II. PĂRTĂŞIA ÎN PSALMI

   În Vechiul Testament găsim deja toate felurile de părtăşie, ca parte a credincioşilor - cu excepţia trăsăturilor specifice care sunt în legatură cu descoperirea Tatălui şi a lucrurilor din cer, care aparţin exclusiv Noului Testament. În  P s a l m i  ne este prezentat subiectul părtăşiei într-un chip cu totul deosebit. Desigur, Psalmii nu depăşesc niciodată orizontul limitat al lui Israel. Dar şi în relaţiile Sale iudaice, găsim pe Hristos ca Mire (Ps. 45), ca Mare Preot şi Cap al familiei preoţeşti (Ps. 135), ca Viţa de vie, adevăratul Israel (Ps. 80), ca Fiu al Omului (Ps. 8), ca Fiu al lui Dumnezeu (Ps. 2 şi 102), ca Omul înviat (Ps. 22 şi 110) şi ca Păstorul (Ps. 23), ca să nu mai vorbim despre împărăţia Sa, care este una din temele principale ale Psalmilor. Persoana Sa umple tot Vechiul Testament. Nu-L prezintă chiar şi Legea - pe El, adevărata locuinţă a lui Dumnezeu, Chivotul legământului, Capacul ispăşirii, Perdeaua, Altarul, Mielul? Nu se referă toate jertfele la El?
   Pretutindeni unde în Psalmi este prezentată Persoana Domnului Isus, iese în evidenţă caracterul părtăşiei într-un mod remarcabil. Ca în nici-o altă parte a Cuvântului lui Dumnezeu, este exprimată aici părtăşia dintre Dumnezeu şi Hristos - afecţiuni comune, gânduri, bucurii şi nevoi comune, cântare de laudă comună. Rămăşiţa credincioasă are totdeauna parte de acestea.
   Aceasta este originea discuţiilor minunate dintre credincioşi şi Dumnezeu, dintre credincioşi şi Hristos, şi dintre Dumnezeu şi Unsul Său, cu privire la cei credincioşi, aşa cum noi le întâlnim în numeroşi Psalmi. Acestea sunt cele mai sublime lucruri pe care noi le întâlnim în Psalmii alcătuiţi în formă de dialog. Ele ne dau un gust anticipat al discuţiilor cereşti viitoare. De aceea eu i-am numit deseori în mod deosebit "Psalmii părtăşiei", fără ca prin aceasta să vreau a-i despărţi de Psalmii în care părtăşia este prezentată într-un mod personal. Unele locuri din profeţi, ca de exemplu cel din Isaia 53, au acelaşi caracter. Dacă în cele ce urmează eu mă voi ocupa în mod deosebit de Psalmii concepuţi sub formă de dialog, totuşi părtăşia personală cu Hristos în umblare, mărturie şi suferinţă ocupă un spaţiu mult mai mare în această Carte, ca să poţi trece în tăcere pe lângă aceasta.
   Noi am văzut deja, că părtăşia fără Duhul Sfânt este imposibilă. Mereu auzim vocea lui în Psalmi, vorbind prin gura oamenilor inspiraţi de El. El este cel care ne împărtăşeşte Cuvântul lui Dumnezeu. El este de asemenea, şi Cel care pe de altă parte, aduce înaintea lui Dumnezeu gândurile, rugăminţile şi Cântările de laudă ale psalmiştilor, deci profetic, ale rămăşiţei.
   În Psalmii dialog, de cele mai multe ori noi întâlnim numai doi vorbitori, însă niciodată mai mulţi de patru: pe Jehova, Mesia, pe Duhul Sfânt (fie că El Însuşi vorbeşte, fie că El se foloseşte profetic de experienţele psalmistului) şi rămăşiţa (sau credincioşii în parte), care vorbeşte sub călăuzirea Duhului Sfânt.[1] Lumea nu înţelege absolut nimic din aceste convorbiri. Chiar şi cei credincioşi, din cauza slăbiciunii şi nedesăvârşirii lor, se pot bucura de relaţiile lor cu Hristos numai cu ajutorul Duhului Sfânt. Sentimentele naturale şi înţelegerea raţională eşuează total în această privinţă. De aceea în Psalmi vedem pretutindeni Duhul lui Hristos în rămăşiţă. Numai El dă înţelegere şi bucurie în gândurile lui Dumnezeu. În Psalmii de care noi vrem să ne ocupăm găsim o părtăşie desăvârşită între Jehova, Mesia şi Duhul, care înfăptuieşte această părtăşie în cei credincioşi.
   De aceea "Psalmii părtăşiei" sunt cei mai sublimi din toată Cartea Psalmilor. Ei ne prezintă desăvârşirea lui Hristos. Desigur asta nu înseamnă că în restul Psalmilor, Duhul Sfânt nu vorbeşte prin gura rămăşiţei credincioase. Hristos ia parte la suferinţa acesteia şi o aduce înaintea lui Dumnezeu. Prin Duhul Său, El strigă către Dumnezeu, Îşi pune încrederea şi speranţa în El, şi întreabă ca şi rămăşiţa: "Până când?" În felul acesta El exprimă în chip desăvârşit toate sentimentele rămăşiţei. Dumnezeu răspunde la această exprimare a inimii lui Hristos. Rămăşiţa ia parte în mod conştient la toate aceste lucruri şi laudă pe Dumnezeu pentru tot ceea ce El face în favoarea ei. De aceea în cea mai mare parte a lor, Psalmii sunt rugăciuni, pe care credincioşii în necazurile lor le îndreaptă spre Dumnezeu. La aceasta însă, ei trebuie să aibe totdeauna certitudinea ascultării lor; căci rugăciunile care sunt rostite prin Duhul lui Hristos sunt totdeauna plăcute. Alţi Psalmi conţin gândurile unor credincioşi izolaţi, singuratici, alţii dau învăţătură, alţii sunt sinteza căilor lui Dumnezeu cu poporul Său, etc. În afară de aceasta, găsim permanent în Psalmi, atenţionări serioase adresate oamenilor nelegiuiţi şi cu privire la judecata lui Dumnezeu asupra lor. Însă toate acestea nu au nimic a face cu părtăşia.
   Pe de altă parte, adorarea veşnică, prezentă şi viitoare, stă în legatură strânsă cu tema "părtăşia", aşa că ea se va întâlni în mod necesar şi în studiul nostru. Cum însă este imposibil ca o astfel de temă, cu un conţinut aşa de bogat, să fie tratată în totalitate în cadrul acestui studiu, nu mă voi opri mult la Psalmii de laudă ("Haleluia").
   Înainte de a încheia aceste cuvinte introductive, doresc să pun pe inima cititorului încă un adevăr deosebit de practic. Acest studiu nu ne va aduce nici-un folos, dacă nu ne va conduce ca fiecare în parte să ne întrebăm personal în ce măsură inima noastră se găseşte în părtăşie cu Domnul. Să nu uităm, că nu este nimic mai sublim, dar şi nimic mai uşor de distrus ca părtăşia! O  a d i e r e ,  o zguduie,  u n  g â n d  rău, o  p o r n i r e  de încăpăţânare, de care noi poate nici nu suntem conştienţi, o distruge - ca să nu mai vorbim de miile noastre de păcate. Cum ar putea Dumnezeu să aibe părtăşie chiar numai cu o singură dorinţă păcătoasă? Cât de important este de aceea să veghem permanent asupra noastră, ca să nu lăsăm să pătrundă nimic care ar putea într-un fel oarecare să distrugă părtăşia, care va fi în cer izvorul bucuriei noastre veşnice şi al laudei noastre veşnice.
   Iacov a găsit părtăşia cu Dumnezeu abia în Betel, după ce şi-a îngropat idolii sub terebinţii din Sihem. Până în acest moment viaţa sa lungă, s-a derulat fară o adevărată părtăşie cu Domnul, cu toate că el poseda preţioasa certitudine că el aparţine Domnului. De am face şi noi ca Iacov la Sihem!
   Trebuie oare să ne descurajeze fragilitatea părtăşiei? Să renunţăm oare la dorinţa de a nu o mai înfăptui neîncetat? Tocmai un asemenea gând ar fi un păcat; căci aceasta ar însemna că noi am vrea să fugim de Satana. Împotrivitorul ştie că noi devenim pradă a lui în momentul în care noi consimţim la vre-o tulburare a părtăşiei noastre cu Domnul. Însă nu vrea tocmai Domnul ca bucuria noastră să fie deplină  c h i a r  a i c i  p e  p ă m â n t (Ioan 15,11; 16,24; 17,13; 1 Ioan 1,4)?
   Dacă suntem nefericiţi, din cauză că preţioasa părtăşie cu Domnul s-a pierdut, nu ar trebui să uităm că avem un izvor nesecat în slujba Mântuitorului nostru preaiubit ca  A p ă r ă t o r. El nu aşteaptă ca să exercite această slujbă abia atunci când noi înşine ne-am pus la adăpost. Dacă El ar aştepta după aceasta, s-ar putea întâmpla ca noi să ne petrecem toată viaţa fără savurarea relaţiilor noastre de încredere cu Tatăl şi cu Fiul. El exercită slujba Sa ca Apărător, fără ca noi să ne gândim măcar, şi chiar înainte ca noi să fi înfăptuit vre-un păcat. Aşa a fost de exemplu la Simon Petru. Este vorba deci de o slujbă   p e r m a n e n t ă. "Şi dacă a păcătuit cineva - n o i  a v e m  un Apărător la Tatăl (nu: noi vom avea un Apărător), pe Isus Hristos, Cel Neprihănit" (1 Ioan 2,1). Noi experimentăm realitatea activităţii Sale de Mijlocitor, când vedem cum El se pleacă ca să ne spele picioarele prin Cuvânt. Ce umilitor trebuie să fi fost pentru apostolul Petru, că Domnul Slavei a trebuit să se plece din pricina lui - fără spălarea picioarelor el n-ar fi putut avea "nici-o parte (asta înseamnă părtăşie) cu El" în ceea ce priveşte poziţia minunată, pe care El atunci a ocupat-o în mod simbolic, acum însă realmente în cer. Tot aşa se comportă El şi cu noi. Fără Apărătorul nostru noi nu am mai redobândi niciodată părtăşia pierdută. Să ne gândim însă mereu la faptul că numai atunci o putem regăsi, când ne mărturisim zilnic sau imediat Tatălui, păcatele  noastre. E l  e s t e   c r e d i n c i o s  în  ceea ce priveşte făgăduinţele, pe care ni le-a dat, şi drept cu privire la Isus Hristos, Apărătorul nostru, care stă tot timpul înaintea Lui. El ne va ierta păcatele şi ne va curăţi de toate nelegiuirile, prin care a fost întreruptă părtăşia noastră cu El (1Ioan 1,9).
   Ar trebui totdeauna să ne smerească adânc faptul că dăm prilej Domnului să ne spele picioarele. Şi cât de bună este această smerenie pentru noi! Să ne ferim însă să obligăm pe Apărătorul nostru să ne slujească în acest fel. Noi  a v e m  părtăşie cu Tatăl şi cu Fiul; să nu ne-o pierdem! Şi dacă ne-am pierdut-o spre paguba noastră şi din propria vină, atunci să ne mărturisim păcatele cât mai repede  posibil: n o i   a v e m   u n  A p ă r ă t o r!
   Doresc ca aceste rânduri să contribuie la faptul, ca noi să preţuim mai mult părtăşia cu El şi să ne păzim tot mai mult, ca să n-o pierdem! Domnul să ne dea Har, ca împreună cu oaia, ale cărei urme le găsim în Psalmul 23, să putem striga: "El îmi înviorează (sau: restaurează) sufletul; mă călăuzeşte pe cărări drepte, din pricina Numelui Său".
   Scriitorul acestor rânduri ştie foarte bine că este mult mai bine  să   s a v u r e z i   părtăşia, decât  să   v o r b e ş t i  despre ea. Cel mai mare ţel al nostru ar trebui  să  fie   p ă s t r a r e a  ei.
   În câteva cuvinte, vreau să reiau cele spuse până acum. Părtăşia este savurarea intimă a părţii comune, pe care noi o avem cu Tatăl şi cu Fiul. Expresia ei cea mai înaltă o găsiţi în părtăşia dintre Tatăl şi Fiul. În afară de aceasta, părtăşia cuprinde şi bucuria asupra faptului că toată plăcerea lui Dumnezeu se odihneşte asupra noastră şi că în Hristos ni s-a descoperit  dragostea Sa nesfârşită - o dragoste care întrece orice cunoştinţă. Această părtăşie este izvorul şi mobilul oricărei activităţi creştine. Ea este puterea în umblare, în mărturie şi în slujire.
   Dacă ne ocupăm cu modul şi felul în care se întâlneşte părtăşia în Psalmi, ne atrage atenţia în mod deosebit următoarea caracteristică: în deplina ei măsură găsim părtăşia numai în Psalmii care ne prezintă  P e r s o a n a   l u i   H r i s t o s, aşa cum a fost El ca Om aici pe pământ, cum stă El acum ca Om la dreapta lui Dumnezeu şi cum va apărea El în Slavă. Toţi Psalmii care exprimă numai nevoile, dorinţele şi aşteptările celor credincioşi, nu intră în discuţia noastră, cu toate că ei vorbesc despre o credinţă puternică şi o deplină încredere. Acelaşi lucru este valabil şi pentru Psalmii în care credincioşii în frica lor, în respingerile şi necazurile lor strigă către Dumnezeu - şi acest caracter îl au foarte mulţi Psalmi. Cu toată această limitare, vreau totuşi să arăt că părtăşia va fi descoperită în adevărata ei dimensiune abia în Noul Testament. În Psalmi vedem ce este Hristos pentru Dumnezeu. Noul Testament ne arată în ce ne-a legat El cu Sine, pe noi răscumpăraţii Săi. Când în Psalmi este vorba de asemenea relaţii, atunci totdeauna este temelia iudaică. Vom vedea deseori, că anumite principii ale iudaismului le putem aplica în întregime la noi.
   Dacă vrem să savurăm cu adevărat părtăşia, atunci întreaga atenţie a inimii noastre ar trebui să fie atrasă de Persoana lui Hristos. La aceasta nu ar trebui să uităm că, în primul rând El ne este  prezentat  ca   C e l   r ă s t i g n i t; căci   p e   c r u c e   El a înfăptuit lucrarea care constituie temelia oricărei părtăşii cu Dumnezeu.
   Psalmii cu care ne ocupăm, aşa cum a fost amintit, aparţin la ceea ce este mai sublim în toată cartea. Ei se aseamănă cu vârfurile acoperite de zăpadă, care se înalţă din lanţul munţilor Alpi, şi se ridică mai presus de toţi Psalmii în care credincioşii rostesc înaintea Domnului mărturisirea vinei lor, chemările şi implorările lor, dorinţele şi speranţele lor.
   În sfârşit, vreau să mai spun încă odată, că aceste expuneri asupra "Psalmilor părtăşiei" nu au pretenţia să fie complete. Nici nu este intenţia mea să fac o expunere continuă a cărţii Psalmilor - alţii au făcut-o deja mult mai bine decât aş putea s-o fac eu. Eu vreau să arăt în ce constă părtăşia şi care sunt consecinţele ei. Faptul că numai Noul Testament ne descopere legătura celor credincioşi cu Hristos cel proslăvit  î n   c e r,  vom  reveni  mereu,  de  la  Psalmul  care  ne  vorbeşte   n u m a i   d e  H r i s t o s, la părtăşia  s f i n ţ i l o r  cu El. Eu voi aplica deseori, ceea ce se spune în Psalmi despre Domnul, Unsul Său şi rămăşiţa iudaică, la Tatăl, Fiul şi rămăşiţa creştină.