Psalmul 25 - C. H. Spurgeon

Titlul: Un psalm al lui David. David este prezentat fidel în acest psalm ca într-un tablou miniatură. Credinţa lui foarte sigură, luptele lui multiple, fărădelegea lui mare, căinţa lui amară împreună cu toate necazurile lui, toate se găsesc aici, aşa că noi putem privi realmente în inima »omului după inima lui Dumnezeu«. Se pare că psalmul descinde din anii de mai târziu ai vieţii sale, căci el aminteşte păcatele din tinereţea sa. Şi din referirea dureroasă la intrigile şi cruzimea mulţilor lui duşmani putem desigur deduce, că psalmul aparţine timpului în care Absalom a provocat marea rebeliune împotriva tatălui său. Psalmul este un monument al sincerităţii sfinte a lui David, descriind cum acesta în timpul necazurilor îşi aminteşte de păcatele sale şi prin necazul provocat de păcat este călăuzit spre Dumnezeu.

Subîmpărţirea psalmului. Cele douăzeci şi două de versete încep în textul original (cu unele excepţii, versetele 2.5.18.22) în ordinea literelor alfabetului ebraic. (compară cu psalmii 9 şi 10). Forma acrostihului sau a cântării alfabetice este aleasă intenţionat de autor, pentru a sprijini memoria. Şi Duhul Sfânt vrea probabil să ne arate prin aceasta, că măiestria se poate aplica în slujba divină. De ce priceperea omenească şi agerimea minţii să nu fie folosite pentru scopurile cele mai nobile şi să nu fie puse pe altarul lui Dumnezeu? În alcătuirea specifică a psalmului nu este uşor să se recunoască părţile delimitate într-o oarecare măsură. Găsim alternări mari de idei, dar nu este nici o schimbare a subiectului. Autorul se foloseşte de două moduri de exprimare a gândurilor sale: rugăciunea şi contemplarea. Şi deoarece acestea două alternează, vrem să împărţim versetele după această alternare. Rugăciune în versetele 1-7, contemplare în versetele 8-10, rugăciune în versetul 11, contemplare în versetele 12-15, rugăciune de la versetul 16 până la sfârşit.

Comentariu

1. La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul.

2. În Tine, Dumnezeul meu, mă încred: să nu fiu dat de ruşine, ca să nu se bucure vrăjmaşii mei de mine!

3. Da, toţi cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi ruşinaţi; ci de ruşine vor fi daţi cei ce lucrează cu viclenie, fără temei.

4. Fă-mă să cunosc căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale!

5. Fă-mă să umblu în adevărul Tău şi învaţă-mă: căci Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele. Tu eşti nădejdea mea în fiecare zi.

6. Adu-Ţi aminte, Doamne, de îndurările Tale şi de bunătatea Ta, căci ele sunt veşnice!

7. Nu-Ţi aduce aminte de păcatele din tinereţea mea, nici de fărădelegile mele, ci adu-Ţi aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne!

1. La Tine, Doamne, îmi înalţ sufletul. Priveşte cum sufletul credincios se înalţă spre Dumnezeul lui, ca un porumbel spre colivia lui. Când afară vuiesc vijeliile, corabia credinţei se îndreaptă spre portul de scăpare binecunoscut. Ce har, că Domnul vrea să audă strigătul nostru în ceasul necazului, chiar dacă noi aproape L-am uitat în ceasurile presupusei fericiri! Înseamnă să batjocoreşti pe Dumnezeu, dacă la rugăciune noi ne ridicăm mâinile şi ochii, dar nu ne îndreptăm şi inima spre Dumnezeu. Într-o rugăciune reală sufletul se înalţă de pe pământ spre cer. Rugăciunea este o urcare pe scara lui Iacov: grijile noaste şi întristările noastre le lăsăm jos la picioarele scării şi ne urcăm spre Dumnezeul legământului, a cărui faţă prietenoasă ne face semne de la vârful scării. Desigur, uneori sufletul nu se poate înălţa; el şi-a pierdut puterea de zbor şi este lipit de ţărână şi atunci se aseamănă mai degrabă cu o cârtiţă care se târăşte în pământ, decât cu vulturul care se înalţă spre soare. Dar şi în astfel de timpuri întunecate să nu renunţăm la rugăciune, ci mult mai mult cu ajutorul lui Dumnezeu să folosim toate forţele noastre, ca să ne îndreptăm sufletul spre înainte. Ţi se pare că inima ta este ca o stâncă de neclintit? Fă din credinţă o pârghie şi permite harului atotputernic s-o pună în mişcare; ceea ce este important, este ca blocul greu trebuie să se mişte. Dar ce eforturi sunt uneori necesare! Cu toate eforturile noastre de tragere şi împingere ajungem de ruşine, până când magnetul ceresc al dragostei Mântuitorului nostru îşi dovedeşte puterea de atracţie atotprezentă şi atrage la Sine, Cel demn de iubit, inima noastră aşa de irezistibil, că ea, cea moartă, rece, în cele din urmă se înalţă spre cer ca o flacără de foc.

2. În Tine, Dumnezeul meu. Ce încredere cordială este această adresare! Cântăreţul s-a apropiat cu un pas de Ajutătorul ceresc, da, cu o faptă îndrăzneaţă a credinţei el înţelege pe Dumnezeu ca Dumnezeu al său. Ce muzică cerească se cuprinde în aceste cuvinte: Dumnezeul meu! Trebuie ţinut seama că cântăreţul psalmului nu înăbuşe exprimarea sentimentelor, care mişcă inima sa datorită harului divin, printr-o modestie falsă. Deoarece el simte în sufletul său o dorinţă aprinsă după Domnul, el o exprimă foarte simplu (versetul 1). Deoarece el este convins că are o revendicare îndreptăţită la Domnul şi ştie că se încrede în Dumnezeu, el o mărturiseşte: În Tine, Dumnezeul meu, mă încred. Credinţa este odgonul, care leagă corăbioara noastră de ţărm; prin faptul că tragem de el, ne ducem totodată pe noi la ţărm. Încrederea ne leagă cu Dumnezeu şi ne apropie tot mai mult de El. Atâta timp cât ancora credinţei noastre este cufundată în Dumnezeu, nici în cea mai înverşunată furtună nu este nici un pericol pentru noi; dacă ea se desprinde, atunci desigur nu ne mai rămâne nici o speranţă. Credinţa noastră trebuie să fie sănătoasă şi puternică, căci altfel rugăciunile noastre nu au nici un efect la Dumnezeu. Vai de luptătorul care îşi leapădă scutul! Cine să-l protejeze atunci pe acela care nu-şi caută protecţia în Dumnezeu? Să nu fiu dat de ruşine. Dacă vei permite ca speranţa încrederii mele să fie dezamăgită, atunci îmi va părea rău că am preamărit credincioşia Ta. Nu permite aceasta; căci sunt unii care stau la pândă pentru aceasta. Chiar şi cel mai bun are duşmani şi are toate motivele să se roage, ca atacurile lor ticăloase să nu se împlinească. Ca să nu se bucure vrăjmaşii mei de mine. Nu permite, ca ei să se bucure de nenorocirea mea şi gura lor obraznică să batjocorească şi să întrebe ironic: »Unde este Dumnezeul tău?« Credincioşii sunt plini de râvnă pentru onoarea lui Dumnezeu şi nu pot suporta ca cei necredincioşi să le reproșeze batjocoritor, Domnul, în care ei se încred, nu le împlineşte speranţele. Orice altă încredere se va sfârşi în dezamăgire veşnică şi ruşine; credinţa noastră însă niciodată şi nicidecum nu va fi ruşinată.

3. Da, toţi cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi ruşinaţi. Unii comentatori vechi, de exemplu Kimchi, şi chiar şi traducerea engleză, redau aceste cuvinte ca pe o rugăminte: Fie ca toţi care nădăjduiesc în Tine să nu fie daţi de ruşine. Suferinţa face ca inima să se deschidă larg, dându-i capacitatea de compasiune. Dacă noi strigăm la Dumnezeu pentru noi înşine, nu vom putea să uităm pe semenii noştri, care sunt în necaz (Apocalipsa 1,9). Nimeni nu are milă de săraci, aşa cum are acela care însuşi a fost sărac sau este încă; nimeni nu are compătimire pentru bolnavi, ca acela care însuşi a trebuit să fie lipsit un timp de posesiunea preţioasă a sănătăţii. Nu trebuie să ne plângem de stările jalnice temporare, dacă ele ne păzesc de împietrirea cronică a inimii; căci dintre toate relele, cel mai rău este o inimă fără sentimente. Ea este o povară pentru cel care o are şi un chin pentru semeni. O rugăciune lucrată de Duhul Sfânt, nu este niciodată egoistă. Credinciosul nu râvneşte după privilegii deosebite numai pentru sine, ci el doreşte ca toţi care sunt în aceeaşi situaţie ca el să fie şi părtaşi cu el la harul divin. Noi interpretăm această frază mai bine ca Luther şi ca aproape toţi comentatorii mai vechi şi mai noi, ca pe o expresie de convingere: Da, toţi cei ce nădăjduiesc în Tine nu vor fi ruşinaţi. Tatăl nostru ceresc nu se va dovedi să fie altfel faţă de copiii Săi credincioşi, decât ca fiind credincios şi bun. El nu poate uita promisiunea cu care S-a legat.

Nimeni nu-i dat de ruşine, când se-ncrede-n Dumnezeu;

Primul care o trăieşte, să fiu oare eu?

Nu, e imposibil, Tu, Tezaur scump!

Mai degrabă cade cerul, decât sfântul Tău Cuvânt.   (Gustav Knak  † 1878)

   Ci de ruşine vor fi daţi cei ce lucrează cu viclenie, fără temei. David nu a provocat pe duşmanii săi. Ei îl urau fără temei. Necredincioşii nu pot nici să-şi justifice şi nici să scuze apostazia lor. Legea, împotriva căreia se revoltă, nu este nici aspră şi nici nedreaptă. Dumnezeu nu este un suveran tiran; călăuzirile Providenţei nu sunt un jug insuportabil al sclaviei. Oamenii păcătuiesc, deoarece ei vor să păcătuiască, nu pentru că păcătuirea a fost vreodată logică sau le-ar fi adus vreodată foloase. De aceea plata lor binemeritată este ruşinea. Fie ca ei acum, cât se mai zice »astăzi«, să roşească în ruşinea pocăinţei; dacă nu o fac, nu vor scăpa de ruşinea şi ocara veşnică, de partea de moştenire a păcătoşilor în lumea viitoare.

4. Fă-mă să cunosc căile Tale, Doamne, învaţă-mă cărările Tale! Firile nesfinţite vor permanent să impună cu forţa căile proprii, dar sufletele care au avut parte de har strigă: Nu voia mea, ci voia Ta să se facă! Uneori ne vine greu să cunoaşte cărarea îngustă a obligaţiilor, şi în astfel de timpuri este dovada  celei mai mari înţelepciuni să strigi pe Domnul Însuşi, ca să ne-o arate. Uneori căile, pe care Dumnezeu ne conduce sunt tainice şi fie ca şi atunci să ne adresăm Lui, ca El Însuşi să fie Tălmaciul călăuzirilor Sale neînţelese de noi, şi cu siguranţă El va dezlega la timpul potrivit toate enigmele. O, de am fi dispuşi să învăţăm, să înţelegem îndrumările lui Dumnezeu! Este ca şi cum am auzi în această cerere dublă vorbirea unui copil mic adresată tatălui său: „Tată, arată-mi drumul, şi apoi învaţă picioarele mele mici, care se clatină, să meargă pe el.” Ce creaturi slabe, dependente, suntem noi! Cât de neîncetat ar trebui să strigăm: întăreşte-ne, Tu, Dumnezeul tăriei!

5. Fă-mă să umblu în adevărul Tău şi învaţă-mă. Aceeaşi rugăminte ca şi în versetul anterior. Copilul mic a început să meargă, dar doreşte să fie condus în continuare de mâna ajutătoare a Tatălui. El a învăţat primele litere din alfabetul adevărului, dar doreşte să fie instruit mai departe. Adevărul se învaţă prin experienţă şi el nu se învaţă fără Învăţătorul divin; de aceea rugămintea repetată din psalmul nostru. Călăuzeşte-mă în adevărul Tău şi arată-mi credincioşia Ta; călăuzeşte-mă în adevărul Tău, ca să-i cunosc bogăţia; călăuzeşte-mă pe drumul adevărului, ca să mă arăt că sunt un copil al adevărului. David ştie multe, dar el recunoaşte totodată cât de mult îi lipseşte. De patru ori consecutiv se roagă în aceste versete pentru un loc în şcoala lui Dumnezeu. Ar fi bine, dacă unii din profesorii noştri erudiţi în loc să meargă după ideile lor şi cu riscul propriu să vrea să creeze cărări noi ale gândirii libere prin hăţişuri, ar întreba mai întâi de cărarea veche probată a adevărului divin şi ar ruga pe Duhul Sfânt să le sfinţească mintea şi s-o lumineze şi în felul acesta să facă din ei elevi dornici să înveţe adevărul. Căci Tu eşti Dumnezeul mântuirii mele. Dumnezeul Triunitar este urzitorul şi desăvârşitorul mântuirii. Iubite cititor, este El şi Dumnezeul mântuirii tale? Ţi-ai găsit tu temelia speranţei tale veşnice în alegerea Tatălui, în împăcarea lucrată de Fiul şi în puterea dătătoare de viaţă a Duhului? Dacă da, atunci ai dreptul la binecuvântări suplimentare. Dacă Domnul te-a rânduit la mântuire, cu siguranţă El nu va refuza să te înveţe acum căile Sale. Este un lucru preţios, dacă noi ne putem apropia de Dumnezeu cu o astfel de încredere, ca David aici. Aceasta ne dă putere mare în rugăciune şi încredere deplină în încercări. Tu eşti nădejdea mea în fiecare zi (textual: toată ziua, adică: permanent). Răbdarea care nădăjduieşte este un rod preţios al credinţei. Noi aşteptăm cu curaj mângâietor, dacă suntem siguri că nu aşteptăm în zadar. Este datoria noastră şi privilegiul nostru preţios să aşteptăm totdeauna semnul Domnului nostru şi în ascultare, în adorare, în nădejde şi încredere să nădăjduim în El. Credinţa noastră trebuie probată; dacă ea este veritabilă, atunci va suporta şi încercările îndelungate, fără să cedeze. Nu vom obosi aşa de repede nădăjduind în Dumnezeu, dacă ne amintim cu ce răbdare mare şi plină de har El a aşteptat odinioară, ca să venim la El.

6. Adu-Ţi aminte, Doamne, de îndurările Tale şi de bunătatea Ta. În timpurile de necaz suntem obişnuiţi să ne temem că Dumnezeu ne-a uitat sau a uitat bunătatea Lui obişnuită faţă de noi. De aceea sufletul gândeşte că trebuie să amintească lui Dumnezeu, şi el Îl roagă să-i arate iarăşi acea dragoste, pe care el a savurat-o odinioară. Aceasta este cutezanţă sfântă, care îndrăzneşte să trateze aşa cu Cel Preaînalt; s-o exersăm şi s-o practicăm aşa cum se cuvine! Dar vrem să luptăm cu toată puterea împotriva acelei neîncrederi păcătoase, care ne-a insuflat acele griji. Ce tezaur minunat sunt cele două cuvinte: îndurare şi bunătate! Ele sunt dulci ca fagurele de miere; nici un sunet de pe pământ nu le poate întrece în frumuseţe. Şi totuşi ele sunt încă neînsemnate, orice limbă omenească este prea sărăcăcioasă ca să descrie dragostea lui Dumnezeu. Plinătatea de nepătruns rezultă din textul original, căci el foloseşte pluralul: Adu-Ţi aminte, Doamne, de îndurările Tale şi de bunătăţile (sau: harurile) Tale. Dacă Domnul va vrea să lucreze în viitor cu noi aşa cum a făcut în trecut, atunci suntem mulţumiţi. Noi nu dorim nici o schimbare în acţionările lui Dumnezeu: noi ne rugăm fierbinte numai ca râul harului să nu înceteze niciodată.

   Căci ele sunt veşnice. David avea o credinţă puternică în dragostea veşnică a lui Dumnezeu. Dovezile de har ale Domnului nu sunt de ieri. Dacă dorim să ni le dea, atunci ne putem referi la dreptul cutumiar, la originea veche de mii de ani şi la nenumăratele „precedente”. În tribunalele lumii se pune mare accent pe drepturile vechi şi pe cazurile antecedente; tot aşa şi noi să ne referim la ele înaintea tronului de har. „Credinţa”, spune bătrânul Dickson († 1662), „trebuie să se bazeze pe experienţe şi să le prezinte curajos lui Dumnezeu; El le-a înscris în memoria sfinţită şi ele pot fi amintite înaintea Lui, Cel care nu uită nimic.” La Dumnezeul neschimbabil este cel mai mare succes, dacă I se aminteşte de dovezile Lui de har de odinioară şi de dragostea Lui veşnică; căci Dumnezeu are o lege ciudată când este vorba să dea, aceasta este: cri nt crito, har după har (Ioan 1,16). Noi înlocuim harul vechi cu unul nou: un har primit devine baza pentru a primi unul nou. Totodată împrospătăm, prin faptul că aducem aminte lui Dumnezeu de dovezile de odinioară ale dragostei Sale, amintirea acestora în noi înşine. Şi prin faptul că tot ce am savurat ca bunătate le urmărim până la izvorul dragostei veşnice, de unde au curs, inima noastră tresaltă de bucurie. Cu adevărat aceia care vor să ne taie pofta de a medita la alegerea veşnică şi alte adevăruri asemănătoare, fac o slujbă rea.

7. Nu-Ţi aduce aminte de păcatele din tinereţea mea. Păcatul este nenorocire; de aceea el trebuie îndepărtat. Doamne, amnistiază toate păcatele mele, în mod deosebit cele referitoare la nebunia nedisciplinată şi desfrânată a tinereţii mele înflăcărate. Dumnezeu nu-Şi aduce aminte de nelegiuirile, de care noi ne amintim cu inima plină de căinţă; dar dacă noi le uităm, atunci El le pune în lumina feţei Sale (Psalm 90,8). Lumea închide ochii faţă de păcatele tinerilor; dar prin aceasta ele nu devin mai mici. Vai de tine, tinere, care accepţi să iei parte la masa de sărbătoare a lui satan: chiar şi la bătrâneţe vei simţi cum oasele peştelui te înţeapă în gât. Cine păcătuieşte obraznic în tinereţea lui, acela otrăveşte zilele bătrâneţii lui. Cum a făcut această pagină a Cărţii sfinte ca unii din noi să verse lacrimi fierbinţi, când s-au gândit la trecutul lor! Nici de fărădelegile mele. Un alt cuvânt pentru acelaşi rău. Este însă o intensificare. Rătăcirilor din tinereţe le stau în faţă fărădelegile şi faptele rele, ultimele fiind mai mult specifice vârstei mature. Cine se căieşte sincer, acela nu scapă printr-o săritură prin mărturisirea păcatelor sale. Căinţa lui îl face chiar să se tânguie cu voce tare; căci păcatele sale îl înconjoară ca roiul de albine şi îl înţeapă dureros. Cunoaşterea dureroasă a unui păcat îi duce pe cei care cred la căinţa de toată mulţimea paşilor greşiţi. Nimic altceva nu poate duce la linişte o conştiinţă trezită prin Duhul Sfânt la o pocăinţă reală, decât numai o anulare totală, atotcuprinzătoare, a întregii vine de păcat. David dorea ca păcatele sale nu numai să fie iertate, ci şi uitate. Adu-Ţi aminte de mine, după îndurarea Ta, pentru bunătatea Ta, Doamne! David şi tâlharul de pe cruce, de pe buzele celor doi vine acelaşi suspin în rugăciune: Adu-Ţi aminte; şi amândoi se sprijină evident pe aceeaşi bază a speranţei, şi anume pe harul liber şi pe bunătatea nemeritată a Domnului. Noi nu am fi cutezat niciodată să ne rugăm, ca partea noastră să fie măsurată cu cântarul dreptăţii răsplătitoare; dar rugăciunea noastră fierbinte este, ca Dumnezeu să lucreze cu noi potrivit cu harul Său.

8. Domnul este bun şi drept; de aceea El va arăta păcătoşilor calea.

9. El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa.

10. Toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr pentru cei ce păzesc legământul şi mărturiile Lui.

   Aceste trei versete sunt o contemplare a însuşirilor şi faptelor Domnului. Cine lucrează pe ogorul rugăciunii, face bine, din când în când să facă o pauză şi să se desfăteze la o gustare a contemplării spirituale.

8. Domnul este bun şi drept; de aceea El va arăta păcătoşilor calea. Aici se văd intim unite bunătatea şi dreptatea Fiinţei divine. Cine vrea să le vadă în unirea lor cea mai intimă, acela să se aşeze la picioarele crucii; căci în jertfa Domnului Isus ele s-au contopit. Nu este mai puţin adevărat decât minunat, că urmare jertfei de ispăşire a venit dreptatea lui Dumnezeu şi harul Său pentru mântuirea păcătoşilor, pentru a căror salvare a murit Isus. Şi aşa cum un om bun potrivit naturii sale se străduieşte să exercite asupra altora o influenţă binefăcătoare, ca şi ei să devină oameni buni, tot aşa vrea Domnul, Dumnezeul nostru, în îndurarea Sa cea mare, să conducă pe păcătoşi pe drumul drept, aceasta înseamnă la sfinţenie, şi să-i transforme după chipul Său. Prin aceasta chiar sfinţenia Dumnezeului nostru ne îndreptăţeşte să aşteptăm convertirea de la păcate. Dacă nu avem voie să tragem concluzia din bunătatea lui Dumnezeu, că El va mântui şi pe aceia care stăruiesc pe căile lor proprii, noi putem totuşi fi siguri, că El va înnoi inimile păcătoşilor şi vrea să-i conducă pe căile sfinţeniei. Cine doreşte cu adevărat să devină liber de păcat, acela să ia mângâiere din acest verset. Dumnezeu Însuşi Se va coborî, ca să înveţe pe păcătoşi. Ce şcoală de oameni zdrenţăroşi, şi Dumnezeu Însuşi este Învăţătorul în această şcoală! Metodica de predare a lui Dumnezeu este orientată spre practică. El dă fiilor oamenilor păcătoşi nu numai anumite principii – căci prin aceasta nu li se va ajuta – ci El îi învaţă calea, pe care ei trebuie să meargă, ca să ajungă din cetatea pierzării în Sionul ceresc.

9. El face pe cei smeriţi să umble în dreptate, El învaţă pe cei smeriţi calea Sa. Cei smeriţi, „cei făcuţi mlădioşi şi smeriţi prin suferinţe” (Ötinger), au favoare mare la Tatăl Aceluia care putea spune: Eu sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11,29) şi anume de aceea, pentru că El vede în ei chipul singurului Său Fiu. Ei ştiu cât de mult au nevoie de o călăuză, şi sunt gata să subordoneze părerea lor voii divine; de aceea Domnul Se coboară cu plăcere, ca să fie Călăuza lor. Pentru sufletele smerite acest verset conţine o făgăduinţă preţioasă; fie ca ei să se desfăteze în ea! Tocmai sufletele plăpânde şi generoase ajung în necaz repede la capăt şi apoi în derută sunt uşor mânate să facă paşi necugetaţi; dar harul le vine în ajutor şi le luminează mintea, ca să cunoască ce este drept, şi le face să găsească cărarea pe care trebuie să meargă potrivit cu voia Domnului. Proştii se lovesc de propria lor înţelepciune şi nu permit să li se spună; în felul acesta greşesc din propria vină drumul spre cer. Cei smeriţi dimpotrivă, stau la picioarele lui Isus şi găsesc, datorită învăţăturii Lui, poarta gloriei; căci El învaţă pe cei smeriţi calea Sa. O, Tu Învăţător fără asemănare, cât de preţios este să fi elev al Tău şi să savurezi învăţătura cerească!

10. Toate cărările Domnului sunt îndurare şi adevăr pentru cei ce păzesc legământul şi mărturiile Lui. Aceasta este o regulă fără excepţie. Harul lui Dumnezeu şi credincioşia Lui se revarsă peste toţi aceia care prin har au devenit credincioşi şi sinceri. Oricât de periculos ar părea câte o dată drumul pe care ni-l arată Dumnezeu, totuşi aceasta să nu ne facă niciodată îndoielnici, căci noi, atâta timp cât facem voia lui Dumnezeu, nu vom avea parte de pagube reale. Vom savura harul Său în fiecare îmbucătură acră şi credincioşia Sa în fiecare picătură amară. Inima noastră să nu se sperie şi să nu-i fie teamă. Să ne sprijinim cu o credinţă nestrămutată pe legământul Domnului, care niciodată nu poate cădea şi este ordonat până în cele mai mici detalii şi pecetluit ca neschimbabil. Însă acest adevăr nu este pentru stradă – căci atunci ar putea fi călcat în picioare de porci -, ci el este o perlă preţioasă pentru colierul copilului lui Dumnezeu. Sufletele care a avut cu adevărat parte de îndurare, care se sprijină cu credinţă veritabilă pe lucrarea de mântuire înfăptuită de Domnul Isus, acelea ţin legământul Domnului şi umblă în sfinţirea Duhului potrivit cu mărturiile Sale. Toate lucrurile trebuie să lucreze spre binele lor (Romani 8,28); dar pentru aceia, care stăruiesc în păcat, nu există o făgăduinţă de felul acesta. Cine ţine legământul, acela va fi ţinut de legământ. Cine împlineşte poruncile Domului, acela va avea parte de împlinirea făgăduinţelor.

11. Pentru Numele Tău, Doamne, iartă-mi fărădelegea, căci mare este!

11. S-ar putea părea, că această rugăminte nu este aici la locul potrivit, dacă rugăciunea în general nu totdeauna ar fi la locul ei, la timp şi ne la timp. După ce psalmistul s-a întărit în versetele 8-10 în contemplarea ziditoare, el reia lucrarea sa grea începută şi se luptă cu Dumnezeu în acest verset pentru iertarea păcatelor sale. Pentru Numele Tău, Doamne: Cine se sprijină în implorările sale pe această bază, acela nu face rugăciuni greşite. Nu din pricina persoanei mele sau a meritelor mele, ci pentru glorificarea harului Tău şi revelarea Fiinţei Tale minunate iartă-mi fărădelegea. Eu Ţi-am mărturisit-o, eu o detest şi căinţa amară roade inima mea. Doamne, anulează-mi vina! Fă-mă să aud din gura Ta, că ea mi-a fost iertată. Căci mare este. Povara este prea grea pentru mine, de aceea te rog: ia-o Tu. Mărimea ei nu este nici un obstacol pentru Tine, căci Tu eşti un Dumnezeu mare. Priveşte, ce nefericit mă face ea; de aceea arată-mi repede harul Tău! Medicule ceresc, bolnavul Tău sufere greu; de aceea vindecă-l Tu. Să ierţi unui păcătos mare, aceasta Îţi aduce onoare mare; pentru Numele Tău, iartă-mi fărădelegea. Priveşte cum acest verset pune în lumină logica credinţei, logica acelora care se bazează pe fapte este în contradicţie directă cu aceasta. Credinţa nu caută ceva meritat la creatură, ci se bazează exclusiv pe bunătatea Creatorului; şi în loc să fie mânată spre îndoială şi deznădejde din pricina mărimii vinii păcatului, ea priveşte la sângele ispăşitor preţios şi în implorarea ei devine tot mai fierbinte şi mai îndrăzneaţă, cu cât necazul este mai mare.

12. Cine este omul care se teme de Domnul? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie să meargă.

13. Sufletul lui va locui în fericire şi sămânţa lui va stăpâni ţara.

14. Prietenia Domnului este cu cei ce se tem de El, ca să-i facă să cunoască legământul Său.

15. Eu îmi îndrept necurmat ochii spre Domnul, căci El îmi va scoate picioarele din laţ.

12. Cine este omul care se teme de Domnul? Această întrebare ar trebui să ne facă să ne cercetăm singuri. Binecuvântările Evangheliei nu sunt pentru fiecare care afirmă că are dreptul la ele. Eşti tu sau nu o seminţie împărătească? Aceluia Domnul îi arată calea pe care trebuie să meargă, textual: calea pe care el trebuie s-o aleagă. Cel care are inima bine orientată, acela nu se va rătăci, lui nu îi va lipsi călăuzirea de sus. Cel căruia Dumnezeu i-a sfinţit inima, aceluia El îi luminează şi mintea. Noi toţi alegem cu plăcere căile noastre proprii; dar ce har este, când Domnul călăuzeşte alegerea noastră şi din voinţa liberă face o voinţă bună. Când voia lui Dumnezeu devine voia noastră, atunci Dumnezeu ne lasă voia noastră. Dumnezeu nu constrânge voia noastră, el ne lasă alegerea liberă în multe lucruri. Dar El are un fel gingaş să influenţeze voia noastră prin Duhul Său în aşa fel, că noi, liberi şi totuşi călăuziţi de El, alegem ce este plăcut sfatului Său. În aceasta Dumnezeu face realizările Sale excepţionale în arta de a educa. – Voinţa trebuie să fie supusă legii; aceasta este calea, pe care el trebuie s-o aleagă. Dar noi suntem aşa de neştiutori, că noi trebuie să fim învăţaţi, şi suntem aşa de încăpăţânaţi, că nimeni altcineva decât Dumnezeu ne poate instrui.

13. Cine se teme de Dumnezeu, nu are de ce să se teamă de altceva. Sufletul lui va locui în fericire. Adăpostul lui se numeşte: „La fericire”. Bunăstarea lui lăuntrică şi exterioară va fi pecetea vieţii lui. Însă chiar şi credincioşii vechiului legământ au trebuit să înveţe prin călăuzirea divină, că adevărata fericire nu se găseşte în lucrurile pământeşti şi acestea au valoare numai ca daruri ale lui Dumnezeu. Se poate „înnopta în fericire” (traducerea textuală), chiar şi atunci când ca şi Iacov ai numai o piatră ca pernă, dar peste care se deschide cerul. Da, deja aici pe pământ copilul lui Dumnezeu umblă în fericire, când prin har a învăţat cele două lucruri; să aibă belşug şi să ducă lipsă (Filipeni 4,12). Dar ce este mai bun urmează să vină, când vom schimba cortul pelerinajului nostru pământesc cu locuinţele veşnice acolo sus. Şi sămânţa lui va stăpâni ţara. Dumnezeu Se gândeşte la Isaac din pricina lui Avraam şi la Iacov din pricina lui Isaac. Fiii părinţilor credincioşi păşesc în viaţă cu o frumoasă moştenire; dar, vai, unii transformă binecuvântarea în blestem. Vina nu este la Dumnezeu, ca şi cum El Şi-ar călca cuvântul, dacă unii nu au parte de împlinirea făgăduinţelor, deoarece ei refuză cu încăpăţânare să primească binecuvântarea, care le-a fost rânduită. Deja în vechiul legământ nu toţi care au ieşit din coapsele lui Avraam au fost adevărata sămânţă a lui Avraam şi moştenitori ai făgăduinţei. Afară de aceasta noi trăim într-un timp în care făgăduinţa din versetul nostru în special în ceea ce priveşte conţinutul ei spiritual este legitimă. Sămânţa noastră spirituală este moştenitorul a tot ceea ce se înţelege aici prin ţară sau Canaan. Ea primeşte binecuvântarea legământului nou. Facă Domnul să ne bucurăm de multe bucurii părinteşti spirituale! Nu trebuie să ne facem griji de zestrea copiilor noştri spirituali; căci Domnul Însuşi le va da o moştenire împărătească în Împărăţia Sa.

14. Prietenia (textual: taina) Domnului este cu cei ce se tem de El. Cuvântul ebraic desemnează discuţie confidenţială, apoi relaţii intime la modul general, părtăşie şi prietenie intimă. Deoarece în relaţii de încredere se dau pe faţă cutele ascunse ale inimii, traducerea prin taină nu este departe de adevăr. În orice caz prietenia, relaţia de încredere cu Cel Preaînalt este o mare taină. Oamenii fireşti nu bănuiesc ce trebuie înţeles prin aceasta, şi nici măcar credinciosul nu poate explica prin cuvinte; căci trebuie simţit şi trăit, ca să o poţi cunoaşte. Viaţa credinţei se înalţă în zbor spre înălţimi, la care nici un vultur nu se poate ridica, şi duce în hăţişul ascuns, în care nici un leu nu poate pătrunde. Nici înţelepciunea naturală şi nici puterea naturală nu pot descuia uşa acestei cămări ascunse. Numai sufletele sfinţite au cheia scrierii tainice divine; numai ele pot descifra enigmele cereşti. Ele sunt sfinţite în tainele Locului Preasfânt de sus şi acolo aud cuvinte care nu se pot rosti, pe care ele nu le pot reda aproapelui lor. Ca să-i facă să cunoască legământul Său. Vechimea legământului, siguranţa şi dreptatea lui, bogăţia lui, graţia şi desăvârşirea lui sunt descoperite inimii şi minţii lor şi pe deasupra tuturor acestora partea lor la acest legământ este pecetluită sufletelor lor prin mărturia Duhului Sfânt. A fost plăcerea lui Dumnezeu să facă cunoscut credincioşilor planul Lui de dragoste, pe care El l-a realizat în legământul harului faţă de poporul Său, în Cartea sfântă a revelaţiilor divine, şi prin Duhul Său ne călăuzeşte în aceste taine, şi în taina profundă a mântuirii. Cine nu înţelege acest verset prin experienţa sfântă, proprie, nu-l va putea înţelege prin nici o altă explicaţie; el să privească la cruce; acolo este taina şi explicarea ei.

15. Eu îmi îndrept necurmat ochii spre Domnul. Plin de speranţă şi încredere David îşi are ochii îndreptaţi neîncetat spre credinciosul său Dumnezeu al legământului. Putem adăuga la această privire a credinţei şi speranţei, privirea consacrată a ascultării, privirea evlavioasă a veneraţiei, privirea uimită a admiraţiei, privirea meditativă a contemplării şi privirea gingaşă a dragostei. Ferice de cine niciodată nu-şi îndepărtează ochii de la Dumnezeu. Pe drept Solomon spune (Eclesiastul 1,8): ochiul nu se mai satură privind. Însă aceasta este valabil numai pentru privirea creaţiei; privirea spre Domnul dimpotrivă umple inima cu profundă plăcere satisfăcătoare. Căci El îmi va scoate picioarele din laţ. Să observăm, în ce situaţie contradictorie poate ajunge şi sufletul graţiat: ochii îndreptaţi spre cer şi picioarele parţial în laţ. Partea nobilă a fiinţei lui perseverează în contemplarea gloriei divine, în timp ce partea de jos a naturii lui trebuie să mai lupte încă cu neplăcerile lumii. Laţul este folosit deseori în Scriptură ca tablou al ispitelor. Domnul fereşte deseori pe ai Săi, ca să nu ajungă în laţ; dar dacă totuşi ajung, că ei se încurcă în el, El îi scoate iarăşi afară. Traducerea engleză a Bibliei foloseşte aici cuvântul: a smulge, a rupe, a scoate cu forţa. Acesta este un cuvânt tare, şi copiii lui Dumnezeu, care au căzut în păcat, află că mijloacele pentru reabilitarea lor nu sunt totdeauna plăcute pentru carne. Domnul ne prinde tare şi ne smulge cu apucătură straşnică din încâlcirea periculoasă, ca să observăm ce pagubă deznădăjduită este păcatul. Dar ce har este în aceasta! Iubite creştin, fii mulţumitor pentru aceasta! Domnul ne va salva de atacurile şirete ale duşmanului crud; şi chiar dacă noi ne-am încâlcit în păcat prin slăbiciune, El nu ne va lăsa să pierim, ci cu mână tare ne va smulge din pericol. Dacă picioarele noastre ar fi deja în laţ, totuşi, dacă ochii noştri sunt îndreptaţi în sus spre Dumnezeu, cu siguranţă harul va interveni să ne salveze.

16. Întoarce-Te spre mine şi ai milă de mine, căci sunt singuratic şi întristat.

17. Neliniştea inimii mele creşte; scoate-mă din necazul meu!

18. Priveşte întristarea şi truda mea şi iartă-mi toate păcatele.

19. Vezi cât de mulţi sunt vrăjmaşii mei şi cu ce ură mare mă urăsc.

20. Păzeşte-mi sufletul şi scapă-mă! Nu mă lăsa să fiu dat de ruşine, căci mă încred în Tine!

21. Să mă ocrotească nevinovăţia şi dreptatea, căci nădăjduiesc în Tine!

22. Răscumpără, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui!

16. Ochii lui erau îndreptaţi spre Dumnezeu, aceasta o ştia David; cu toate acestea se temea, că Domnul în mânia Lui Şi-ar fi întors faţa de la el. Necredinţa ne şopteşte uneori, Dumnezeu ţi-a întors spatele. Dar dacă ne-am întors la Dumnezeu, nu trebuie să ne temem că El se va întoarce de la noi; în orice caz putem striga fără frică: Întoarce-Te spre mine. Dacă pacea a fost distrusă, totdeauna cauza este în noi înşine şi dacă această piedică a fost înlăturată, nimic nu mai poate împiedica părtăşia noastră fericită cu Dumnezeu. Şi ai milă de mine. Şi sfinţii trebuie să ocupe permanent starea lor pe terenul harului; cu toată experienţa lor matură ei nu depăşesc starea din rugăciunea vameşului: Ai milă de mine. Căci sunt singuratic şi întristat. David se simţea părăsit şi copleşit de tristeţe. Isus a fost în timpul vieţii Sale pe pământ exact în aceeaşi situaţie. Nimeni, nici măcar ucenicii Lui intimi, n-au putut coborî cu El în adâncimea ascunsă a durerilor Sale. El a trebuit să calce singur în teasc (Isaia 63,3). Dar tocmai de aceea El este capabil ca nimeni altul să înţeleagă şi să dea mângâiere celor care umblă singuratici pe cărare.

17. Neliniştea inimii mele creşte. Când neliniştea pătrunde în toată inima, în toate cutele şi unghiurile ei, atunci necazul este cu adevărat mare. În cazul de faţă inima era învolburată de durere ca un lac, care este umplut de şuvoaie mari de apă, până trece peste mal. Însă acest necaz mare îl foloseşte David iarăşi rapid în implorarea lui ca un motiv pentru salvare; şi el este unul din cele mai puternice. Când a venit cea mai întunecată oră a nopţii, noi putem vedea zorile; când lacul a atins nivelul cel mai scăzut, cu siguranţă putem considera că îl vom traversa; şi când suferinţele noastre au atins nivelul cel mai înalt, atunci ne putem ruga plini de încredere: Scoate-mă din necazul meu!

18. Priveşte întristarea şi truda mea. Să observăm ce încercări mari vin peste sfinţi. Avem aici nu mai puţin de şase expresii pentru suferinţele lor: singuratic şi întristat, neliniştea şi necazul, întristarea şi truda. Dar să observăm mai atent şi atitudinea smerită şi de credinţă a unui adevărat copil al lui Dumnezeu, pe care le întâlnim aici. Toată dorinţa lui este: „Doamne, uită-Te la ele!” El nu cere şi nici nu se plânge. Dacă Dumnezeu Îşi aruncă numai o privire, el va fi mulţumit. Dacă i se oferă aceasta, atunci el nu mai are ce să se roage; căci el ştie că suferinţa şi necazul lui Îl vor face pe Dumnezeu să intervină, şi cum El va oferi ajutorul Lui lasă mângâiat în seama Lui. Mult mai remarcabil este, cât de repede şi de sigur credinciosul aflat în necaz descoperă adevărata cauză a nenorocirii şi pune toporul la rădăcina răului. Iartă-mi toate păcatele, acesta este strigătul de desperare al unui suflet care suferă mai greu sub povara păcatelor lui, decât sub povara durerilor lui, şi doreşte iertarea mai insistent decât eliberarea din necaz. Binecuvântat este omul, căruia vina i-a devenit mai insuportabilă decât orice altă nenorocire. Nu va dura mult până când Domnul i le va dărui pe amândouă: iertarea păcatelor şi vindecarea slăbiciunii lui (Psalm 103,3). În rest oamenii sunt deosebit de greoi să recunoască legătura dintre păcat şi nenorocire. Numai o inimă învăţată prin har observă aceasta.

19. Vezi cât de mulţi sunt vrăjmaşii mei. Observă-i, vezi cât de puternici sunt, opreşte-i din furia lor, da, nimiceşte-i. Este însă, aşa cum remarcă Delitzsch, binefăcător pentru conştiinţa noutestamentală, că nu se cere categoric răzbunarea lui Dumnezeu asupra duşmanilor. Vezi cât de mulţi sunt. Este nevoie de agerimea unui Argus (cel cu o sută de ochi), ca să-i supraveghezi, şi de puterea unui Hercule, ca să te măsori cu ei; dar pentru Domnul este o nimica toată să-i pună pe fugă. Demonii iadului şi duşmanii lui Dumnezeu pe pământ, toţi sunt neputincioşi, când Domnul Îşi arată braţul. Şi cu ce ură mare mă urăsc. Ura este respiraţia puilor de năpârci. Ura era elementul vieţii celui care i-a dat naştere (Ioan 8,44), şi ei trebuie să facă în mod necesar ca el. Nici o ură nu este aşa de barbară, ca aceea fără raţiune şi fără temei. Un om poate ierta celui care i-a făcut nedreptate; dar de neînduplecat urăşte pe acela căruia el însuşi i-a făcut rău. Iată, vă trimit ca pe nişte oi în mijlocul lupilor: acest cuvânt al Domnului nostru este încă valabil pentru noi.

20. Păzeşte-mi sufletul (de rău) şi scapă-mă!, când am căzut în el. Aceasta este sub o altă formă rugăciunea Tatăl nostru: Nu ne duce în ispită, ci izbăveşte-ne de cel rău.

    Nu mă lăsa să fiu dat de ruşine. Aceasta este singura teamă, care apasă sufletul psalmistului ca un coşmar. El tremură la gândul, că el cu credinţa lui prin necazul deosebit de mare, în care se afla, ar putea deveni subiectul batjocurii. Sufletele nobile pot suporta totul, numai ruşinea nu o pot suporta. David era un duh cavaleresc de aşa natură că el ar fi suportat mai bine tortura, decât să aibă parte de lezarea onoarei lui. Căci mă încred în Tine. Numele lui Dumnezeu ar fi compromis, dacă Domnul ar lăsa pe cei care Îi slujesc să se scufunde în ruşine şi ocară. Însă aceasta este un gând insuportabil pentru o inimă credincioasă.

21. Să mă ocrotească nevinovăţia şi dreptatea. Se poate dori o călăuzire mai bună? Dacă sub aceşti călăuzitori nu „avem parte de fericire”, atunci este mai bine să rămânem în necaz şi supărare, decât să ajungem la bogăţie şi onoare fără protecţia lor. Chiar şi lumea păcătoasă mărturiseşte: drumul drept e cel mai bun. Moştenitorul cerului se asigură şi cu o altă protecţie, decât aceea pe care i-o oferă impunitatea umblării sale; în cămăruţa lui el cere sprijinul patronului protector ceresc: căci nădăjduiesc în Tine. Să presupunem că ne încredem în Dumnezeu în timp ce trăim o viaţă păcătoasă, aceasta este adevărată făţărnicie; şi să te încrezi în propria dreptate, fără să ai privirea credinţei îndreptată spre Dumnezeu, în fond nu este altceva decât o tăgăduire temerară a lui Dumnezeu. Cât de departe este psalmistul de această supraevaluare de sine arată tocmai rugăciunea adresată lui Dumnezeu, că nevinovăţia şi dreptatea să-l călăuzească ca păzitoare pe căile vieţii pline de pericole.

22. Răscumpără, Dumnezeule, pe Israel din toate necazurile lui! Aceasta este o rugăminte cu conţinut larg; ea include pe toţi credincioşii şi toate ispitele. Suferinţa proprie l-a învăţat pe psalmist să aibă compasiune şi l-a condus în părtăşia copiilor lui Dumnezeu care trec prin încercări; de aceea el îi aminteşte în rugăciunile lui. Israel, mult încercatul, luptând cu Dumnezeu şi cu oamenii, dar în toate fiind viteazul biruitor, este predecesorul tuturor sfinţilor adevăraţi. Poporul Israel în Egipt, în pustie, în război cu canaaniţii şi în captivitate este un tablou potrivit al Bisericii aflate în conflict pe pământ. Isus este Cel care ne salvează, atât de nenorocire cât şi de păcat; El este un Mântuitor desăvârşit şi va salva pe toţi ai Săi din toate necazurile lor. Salvarea prin sânge a fost înfăptuită; o, Dumnezeule, fă să vedem cât mai curând deplina revelare a puterii Tale salvatoare. Amin, Amin!