Reactualizat: 28.03.2023

   J.T. Mawson a început să predice Evanghelia la o vârstă foarte tânără. Astfel, a avut parte de o slujire de puțin mai mult de cincizeci de ani și Dumnezeu l-a folosit astfel încât mulți oameni s-au întors la Dumnezeu. Posedând atât inima de păstor, cât și darul de evanghelist, a început să publice o revistă, Scripture Truth, la începutul anului 1909, în colaborare cu un alt slujitor al lui Dumnezeu, Hugh Denoon Rushton Jameson (1874-1912).

   „Hudson Taylor este acum un om vesel, un creştin fericit, radios. Odinioară era chinuit şi apăsat, un om care muncea din greu şi nu găsea odihnă. Acum se odihneşte în Isus şi Îl lasă pe El să facă lucrarea – aceasta este toată diferenţa!” Aşa spunea un misionar, care lucra împreună cu Hudson Taylor.

   În viaţa fiecărui creştin este un timp când el devine conştient că a eşuat şi nu a realizat tot ce Domnul putea să aştepte de la el. După aceea ajunge la o întâlnire decisivă cu Domnul înviat şi la o predare totală înaintea Lui; aceasta înseamnă moartea eului propriu. Urmează însuşirea cu credinţă a vieţii Sale de înviere şi ca urmare a acestui fapt o viaţă care se revarsă, pe care Domnul Isus a comparat-o cu «râuri de apă vie» (Ioan 7,37-39).

      Născut la Millisle-Down, în mai 1821, William Kelly și-a făcut școala și studiile universitare în Downpatrick și la Universitatea Dublin. Acolo a dobândit cunoștințe temeinice ale limbilor clasice, latina, greaca și ebraica. Curând a devenit duhovnic protestant. Cu puțin timp înainte de examenul de absolvire, Kelly avea să se întoarcă la Dumnezeu. Îi lipsea însă conștiența eliberării creștine adevărate.

     În timpul șederii sale pe insula Sark, când o doamnă credincioasă din Casa Acland i-a arătat mesajul din 1 Ioan 5.9-10: „Dacă primim mărturia oamenilor, mărturia lui Dumnezeu este mai mare. Pentru că aceasta este mărturia lui Dumnezeu despre Fiul Său: Cine crede în Fiul lui Dumnezeu are mărturia în sine însuși“, el a ajuns, prin credință, la conștiența fermă a mântuirii și a posesiunii vieții eterne.

     Charles Stanley (1821-1890) a fost binecuvântat de Domnul într-un mod minunat ca evanghelist în secolul al XIX-lea. Pliantele sale – în deosebi cunoscutele sale „railway-tracts“ – au fost o mare binecuvântare pentru mii de persoane din Anglia și din toată lumea. Doar puțini scriitori au scris într-un stil așa de ușor de înțeles despre mântuire ca el – mântuirea doar prin credința în lucrarea săvârșită de Hristos.

     Dacă facem accesibilă cititorilor descrierea vieții sale, atunci nu o facem cu intenția de a înălța un om, ci dorim să fie o îmbărbătare și un imbold pentru a vedea călăuzirea minunată a Domnului ca răspuns la dependența deplină, ca răspuns la dorința inimii de a nădăjdui în Domnul în toate lucrurile mici și mari și la dorința de a fi călăuzit doar de El.

     John Gifford Bellett s-a născut la 19 iulie 1795, fiind cel mai mare fiu al unei familii anglo-irlandeze. Deși născut la Dublin, a petrecut cea mai mare parte a tinereții lui la o fermă în afara orașului. A frecventat întâi școala elementară din Taunton împreună cu fratele lui mai mic, George, care mai târziu a devenit pastor. Vacanțele le-a petrecut în Somerset la bunica lui, o femeie cu temere de Dumnezeu. La liceul din Exeter și mai târziu la Trinity College din Dublin, a dovedit că dispune de o dotare intelectuală de excepție. În această perioadă, în anul 1817, s-a întors la Dumnezeu. A studiat apoi până în anul 1821 la Facultatea de drept din Londra, întorcându-se apoi în Dublin, pentru a ocupa acolo un post. A renunțat însă curând la aceasta, pentru a se dedica în întregime studiului și vestirii Cuvântului lui Dumnezeu.

   Douăzeci şi cinci de ani am fost preot în biserica romano-catolică şi mărturisesc cu sinceritate că mi-am iubit biserica, şi ea m-a iubit pe mine.

Mi-aş fi vărsat ultimele picături de sânge pentru biserica mea şi de o mie de ori mi-aş fi dat viaţa ca să-i extind puterea pe întregul continent America şi în întreaga lume. Marea mea dorinţă şi ambiţie era să convertesc pe protestanţi, căci am fost învăţat că în afara bisericii romane nu există mântuire; mă apăsa gândul că această mare mulţime de protestanţi merge în pierzare.

   În Montreal în Canada este o catedrală minunată în care încap 15.000 de oameni. Acolo am predicat deseori. Într-o zi m-a rugat episcopul să vorbesc despre fecioara Maria. Le-am spus oamenilor ceea ce eu pe vremea aceea consideram că este adevărat şi ceea ce preoţii predicau pretutindeni. „Prietenii mei dragi, noi toţi suntem păcătoşi, noi am jignit pe marele şi puternicul Împărat, pe Împăratul împăraţilor! Să mergem noi înşine oare cu mâinile noastre pline de nelegiuirile noastre la Dumnezeu şi să-L rugăm pentru iertare? Nu! Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, noi o avem pe Maria, mama lui Isus, la dreapta Sa! Niciodată, El nu i-a lăsat vreo rugăminte neîmplinită, atunci când El a fost pe pământ, iar ea L-a rugat ceva. Niciodată, El nu a respins-o pe mama Sa în vreun fel oarecare. Să aducem rugăciunile noastre la mama Lui; ea însăşi va merge la Isus; ea se va ruga la picioarele Lui pentru iertarea noastră şi va fi ascultată ...”

   În aceeaşi zi, mai târziu, mi-am deschis Biblia. Am citit versetele: „ ...Iată mama Mea şi fraţii Mei! Căci oricine face voia Tatălui Meu care este în ceruri, acela Îmi este frate, soră şi mamă.” (Matei 12, 46-50, compară Marcu 3, 31-35 şi Luca 8, 19-21)