut cu Avraam; şi că, de atunci, poporul Israel fiind sub condiţia ascultării pentru a rămâne în bucuria făgăduinţelor, chiar de atunci a decăzut; dar că, totuşi, datorită mijlocirii lui Moise, Dumnezeu a putut să binecuvânteze acest popor.

   Poporul Israel a greşit şi după aceea, chiar fiind aşezat în ţara pe care Domnul i-a dat-o; şi Dumnezeu a ridicat pe proroci într-un mod cu totul deosebit, pentru a-1 convinge de păcatul în care căzuse şi pentru a arăta celor credincioşi că hotărârile lui Dumnezeu asupra lui Israel nu vor fi niciodată lipsite de putere; că prin Mesia se va împlini tot ce a spus El. Şi tocmai când Israel va fi decăzut, aceste făgăduinţe ale restabilirii lui vor fi preţioase rămăşiţei credincioase a acestui popor.

În istoria păcatului lui Israel sub Lege avem istoria inimii fiecăruia dintre noi; dacă ne vom aşeza înaintea lui Dumnezeu, vom vedea că înaintea Lui nu este decât harul care poate nu numai să ne susţină, dar să ne şi scoată din starea în care ne găsim din cauza păcatului.

   Doresc să observaţi decadenţa şi ruina lui Israel, sub toate formele stăpânirii lui, de la intrarea lui pe pământul Canaanului. Ştiţi că Iosua este cel care i-a introdus pe israeliţi în această ţară. Cartea Iosua este istoria biruinţelor lui Israel asupra canaaniţilor, istoria credincioşiei pe care Dumnezeu a arătat-o în împlinirea celor făgăduite poporului Său. Judecătorii şi Samuel arată istoria căderii lui Israel în ţara Canaanului, până la David, dar în acelaşi timp, istoria răbdării lui Dumnezeu.

Să vedem acum, mai întâi, cum Iosua înfăţişează israeliţilor condiţia şi caracterul lor.

   El le aminteşte (capitolul 24) tot ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei, toată îndurarea şi bunătatea Sa; şi atunci (versetul 16) poporul răspunde: „Departe de noi gândul să părăsim pe Domnul!" Şi în versetul 19 Iosua spune poporului: „Voi nu veţi putea să slujiţi Domnului!"; dar poporul spune: „Nu! căci vom sluji Domnului... noi vom sluji Domnului Dumnezeului nostru şi vom asculta glasul Lui". Iosua a făcut un legământ în acea zi cu poporul. Această căpetenie a mântuirii lor i-a condus în pământul făgăduinţei; ei se bucură de roadele harului şi din nou se hotărăsc să asculte de Domnul.

   Dar în Judecători 2 vedem că ei nu s-au ţinut deloc de legământul lor. „Nu voi izgoni pe vrăjmaşi dinaintea voastră — spune Dumnezeu — ci ei vă vor sta în coaste"; şi în versetul 11: „Şi fiii lui Israel au făcut atunci ce era rău înaintea Domnului şi au slujit baalilor" şi „mânia Domnului S-a aprins împotriva lui Israel".

Acelaşi lucru îl vedem mereu: binefaceri din par­tea lui Dumnezeu şi nerecunoştinţă din partea oamenilor.

   Să cităm locurile care arată cum Israel şi-a călcat îndatoririle sub toate formele de guvernământ.

   1 Samuel 4.11. Eli era marele preot, judecătorul şi căpetenia lui Israel; dar vedem slava lui Israel aruncată la pământ: chivotul Domnului a fost luat şi cei doi fii ai lui Eli, Hofni şi Fineas, au murit. Versetele 18-21: Chiar Eli a murit şi nora lui a numit I-Cabod (Nu mai e slavă) pe copilul pe care îl năştea, spunând: „S-a dus slava din Israel!" Spunea lucrul acesta din cauza luării chivotul lui Dumnezeu şi din cauza socrului şi soţului ei".

   Atunci Dumnezeu, care ridicase pe Samuel, care este numit „cel dintâi dintre proroci", stăpâneşte peste Israel; dar foarte curând poporul Israel a lepădat pe proroc (1 Samuel 8.6). „Şi Domnul a zis lui Samuel: „Ascultă glasul poporului în tot ce-ţi va spune; căci nu pe tine te-au lepădat, ci pe Mine M-au lepădat, ca să nu mai domnesc peste ei. Ei se poartă cu tine cum s-au purtat totdeauna, de când i-am scos din Egipt până în ziua de astăzi." Dum­nezeu le-a dat atunci un împărat în mânia Sa; şi se ştie ce s-a întâmplat acestui împărat ales de ei (capitolul 15).

1 Samuel 15.26. Judecata este pronunţată. Şi Samuel spune lui Saul: „Nu mă voi întoarce cu tine: fiindcă ai lepădat cuvântul Domnului, şi Domnul te-a lepădat ca să nu mai fii împărat peste Israel".

   Aceste locuri diferite arată că Israel a greşit şi sub împărat, şi sub proroc, şi sub preot; şi iată-1 ruinat sub împăratul pe care şi 1-a ales.

David este înălţat în locul lui Saul; Dumnezeu lucrând în har, face alegerea Sa; El este Cel care dă lui Israel pe David, icoana preînchipuitoare a Dom­nului Hristos, fiind şi tatăl Lui, după trup. Astfel, prin bunătatea lui Dumnezeu, poporul Israel devine foarte bogat şi renumit sub David şi sub Solomon. Dar vedem că acest popor şi-a călcat din nou îndatoririle sub aceşti doi împăraţi (1 Împăraţi 11.5-11). „Şi Solomon a făcut ce este rău înaintea Domnului şi n-a urmat în totul pe Domnul", de aceea Domnul S-a mâniat împotriva lui.

Este un lucru foarte trist de văzut, cum inima omului, în toate împrejurările posibile, se depărtează de Dumnezeu; şi lucrul acesta este general; este învăţătura pe care noi avem s-o scoatem din istoria poporului Israel.

   Ştiţi că acest popor a fost împărţit în două şi cele două părţi au devenit cu totul necredincioase. In persoana lui Ahaz, familia lui David, ultimul sprijin omenesc al nădejdilor lui Israel, a început să devină idolatră (2 Împăraţi 16.10-14).

2 Împăraţi 21.11,14-15. Păcatul lui Manase a pus vârf acestei necredincioşii.

   Iată, în câteva cuvinte, purtarea lui Israel şi chiar a lui Iuda, până la robia Babilonului. Duhul lui Dumnezeu rezuma istoria lor, istoria fărădelegilor lor şi a răbdării Lui, în aceste cuvinte izbitoare: „Şi Domnul, Dumnezeul părinţilor lor a dat din timp trimişilor Săi însărcinarea să-i înştiinţeze, căci voia să cruţe pe poporul Său şi locaşul Său. Dar ei şi-au bătut joc de trimişii lui Dumnezeu, I-au nesocotit cuvintele şi au râs de prorocii Lui, până când mânia Domnului împotriva poporului Său a ajuns de neînlăturat". (2 Cronici 36.15-16) Iată sfârşitul vieţuirii lor în această ţară a Canaanului, unde fuseseră introduşi de Iosua. Numele de Loami (nu este poporul Meu) este, în sfârşit, înscris pe fruntea lor.

   Trecând repede peste istoria decăderii lor până la captivitatea în Babilon, avem acum să ne oprim la făgăduinţele care au susţinut credinţa rămăşiţei acestui popor, în timpul nelegiuirii şi tot timpul captivităţii lor.

Este o făgăduinţă însemnată care slujea ca îndoită bază a aşteptării iudeilor credincioşi. Ea se găseşte la 2 Samuel 7 şi 1 Cronici 17. Între aceste două locuri este această deosebire, că cel de la 1 Cronici 17 se aplică direct Domnului Isus Hristos. Şi această deosebire este legată de aceea care există între aceste cărţi, dintre care una (Samuel) este istorică şi cealaltă (Cronici) este un rezumat care cuprinde toată istoria, chiar de la Adam până la Domnul Hristos şi la nădejdea lui Israel; şi din ea lipsesc, prin urmare, toate călcările de lege şi căderile împăraţilor lui Israel. Iată această făgăduinţă: „Am dat un loc poporului Meu, lui Israel, şi l-am sădit ca să locuiască în el şi să nu mai fie tulburat, ca să nu-1 mai apese fiii răutăţii, ca mai înainte" (2 Samuel 7.10); şi: „Când ţi se vor împlini zilele şi când te vei duce la părinţii tăi, voi ridica sămânţa ta după tine şi anume pe unul din fiii tăi şi-i voi întări domnia..." (1 Cronici 17.11).

   Aplicarea acestor cuvinte la Domnul Isus Hristos se găseşte în epistola către Evrei 1; şi avem în această mărturie făgăduinţele făcute lui Avraam şi seminţiei lui, toate făgăduinţele făcute lui Israel, păzite şi reunite în însăşi persoana Fiului lui David.

Acum, dragi prieteni, am văzut făgăduinţa făcută lui David, care este temelia tuturor făgăduinţelor care privesc familia cu acest nume. Am văzut căderea lui Israel şi, de asemenea, făgăduinţa făcută Fiului lui David, Mesia. Să urmărim acest subiect în mărturiile directe ale prorocilor.

Isaia 1.25-28 descrie restabilirea deplină a iudeilor; dar prin judecăţi care înlătură pe cei răi.

Isaia 4.2-4: "În ziua aceea odrasla Domnului va fi plină de splendoare şi de slavă şi rodul ţării va fi plin de strălucire şi de frumuseţe pentru cei mântuiţi ai lui Israel. Şi rămăşiţa în Sion, ce a rămas în Ierusalim, se va numi „sfânt", oricine va fi scris printre cei vii, în Ierusalim, când Domnul va spăla murdăria fiicelor Sionului şi va curăţi Ierusalimul de vinovăţia de sânge din mijlocul lui, cu duhul judecăţii şi cu duhul arderii".

Capitolul 6 din acelaşi proroc ne face să intrăm mai adânc în spiritul prorociei. Era pe vremea când împărăţea Ahaz, acest Ahaz care a fost văzut aducând altarul păgân de la Damasc la Ierusalim. Şi Isaia este trimis să întâlnească pe acest împărat, fiu al lui David, care introducea apostazia. Se vede în această prorocie, mai întâi, slava lui Hristos, Dom­nul Cel de trei ori sfânt (ceea ce ne spune Ioan 12), această slavă care condamnă tot poporul, dar care, prin har, dă naştere duhului de mijlocire, la care răspunsul este îndurarea care restabileşte poporul; îndurarea aceasta nu se arată totuşi fără judecăţi, care curăţesc poporul şi ţara de cei răi, după o împietrire prelungită şi dusă la culme prin lepădarea Domnului Isus Hristos şi a mărturiei pe care El a dat-o prin Duhul, în apostoli. Citiţi ver­setele 9-13.

   Isaia 11.10: În ziua aceea neamurile vor căuta vlăstarul lui Isai. Aici vedem când şi cum se va umple pământul de cunoştinţa Domnului: când El va face să moară cel nelegiuit prin suflarea gurii Sale. Atunci Domnul va chema din nou pe Israel şi îi va da mâna a doua oară (citiţi versetele 9-12).

Isaia 33.20-24; 49. S-a spus că, în acest capitol, Sionul ar fi Adunarea. Dar, când bucuria era deplină, Sionul spune: „Domnul m-a părăsit". Cu neputinţă, dacă Sionul ar fi Adunarea. Cum? Adunarea să fie părăsită în mijlocul bucuriei? (citiţi versetele 14-23 din capitolul 49). Aceeaşi obser­vaţie asupra capitolului 42, în întregime, este şi asupra capitolului 45.19-25, unde vedem foarte clar că este vorba de binecuvântări pământeşti, de o stare de lucruri necunoscută încă pe pământ. Dum­nezeu Însuşi, în acea zi, Se va bucura de Ierusalim.

Iată făgăduinţa care anunţă destul de clar slava viitoare, fie a Ierusalimului, fie a poporului iudeu.

Trec acum la capitole care vorbesc şi mai direct despre acest subiect.

   Ieremia 3.16-18. Sunt unele întâmplări care par a fi împlinirea multor prorocii; de exemplu, întoarcerea din Babilon; dar Dumnezeu a dat pentru această reîntoarcere un răspuns cu totul aparte: El a pus împreună lucruri care, până acum, niciodată n-au fost împreună. De exemplu, în acest loc: „Toate popoarele se vor strânge la Ierusalim". Este ştiut că aşa ceva nu s-a întâmplat când s-au întors ei din captivitatea Babilonului. Ar putea spune unii: Aceasta este Adunarea! Dar nu, căci „în zilele acelea, casa lui Iuda va umbla cu casa lui Israel şi vor veni împreună din ţara de la miazănoapte, în ţara pe care am dat-o de moştenire părinţilor voştri". În sfârşit, vedem trei lucruri unite din nou: Ierusalimul, scaunul de domnie al lui Dumnezeu, şi Iuda şi Israel uniţi din nou, precum şi popoarele adunate în faţa scaunului de domnie al lui Dumnezeu; trei lucruri care, desigur, nu s-au întâmplat în acelaşi timp. Când s-a întemeiat Adunarea, Israel era dezbinat. Când Israel s-a întors din Babilon, nu exista nici Biserica, nici strângerea laolaltă a popoarelor.

Ieremia 30.7-11: „Este timpul de necaz pentru Iacov; dar Iacov va fi salvat din el... voi sfărâma jugul de pe gâtul lui, îi voi rupe legăturile şi străinii nu-1 vor mai supune. Ci vor sluji Domnului, Dum­nezeului lor şi împăratului lor David, pe care li-1 voi ridica. De aceea nu te teme, robul Meu Iacov," zice Domnul; „şi nu te speria, Israele! Căci iată, te voi scăpa din ţara cea depărtată şi sămânţa ta din ţara captivităţii lor; Iacov se va întoarce iarăşi, va avea odihnă şi linişte; şi nimeni nu-1 va mai înfricoşa". Desigur, sunt evenimente care, pentru Israel, încă nu s-au întâmplat.

   Ieremia 31.23,27-28 şi 31. Observaţi aici ver­setul 28. Pe cine i-a smuls, i-a tăiat şi i-a dărâmat Domnul? Pe aceiaşi pe care El îi va sădi şi îi va zidi. Este cam greu, în adevăr, să aplici toate profeţiile faţă de Israel şi toate binecuvântările care privesc aceleaşi persoane, Bisericii. Şi dacă aici ar fi vorba de Biserică, ce ar vrea atunci să spună turnul lui Hananeel până la Poarta Unghiului, înălţimea Gareb etc? Observaţi aceste ultime cuvinte ale capitolului: „...şi nu vor mai fi niciodată nici sur­pate, nici dărâmate."

Ieremia 32.37-42. Este un loc mişcător; cuprinde gândurile lui Dumnezeu cu privire la acest popor. După ce le-a făcut făgăduinţe de binecuvântare prin har şi i-a încredinţat că El va fi Dumnezeul lor, Domnul spune: „Mă voi bucura să le fac bine, îi voi sădi cu adevărat în ţara aceasta, din toată inima şi din tot sufletul Meu... După cum am adus peste poporul acesta toate aceste mari nenorociri, tot aşa voi aduce peste ei tot binele pe care li-1 făgăduiesc".

   Ieremia 33.6-11,15,24-26. Aici este vorba tot de binecuvântarea lui Israel, a Ierusalimului, şi aceasta prin prezenţa Odraslei pe care o va odrăsli David, care va face judecată şi dreptate pe pământ. Să ne aducem aminte, dragi prieteni, că Scriptura nu ne înfăţişează deloc pe Duhul Sfânt ca odraslă a lui David şi nici lucrarea Lui nu este de a face judecată pe pământ.

De altă parte, dacă s-ar gândi cineva să aplice acest loc la întoarcerea din Babilon, voi cita aici Neemia 9.36-37: „Şi astăzi iată-ne robi... şi suntem într-o mare strâmtorare". Cât de puţin a fost întoarcerea din Babilon împlinirea tuturor făgăduinţelor pe care le-am citit! Aceste făgăduinţe ale lui Dumnezeu deci nu s-au împlinit încă.

Ezechiel 11.16-20. Până în această zi, Israel este sub influenţa judecăţii pe care o arată acest loc: „Dar duhul necurat, când a ieşit dintr-un om, umblă prin locuri fără apă, căutând odihnă şi n-o găseşte" (Matei 12.43). Versetele care urmează, în Ezechiel, vorbesc despre starea lor de la urmă, în care am văzut că sunt supuşi judecăţii, şi atunci Dumnezeu dă rămăşiţei o inimă nouă.

   Ezechiel 34.22, până la sfârşitul capitolului, vedem din nou pe David, împăratul lor, în mijlocul lor, şi binecuvântările sunt neschimbătoare.

Ezechiel 36.22-32. Dacă cineva ar spune că aici sunt lucruri spirituale la care participăm şi noi, răspund: Da, noi participăm la binecuvântările adevăratului măslin; dar asta nu înseamnă că Israel este lipsit de ceea ce îi aparţine. De ce participăm şi noi aici? Pentru că noi suntem altoiţi în Domnul Isus Hristos. Dacă suntem ai Domnului Hristos, suntem copii ai lui Avraam şi participăm la tot ce este spiritual. „Veţi locui în ţara pe care am dat-o părinţilor voştri." Adunarea însă nu are decât un singur Tată, care este Tatăl Domnului nostru Isus Hristos.

   Acum, în treacăt, voi sublinia o idee pe care ne-o dă locul prea bine cunoscut, Ioan 3.12. Despre ce este vorba în acest loc? Despre toate lucrurile care au fost spuse în proroci şi îndeosebi în locul de care ne-am ocupat în ultimul timp şi din care avem aproape o citare textuală în cuvintele pe care Dom­nul nostru le spune lui Nicodim: „Tu eşti învăţătorul lui Israel", tu ar fi trebuit să înţelegi că trebuie neapărat ca Israel, pentru a se bucura de făgăduinţă, să aibă o inimă nouă şi curăţită, „şi nu înţelegi aceste lucruri?" Când spun că trebuie să fii născut din nou din apă şi din duh, cum, tu nu înţelegi? „Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământeşti şi nu credeţi, cum veţi crede când vă voi vorbi despre cele cereşti?" Parcă le-ar fi spus: Dacă v-am vorbit de lucruri care privesc pe Israel, dacă v-am spus că Israel trebuie să fie născut din nou ca să se bucure de făgăduinţe pământeşti care îi aparţin, şi nu aţi înţeles, cum veţi înţelege lucrurile cereşti, slava Domnului Hristos înălţat la cer şi Adunarea părtaşă cu El în această slavă cerească? Voi n-aţi înţeles nici măcar învăţăturile prorocilor voştri; voi, învăţători ai lui Israel, ar fi trebuit să înţelegeţi măcar lucrurile pământeşti, ce a spus Ezechiel şi alţi proroci despre acest subiect.

În acest loc de la Ezechiel se spune de roadele pomilor, de venitul câmpului şi de alte lucruri asemănătoare, care sunt bunurile pământeşti făgă­duite lui Israel; dar în acelaşi timp se vede nevoia unei schimbări a inimii în Israel, pentru a se putea bucura de ele. Trebuie ca Israel să fie născut din nou în inima lui, pentru a primi făgăduinţele Canaanului. Trebuie ca Dumnezeu să-i facă să umble pe calea Lui, dându-le o inimă nouă şi atunci, dar numai atunci, ei se vor bucura de binecuvântările făgăduite. Iată, Nicodime, ce ar fi trebuit tu să înţelegi prin vorbirea chiar a prorocilor voştri.

   În capitolul 37 din Ezechiel avem o istorie amănunţită a restabilirii lui Israel, unirea din nou a celor două părţi a poporului, intrarea lor în pământul lor, starea lor de unitate şi de credincioşie faţă de Dumnezeu pe acest pământ, Domnul fiind Dumnezeul lor; David, împăratul lor, fiind prezent pentru totdeauna, încât popoarele să ştie că Domnul este Dumnezeu, când locuinţa Sa va fi în mijlocul lor pentru totdeauna.

Ezechiel 39.22-29. Este evident că aceste lucruri nu s-au întâmplat; în acest timp, Dumnezeu nu le va mai ascunde faţa şi îi va aduce, îi va strânge în ţara lor, fără să lase vreo rămăşiţă printre neamuri, ceea ce, desigur, nu s-a întâmplat încă.

   Să ne amintim, terminând, principiile mari pe care se întemeiază aceste profeţii.

Restaurarea iudeilor este întemeiată pe făgă­duinţele făcute lui Avraam fără condiţie. Căderea lor vine de la faptul că ei au înţeles să trăiască pe baza propriei lor puteri. După ce au încercat în toate felurile răbdarea lui Dumnezeu, până ce n-a mai fost nici o îndreptare pentru ei, judecata a venit peste ei; dar Dumnezeu vine iar la făgăduinţele Sale.

   Termin, aplicând aceste gânduri propriilor noastre inimi. Mereu este aceeaşi istorie, mereu istoria căderii. Îndată ce Dumnezeu ne-a aşezat în cutare sau cutare situaţie, noi numaidecât ne-am arătat falimentari. Dar este în dosul acestei situaţii un principiu însemnat, adică descoperirea gândurilor lui Dum­nezeu şi, prin urmare, a făgăduinţelor fără condiţie; şi am văzut că prezenţa Domnului Isus Hristos şi mijlocirea Lui este împlinirea acestor făgăduinţe.

De asemenea, am văzut că Dumnezeu nu-Şi aduce la îndeplinire judecata de mult timp anunţată, decât după o foarte îndelungată răbdare, după ce a epuizat toate mijloacele posibile care ar fi trebuit să aducă pe om la Dumnezeu, dacă ar fi fost o scânteie de viaţă în inima lui; dar în om nu s-a găsit nimic bun.

Indivizii, aduşi la viaţă prin har, se întemeiază pe făgăduinţele care trebuie să-şi găsească împlinirea în arătarea Celui care le poate înfăptui şi care le înfăptuieşte pentru alţii. Şi nimic nu pune mai mult în lumină acest principiu, ca această istorie a poporului lui Israel. „Toate aceste lucruri — spune apostolul — li s-au întâmplat ca să ne slujească drept exemplu şi au fost scrise pentru învăţătura noastră." Aceasta este o oglindă în care noi putem vedea, pe de o parte, inima omului, care mereu nu ajunge ţinta, iar pe de altă parte, credincioşia lui Dumnezeu, care nu lipseşte niciodată, care va împlini toate aceste făgăduinţe şi va arăta o putere admirabilă, putere care va birui orice nelegiuire a omului şi puterea lui Satan. Numai când nelegiuirea a ajuns la culme, El spune: „Fă-le greu auzul..." şi abia în Fapte 28.27 găsim împlinirea acestei judecăţi pronunţată cu aproape opt sute de ani înainte, prin prorocul Isaia. Când acest popor a lepădat totul, abia atunci Dumnezeu îl împietreşte, pentru a face din el un monument al căilor Sale. Ce răbdare din partea Domnului Dumnezeu!

Astfel, în ceea ce ne priveşte, judecata este suspendată de nouăsprezece veacuri şi Dumnezeu întrebuinţează încă toate mijloacele exterioare ale harului Său, pentru a se vedea dacă este vreun gând bun în inimă. Domnul spune: „Dacă n-aş fi venit... n-ar avea păcat; dar acum n-au nici o dezvinovăţire pentru păcatul lor... Dacă n-aş fi făcut între ei lucrări pe care nimeni altul nu le-a făcut, n-ar avea păcat; dar acum M-au văzut şi M-au urât şi pe Mine şi pe Tatăl Meu" (Ioan 15.22).

   Răbdare admirabilă! Har nemărginit al Celui care Se interesează de noi chiar după răzvrătirea noastră şi după nelegiuirea noastră! A Lui să fie toată slava!

10. ACELAŞI SUBIECT - ŞI FELUL ÎN CARE EL SE ÎMPLINEŞTE

 (Isaia 1)

Câteva locuri din Scriptură, pe care nu le-am putut cita ultima dată, asupra viitorului evreilor şi în special unele locuri din prorocii cei mici, încheie profeţia istorică privitoare la acest popor; spun istorică, pentru că profeţia este istoria pe care Dumnezeu ne-a dat-o despre viitor.

Voi aminti o împrejurare foarte însemnată, vor­bind de iudei: istoria lor este, în mod deosebit, arătarea slavei Domnului. A întreba: Ce ne priveşte pe noi toată această istorie? — înseamnă să spui: Ce mă interesează pe mine ce vrea tatăl meu să facă pentru fraţii mei?

Când vedem ce mare loc ocupă acest subiect în Cuvântul lui Dumnezeu, trebuie să rămânem con­vinşi că lucrul acesta este foarte scump inimii lui Dumnezeu, dacă nu ne este şi nouă. În acest popor, prin căile lui Dumnezeu faţă de acest popor, caracterul Domnului este pe deplin descoperit; prin el, neamurile vor cunoaşte pe Domnul şi chiar noi înşine vom învăţa să-L cunoaştem.

   Aceeaşi persoană poate să fie regele unei ţări şi tată de familie; aşa este deosebirea între ceea ce Dumnezeu este faţă de Adunare şi ceea ce a fost faţă de iudei. Faţă de Adunare, El are caracterul de Tată; faţă de iudei, El are caracterul de Domnul (Iehova). Credincioşia Sa, starea Sa de neschimbare, atotputernicia Sa, conducerea întregului pământ de către El, toate acestea sunt descoperite faţă de Israel; de aceea, istoria acestui popor ne face să-L cunoaştem pe Domnul.

Psalmul 126.1-2: „Când a adus Domnul înapoi pe captivii Sionului... atunci se spunea printre popoare: „Domnul a făcut mari lucruri pentru ei!"

   Asupra aceluiaşi subiect, vedeţi Ezechiel 39.6-7: „Voi pune foc Magogului şi celor ce locuiesc liniştiţi în insule, ca să ştie că Eu sunt Domnul. Îmi voi face cunoscut Numele Meu cel sfânt în mijlocul poporului Meu Israel şi nu-i voi mai lăsa să-Mi profaneze Numele Meu cel sfânt; ci popoarele vor şti că Eu sunt Domnul, Sfântul lui Israel!" Şi versetul 28: „Şi vor şti că Eu sunt Domnul, Dumnezeul lor, care-i lăsasem să fie duşi în captivitate printre popoare şi care-i strâng iarăşi în ţara lor; nu voi mai lăsa pe nici unul din ei acolo".

   Iată prin ce mijloc Se face cunoscut Domnul. Tatăl Se descoperă sufletelor noastre prin evanghelie, prin Duhul de înfiere; dar Domnul Se face cunoscut prin judecăţile Sale, prin lucrarea puterii Sale pe pământ. Am spus că Tatăl Se face cunoscut prin evanghelie, pentru că evanghelia este manifestarea harului. Ea nu este „ochi pentru ochi şi dinte pentru dinte", nu este ceea ce cere dreptatea, legea talionului; ea este un principiu potrivit căruia eu trebuie să fiu desăvârşit, după cum Tatăl meu este desăvârşit.

Nu este tot aşa cu conducerea pe care Domnul o face. Domnul va binecuvânta fără îndoială popoa­rele; dar caracterul împărăţiei Sale este că judecata va îndrepta pe oameni spre dreptate (Psalmul 94.15).

La prima venire a Domnului Isus Hristos, judecata era în Pilat şi dreptatea era în Domnul Isus Hristos; când Domnul Isus Hristos va veni din nou, judecata se va uni cu dreptatea.

Acum, copiii lui Dumnezeu trebuie să urmeze exemplul Mântuitorului, adică să nu se aştepte ca judecata să fie după asprimea dreptăţii, ci să fie blânzii şi smeriţi în mijlocul tuturor batjocurilor pe care le primesc din partea oamenilor. Uniţi cu Domnul Hristos, ei sunt despăgubiţi prin puterea dragostei Sale, care îi întăreşte prin mângâierile prezenţei Duhului Său; şi, mai mult, prin nădejdea unei slave cereşti. De altă parte, Domnul ne mângâie printr-o lucrare directă a dreptăţii Sale în favoarea poporului Său şi stabilindu-1 în slavă pământească.

   Iudeii, iată deci poporul prin care şi în care Dumnezeu Îşi stabileşte Numele Său de Domnul şi caracterul Său de judecată şi de dreptate. Adunarea, iată poporul în care, ca în familia Sa, Tatăl Îşi desfăşoară caracterul Său de bunătate şi de dragoste.

   Ce se va întâmpla cu iudeii în timpurile din urmă? Ce am înţeles din cărţile prorocilor Ieremia (30-33) şi Ezechiel (36-39), unde vedem un şir de făgă­duinţe şi de descoperiri în privinţa acestui lucru?

Vă voi cita alte câteva locuri asupra aceluiaşi subiect, urmând ordinea prorocilor din Biblie.

Daniel 12.1. Este aici prezenţa Aceluia care va lucra pentru poporul lui Daniel, adică pentru poporul evreu.

Doresc să observaţi câteva trăsături ale acestei profeţii. În primul rând, Dumnezeu, în puterea Sa, prin slujba lui Mihail, va fi aproape de fiii poporului lui Daniel, şi aceasta va fi o vreme de necaz cum nu a mai fost niciodată. Acest fapt ne explică şi ceea ce citim în evangheliile după Matei (capitolul 24) şi Marcu (13.19).

Învierea (versetul 2) se aplică iudeilor. Veţi găsi exact aceleaşi expresii în Isaia 27: „Morţii tăi vor învia..." şi în Ezechiel 37.12. Aceasta este o înviere a poporului înmormântat, ca naţiune, printre celelalte neamuri. „Unii vor învia pentru ruşine şi dispreţ veşnic." Aşa se va întâmpla iudeilor (Isaia 66.24).

Într-un cuvânt, pe de o parte, Dumnezeu fiind aproape de poporul Său într-un timp de necaz şi, pe de altă parte, o rămăşiţă slăvită, iată cuprinsul capitolului 12 din Daniel.

În cartea prorocului Osea (2.14-23), vedem că Domnul va primi pe Israel, îl va introduce în ţara sa, după ce îl va fi smerit şi îi va fi vorbit inimii. El îl va face aşa cum era în timpul tinereţii. Domnul va face un legământ cu el, îl va binecuvânta în toate felurile pe acest pământ şi Se va uni cu el pentru totdeauna.

Şi, mai mult, este un lanţ de binecuvântări de la Domnul, până la bunurile pământeşti răspândite din plin peste Israel, care este sămânţa lui Dumnezeu (căci acesta este înţelesul cuvântului Israel). De aceea, se spune: „O voi sădi în ţară"; căci Israel va deveni mijlocul de binecuvântare pentru pământ, ca înviat dintre cei morţi.

Acum, totul este otrăvit de păcat; duhurile răutăţii sunt în locurile cereşti şi există tot felul de nenorociri, care sunt însoţite, fără îndoială, de multe îndurări. Dumnezeu face ca totul să con­tribuie la binele celor care Îl iubesc; dar, în acel timp va fi belşug de binecuvântări pământeşti.

Osea 3.4-5: „Căci fiii lui Israel vor rămâne multe zile fără împărat, fără prinţ, fără jertfă, fără chip de idol, fără efod şi fără terafimi. După aceea, fiii lui Israel se vor întoarce şi vor căuta pe Domnul Dum­nezeul lor şi pe împăratul lor David; şi se vor întoarce cu teamă la Domnul şi la bunătăţile Lui, în zilele de pe urmă". Ei nu vor avea nici pe Dum­nezeul adevărat, nici dumnezei mincinoşi; dar, după aceea, ei vor căuta pe Domnul şi pe David, adică pe Cel preaiubit — pe Hristos.

   Ioel 3.1,16-18,20,21. După ce a vorbit despre neamuri în timpul întoarcerii poporului său din robie, în versetele citate mai înainte cu ocazia judecăţii neamurilor, Dumnezeu vorbeşte în aceste versete despre iudei. Ierusalimul va fi curăţit; Domnul va locui în Sion; El va fi adăpostul poporului Său şi puterea fiilor lui Israel. Iată ce se va întâmpla când judecata lui Dumnezeu va cădea peste neamuri.

Amos 9.14-15: „Îi voi aduce înapoi... îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi". Acest lucru încă nu s-a întâmplat.

   Ceea ce se spune înaintea acestor versete este citat în cartea Faptele Apostolilor 15, nu pentru a arăta că profeţia ar fi fost împlinită atunci, ci că Dumnezeu avea de mult timp acest principiu al unui popor ales printre neamuri. Vorbirea prorocilor se asemăna cu ceea ce apostolul Petru spunea că Dumnezeu a făcut în acel timp. Aceasta nu este împlinirea unei profeţii, ci stabilirea unui principiu, prin gura prorocilor, ca şi prin gura lui Simon Petru.

   Mica 4.1-8. Nici acest lucru nu s-a întâmplat, nu s-a împlinit. Aici vedem descris locul pe care este aşezat Ierusalimul şi prima lui înfăţişare restabilită.

   Mica 5.4,7-8. Vedem Numele Domnului Hristos devenind în curând mare până la marginile pământului, Israel fiind ploaia de binecuvântare dumnezeiască peste tot şi ieşind biruitor asupra tuturor celor ce i se împotrivesc.

   Cu ocazia citării lui Mica puteţi observa — amin­tind principiul deja stabilit — felul în care duhul de profeţie menţionează (în versetele 19 şi 20) făgăduinţele făcute părinţilor, fără condiţie.

Ţefania 3.12-20. Ce vorbire avem aici! Se spune că Dumnezeu tace din cauza dragostei Sale. El este atât de mult emoţionat, încât „tace". Şi pe cine priveşte acest lucru? Vedeţi versetul 13: „Rămăşiţa lui Israel nu va mai lucra nedrept, nu va mai spune minciuni şi nici nu se va mai găsi în gura lor o limbă înşelătoare. Ci vor paşte şi se vor odihni, şi nimeni nu-i va tulbura". Domnul este în mijlocul lor, nimeni nu-i poate înspăimânta.

   Zaharia 1.15,17-21. Vedem aici cele patru împărăţii care au împrăştiat pe Israel, împrăştiate şi ele prin puterea şi judecăţile lui Dumnezeu.

Zaharia 9.9-17: „Saltă de veselie, fiica Sionului! Strigă de bucurie, fiica Ierusalimului! Iată, împăratul tău vine la tine..." S-ar putea spune că acest lucru s-a şi întâmplat, însă numai în parte. Este de observat că, atunci când Duhul Sfânt citează (Ioan 12.15) acest loc de la Zaharia, trece peste aceste cuvinte: „El este biruitor şi drept". Domnul Isus, în adevăr, nu a fost cruţat. Când I se spunea în batjocură: „Dacă eşti Tu Fiul lui Dumnezeu, coboară-Te de pe cruce!", El n-a făcut nimic, n-a fugit de durere; departe de a Se cruţa pe Sine Însuşi, El ne-a cruţat pe noi; a primit El pedeapsa lui Dumnezeu pentru păcatele noastre, ca noi să fim la adăpost de mânia ce ar fi venit peste noi.

   Zaharia 10.6-12. Când a fost Israel „ca şi când niciodată n-ar fi fost alungat"? Niciodată.

   Acum să mergem să vedem că poporul lui Israel va fi restabilit pe pământul său, dar nu va fi decât o rămăşiţă care va fi păstrată.

   Zaharia 12. Versetul 2 aminteşte de un timp de război al tuturor neamurilor împotriva lui Israel; dar Dumnezeu va întări pe Israel într-un mod neaşteptat, neamurile vor fi nimicite şi duhul de îndurare şi de rugăciune va fi răspândit peste rămăşiţa lui Israel, care va privi cu inima străpunsă de durere pe Mesia, pe care L-au răstignit.

Reiau Isaia 18. Râurile Cuş sunt Nilul şi Eufratul. Vrăjmaşii lui Israel erau aceste două râuri în perioada biblică a istoriei lor. Dar, în această profeţie, iată o ţară care este dincolo de aceste râuri, o ţară îndepărtată care era încă în legătură cu Israel în timpurile trecute; prorocul are deci în vedere o ţară care va trebui să existe mai târziu.

Versetul 3. Dumnezeu cheamă toate popoarele pământului locuit să ia cunoştinţă de acest lucru. Iată că toate popoarele se ocupă de Israel; ele sunt chemate din partea lui Dumnezeu să-şi îndrepte atenţia la ceea ce se petrece cu Ierusalimul; ele sunt toate interesate de soarta lui. Lumea este invitată să asiste la judecăţile care vor avea loc. Aşteptând, Dumnezeu rămâne liniştit şi lasă popoarele să-şi meargă cursul obişnuit; Israel începe să se întoarcă în ţara sa (versetele 5 şi 6).

   Iată o descriere a lui Israel întorcându-se în Iudeea cu ajutorul unui popor îndepărtat de acest popor, care nu este nici Babilonul, nici Egiptul, nici alte naţiuni care se ocupau de Israel în timpurile de altădată. Israeliţii intră în ţara lor, dar Dumnezeu nu Se ocupă încă de ei. Poporul Israel este părăsit în mijlocul acestor neamuri şi, când totul se anunţă ca şi cum ar înflori şi ar prospera din nou, iată că mlădiţele şi ramurile îi sunt tăiate şi sunt lăsate toată vara şi toată iarna păsărilor de pradă şi fiarelor sălbatice, care înfăţişează pe neamuri. Totuşi, în acest timp, un dar al acestui popor va fi adus Domnului şi din partea acestui popor, în locaşul Domnului Oştirilor, pe Muntele Sionului.

   Psalmul 126.4: „Adu, Doamne, înapoi pe captivii noştri!" Sionul şi Iuda vor fi aduşi cei dintâi. Captivii Sionului erau deja aduşi înapoi când a fost prezen­tată această rugăciune lui Dumnezeu (versetul 1); dar aceasta nu este decât arvuna a ceea ce Dum­nezeu va face aducând înapoi pe întregul Israel.

Trebuie să spun ceva cu privire la risipirea aceas­ta a lui Israel şi a lui Iuda. În primul rând, vedem pe iudei adunaţi din nou, aceşti iudei care au lepădat pe Isus, care sunt vinovaţi de moartea Domnului Isus. Ştiţi că cele zece seminţii nu au fost niciodată vinovate de acest omor. Este o deosebire însemnată în popor: cele zece seminţii au fost împrăştiate în lume înaintea apariţiei celor patru împărăţii; asirienii au luat în robie cele zece seminţii, înainte ca Babilonul să fi existat ca împărăţie. O împrejurare în legătură cu o seminţie evreiască, seminţie care trăieşte printre arabi, ne este is­torisită de Dl. Wolf, care a vizitat-o în ultimul timp.

   Aceşti evrei spun despre ei înşişi că sunt o seminţie care n-a vrut să intre în Iudeea împreună cu Ezra, pentru că ei ştiau că cei care vor intra împreună cu Ezra aveau să ucidă pe Mesia, şi ei au rămas acolo unde sunt. Chiar în cazul când această tradiţie ar fi falsă, existenţa unei asemenea tradiţii într-o seminţie este vrednică de luat în seamă.

Orice ar fi, un lucru este adevărat, că iudeii, lepădând pe Domnul Hristos, se vor supune lui Antihrist; ei vor face un legământ cu mormântul şi cu moartea (Isaia 28), dar legământul lor va înăbuşi toate nădejdile lor. Unindu-se cu Antihrist, ei vor suferi consecinţele acestei purtări şi, în sfârşit, vor fi nimiciţi. Două părţi ale locuitorilor ţării vor fi nimicite chiar în ţara lui Israel după reîntoarcerea lor (Zaharia 13.8-9).

Dacă veţi citi Ezechiel 20.32-38, veţi vedea că este cu totul altfel cu cele zece seminţii. În loc de două părţi pedepsite în ţară, cei răzvrătiţi nu intră deloc în ţară. Dumnezeu face faţă de ei ceea ce a făcut cu Israel la ieşirea lui din Egipt: îi pedepseşte înaintea intrării lor în ţară.

Sunt deci două categorii de evrei în această reîntoarcere. Este, în primul rând, poporul iudeu propriu-zis, adică iudeii şi cei care au mers împreună cu Iuda, care au lepădat pe adevăratul Hristos; ei vor fi uniţi cu Antihrist şi două părţi vor fi aspru pedepsite. În al doilea rând, cei din cele zece seminţii vor fi de asemenea pedepsite în parte, dar în pustie, înainte de a intra în ţară.

Matei 23.38-39. Această judecată pe care Dom­nul Isus a făcut-o chiar asupra acestui popor ne face să înţelegem siguranţa venirii Domnului pentru a restabili pe Israel şi a domni în mijlocul lor. Ierusalime, Ierusalime, care omori pe proroci... Iată, vi se lasă casa pustie... până când veţi zice: „Binecuvântat este Cel care vine în Numele Dom­nului!"

Israel va vedea pe Domnul Isus, dar numai atunci când acest cuvânt al Psalmului 118.26 va ieşi din gura lui. Acest psalm arată starea de bucurie a lui Israel în acest timp; şi de aici Domnul a scos judecata care este îndreptată asupra conducătorilor iudeilor când ei Îl leapădă: „Piatra pe care au lepădat-o zidarii a ajuns să fie pusă în capul un­ghiului". Această bucurie, această salutare a pus-o Dumnezeu în gura copilaşilor care serbau pe Domnul în templu, înaintaşi ai celor ce, în timpul despre care vorbim, vor primi inimi de copilaşi şi vor recunoaşte pe Domnul, odinioară lepădat de părinţii lor.

   Acest psalm sărbătoreşte bucuria şi binecuvân­tarea lui Israel, ce se datoreşte credincioşiei Dom­nului, amintind totuşi păcatul acestui popor, în lepădarea „pietrei" care trebuia să formeze temelia lui Dumnezeu în Sion; dar ea devenea, prin necredincioşia acestui popor, „piatra de poticnire" şi de judecată.

În afara acestor două clase de israeliţi care se vor întoarce în ţara lor sub îndrumarea îndurării lui Dumnezeu, dar încă din propria lor voinţă, Dom­nul, după ce va veni, va strânge dintre neamuri pe cei aleşi din poporul evreu, care vor mai fi încă printre ei; şi această chemare se va face cu o mare binecuvântare. (Vedeţi Matei 24.31; comparaţi Isaia 27.12-13 şi 11.10-12).

Adaug aici două principii foarte simple şi foarte lămurite, care deosebesc toate binecuvântările dinainte (întoarcerea din Babilon, de exemplu), de împlinirea profeţiilor pe care le-am cercetat.

Aceste două principii sunt: 1.) Că binecuvântările decurg din prezenţa Domnului Isus Hristos, Fiul lui David. 2.) Că ele sunt o urmare a legământului celui nou.

Nici una, nici cealaltă din aceste condiţii nu s-a împlinit la întoarcerea din Babilon şi nici până în ziua de astăzi.

Şi evanghelia nu se ocupă de binecuvântările pământeşti ale iudeilor, despre care este vorba în aceste profeţii.

11. REZUMAT ŞI CONCLUZII

 (Apocalipsa 12)

   Am citit acest capitol din Apocalipsa, nu pentru a-1 explica în amănunţime, ci pentru că el ne prezintă, la rând, o schiţă a ceea ce va avea loc la sfârşitul timpurilor, cel puţin partea cerească şi nenorocirile de pe pământ. Intenţia mea în această seară este să rezum, tot la rând, ceea ce am spus despre evenimentele de la urmă, atât cât mi-a dat Dumnezeu putere să fac acest lucru.

Dar mai întâi, dragi prieteni, doresc să revin asupra unor idei pe care le-am arătat în primele noastre seri. Încep, deci, tratând subiectul acesta al cercetării noastre, amintindu-vă din nou marele scop, care mi se pare dublu. Întâi, această cercetare trebuie să aibă ca rezultat să ne dezlipească de această lume, ceea ce este o urmare de totdeauna a Cuvântului, bineînţeles când Duhul lui Dumnezeu lucrează. Profeţia este în mod deosebit roditoare în această privinţă; vreau să spun că ea caută să ne despartă de „acest veac rău de acum". Apoi, ea este, în mod deosebit, în stare să ne facă să înţelegem mai bine caracterul lui Dumnezeu şi căile Sale faţă de noi. Iată cele două mari roade ale studiului profeţiei, care mi se par foarte preţioase.

Se spun multe împotriva acestui studiu; dar aşa se poartă totdeauna Satan faţă de adevăr. Vorbesc nu de împotriviri cutărei sau cutărei vederi, ci în general, împotriviri cercetării profeţiei. Şi Satan lucrează mereu în acest fel, când este vorba de Cuvântul lui Dumnezeu în întregime. Unuia îi spune să urmeze morala şi nu dogmele, pentru că el ştie că dogmele ar sustrage pe oameni de sub puterea sa, prin descoperirea Domnului Isus şi a adevărului Său în inima lor. Altuia, el îi inspiră gândul să neglijeze profeţia, pentru că în ea se găseşte judecata lumii, al cărei stăpânilor este el. Dar nu înseamnă asta să nesocoteşti pe Dumnezeu, care ne-a dat profeţia şi care chiar a făgăduit o binecuvântare deosebită citirii părţii căreia i-a mers numele ca fiind cea mai grea?

Profeţia aruncă o mare lumină asupra econo­miilor lui Dumnezeu; şi, în acest sens, ea face mult şi pentru eliberarea noastră spirituală. Ceea ce împiedică cel mai mult sufletul să găsească această eliberare este greşeala care se face confundând Legea cu Evanghelia, economiile trecute cu econo­mia de acum.

Dacă, în lupta noastră lăuntrică, ne găsim în faţa Legii, ne este cu neputinţă să găsim pacea; cu toate acestea, dacă se insistă asupra deosebirii care este între poziţia sfinţilor înaintea economiei de acum şi cea a sfinţilor în timpul acestei economii, acest lucru produce tulburare în spiritele multora. Studiul profeţiei însă răspândeşte o mare lumină asupra acestor puncte şi, în acelaşi timp, chiar asupra regulii de purtare pentru cei credincioşi; căci, deşi constată o mântuire în întregime gratuită prin moartea Domnului Isus, profeţia ne face să înţelegem această mare deosebire de poziţie despre care am vorbit, şi lămureşte, din punct de vedere al gândurilor lui Dumnezeu, căile pe care El a condus pe ai Săi, fie înainte, fie după moartea şi învierea Domnului Isus.

   Mai mult, dragi prieteni, cum am spus, totdeauna nădejdea care ne stă înainte lucrează asupra inimi­lor şi sentimentelor noastre. În felul acesta, sunt totdeauna pricini de bucurie înaintea noastră, care îşi imprimă caracterul lor în sufletele noastre: ceea ce ocupă inima omului ca nădejde, formează regula sa de purtare. Cât de însemnat lucru este deci să ai duhul plin de nădejdi potrivite gândurilor lui Dum­nezeu! Ar pretinde unii că aceasta ar însemna să doreşti să pătrunzi în lucruri ascunse; dar dacă ar fi adevărat că n-ar trebui să intri în profeţie, ar trebui de asemenea să spui că nu trebuie să-ţi mai îndrepţi gândurile dincolo de prezent.

   Mijlocul de a şti bine ceea ce Dumnezeu a vrut să facă pentru viitor este, cu siguranţă, să studiezi profeţia pe care ne-a dat-o El. Profeţie înseamnă viitorul, oglinda scripturistică a lucrurilor viitoare. Dacă nu cercetezi ceea ce Dumnezeu a descoperit cu privire la viitor, urmarea este că nu ajungi să ai aceleaşi idei ca El. A spune că „pământul va fi plin de cunoştinţa Domnului" este deja o profeţie şi în privinţa ei ca şi a lucrurilor cereşti, nu poţi nădăjdui nimic fără să cercetezi profeţia.

Fără îndoială, te poţi bucura de părtăşia cu Dum­nezeu în vremea de faţă, şi aceasta este un lucru care ne este dat de pe acum; dar, în ce priveşte plinătatea slavei viitoare, acesta este subiectul profeţiei. Tot ceea ce depăşeşte prezentul şi nu este profeţie a lui Dumnezeu, este o gândire a omului.

Alteori se spune că profeţia este fără îndoială foarte importantă când ea s-a împlinit, pentru că atunci aceasta dovedeşte adevărul Cuvântului lui Dumnezeu. Dar se poate ca un copil al lui Dum­nezeu să vorbească în felul acesta, adică să caute să mărginească întrebuinţarea profeţiei la aşa ceva? Este tocmai ca şi cum, dacă cineva m-ar trata, ca pe un prieten, umplându-mă de binefaceri, comunicându-mi toate gândurile lui, informându-mă de tot ceea ce ar şti el că trebuie să se întâmple, eu nu m-aş servi de ceea ce mi-a spus el decât pentru ca să mă încredinţez, mai târziu, când lucrurile se vor întâmpla, că acesta era într-adevăr un om care spunea adevărul.

   Dragi prieteni, este o insultă a bunătăţii, a prieteniei lui Dumnezeu, să te porţi astfel cu El. Şi eu vă spun că voi, ca şi mine, ca creştini, nu avem nevoie să vedem evenimente înainte de a crede că Dumnezeu a spus adevărul. Voi credeţi deja că profeţia face parte din Cuvântul lui Dumnezeu.

   De altfel, cea mai mare parte a profeţiilor se vor împlini la sfârşit, în ultimele zile, şi va fi prea târziu atunci să fii convins de divinitatea lor. Ele ne sunt date pentru a ne călăuzi acum pe calea Domnului şi pentru a fi mângâierea noastră, făcându-ne să înţelegem că Dumnezeu este Cel care a rânduit toate, şi nu omul. În felul acesta, pasiunile, în loc să se agite în lume, se calmează; văd ce spune Dumnezeu despre mersul evenimentelor, citesc în Daniel că totul este rânduit mai dinainte şi mă liniştesc. Cu totul despărţit de aceste lucruri lumeşti, eu pot astfel atunci să cercetez dinainte adâncimea şi desăvârşita înţelepciune a lui Dum­nezeu; mă luminez şi mă alipesc de El, în loc să urmez propriile mele vederi.

Eu văd, în evenimentele care se desfăşoară, dez­voltarea gândurilor Celui Prea Înalt şi nu un tărâm lăsat în voia pasiunilor omeneşti. În felul acesta şi, îndeosebi în evenimentele care se împlinesc la sfârşit, profeţia ne descoperă caracterul lui Dum­nezeu, tot ceea ce Dumnezeu a vrut să spună despre Sine Însuşi, credincioşia Sa, dreptatea Sa, puterea Sa, îndelunga Sa răbdare; dar şi judecata pe care El o va face nelegiuirii îngâmfate, răzbunarea izbitoare pe care o va arăta faţă de cei care strică pământul, pentru ca stăpânirea Lui să fie stabilită în pace şi în binecuvântare pentru toţi.

Într-un cuvânt, ceea ce este spus mai dinainte prin gura prorocilor, cu privire la evrei, arată caracterul Domnului (Iehova), credincioşia Sa şi toate însuşirile Sale; tot aşa, ceea ce este prorocit despre Adunare, descoperă caracterul Tatălui. Adunarea este în legătură cu Tatăl, iar iudeii cu Iehova, care este numele caracteristic al legăturii lor cu Dum­nezeu.

   S-a citat, unora dintre voi, duminica trecută, acest loc din prima epistolă a lui Pavel către Corinteni (2.2): „N-am avut de gând să ştiu între voi altceva decât pe Isus Hristos şi pe El răstignit!" Doresc să vă spun un cuvânt şi despre aceasta. Mereu se aduce acest loc ca o obiecţie contra studiului a ceea ce se găseşte descoperit în Cuvânt. Aceasta provine din două cauze: una se datoreşte obişnuinţei de a cita acest loc, fără să fi cercetat contextul; cealaltă cauză se datoreşte, vai! unei lipse de sinceritate mai mult sau mai puţin, unei dorinţe de a te opri în căile Domnului, ştiind despre ele pe cât se poate de puţin. Nu este adevărat, nici nu se spune că noi ar trebui să ne mărginim la cunoaşterea Domnului Isus Hristos răstignit. Trebuie ca noi să cunoaştem pe Domnul Isus Hristos slăvit, Isus Hristos la dreapta lui Dumnezeu; trebuie să-L cunoaştem ca mare preot, ca avocat la Tatăl. Trebuie să-L cunoaştem pe Domnul Isus Hristos cât se poate de mult, şi să nu spunem: „Nu m-am gândit să ştiu printre voi altceva, decât pe Domnul Isus Hristos şi pe El răstignit". Aceasta ar însemna să abuzezi chiar de Cuvântul lui Dumnezeu.

   Apostolul Pavel, vorbind între păgâni, filozofilor din Corint, vrea să spună că el n-a considerat că trebuie să intre pe tărâmul filozofiei păgâne, ci să se mărginească la Domnul Isus Hristos, la Isus Hristos dispreţuit de oameni, pentru a da la pământ, prin cruce, toată această slavă deşartă şi a întemeia credinţa lor pe Cuvântul lui Dumnezeu şi nu pe înţelepciunea omenească. Dar el mai spune, în acelaşi capitol, că din clipa în care a venit în mij­locul creştinilor, el lucrează cu totul altfel: el vorbeşte despre „o înţelepciune printre cei desăvârşiţi". El nu vroia filozofie omenească; dar, îndată ce era cu cei desăvârşiţi, el spune: „Noi predicăm o înţelepciune printre cei desăvârşiţi". A voi să te mărgineşti la Domnul Isus Hristos răstignit este - repet - a te mărgini la atât de puţin creştinism pe cât este cu putinţă.

În epistola către Evrei (capitolul 6), apostolul spune că el nu vrea să facă ceea ce i se spune că ar face aici; el condamna cu totul ceea ce ni se predică prin cuvinte ale unei false smerenii şi el spune: „De aceea, să lăsăm cuvintele începătoare ale lui Hristos şi să mergem spre cele ce aparţin oamenilor maturi".

După aceste câteva observaţii asupra studiului în general al profeţiei, să amintesc acum, în puţine cuvinte, cum ni S-a descoperit Dumnezeu prin ea.

Capitolul 12 din Apocalipsa ne prezintă marele obiect al profeţiei şi al întregului Cuvânt al lui Dumnezeu, adică lupta care are loc între Cel din urmă Adam şi Satan. Din acest centru al adevărului îşi aruncă raze întreaga lumină care se găseşte în Sfânta Scriptură.

Această mare luptă poate avea loc sau pentru lucruri pământeşti, şi în acest caz în poporul evreu, sau pentru Adunare, şi atunci este în locurile cereşti. Din această cauză, subiectul profeţiei are două părţi: nădejdile Adunării şi nădejdile iudeilor.

Dar, înainte de a veni la acest mare deznodământ, lupta între Satan şi Cel de al doilea Adam, trebuie ca istoria primului Adam să se fi dezvoltat; şi acest lucru a avut loc. Şi pentru ca Adunarea să fie pusă în poziţia în care să se poată ocupa de lucrurile lui Dumnezeu, trebuie, înainte de toate, ca ea să fie în pace, în siguranţă deplină cu privire la poziţia pe care ea o are înaintea Lui.

La prima Sa venire, Domnul Hristos a împlinit toată lucrarea pe care înţelepciunea Tatălui I-a încredinţat-o în hotărârile veşnice ale lui Dum­nezeu; iată ce a adus pacea Adunării.

Domnul Isus Hristos a venit pentru ca siguranţa mântuirii, cunoştinţa harului lui Dumnezeu să fie introduse în lume, adică în inima celor credincioşi. După ce a înfăptuit această mântuire, El le-o împărtăşeşte, dându-le viaţă. Duhul Său Sfânt, care este pecetea acestei lucrări în inimă, le descoperă lucrurile viitoare ca unor copii ai familiei, moştenitori ai bunurilor casei. În perioada care desparte prima venire a Domnului de a doua venire, Biserica este adunată prin lucrarea Duhului Sfânt, pentru a avea parte de slava Domnului Hristos, atunci când El va veni din nou.

   Iată, în puţine cuvinte, cele două mari subiecte pe care vi le-am înfăţişat; că adică Domnul Hristos împlinind tot ceea ce este necesar pentru mântuirea Adunării, mântuind pe toţi cei care cred, acum Duhul Sfânt lucrează în lume pentru a da Adunării cunoştinţa mântuirii. El nu vine să ne dea nădejdea că Dumnezeu va fi bun cu noi, ci ca să ne spună un fapt, că Domnul Isus a şi înfăptuit mântuirea tuturor celor care cred; şi, când Duhul Sfânt comunică unui suflet această cunoştinţă, el ştie că este mântuit. Fiind deci în legătură cu Dum­nezeu, fiind copii ai Săi, noi suntem moştenitori ai Săi, „moştenitori ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori cu Hristos".

Tot ceea ce priveşte slava Domnului Isus Hristos ne aparţine, şi Duhul Sfânt ne este dat, în primul rând, pentru a ne face să înţelegem că suntem copii ai lui Dumnezeu. El este un Duh de înfiere; dar, mai mult, este un Duh de lumină, care arată copiilor lui Dumnezeu ce înseamnă moştenirea lor. Ei fiind una cu Domnul Isus Hristos, tot adevărul slavei Sale le este descoperit, întâietatea pe care El o are asupra tuturor lucrurilor, Dumnezeu rânduindu-L moştenitor al tuturor lucrurilor şi pe noi împreună moştenitori.

   După ce Domnul Hristos a împlinit tot ce era nevoie, Adunarea, până la a doua venire a Mântuitorului, este scoasă din toate neamurile şi este unită cu El. Ea are cunoştinţa mântuirii pe care El a făcut-o şi a slavei viitoare, Duhul Sfânt fiind, în cei care cred, pecetea mântuirii făptuite şi arvuna slavei viitoare.

Aceste adevăruri aruncă o mare lumină asupra întregii istorii a omului. Dar să ne amintim mereu că marele subiect al Bibliei este lupta dintre Dom­nul Hristos — ultimul Adam — şi Satan.

În ce stare a găsit Domnul Hristos pe primul Adam? Într-o stare în ale cărei adâncuri El a trebuit să intre, fiind căpetenia întregii creaţii. L-a găsit într-o stare de decădere, în întregime pierdut. Iată ce a trebuit să se desfăşoare înainte de venirea Domnului Hristos; dar Dumnezeu n-a adus pe Fiul Său ca Mântuitor al lumii, decât atunci când tot ceea ce era necesar pentru a arăta că omul este incapabil de orice bine în sine însuşi, s-a împlinit, s-a ter­minat. Orice stare a omului, înainte şi după potop, sub Lege, sub proroci, n-a făcut decât să arate tot mai clar că omul era pierdut. El a greşit peste tot, în toate împrejurările posibile, până ce Dumnezeu, trimiţând pe Fiul Său, robii zic: „Iată moştenitorul, să-L omoram!" Măsura păcatului fiind umplută, harul lui Dumnezeu tot atunci a întrecut această măsură şi ne-a dat moştenirea, nouă, sărmani păcătoşi, moştenirea împreună cu Domnul Isus Hristos în slava cerească, din care avem arvuna, avându-L pe Domnul Hristos în duh aici pe pământ.

   Dar, pentru a intra acum ceva mai mult în desfăşurarea economiilor (dispensațiilor) şi, în felul acesta, în însuşirile lui Dumnezeu referitoare la ele, primul loc la care doresc să ne oprim este potopul, pentru că până la această epocă n-a fost, pentru a spune astfel, stăpânire în lume. Profeţia care exista înainte de potop era că Hristos trebuia să vină. Spre aceasta se îndreptau indicaţiile pe care le dădea Dumnezeu. „Iată că Domnul vine", spune Enoh, „împreună cu zecile de mii de sfinţi ai Săi".

   Dar trec peste aceste timpuri. În Noe avem stăpânirea pământului, iar Dumnezeu, care vine cu judecata, dă omului dreptul de răzbunare.

   Ceea ce doresc să observaţi în aceste timpuri este chemarea lui Avraam; nu principiul stăpânirii este pus aici înainte prin Cuvânt, ci principiul făgăduinţei şi al chemării de a fi în legătură cu Dumnezeu, în Persoana celui ce devine rădăcina tuturor făgăduinţelor lui Dumnezeu, Avraam, tatăl celor credincioşi. Dumnezeu îl cheamă, îl face să-şi părăsească patria, familia, spunându-i să meargă într-o ţară pe care i-o va arăta. Dumnezeu i Se descoperă ca Dumnezeul făgăduinţei, care pune deoparte un popor pentru Sine, printr-o nădejde pe care i-o dă. În această epocă, Dumnezeu S-a des­coperit sub Numele de Dumnezeul Cel Atotputer­nic.

   După aceea, printre urmaşii lui Avraam, prin acelaşi principiu al alegerii, Dumnezeu ia pe fiii lui Iacov ca să fie poporul Său aici pe pământ, ţinta tuturor atenţiilor Sale pământeşti şi din mijlocul cărora trebuia să vină Hristos, după trup. În acest popor al lui Israel, El Îşi desfăşoară şi Îşi dezvoltă întregul Său caracter ca Domnul (Iehova); nu este numai un Dumnezeu al făgăduinţei, ci un Dum­nezeu care reuneşte amândouă principiile de chemare şi de stăpânire, care au fost, pe rând, puse în lumină în Noe şi în Avraam. Israel era poporul chemat, pus deoparte, dar pus deoparte pentru binecuvântări pământeşti şi pentru a se bucura de făgăduinţă, în acelaşi timp fiind obiectul încercării de stăpânire a lui Dumnezeu potrivit legii Sale.

Avem deci principiul semnalat în Noe, cel al stăpânirii pământului, şi principiul semnalat în Avraam, cel al chemării şi al alegerii; şi Domnul va împlini tot ce a spus ca Dumnezeu al făgăduinţei, „care era, care este şi care va veni" şi va stăpâni întregul pământ, potrivit dreptăţii legii Sale, drep­tate descoperită în Israel.

Am arătat că Dumnezeu (Exod 19.4-9) a făcut să depindă împlinirea făgăduinţelor Sale, în aceste timpuri, de credincioşia omului, şi El a avut astfel prilejul să-1 încerce pe om şi să arate, în amănunţime şi ca într-un tablou, toate caracterele sub care El lucra faţă de om. Acest lucru El 1-a făcut sub preoţi, proroci, împăraţi. Acum, observaţi că profeţia ne dezvoltă urmarea acestor legături ale lui Dumnezeu cu Israel şi cu omul, nu ca manifes­tare a căderii omului, ci ca manifestare a slavei lui Dumnezeu.

   Când Israel şi-a călcat îndatoririle în toate împrejurările posibile, chiar în familia lui David, care era ultimul sprijin al poporului, în clipa în care a decăzut, profeţia începe să se dezvolte, având aceste două caractere: unul, manifestarea slavei Domnului Hristos, pentru a arăta că poporul a greşit faţă de Lege; altul, manifestarea slavei viitoare a Domnului Hristos, pentru a fi sprijinul credinţei celor care doreau să asculte de lege şi care vedeau totuşi că mereu greşeau.

   Este prea târziu să iei aminte la profeţii, când ele s-au împlinit deja. Cei cărora ele se adresau, trebuiau să se supună prorocilor atunci când ei proroceau, Cuvântul lui Dumnezeu trebuia să aibă efect asupra cugetului lor. La fel este şi cu noi. În acelaşi timp, erau prorocii care anunţau că Mesia trebuia să fie trimis, să vină şi să sufere pentru a împlini alte lucrări importante.

   Profeţia se aplică numai pământului: nu se proroceşte despre cer. Erau lucruri care trebuiau să se întâmple pe pământ; şi neînţelegând aceasta, Biserica s-a înşelat. A crezut că ea trebuie să fie împlinitoarea acestor făgăduinţe pământeşti, în timp ce ea este chemată să se bucure de binecuvântări cereşti.

Privilegiul Adunării este de a avea partea Sa în locurile cereşti; iar binecuvântările pământeşti se vor răspândi asupra poporului pământesc. Adunarea este cu totul aparte, în timpul punerii deoparte a poporului pământesc, care este izgonit din cauza păcatelor sale şi împrăştiat printre neamuri, din mijlocul cărora Dumnezeu alege un popor pentru a-1 face să se bucure de slava cerească împreună chiar cu Domnul Isus.

   Domnul, fiind respins de poporul evreu, a devenit o Persoană în întregime cerească. Această învăţătură se găseşte îndeosebi în scrierile apos­tolului Pavel. Nu mai este vorba de Mesia al iudeilor, ci de un Hristos înălţat, slăvit, şi Adunarea este unită cu El în cer; şi din cauza neînţelegerii acestui adevăr îmbucurător, Adunarea şi-a pierdut atât de mult puterea.

   După ce am văzut, pe scurt, istoria acestor dife­rite economii, ne rămâne acum să vedem Adunarea slăvită, dar fără ca Domnul Isus să fi primit vreunul din drepturile Sale asupra pământului. El era moştenitorul; El trebuia să-Şi verse sângele care răscumpăra moştenirea. Cum spunea Boaz (al cărui nume înseamnă: a lui este puterea), „dacă vrei să răscumperi ţarina Naomei, trebuie să primeşti în căsătorie şi pe Rut Moabita, care a fost soţia unui fiu al Naomei, care a murit, pentru ca să ridici numele mortului în moştenirea sa".

   Trebuie ca Domnul Hristos să răscumpere Adunarea, împreună moştenitoare prin har, după cum Boaz, tip al Domnului Isus Hristos, a răscumpărat moştenirea luând de soţie pe Rut, căreia i se cuvenea moştenirea în planurile lui Dumnezeu. Acest lucru este adevărat în principiu; dar Rut este o imagine mai degrabă a rămăşiţei lui Israel, adusă sub har.

   Iată, deci, pe Domnul Isus Hristos şi Adunarea, având dreptul de moştenire la toate lucrurile pe care Însuşi Domnul Isus Hristos le-a creat ca Dumnezeu.

Dar care este acum starea Adunării! Moşteneşte ea acum din aceste lucruri? Nimic, pentru că, până ce vom fi în slavă, nu putem avea nimic, nu putem stăpâni nimic; noi avem numai „arvuna Duhului până la răscumpărarea moştenirii câştigate". Până atunci, Satan este domnul acestei lumi, dumnezeul acestei lumi; el chiar învinuieşte pe copiii lui Dum­nezeu în locurile cereşti, unde nu se află decât prin forţă. Acest fapt îl datoreşte patimilor omeneşti şi puterii pe care el o are asupra creaturii decăzute şi depărtate de Dumnezeu, deşi, până la urmă, mâna lui Dumnezeu schimbă totul spre împlinirea planurilor Sale.

Şi acum, dragi prieteni, după ce am văzut drepturile Domnului Hristos şi ale Adunării Sale, să ne gândim cum Domnul Hristos le va arăta. Şi tocmai aceasta ne conduce să cercetăm, în ordinea lor, împlinirea acestor lucruri la sfârşit. Trebuie numai, odată ce am ajuns aici (căci n-am vorbit până acum decât despre iudei), să aruncăm o privire asupra neamurilor.

Am văzut că atunci când căderea poporului evreu a fost deplină, Dumnezeu a mutat neamurilor drep­tul de stăpânire; dar stăpânirea pe pământ a fost atunci despărţită de chemarea şi de făgăduinţele lui Dumnezeu.

Am văzut, reunite în poporul evreu, aceste două lucruri: chemarea lui Dumnezeu şi stăpânirea pe pământ, care au ajuns deosebite din clipa în care Israel a fost pus deoparte. Am văzut deja aceste două principii: stăpânirea în Noe şi chemarea în Avraam. La iudei, aceste principii erau reunite; dar Israel a decăzut şi a încetat de atunci de a putea manifesta principiul stăpânirii lui Dumnezeu, pentru că Dumnezeu lucra în Israel după dreptate; şi Israel, nefiind drept, nu mai putea să fie cel ce posedă puterea lui Dumnezeu. Dumnezeu deci a părăsit scaunul Său de domnie pământesc în Israel. Totuşi, în ce priveşte chemarea pământească, Israel continuă să fie poporul chemat, căci „lui Dumnezeu nu-I pare rău de darurile şi de chemarea Sa". În ce priveşte stăpânirea, Dumnezeu poate s-o mute unde vrea El, şi a mutat-o la neamuri. Sunt unii chemaţi dintre neamuri, dar pentru cer. Niciodată chemarea lui Dumnezeu pentru pământ nu se mută la neamuri: ea rămâne a iudeilor; dacă eu aş vrea o religie pământească, ar trebui să fiu iudeu.

   Din clipa în care Adunarea pierde caracterul său ceresc, ea pierde totul.

   Ce au devenit neamurile prin încredinţarea stăpânirii care le-a fost făcută? Ele au devenit nişte „fiare", cum sunt numite cele patru împărăţii. Odată ce stăpânirea este mutată la neamuri, ele devin prigonitoare ale poporului lui Dumnezeu. Aşa au fost, în primul rând, babilonienii; în al doilea rând, mezii şi perşii; apoi, grecii; după aceea, romanii. Această a patra împărăţie şi-a desăvârşit nelegiuirea chiar în acelaşi timp când iudeii şi-au împlinit-o pe a lor; adică ea s-a învoit, în persoana lui Pilat din Pont, cu voinţa poporului împotrivitor, ca să omoa­re pe Cel care era Fiul lui Dumnezeu şi împăratul lui Israel. Puterea neamurilor este în stare de decădere, ca şi poporul iudeu.

Aşteptând, ce se întâmplă? În primul rând, mântuirea Adunării. Nelegiuirea lui Iacov, păcatul neamurilor, judecata lumii şi a iudeilor, toate aces­tea sunt spre mântuirea Adunării. Iată ce s-a împlinit în moartea Domnului Isus. Şi, în al doilea rând, tot ce s-a petrecut de atunci încoace nu are ca scop decât să adune pe copiii lui Dumnezeu. Îndelunga răbdare din partea lui Dumnezeu, iată totul. Iudeii, poporul chemat, au ajuns să fie răzvrătiţi, alungaţi dinaintea lui Dumnezeu; neamurile au devenit de asemenea împotrivitoare, dar stăpânirea este mereu a lor, în stare de decadenţă, este adevărat; dar răbdarea lui Dumnezeu este totdeauna prezentă, aşteptând până la sfârşit. Şi apoi, ce se întâmplă? Adunarea va merge să întâlnească pe Domnul în locurile cereşti.

   La timpul rânduit de Dumnezeu, Adunarea va fi deplină şi va fi răpită de pe pământ; ce va fi cu ea? Ea va merge numaidecât în întâmpinarea Domnului, şi nunta Mielului va avea loc. Mântuirea va avea ca sfârşit chiar scaunul slavei, locurile cereşti. Atunci, unde vor fi neamurile? Stăpânirea celei de a patra împărăţii va fi mai departe pe pământ, dar sub influenţa lui Antihrist; şi iudeii se vor aduna în această stare de răzvrătire, şi cei mai mulţi dintre ei se vor supune lui Antihrist, ca să facă război cu Mielul. De ce aceasta şi de ce evanghelia n-a împiedicat o astfel de stare de lucruri? Pentru că Satan, până în acest ceas, niciodată n-a fost alungat din cer şi pentru că, prin urmare, tot ce a făcut Dumnezeu pentru om, a fost stricat, fie stăpânirea neamurilor, fie legătura de acum a iudeilor cu Dumnezeu; totul a fost ruinat prin prezenţa lui Satan, totdeauna prezent, exercitându-şi puterea sa nenorocită.

Dar acum, iată că Dumnezeu ia lucrurile în mână. Şi ce trebuie El să facă? Să ia orice stăpânire pe care o are Satan, să-1 lase fără putere. Aceasta o va face Domnul Isus, când Adunarea va fi unită cu El şi când El va începe să lucreze pentru a pune toate lucrurile în deplină rânduială.

   Dragi prieteni, îndată ce Adunarea va fi primită lângă Domnul Hristos, va urma lupta în cer, pentru ca acest loc de stăpânire să fie curăţit de toate aceste nenorociri ale omenirii şi ale întregii creaţii. Rezul­tatul unei asemenea lupte este uşor de prevăzut: Satan va fi alungat din cer, fără să fie încă legat; dar va coborî pe pământ foarte furios, „pentru că ştie că nu mai are decât puţin timp".

Din această clipă, puterea se va statornici în cer, potrivit gândurilor lui Dumnezeu. Dar pe pământ va fi cu totul altfel; atunci când Satan va fi alungat din cer, va însufleţi la rău tot pământul şi va ridica îndeosebi pământul apostat, răzvrătit, împotriva puterii Domnului Isus Hristos, care va veni din cer. Este spus: „De aceea, bucuraţi-vă, ceruri şi voi care locuiţi în ele! Vai de voi, pământ şi mare!"

   Iată deci cerurile create ocupate de Domnul Hris­tos împreună cu Adunarea Sa; şi Satan va fi plin de furie pe pământ, neavând decât puţin timp. Sub conducerea lui Antihrist, cea de a patra împărăţie va deveni locul deosebit asupra căruia se va desfăşura activitatea lui Satan, care va uni pe iudei cu acest domn apostat, împotriva cerului.

   Nu intru aici în dovezile scripturistice; am vorbit despre ele; doar rezum faptele în ordinea în care se vor împlini. Nu este nevoie să spun că rezultatul acestei desfăşurări de întâmplări va fi judecata şi nimicirea lui Antihrist. Domnul Isus Hristos va face să fie zdrobită chiar în această judecată, puterea Satanei în stăpânirea pe care am văzut-o încredinţată neamurilor. Iar Antihrist, fiind unit cu iudeii şi fiind aşezat la Ierusalim ca centru al stăpânirii pământeşti, va fi nimicit prin venirea Domnului domnilor şi Împăratului împăraţilor; şi Domnul Isus Hristos va ocupa din nou această capitală a stăpânirii, care va deveni locul scaunului de domnie al lui Dumnezeu pe pământ.

   Dar, deşi Domnul va fi coborât pe pământ, iar puterea Satanei în Antihrist va fi nimicită şi stăpânirea stabilită în mâinile Celui drept, pământul încă nu-I va fi supus. Rămăşiţa iudeilor este salvată şi Antihrist este nimicit; dar lumea, necunoscând încă drepturile Domnului Hristos, va dori să aibă ceea ce este rânduit Lui ca moştenire; şi va trebui ca Domnul să curăţească terenul, pentru ca locui­torii pământului să se bucure de binecuvântările domniei Lui, fără întrerupere şi fără piedică, pentru ca bucuria şi slava să fie stabilite în această lume atât de mult timp supusă vrăjmaşului.

   Primul lucru, deci, pe care Domnul îl va face va fi să curăţească pământul Său (ţara care aparţine iudeilor) de cei din Tir, filisteni, sidonieni şi de tot ce se găseşte între Eufrat şi Nil. Aceasta se va face prin puterea Domnului Hristos, în favoarea poporului Său restabilit prin bunătatea Sa. Iată, deci, poporul în siguranţă; apoi, tot ce rămâne din Israel va fi strâns dintre neamuri. Când poporul va fi astfel la el acasă în pace deplină, un alt vrăjmaş se va arăta: Gog; dar nu se va arăta decât spre pierzarea lui.

   Cred că va fi în acele timpuri, probabil la începutul acestei perioade, în afara acestor judecăţi publice, o manifestare mult mai blândă, mult mai intimă a Domnului faţă de iudei. Aşa va fi când El va coborî pe Muntele Măslinilor, unde picioarele Lui vor sta cum spune prorocul Zaharia 14.3,4. Este totdeauna acelaşi Isus; dar El Se va descoperi în linişte şi Se va arăta nu ca Hristosul cerului, ci ca Mesia al iudeilor.

   În urma restabilirii evreilor şi a prezenţei Dom­nului, va veni şi binecuvântarea neamurilor. Adunarea va fi binecuvântată, apostazia celei de a patra împărăţii nu va mai exista, Cel Rău va fi înlăturat, tot aşa şi israeliţii necredincioşi; în sfârşit, ţara iudeilor va fi în pace.

   Dar după aceea va fi lumea viitoare, pregătită şi introdusă prin aceste judecăţi şi prin prezenţa Dom­nului, care va înlocui prezenţa răului şi a Celui Rău. Cei care vor fi văzut această slavă arătată la Ierusalim, vor merge s-o vestească neamurilor. Acestea se vor supune Domnului Hristos; ele vor recunoaşte pe iudei ca popor binecuvântat de Hris­tosul lor, îi vor aduce înapoi în ţara lor şi vor deveni ele înşile terenul arătării unei slave, care, din Ierusalim, ca centru, se va întinde în binecuvântare peste tot unde rasa omenească se va putea bucura de urmările ei. Mărturia slavei fiind răspândită peste tot, inimile, pline de bunăvoinţă, se vor supune planurilor şi slavei lui Dumnezeu, răspunzând aces­tei mărturii. Toate făgăduinţele lui Dumnezeu fiind împlinite şi scaunul de domnie al Domnului fiind aşezat la Ierusalim, acest scaun de domnie va deveni, pentru tot pământul, izvorul fericirii. Res­tabilirea poporului lui Dumnezeu va fi pentru lume ca o „viaţă dintre cei morţi".

Un lucru de adăugat este că, în această epocă, Satan va fi legat şi, prin urmare, va fi o binecuvântare până ce el va fi „dezlegat pentru puţin timp". În locul vrăjmaşului care să stea sus, în locul stăpânirii lui care îşi are astăzi sediul în văzduh, în locul încurcăturii şi mizeriei pe care el o produce atât cât îi este îngăduit, Domnul Hristos şi ai Săi vor fi acolo sus, izvorul şi mijlocul de binecuvântări mereu noi. Stăpânirea din locurile cereşti va deveni asigurarea, şi nu împiedicarea sau mijlocul silit al binefacerilor lui Dumnezeu.

Adunarea slăvită, martoră pentru toţi, prin chiar starea sa, despre dragostea Tatălui, care a împlinit toate făgăduinţele Sale, va umple cu bucuria sa locurile cereşti; şi va face, prin slujba sa, fericirea lumii, pentru care ea va fi mijlocul de har de care se va bucura din plin. Iată Ierusalimul ceresc, mar­tor în slavă al harului care 1-a aşezat atât de sus. Din mijlocul lui va curge acest râu al vieţii, unde se află pomul vieţii, ale cărui frunze sunt pentru vindecarea neamurilor; căci chiar în slavă, Adunarea va păstra acest dulce caracter al harului.

   În acelaşi timp, pe pământ, Ierusalimul pământesc va fi centrul stăpânirii şi al împărăţiei dreptăţii Domnului. Martor, prin poziţia şi slava sa aici pe pământ, de credincioşia Domnului Dumnezeului său, după cum a fost, în starea lui de decădere, martor al dreptăţii Lui, el va deveni, ca loc al scaunului Său de domnie, centrul de unde se exercită această dreptate: „naţiunea şi poporul care nu-ţi vor sluji, vor pieri". Căci, în această stare de slavă pământească, deşi adus aici prin harul legământului celui nou, acest oraş va păstra de asemenea carac­terul său normal, pentru ca el să fie martor al caracterului Domnului, după cum Adunarea este martoră a caracterului Tatălui. De asemenea Dum­nezeu va înfăptui înţelesul acestui nume de „Dum­nezeul Cel Atotputernic, Stăpânul cerurilor şi al pământului"; şi Domnul Hristos va avea în plinătatea lor slujbele de preot după rânduiala lui Melhisedec, care, după biruinţa câştigată contra vrăjmaşilor poporului lui Dumnezeu, a binecuvântat pe Dumnezeul lor din partea poporului şi pe popor din partea lui Dumnezeu (Geneza 14.18 şi următoarele).

Dragi prieteni, doresc să înţelegeţi că sunt nespus de multe amănunte în care nu am intrat; de exemplu, împrejurările în care se vor găsi iudeii prigoniţi în Iudeea. Sunt texte care ne învaţă şi în privinţa aceasta. Doresc, prin această schiţă generală, să vă angajez să vedeţi voi înşivă ce spune Cuvântul lui Dumnezeu asupra acestui subiect. În ce mă priveşte, eu dau mai mare însemnătate trăsăturilor mari ale profeţiei, şi iată de ce. După cum am spus, deosebirea economiilor devine, prin cunoaşterea acestor adevăruri, nespus de limpede; şi, de altă parte, caracterul lui Dumnezeu este dezvăluit pe deplin în felul acesta. Oricum, nimic nu te împiedică să cercetezi profeţia în cele mai mici amănunte ale ei. Dacă s-ar cerceta în felul acesta lucrările omului, în curând se vor găsi, este adevărat, nenumărate defecte; dar este tocmai dim­potrivă în lucrările lui Dumnezeu: cu cât intri în cele mai neînsemnate amănunte, cu atât le vezi mai bine perfecţiunea.

Dumnezeu să împlinească în noi şi în toţi copiii Săi această despărţire de lume care trebuie să fie, înaintea lui Dumnezeu, roada aşteptării Adunării, urmare cunoaşterii binecuvântărilor cereşti, ca şi a judecăţilor groaznice de care va fi atins tot ceea ce ţine inima omului legată de această lume; căci judecata va veni asupra tuturor acestor lucruri pământeşti. Dumnezeu să împlinească de asemenea dorinţele inimii mele şi mărturia Duhului Sfânt!

CUPRINSUL

1.   Introducere

2.   Biserica şi slava ei

3.   A doua venire a Domnului Hristos

4.   Prima înviere sau învierea celor drepţi

5.   Desfăşurări dureroase

6.   Cele două caractere ale răului

7.       Judecata neamurilor

8.   Făgăduinţe de binecuvântări pământeşti făcute numai poporului Israel 

9. Decăderea şi împrăştierea lui Israel

10.  Acelaşi subiect — şi felul în care el se împlineşte                                 

11.  Rezumat şi concluzii