Scaunul de judecată al lui Hristos

»Căci noi toţi trebuie să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-şi primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup.

Ca unii care deci cunoaştem frica de Domnul, căutăm să-i convingem pe oameni.«

                                                                                                                    2 Corinteni 5, 10 – 11a

   Aceste două versete din Epistola către Corinteni ne arată că fiecare trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos şi este bine că nu este vorba de condamnare sau de judecată, ci de descoperire. Aici nu este vorba numai de cei necredincioşi, ci şi de copiii lui Dumnezeu. Acesta este unul din puţinele locuri din Cuvântul lui Dumnezeu în care prin cuvântul »noi« se înţelege nu numai cei credincioşi, ci şi cei necredincioşi, deci toţi oamenii. Aceasta devine clar din versetul 11; după ce în versetul 10 s-a spus că noi toţi trebuie să ne înfăţişăm, pentru ca fiecare să primească răsplata după ce a făcut în trup, după felul cum a lucrat, fie bine, fie rău, citim: »Ca unii care cunoaştem frica de Domnul căutăm să-i convingem pe oameni«. În continuarea acestui capitol găsim Evanghelia minunată, că Dumnezeu roagă permanent pe oameni şi îi imploră să vină la El ca să-i împace cu Sine, şi că El, pentru a putea face aceasta, a dat pe Singurul lui Fiu: »Pe Cel ce nu a cunoscut nici-un păcat ... ca noi să fim neprihănirea lui Dumnezeu în El«.

    Este o realitate faptul că toţi oamenii trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Vom vedea însă că nu toţi se vor înfăţişa în aceiaşi zi. Eu cred că este simplu să vedem de ce este aşa. Un tribunal tratează o anumită faptă, care probabil durează mai multe zile. Dar când au ajuns să tragă concluzia şi au încheiat un dosar vine o altă faptă la rând. Şi cu toate acestea este acelaşi tribunal. Tot aşa este şi cu scaunul de judecată al lui Hristos, sau aşa cum este numit el în Romani 14, 10b, scaunul de judecată al lui Dumnezeu. Sunt mai multe şedinţe şi în fiecare şedinţă este vorba de o altă grupă de oameni. Găsim aici marele principiu, că fiecare se va înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos pentru ca să primească răsplata »după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.«

   Este de reţinut faptul că fiecare va primi după ce a făcut când trăia în trup. Aceasta înseamnă că nimeni nu va veni înaintea scaunului de judecată de îndată ce a murit, ci abia după învierea sa.

   Citim în Cuvântul lui Dumnezeu că Dumnezeu a făcut pe om ca trinitate: duh, suflet şi trup. 1 Tesaloniceni 5, 23 spune clar aceasta, dar şi alte locuri din Scriptură. Sufletul este rezidenţa eului, a personalităţii; din el iau naştere sentimentele şi poftele. Duhul este supremul din om şi este mai mult în legătură cu intelectul şi diferenţiază pe om de animale. Animalele nu au duh. În relatarea despre creaţie citim că animalele au fost create ca »suflete vii« (Geneza 1, 20), ca şi omul (Geneza 2, 7). Dumnezeu nu a suflat duh de viaţă în nările animalelor ci numai în nările omului, omul a devenit astfel un suflet viu într-un alt mod decât animalele. Dumnezeu a dotat pe om cu duh, care îl face apt să intre în legătură cu Dumnezeu, ceea ce animalele nu pot face. A fost intenţia lui Dumnezeu ca omul prin duhul lui să stăpânească şi să-I slujească cu judecată. Intelectul lui trebuia să slujească cu înţelepciune lui Dumnezeu şi să asculte de El, să acţioneze potrivit gândurilor lui Dumnezeu, aşa cum se cuvine unei creaturi faţă de Creatorul său. Citim în Coloseni 1, 16 că Domnul Isus ca Creator a creat totul pentru Sine. El a creat totul, ca toate să-I slujească şi să stea la dispoziţia Lui. Nu este de fapt aceasta de la sine înţeles? Când cineva face ceva, atunci el are dreptul să dispună de acel lucru şi el îl va face în aşa fel, încât să aibe foloase de la el.

    În felul acesta Domnul Isus ca Creator a creat pe om cu trup, suflet şi duh, sufletul constituind personalitatea, iar duhul determină mai mult aptitudinile omului. Duhul şi sufletul se pot manifesta numai prin trup. Dacă duhul meu vrea ca eu să spun ceva, atunci el trebuie să folosească gura mea; când sufletul meu mă face să spun ceva, atunci el poate face aceasta numai prin gura mea, sau prin coardele mele vocale. Aşa este în toate privinţele. Trupul este unealta prin care sufletul şi duhul se prezintă în exterior.

    Dumnezeu a dat omului duh, ca prin duhul său omul să-şi stăpânească trupul, să-şi împlinească atribuţiile cu înţelepciune şi cu ajutorul intelectului, adică să slujescă lui Dumnezeu potrivit cerinţelor lui Dumnezeu, Creatorul, şi potrivit scopului pentru care l-a creat. Dumnezeu aşteaptă ca omul să-L iubească cu tot sufletul său, cu toată mintea (intelectul) sa şi cu toate aptitudinile sale (Deuteronom 6, 5; Marcu 12, 30) – şi aceasta nu numai pentru că El are dreptul la aceasta, ci şi pentru că este cea mai mare satisfacţie pentru om să facă aceasta. Noi toţi ştim că un aparat este util numai atunci când este folosit potrivit cu scopul pentru care a fost produs. Şi deoarece omul a fost creat ca să slujească lui Dumnezeu, el poate avea deplină satisfacţie numai atunci când slujeşte lui Dumnezeu. Toate componentele lui – sufletul, duhul şi trupul lui – vor fi numai atunci folosite desăvârşit şi pe deplin satisfăcute, când vor sluji lui Dumnezeu, şi este cea mai mare fericire a omului când face aşa. Dumnezeu i-a dat duh ca să poată să-I slujească cu înţelepciune, în sensul cum sunt îndemnaţi credincioşii în Romani 12, 1 ca să aducă lui Dumnezeu trupurile lor ca o jertfă vie, iar apoi se adaugă: »aceasta va fi din partea voastră o slujbă duhovnicească«.

   Înţelegem că omul, chiar dacă acţionează cu trupul, în realitate trebuie să antreneze şi duhul şi sufletul. Dacă în inima mea se naşte gândul de a ucide pe cineva, duhul şi sufletul meu pot împiedica exercitarea acestui gând. Duhul şi sufletul au nevoie de trupul meu, aşa că păcatul pe care un om îl înfăptuieşte, îl face prin trup. Sufletul – şi probabil câte-o dată şi duhul – este izvorul plăcerilor şi sentimentelor care se exteriorizează prin trup, omul fiind astfel responsabil pentru ceea ce a făcut în această trinitate compusă din suflet, duh şi trup.

   În concordanţă cu aceasta, Cuvântul lui Dumnezeu spune că omul nu va fi judecat atunci când trupul, sufletul şi duhul vor fi despărţite, adică după moarte. În Cuvântul lui Dumnezeu expresia »muritor« nu se foloseşte niciodată cu privire la duh şi suflet, ci numai cu privire la trupul nostru. Atunci când un om moare, trupul lui putrezeşte, dar sufletul şi duhul lui continuă să existe. Sufletul şi duhul ar putea spune: noi nu am păcătuit, trupul nostru este vinovat. De aceea Dumnezeu în dreptatea Sa va judeca pe om abia după ce a avut loc învierea, deci atunci când sufletul şi duhul s-au reunit cu trupul.

   Am auzit că fiecare om trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos,  »ca să primească răsplata după binele sau răul pe care-l va fi făcut când trăia în trup.«  - Aici se pune marea întrebare: care este omul care primeşte răsplata pentru bine, şi care om primeşte răsplata pentru rău? Este o întrebare foarte serioasă pentru toţi oamenii care nu-L cunosc pe Domnul Isus, căci Cuvântul lui Dumnezeu spune că un om care nu s-a pocăit şi nu este născut din nou nu poate face binele. Deja în cartea Geneza capitolul 6 versetul 5 spune Dumnezeu că toate întocmirile gândurilor din inima omului sunt îndreptate în fiecare zi numai spre rău; şi dacă ceva este numai spre rău, atunci înseamnă că nu există nimic bun. În Psalmul 14, 2 se spune că Dumnezeu a privit în zadar din cer pe pământ »ca să vadă dacă este vreunul cu pricepere, care-L caută pe Dumnezeu.« În Romani 3, 10 – 12 citim: »Nu este nici-un om neprihănit, nici unul măcar. Nu este nici unul care să aibă pricepere. Nu este nici unul care să caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toţi s-au abătut şi au ajuns nişte netrebnici. Nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar.« Cei mai mulţi oameni, şi chiar mulţi credincioşi, nu pot înţelege că tot ce face un necredincios este păcat. Desigur depinde de măsura cu care se măsoară şi cine este cel ce face evaluarea a ceea ce este păcat, când cineva face binele sau răul. Este clar că numai Judecătorul decide dacă ceea ce a făcut omul care se află înaintea scaunului de judecată este, sau nu este păcat.

   Cu ani în urmă am fost oprit în Olanda cu autoturismul meu. Mi s-a spus că am mers prea repede. Şi astăzi sunt convins că poliţistul s-a înşelat; căci am fost foarte atent să nu merg prea repede. Nu am putut să particip la judecată atunci când am fost programat şi am scris o scrisoare în care am prezentat cum s-au desfăşurat lucrurile. Cu toate acestea am fost pedepsit, chiar dacă pedeapsa a fost mică. Poliţistul a mărturisit împotriva mea, judecătorul i-a dat dreptate, şi în felul acesta am fost socotit vinovat. Chiar dacă aş fi crezut de o sută de ori că sunt nevinovat, aceasta nu ar fi schimbat cu nimic situaţia. Judecătorul decide ce este bine şi ce este rău, cine este vinovat şi cine este nevinovat.

   La întrebarea, ce este păcatul, poate da numai Unul singur răspuns. Este Acela care şade pe scaunul de judecător, Dumnezeu Însuşi. De aceea este vorba aici de scaunul de judecată al lui Dumnezeu (Romani 14, 10b), chiar dacă în 2 Corinteni 5 este numit scaunul de judecată al lui Hristos. Este judecata pe care Dumnezeu ca Creator o va face fiecărui om – este scaunul de judecată al lui Dumnezeu înaintea căruia fiecare om va trebui să se înfăţişeze. Judecata va fi făcută de către Domnul Isus, căci Tatăl I-a încredinţat Lui toată judecata. Domnul Isus spune în Evanghelia după Ioan 5, 22-23: »Tatăl nici nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului, pentru ca toţi să cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe Fiul, nu cinsteşte nici pe Tatăl, care L-a trimis.« În versetul 27 citim că Tatăl a dat putere Domnului Isus, Fiul Său, ca să judece, întrucât El este Fiul Omului, adică este om. În Faptele Apostolilor capitolul 17, versetele 30 – 31 găsim acelaşi principiu: »Dumnezeu nu ţine seama de vremurile de neştiinţă şi porunceşte acum oamenilor de pretutindeni să se pocăiască, pentru că a rânduit o zi în care va judeca lumea după dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta şi despre carea a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită prin faptul că L-a înviat din morţi«.

    Aici se spune clar că este scaunul de judecată al lui Hristos – chiar dacă este şi scaunul de judecată al lui Dumnezeu -, deoarece Hristos face judecata. Fiul lui Dumnezeu va face judecata, dar ca Omul Isus Hristos, ca Fiu al Omului. Aceasta ne arată dreptatea minunată a lui Dumnezeu, înţelepciunea Sa minunată. Domnul Isus a fost aici pe pământ; El a umblat aici şi a fost în toate împrejurările în care se poate afla un om acum. Dacă Dumnezeu ar fi judecătorul, atunci oamenii ar putea spune, cum de altfel mulţi spun acum: Dumnezeule, a fost total imposibil să împlinim cerinţele Tale. Tu eşti Dumnezeu, iar eu sunt om, şi eu nu am putut în toate lucrurile să întreb care este voia Ta.

   Acesta este principiul păcatului. În 1 Ioan 3, 4 ne este spus ce este păcatul. »Oricine face păcat, face şi fărădelege; şi păcatul este fărădelege.« Este greşit când în unele traduceri se spune că păcatul este încălcarea Legii. Aici nu se spune aşa, şi cu certitudine nu este corect, căci aceasta ar însemna că oamenii care au trăit înainte de darea Legii nu au păcătuit niciodată; Legea a fost dată abia pe Sinai. Epistola către Romani ne spune clar, că şi aceşti oameni au păcătuit şi de aceea au murit. »De aceea, după cum printr-un singur om a intrat păcatul în lume, şi prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, din pricină că toţi au păcătuit. Căci înainte de Lege păcatul era în lume« (Romani 5, 12 – 13a).

    Vedem deci că în 1 Ioan 3, 4 nu poate fi vorba de încălcarea Legii. Cuvântul grecesc înseamnă fărădelege şi fărădelege înseamnă să nu recunoşti nici-o autoritate. De aceea se spune că păcatul este fărădelege şi fărădelegea este păcat. De aceea putem înţelege ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, că nici-un om nu poate face binele înainte de a se naşte din nou şi de a se întoarce la Dumnezeu.

   Potrivit cu Coloseni 1, 16b, şi multe alte locuri din Sfânta Scriptură, Domnul Isus, Creatorul, a creat pe om ca să-I slujească. El l-a creat pentru Sine Însuşi. Este deci clar că omul are voie să facă numai ceea ce i se încredinţează, şi anume, să slujească numai Creatorului. Dacă nu face aşa, atunci el nu corespunde aşteptărilor lui Dumnezeu cu privire la el. Deci orice faptă pe care omul o face fără să-i fie încredinţată de Dumnezeu, orice cuvânt pe care îl rosteşte fără porunca lui Dumnezeu, orice gând care nu corespunde gândurilor lui Dumnezeu este păcat.

   Cuvântul lui Dumnezeu ne spune – şi dacă noi ne cunoaştem puţin, vom spune că aşa este -: »Toate întocmirile gândurilor din inima lui sunt îndreptate toată ziua numai spre rău«. Un om care nu este întors la Dumnezeu, care nu a venit la Dumnezeu cu vina şi cu păcatele sale şi care nu a primit viaţa nouă prin naşterea din nou, nu întreabă ce porunceşte Dumnezeu cu privire la ceea ce face, vorbeşte sau gândeşte el. El gândeşte, vorbeşte şi lucrează fiind călăuzit de voia lui proprie. De aceea anticristul care va veni este numit »omul păcatului«, »omul fărădelegii«, căci el, aşa cum spune Daniel 11, 36, »va face ce va voi«.

   Înţelegem astfel ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, şi anume că omul care nu s-a întors la Dumnezeu face numai răul şi el va primi plata după faptele lui, adică după răul care l-a făcut. Vedem în Apocalipsa 20, unde este descrisă judecata celor necredincioşi, ce fel de plată este aceasta. »Plata păcatului este moartea« (Romani 6, 23). Moartea este singura plată pe care o va primi omul necredincios atunci când se va înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos.

   În 2 Corinteni 5 se mai spune că sunt oameni care vor primi plată pentru binele pe care l-au făcut. Aceasta este valabil pentru cei credincioşi. Acesta este un adevăr minunat, faptul că înaintea scaunului de judecată al lui Hristos se vor înfăţişa oameni ale căror păcate vor fi văzute, dar care nu vor mai fi pedepsiţi pentru păcatele lor – despre ei se mărturiseşte că au făcut lucruri bune şi pentru aceasta vor primi o plată.

    În 2 Timotei 4, 8, de exemplu, apostolul Pavel spune despre sine şi despre alţii că vor primi o cunună. »De acum mă aşteptă cununa neprihănirii, pe care mi-o va da în „în ziua aceea”, Domnul, Judecătorul cel drept. Şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce vor fi iubit venirea Lui.« În Apocalipsa 2 şi 3 Domnul face făgăduinţe şi promite plată celor ce vor birui. Există deci realmente oameni care vor primi o plată.

   S-ar putea atunci pune întrebarea: Cum este aceasta în concordanţă cu ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu, că un om face de la sine însuşi numai rău, pentru că totul are loc din necredinţă şi neascultare de Dumnezeu, oricât de bun ar părea să fie ceea ce face?

   În această privinţă am dat deseori exemplul cu o doamnă care angajează o fată pentru întreţinerea gospodăriei. Fata vine, se aşează la pian şi începe să cânte cu dăruire. Ea cântă minunat, toată dimineaţa. Credeţi că doamna va spune la prânz: mi-ai plăcut foarte mult! Sunt foarte mulţumită cu tine!? Dimpotrivă, ea va spune: da, tu cânţi bine. Dar eu nu te-am angajat să cânţi la pian, ci să-mi ajuţi la lucrul în gospodărie. Nu am nevoie de tine; du-te acasă. – A fost păcat, că fata a cântat la pian? Nu, dar nu a fost ceea ce i s-a încredinţat să facă.

    Tot aşa un om poate face ceva care este bun în sine însuşi. Dar dacă nu face în ascultare faţă de Acela căruia îi datorează ascultarea, atunci este păcat.

   Să presupunem că proprietarul unei firme are un angajat care trebuie să lucreze cu o anumită maşină. Dar el aleargă într-un alt sector şi începe să lucreze acolo. S-ar putea ca el să lucreze foarte bine acolo. Dar probabil va fi dat afară, căci nu a făcut lucrarea pe care trebuia s-o facă. Un astfel de om nu poate fi folosit într-o întreprindere organizată.

   Etalonul, dacă un om păcătuieşte sau nu, constă în faptul dacă el face, vorbeşte şi gândeşte ceea ce Domnul, ceea ce Dumnezeu îi spune. Numai atunci el nu păcătuieşte, numai atunci este ascultător. Cuvântul lui Dumnezeu spune că niciunul care nu este născut din nou nu face aceasta. Toţi lucrează fiind călăuziţi de propriile gânduri.

   Şi totuşi sunt oameni care vor primi o plată. Ei o vor primi »după binele pe care-l vor fi făcut«. Aceasta este înaintea scaunului de judecată partea minunantă a tuturor acelora care cunosc pe Domnul Isus, partea credincioşilor.

   Da, este adevărat, un credincios s-a recunoscut că este un păcătos pierdut. Nu există nici-un credincios care să nu se fi văzut aşa şi care să nu fi recunoscut înaintea lui Dumnezeu că este un păcătos pierdut. Dacă cineva nu vine la Dumnezeu şi nu mărturiseşte că este pierdut şi că Dumnezeu este drept atunci când îl condamnă şi îl aruncă pentru veşnicie în iad, atunci acela nu va primi niciodată har şi nu va deveni niciodată credincios. Abia atunci când va mărturisi înaintea lui Dumnezeu că este un păcătos şi că Dumnezeu este drept atunci când îl judecă, Dumnezeu va spune: acesta este primul gând corect pe care îl ai. Acum spui pentru prima dată cuvinte care sunt adevărate şi despre care Eu ţi-am spus să le crezi. Acum există mântuire pentru tine. Aceasta a fost prima ta faptă bună. Eu am trimis pe Fiul Meu pentru păcătoşii pierduţi, »pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibe viaţa veşnică«.

   A doua faptă bună a unui păcătos constă în aceea că el crede Cuvântul lui Dumnezeu şi prin credinţă primeşte pe Domnul Isus. Atunci Dumnezeu îi dă viaţa veşnică şi iertarea păcatelor. »În felul acesta avem pace cu Dumnezeu« (Romani 5, 1) şi »am trecut din moarte la viaţă« (1 Ioan 3, 14). În Evanghelia după Ioan 5, 24, Domnul Isus spune clar: »Adevărat, adevărat vă spun că cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă.« Acest verset conţine adevăruri aşa de adânci, că trei cărţi din Cuvântul lui Dumnezeu tratează ce se cuprinde în el. (Evanghelia după Ioan: viaţa veşnică, Epistola către Romani: eliberarea de judecată, Epistola către Efeseni: trecerea din moarte la viaţă). Aflăm din el care este drumul pe care un om poate fi mântuit de Dumnezeu. »Cine aude Cuvântul Meu«, spune Domnul Isus, deci cine aude cuvântul Domnului Isus, Îl crede şi Îl primeşte. În al doilea rând: »... şi crede în Cel care M-a trimis«, deci crede ce a spus Tatăl, şi anume: »Acesta este Fiul Meu Preaiubit în care Mi-am găsit plăcerea, de El să ascultaţi.« Putem citi aceasta în Evanghelia după Matei 17, parţial în Evanghelia după Luca 9, 35 şi în Evanghelia după Marcu 9, 7. Dar în Evanghelia după Matei 17, 5 se spune textual aşa. Cine crede ce a spus Dumnezeu Tatăl despre Domnul Isus, şi anume că El este Fiul Lui şi de El trebuie să ascultăm, şi cine apoi crede cuvintele Domnului Isus, acela »are viaţa veşnică şi nu vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă« (Ioan 5, 24).

   În mijlocul acestui verset este o realitate minunată! Oricine a mers pe acest drum nu vine la judecată. Este adevărat, el trebuie să apară înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, aşa cum am văzut în 2 Corinteni 5, 10, dar el nu va fi judecat. De ce nu? Citim în 2 Corinteni: »Pe Cel ce nu a cunoscut nici-un păcat (pe Domnul Isus), El (Dumnezeu) L-a făcut păcat pentru noi, pentru ca noi să devenim neprihănirea lui Dumnezeu în El«. Iar în 1 Petru 2, 24 citim: »... El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn«. Acesta este lucrul minunat pe care îl citim în Evanghelia după Ioan 3, 16: »Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică«. Dumnezeu a trimis pe Fiul Său şi Domnul Isus a mers la cruce, şi acolo a purtat păcatele noastre. Dumnezeu Însuşi le-a pus asupra Lui, păcatele tuturor acelora despre care Domnul Isus ştia că Îl vor primi cândva. Dumnezeu L-a făcut acolo păcat, ca şi cum El ar fi fost izvorul din care ieşeau toate faptele păcătoase. Dumnezeu, care ştia cine va crede mai târziu în El, L-a judecat în locul acestor oameni, aşa că Dumnezeu poate spune: dacă te refugiezi la Mine şi prin credinţă primeşti pe Fiul Meu, atunci pentru tine nu mai există judecată; căci toate păcatele tale şi judecata asupra lor a purtat-o Domnul Isus în trupul Său pe lemnul crucii.

   Dumnezeu nu pedepseşte niciodată de două ori pe un păcat. Dumnezeu este drept, desăvârşit de drept, şi ar fi nedrept să pedepsească un păcat de două ori. De aceea Domnul Isus poate spune aici că cine crede în El nu vine la judecată. Nu mai există judecată pentru el, aşa cum spune şi în Romani 8, 1: »Nu mai este nici-o osândire pentru cei ce sunt în Hristos«.

   Dar Ioan 5, 24 spune şi mai clar: el are viaţa veşnică şi a trecut din moarte la viaţă. Aceasta dovedeşte în mod desăvârşit că pentru un credincios nu mai este judecată. Sentinţa de judecată sună astfel: plata păcatului este moartea. Acelaşi lucru îl găsim în Apocalipsa 20, 12b: »Şi morţii au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea«. După aceea se spune că ei au fost aruncaţi în iazul de foc. »Aceasta este moartea a doua. Oricine nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc« (Apocalipsa 20, 13-15).

   Cuvântul lui Dumnezeu spune deci că plata păcatului este moartea. Prin aceasta se înţelege în primul rând moartea trupului, aşa cum spune şi în Epistola către Romani 5, 12: »... prin păcat a intrat moartea, şi astfel moartea a trecut asupra tuturor oamenilor, pentru că toţi au păcătuit«. Dacă ar exista pe pământ un om care niciodată nu a păcătuit şi niciodată nu va păcătui, atunci el nu va muri. Dar această moarte nu este judecata finală. Morţii vor învia şi apoi va urma judecata celor necredincioşi înaintea mareului tron alb. Şi ce pedeapsă vor primi ei? Ei vor fi aruncaţi în marea de foc, aceasta înseamnă despărţire veşnică de Dumnezeu, de Izvorul vieţii. Să fii veşnic sub judecata lui Dumnezeu, în întuneric, aceasta este moartea a doua.

    Cine va exercita judecata? Am văzut deja în Evanghelia după Ioan 5, 22 şi 27, precum şi în Faptele Apostolilor 17, 31: Domnul Isus este Cel ce face judecata. Dar El spune aici că acela care crede în El, a trecut din moarte la viaţă şi a primit viaţa veşnică. Asta înseamnă că el a trecut din domeniul judecăţii în domeniul unde nu este judecată. Judecătorul, care va rosti sentinţa morţii veşnice pentru cei necredincioşi, ne asigură deja astăzi, că oricine crede în El nu va fi judecat. El Însuşi le dă viaţa veşnică, adică viaţă care nu se va sfârşi niciodată. Este imposibil ca cineva, care a primit viaţă de la Domnul Isus, să mai fie pedepsit; căci pedeapsa ar fi moartea, dar viaţa veşnică nu poate avea un sfârşit.

    Şi în Epistola către Romani 8, 1 citim: »Acum dar nu este nici-o condamnare pentru cei ce sunt în Isus Hristos«.

   Găsim aici realitatea importantă, că cei credincioşi, când se vor înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, nu vor fi condamnaţi. Nu pentru că nu au făcut nici-un păcat! Şi pentru cei credincioşi este valabil faptul că până în momentul când s-au născut din nou au făcut permanent păcate. Şi fiecare credincios trebuie să mărturisească despre sine însuşi, că după întoarcerea sa la Dumnezeu a înfăptuit o mulţime de păcate. Şi dacă luăm etalonul oferit de Cuvântul lui Dumnezeu (1 Ioan 3, 4), şi anume că orice faptă, făcută de mine, orice cuvânt, pe care îl rostesc, orice gând, pe care îl am, desconsiderând autoritatea Domnului asupra mea şi faptul că în toate trebuie să fiu ascultător de El, este păcat, atunci orice credincios ştie – eu ştiu despre mine însumi – că după întoarcerea sa la Dumnezeu a făcut mii şi milioane de păcate.

    Cuvântul lui Dumnezeu spune că Domnul Isus a purtat toate aceste păcate în trupul Său. În momentul în care eu m-am refugiat la El, El mi-a dat viaţa şi prin aceasta m-a asigurat că nu am de ce să mă mai tem de judecată. El, Judecătorul care decide asupra vieţii şi asupra morţii, m-a declarat deja acum liber. El mi-a dat viaţa şi prin aceasta m-a scos din domeniul morţii, unde vor fi trimişi toţi aceia care nu-L au.

    Urmează marea întrebare: De ce atunci un credincios trebuie să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos? Da, se spune »înfăţişeze« şi nu »judecat«. Despre cei necredincioşi se spune că vor fi judecaţi. Pentru cel credincios este valabil: »... nu va veni la judecată« (Ioan 5, 24), dar el trebuie să se înfăţişeze, să fie descoperit.

   Odată am fost la o şedinţă de judecată, ca martor, nu ca acuzat. Toată starea de lucruri şi toată comportarea mea a fost discutată şi analizată. Contribuţia mea a fost numai pentru clarificarea lucrurilor, căci eu am fost nevinovat, vinovatul fiind persoana cealaltă.

    Aici găsim acelaşi lucru. Ştiu că sunt mulţi copii ai lui Dumnezeu care nu înţeleg aceasta şi le este frică să se înfăţişeze înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Însă eu pot spune despre mine, că eu – ca şi apostolul Pavel – am dorinţa să stau înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, ca acolo să fiu descoperit pe deplin şi să văd totul. Voi vedea acolo toate păcatele, pe care le-am făcut înainte şi după întoarcerea mea la Domnul: toate faptele mele făcute în neascultare de Domnul. Voi recunoaşte că au fost păcate. Tot aşa va fi cu cuvintele şi cu gândurile mele: tot ce am spus, sau am gândit fără a fi dependent de Domnul, toate miliardele de gânduri vor fi descoperite.

   Lucrul minunat va fi însă, că eu voi vedea toate acestea, dar totodată voi vedea că Domnul Isus a purtat toate aceste păcate îngrozitoare şi toată pedeapsa pentru ele în trupul Său pe lemn, şi abia atunci voi înţelege cu adevărat cât de mult a făcut El pentru mine, ce preţ a plătit pentru mântuirea mea, cât a suferit, ca eu să pot fi mântuit. Abia atunci voi înţelege pe deplin ce înseamnă cuvintele minunate din Epistola către Galateni 2, 20b: »Fiul lui Dumnezeu, care m-a iubit şi S-a dat pe Sine pentru mine«. Va putea oare să mă umple de frică faptul că voi recunoaşte ce dragoste minunată a avut Domnul Isus pentru mine, din ce stare m-a salvat şi cât de mult Îi datorez? O, nu, nu pot decât să am dorinţa să văd clar în ce stare nenorocită am fost, care ar fi fost soarta mea, dacă Domnul Isus nu ar fi murit pentru mine, şi să recunosc pe deplin ce dragoste a fost în inima Lui atunci când a mers la crucea Golgota, ca să moară pentru mine, El, Cel care a purtat păcatele mele în trupul Său pe cruce!

   Este aşa cum Domnul Însuşi spune în Evanghelia după Luca 7, 47: »Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se iartă puţin, iubeşte puţin«. Dacă aş şti că Domnul Isus mi-a iertat o mie de păcate, fără îndoială I-aş fi recunoscător. Dar când văd că nu au fost o mie, ci poate zece miliarde, sau mai mult, cât de mare va fi atunci recunoştinţa mea! Cât de minunată va deveni dragostea Lui faţă de mine atunci când văd că dragostea Lui pentru mine L-a făcut să poarte aceste zeci de miliarde de păcate în trupul Său sfânt, şi că Acela, care nu a cunoscut păcatul, le-a luat de bună voie asupra Sa şi a purtat judecata lui Dumnezeu asupra lor, pentru că m-a iubit şi nu a vrut ca eu să merg la pierzare!

    Aceasta avem noi aici. Şi cine înţelege aceasta, acela va dori clipa când se va înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, când va vedea totul, aşa cum Domnul Isus totdeauna a văzut, şi va judecata totul, aşa cum Domnul Isus Însuşi judecă totul, aşa că gândurile lui vor fi în deplină concordanţă cu gândurile Domnului. Sunt convins că în viaţa mea sunt lucruri pe care eu le apreciez altfel decât o face Domnul Isus, lucruri despre care am gândit că sunt bune, dar care nu pot sta înaintea ochilor Domnului Isus, căci eu am fost călăuzit de motive greşite.

   Dacă trebuie să apreciez pe cineva, atunci de cele mai multe ori văd mai clar lucrurile care-l privesc pe el; cu privire la mine însumi mă pot înşela. În Epistola către Evrei 4, 12 citim despre Cuvântul lui Dumnezeu, da, despre Dumnezeu Însuşi, că »judecă simţirile şi gândurile inimii«, şi că Cuvântul lui Dumnezeu pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, asta înseamnă că Cuvântul lui Dumnezeu, că Domnul Însuşi judecă nu numai faptele şi cuvintele noastre, ci şi gândurile noastre, şi chiar izvorul din care ies aceste gânduri. Vin ele din suflet, sau din duh?

   Să dăm un exemplu: acum vă vorbesc. De ce stau eu aici? Cu adevărat numai din ascultare şi dragoste faţă de El? Sau este poate mândrie, ca să arăt cât de bine pot vorbi şi cât de multe ştiu? Domnul judecă aceasta. Eu mă pot înşela cu privire la mine însumi. Eu pot fi orbit cu privire la mine însumi. Dar El vede foarte exact. Înaintea scaunului de judecată al lui Hristos voi vedea şi eu. Acolo voi recunoaşte exact realitatea, adică aşa cum Domnul Isus a văzut-o totdeauna. Abia din acel moment voi avea părtăşie desăvârşită cu El. Un soţ şi o soţie nu pot avea părtăşie într-o anumită problemă, atâta timp cât ei gândesc diferit asupra ei. Părtăşia este abia atunci prezentă, când gândurile lor sunt în concordanţă.

    Tot aşa este cu Domnul Isus şi cu noi, şi astfel noi cei credincioşi putem mulţumi Domnului că ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos; căci numai prin aceasta vom fi în chip desăvârşit una cu El pentru veşnicie. Atunci vom vedea pe deplin cât de mare este dragostea şi harul Domnului.

   După ce am văzut ce înseamnă pentru noi cei credincioşi să ne înfăţişăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, vrem să vedem acum alte două aspecte ale scaunului de judecată al lui Hristos. Citim de mai multe ori în Cuvântul lui Dumnezeu că Domnul Isus este gata să judece vii şi morţii. Vrem să ne ocupăm mai întâi cu judecata celor vii.

   Ieri şi alaltăieri am văzut deja că Domnul va veni din cer ca să judece pe cei vii din Europa de vest. El va nimici toată armata Europei de vest şi va arunca pe conducătorii ei de vii în iad. În continuare va avea loc judecata împăratului nordului şi a Rusiei. Aceasta a fost o parte a judecăţii celor vii.

   În Evanghelia după Matei 25 citim ceva care va avea loc probabil după judecata Rusiei (Ezechiel 38 şi 39). »Când va veni Fiul Omului în slava Sa, cu toţi sfinţii îngeri, va şedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va despărţi pe unii de alţii cum desparte păstorul oile de capre; şi va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi împărăţia care va fost pregătită de la întemeierea lumii. Căci am fost flămând, şi Mi-aţi dat de mâncat; Mi-a fost sete, şi Mi-aţi dat de băut; am fost străin, şi M-aţi primit; am fost gol, şi M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav, şi aţi venit să Mă vedeţi; am fost în temniţă, şi aţi venit pe la Mine.”Atunci cei neprihăniţi îi vor răspunde: »Doamne, când Te-am văzut noi flămând, şi Ţi-am dat să mănânci? Sau fiindu-Ţi sete, şi Ţi-am dat de băut? Când Te-am văzut noi străin, şi Te-am primit? Sau gol, şi Te-am îmbrăcat? Când Te-am văzut noi bolnav sau în temniţă, şi am venit pe la Tine?” Drept răspuns, Împăratul le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie Mi le-aţi făcut.”

   Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui! Căci am fost flămând, şi nu Mi-aţi dat să mănânc; Mi-a fost sete, şi nu Mi-aţi dat să beau; am fost străin, şi nu M-aţi primit; am fost gol, şi nu M-aţi îmbrăcat; am fost bolnav şi în temniţă, şi nu aţi venit pe la Mine.” Atunci Îi vor răspunde şi ei: „Doamne, când Te-am văzut noi flămând sau fiindu-Ţi sete, sau străin, sau gol, sau bolnav, sau în temniţă, şi nu Ţi-am slujit?” Şi El, drept răspuns, le va zice: „Adevărat vă spun că, ori de câte ori nu aţi făcut acest lucru unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie nu Mi le-aţi făcut.” Şi aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică.« (Matei 25, 31-46).

   Vedem aici o altă înfăţişare înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Dar această înfăţişare nu este în acelaşi loc cu înfăţişarea celor credincioşi. Înfăţişarea celor credincioşi are loc în cer, după ce au fost înălţaţi în slavă. După ce am primit trupurile noastre noi – trupuri asemenea trupului slavei Sale (Filipeni 3, 21) – după ce am ajuns în casa Tatălui şi după ce vom avea deja cununile de aur pe capetele noastre şi vom şedea pe tron, aşa cum spune Apocalipsa 4, 4, noi cei credincioşi ne vom înfăţişa înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. În felul acesta orice teamă că s-ar putea să fim condamnaţi este exclusă. Cum ar fi posibil ca, după ce am intrat în casa Tatălui şi am fost îmbrăcaţi cu toată slava Domnului să fim aruncaţi afară? Nu, este imposibil!

   La scurt timp după înfăţişarea celor credincioşi, Domnul va veni pe acest pământ ca să exercite judecata asupra Europei de vest şi asupra Rusiei; la aceasta se adaugă judecata prezentată în Matei 25. Vedem că această judecată va avea loc pe pământ, când Fiul Omului va veni în slava Sa – nu Fiul lui Dumnezeu, ci Fiul Omului. Desigur, Fiul Omului este Fiul lui Dumnezeu; El este Dumnezeu Fiul. Dar El este văzut aici ca om. El vine deci în slava Sa pe pământ, aşa cum ne spune Filipeni 2, 20 - 11, şi orice genunchi se va pleca înaintea Lui şi orice limbă va mărturisi că El este Domnul. Atunci va începe să domnească, va instaura împărăţia Sa, minunata împărăţie de o mie de ani, despre care se vorbeşte foarte mult în Cuvântul lui Dumnezeu. Atunci, când va veni în slava Sa şi toţi îngerii împreună cu El, El va şedea pe tronul Lui de slavă şi »toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui«.

   Şi aceasta arată clar că este judecata celor vii. În moarte nu mai sunt neamuri. Dacă cineva care locuieşte în Germania moare, el nu mai este german. Şi un olandez odată cu moartea încetează să mai fie un olandez. Dacă un iudeu moare, după moarte el nu mai este iudeu. În starea veşnică (Apocalipsa 21) se spune despre cei credincioşi: Dumnezeu locuieşte împreună cu oamenii (versetul 3). Acolo nu mai sunt diferenţieri. În capitolul 20, unde este vorba de judecata celor necredincioşi, se spune că morţii stau înaintea marelui tron alb. Împărţirea în naţionalităţi este rezultatul păcatului; la începutul omenirii nu a existat această împărţire. La câteva sute de ani după potop, când au început să construiască turnul Babel, ca să-şi facă un nume, şi ca o forţă unită să se împotrivească lui Dumnezeu, Dumnezeu a dat oamenilor ca pedeapsă diversele limbi şi i-a împărţit în naţiuni. După moarte va înceta să mai existe această împărţire.

   Când Domnul Isus va fi venit din cer ca să nimicească Europa de vest, Rusia şi popoarele din jurul Palestinei, respectiv să le judece, atunci El va şedea pe tronul Său şi toate naţiunile vor fi aduse înaintea Lui. Dar ele nu vor fi judecate pentru păcatele lor, ci după felul cum s-au comportat cu fraţii Împăratului (Matei 25, 40). Nu se spune »fraţii Domnului«, ci Împăratul spune »fraţii Mei«. Aceasta este important.

   Domnul ca Împărat este Împăratul iudeilor. El este Împăratul poporului de pe pământ al lui Dumnezeu, şi El are fraţi, care după răpirea Adunării vor ieşi şi vor vesti Evanghelia Împărăţiei, aşa cum spune Domnul în Evanghelia după Matei 24, 14: »Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor oamenilor. Atunci va veni sfârşitul.« Aceşti iudei din cele două seminţii ale lui Iuda şi Beniamin, care se vor renaşte prin acţiunea deosebită a Duhului lui Dumnezeu, după ce Adunarea va fi în cer, vor vesti câţiva ani – probabil trei ani şi jumătate, cel mult şapte ani – Evanghelia în toată lumea – nu Evanghelia care se vesteşte acum, ci Evanghelia pe care o vestea Ioan Botezătorul şi Domnul Isus: »Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape« (Matei 3, 2 şi 4, 17). În aceşti puţini ani vor vesti Evanghelia în toată lumea, ceea ce noi credincioşii nu am putut să facem în 2000 de ani.

   Ei vor fi foarte prigoniţi. Citim în Apocalipsa 13 că, căpetenia împărăţiei romane va prigoni până la moarte pe cei credincioşi din acest timp (versetul 7). Ei vor vesti deci Evanghelia cu riscul vieţii lor. Domnul judecă aici naţiunile după felul cum au primit pe aceşti vestitori; căci vestitorii sunt fraţii Împăratului.

   Se poate spune că aici este vorba de atitudinea naţiunilor faţă de iudei; căci dacă acum iudeii sunt puşi la o parte de Dumnezeu şi stau sub judecata Sa – ei rămân totuşi poporul pământesc al lui Dumnezeu şi Dumnezeu Se va răzbuna pe toţi cei ce se ridică împotriva iudeilor. Dar aici este vorba în mod deosebit de timpul de după răpirea Adunării, timp în care rămăşiţa credincioasă va vesti Evanghelia.

   Acum înţelegem cuvintele Împăratului. Aceia care au primit pe aceşti vestitori – cu riscul vieţii lor – i-au vizitat în închisori, i-au îngrijit, atunci când au fost bolnavi, le-au dat mâncare, atunci când le-a fost foame, vor intra în împărăţie. »Moşteniţi împărăţia care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii« (versetul 34b). Aceasta este împărăţia minunată de o mie de ani, când pustia va înflori ca o grădină, când nu va mai fi nici-o boală, când nu va mai muri nimeni, cu excepţia că a păcătuit. Vor trăi acolo unde blestemul va fi înlăturat de pe pământ şi unde Domnul va domni în neprihănire.

    Dar aceia care nu vor primi pe aceşti vestitori vor fi omorâţi. Vor fi pierduţi pentru veşnicie, căci Domnul spune: »Aceştia vor merge în pedeapsa veşnică, iar cei neprihăniţi vor merge în viaţa veşnică« (versetul 46).

   Ca să înţelegem clar aceasta, trebuie să ne gândim cum vor fi atunci împrejurările. Când cineva din Milspe sau Schwelm va primi Evanghelia, asta înseamnă că va veni la Dumnezeu cu vina şi cu păcatele sale şi prin credinţă va primi pe Domnul Isus, împrejurările exterioare nu se vor schimba mult pentru el. În Germania, sau în Olanda nu este aşa că, cineva care se întoarce la Dumnezeu este prigonit, aruncat în închisoare, sau condamnat la moarte. Aceasta era în timpul imperiului roman şi la noi în timpul Reformei, dar acum nu mai este aşa.

   Când însă Adunarea va fi răpită şi împăratul roman va batjocori pe Dumnezeu şi împreună cu tovarăşii lui, cu anticrist, cu omul păcatului, omul fărădelegii, va stăpâni, oricine se va declara public de partea drepturilor lui Dumnezeu, acela va fi prigonit până la moarte, căci anticrist însuşi se va aşeza în Templu (2 Tesaloniceni 2, 4) şi va cere să i se aducă adorare, spunând că el este Dumnezeu, aşa că va fi un mare pericol pentru cei ce vor mărturisi pe Hristos. De aceea vor fi puţini aceia care vor primi pe aceşti vestitori, numai cei ce vor crede mesajul adus de ei şi vor recunoaşte că vestitorii aduc Evanghelia Împărăţiei. De aceea toţi cei care vor primi în timpul acela această Evanghelie, vor intra în împărăţie.

   Dacă în această sală sunt oameni care nu s-au întors la Dumnezeu şi nici nu se vor întoarce, după răpirea bisericii nu vor mai avea ocazia s-o facă. Toţi aceia care în timpul harului au auzit Evanghelia şi nu au primit-o, au pierdut ocazia care le-a fost oferită. 2 Tesaloniceni 2, 11 – 12 ne spune că Dumnezeu Însuşi »le trimite o lucrare de rătăcire, ca să creadă o minciună; pentru ca toţi cei ce nu au crezut adevărul, ci au găsit plăcere în nelegiuire, să fie osândiţi«. Aceasta o face Acelaşi Dumnezeu, despre  care am citit în 2 Corinteni 5: »Şi toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a împăcat cu El prin Isus Hristos, şi ne-a încredinţat slujba împăcării; că adică, Dumnezeu era în Hristos, împăcând lumea cu Sine, neţinându-le în socoteală păcatele lor, şi ne-a încredinţat nouă propovăduirea acestei împăcări. Noi dar, suntem trimişi împuterniciţi ai lui Hristos, şi ca şi cum Dumnezeu ar îndemna prin noi, vă rugăm fierbinte, în Numele lui Hristos: Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!« (2 Corinteni 5, 18 – 20).

    Acelaşi Dumnezeu, care astăzi roagă cu stăruinţă pe oameni: »Împăcaţi-vă cu Dumnezeu!«, care acum se pleacă spre păcătos, ca »să-i dea viaţa«: Împacă-te! Salvează-te!, Acelaşi Dumnezeu te va împiedica să te întorci la Dumnezeu, dacă nu ai făcut-o până atunci. El va trimite un duh de rătăcire. El, Cel Atotputernic, va face ca oricine nu a primit acum Evanghelia, să creadă atunci o minciună, şi nu adevărul. Atotputernicia lui Dumnezeu va împiedica atunci ca cineva să se mai poată mântui.

    Acelora însă, care în timpul nostru nu au auzit Evanghelia, li se va vesti Evanghelia Împărăţiei. Asta înseamnă că în ţările noastre civilizate – de exemplu Olanda, Germania, Belgia, Anglia, Elveţia – se vor întoarce foarte puţini la Dumnezeu, dar în ţările în care Evanghelia nu a fost cunoscută, ca de exemplu China, India sau Africa, mulţi vor putea veni la Dumnezeu.

   Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu căci în Apocalipsa 7, 9 citim că va fi »o mare mulţime« care va primi atunci Evanghelia. Ei vor putea atunci face aceasta pentru că nu au respins Evanghelia Harului, care se vesteşte acum.

   Aceasta este deci judecata celor vii: toţi cei care nu au primit Evanghelia Împărăţiei, care nu au murit în judecata făcută Europei de vest, sau în judecata Rusiei, vor fi judecaţi aici. Toţi aceia care nu au fost născuţi din nou, şi prin aceasta au dovedit că nu au primit pe vestitorii Evangheliei Împărăţiei şi nu i-au îngrijit – ceea ce ar fi fost cu riscul vieţii -, vor fi omorâţi, iar ceilalţi vor intra în Împărăţia de o mie de ani.

   Ajungem la cea de-a treia înfăţişare înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Ea are loc o mie de ani mai târziu şi va fi ultima înaintea stării veşnice, ultimul act făcut în timp. Timpul a început atunci când Dumnezeu a creat cerurile şi pământul, când a creat pe om, aşa cum citim la sfârşitul capitolului 1 din Geneza. Cât timp a trecut de la crearea cerurilor şi a pământului şi până la crearea omului nu ştim. Nu ne este făcut cunoscut. Ştim numai că Dumnezeu a creat pe om acum aproximativ 6.000 de ani în urmă, orice ar putea spune cei necredincioşi împotrivă.

   În Apocalipsa 20 găsim judecata finală, ultima zi, aşa cum o numeşte Scriptura. Realmente este ultima zi a lumii în starea ei actuală, ultima zi a omenirii ca oameni naturali pe pământ.

   În capitolul 19 citim despre venirea Domnului pe pământ, ca să nimicească împărăţia romană. La începutul capitolului 20 găsim: »El a pus mâna pe balaur, pe şarpele cel vechi, care este diavolul şi satana, şi l-a legat pentru o mie de ani. L-a aruncat în adânc, l-a închis acolo, şi a pecetluit intrarea deasupra lui, ca să nu mai înşele Neamurile, până se vor împlini cei o mie de ani«. În versetul 4: »Şi am văzut nişte scaune de domnie; şi celor ce au şezut pe ele li s-a dat judecata. Şi am văzut sufletele celor ce li se tăiase capul din pricina mărturiei lui Isus şi din pricina Cuvântului lui Dumnezeu, şi ale celor ce nu se închinaseră fiarei şi icoanei ei, şi nu primiseră semnul ei pe frunte şi pe mână. Ei au înviat şi au împărăţit cu Hristos o mie de ani.«

   Citim apoi: »Ceilalţi morţi nu au înviat până nu s-au sfârşit cei o mie de ani. Aceasta este întâia înviere. Fericiţi şi sfinţi sunt cei ce au parte de întâia înviere! Asupra lor a doua moarte nu are nici-o putere; ei vor fi preoţi ai lui Dumnezeu şi ai lui Hristos şi vor împărăţi cu El o mie de ani« (versetele 5 – 6).

   Aici se face diferenţierea între »prima« înviere şi cealaltă înviere, care nu este numită »a doua înviere«. Căci cei ce au parte de întâia înviere nu vor putea avea parte de o a doua moarte, în timp ce ea, moartea, va avea putere de stăpânire asupra celorlaţi.

   Aflăm din 1 Corinteni 15 cine are parte de prima înviere şi cine are parte de a doua înviere. »Dar acum, Hristos a înviat din morţi, pârga celor adormiţi. Căci dacă moartea a venit prin om, tot prin om a venit şi învierea morţilor. Şi după cum toţi mor în Adam, tot aşa, toţi vor învia în Hristos; dar fiecare la rândul cetei lui. Hristos este cel dintâi rod; apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos. La urmă, va veni sfârşitul, când El va da Împărăţia în mâinile lui Dumnezeu Tatăl, după ce va fi nimicit orice domnie, orice stăpânire şi orice putere. Căci trebuie ca El să împărăţească până va pune pe toţi vrăjmaşii sub picioarele Sale. Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea« (versetele 20 – 26).

   Găsim aici ordinea în care are loc învierea; »Cel dintâi – „pârga”- Hristos«. Ştim că aceasta a avut loc acum aproape 2.000 de ani în urmă. »... apoi, la venirea Lui, cei ce sunt ai lui Hristos«. Din acest »apoi« s-au scurs aproape 2.000 de ani şi se va împlini atunci când va veni El să ia pe toţi ai Lui şi să trezească pe cei ce au adormit în Hristos. 1 Corinteni 15 şi 1 Tesaloniceni 4: cei morţi vor fi treziţi fără a fi supuşi putrezirii. Noi vom fi transformaţi şi astfel vom întâmpina pe Domnul în văzduh.

   În Apocalipsa 20 citim că cei credincioşi, care după răpirea Adunării au fost omorâţi din cauza prigonirii, vor învia la începutul Împărăţiei de o mie de ani, deci când Domnul va veni cu noi pe pământul acesta ca să exercite judecata. Aceştia sunt »cei ce sunt ai lui Hristos, la venirea Lui«.

   »La urmă, va veni sfârşitul« (1 Corinteni 15, 24). Acest »la urmă« cuprinde o mie de ani, tot aşa cum »apoi« durează de aproape 2.000 de ani. Şi când va fi sfârşitul? Citim: » Vrăjmaşul cel din urmă, care va fi nimicit, va fi moartea« (1 Corinteni 15, 26). Aceasta înseamnă deci: când moartea va fi nimicită, atunci a venit sfârşitul. Atunci va învia a doua grupă, toţi cei care nu sunt ai lui Hristos şi despre care se spune în Apocalipsa 20 că moartea are putere asupra lor (versetul 6).

   Revenim la Apocalipsa 20: »Şi am văzut pe morţii, mari şi mici, stând în picioare înaintea scaunului de domnie. Nişte cărţi au fost deschise. Şi a fost deschisă şi o altă carte, care este cartea vieţii. Şi morţii – accentuez, morţii, nu unii morţi, ci toţi morţii care se vor găsi atunci – au fost judecaţi după faptele lor, după cele ce erau scrise în cărţile acelea. Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele. Fiecare a fost judecat după faptele lui. Şi Moartea şi Locuinţa morţilor au fost aruncate în iazul de foc. Iazul de foc este moartea a doua. Oricine nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc« (Apocalipsa 20, 12 – 15).

   Acesta este ultimul act pe acest pământ, în universul acesta, aşa cum este el acum, ultimul act în timp şi ultima înfăţişare înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. El este văzut ca un scaun mare şi alb, ceea ce înseamnă că aici se va face judecata într-o sfinţenie şi curăţie desăvârşită. Pe el şade Unul »dinaintea Căruia pământul şi cerul au fugit, şi nu s-a mai găsit loc pentru ele«. Ne gândim la ceea ce am găsit scris în Evanghelia după Ioan 5, 22, 27 – 30 şi în Faptele Apostolilor 17, 31, că Domnul Isus ca Fiu al Omului este Cel ce şade pe acest scaun de domnie. Slava Lui va fi aşa de mare, că pământul şi cerul vor fugi, iar morţii, mari şi mici, vor sta înaintea scaunului ca să fie judecaţi.

   Există deci o zi, în care toţi morţii vor fi judecaţi. Însă numai cei necredincioşi vor fi atunci în moarte; toţi credincioşii au fost înviaţi la prima înviere. Pe tot parcursul Împărăţiei de o mie de ani nu va mai muri nici-un credincios, da, nici măcar cei necredincioşi, cu excepţia cazului că vor păcătui public împotriva Domnului Isus. În Psalmul 101, 8 citim că în fiecare dimineaţă se va face judecata, ca fiecare care s-a împotrivit Domnului să fie pedepsit cu moartea. Isaia 66, 24 spune: »Şi când vor ieşi, vor vedea trupurile moarte ale oamenilor care s-au răzvrătit împotriva Mea«. Deoarece cei născuţi din nou nu vor face aceasta, căci satana nu va mai putea să-i înşele, vor muri numai unii necredincioşi.

   După ce a avut loc această ultimă judecată, nici-un credincios nu va mai fi în mormânt, în timp ce toţi cei necredincioşi vor fi omorâţi. Căci în Apocalipsa 20, 7 – 9 citim că la sfârşitul Împărăţiei de o mie de ani satana va fi dezlegat pentru scurt timp. Toţi cei care nu vor fi născuţi din nou vor alerga după el, vor asculta de el şi se vor lăsa antrenaţi de el să se răscoale împotriva Domnului Isus. Toţi vor fi ucişi de Domnul Isus. După aceea toţi morţii vor sta acolo, niciunul nu este uitat. »Marea a dat înapoi pe morţii care erau în ea; Moartea şi Locuinţa morţilor au dat înapoi pe morţii care erau în ele« (versetul 13).

   În moarte sunt trupurile celor morţi; căci numai trupul este muritor. Locuinţa morţilor, Hadesul, primeşte sufletele celor necredincioşi, nu ale celor credincioşi. Moartea şi Locuinţa morţilor vor găzdui morţii, aşa că înaintea marelui tron alb vor sta toţi morţii. La sfârşit Moartea şi Locuinţa morţilor vor fi aruncate în iazul de foc, în iad, aşa că chiar dacă cineva s-ar mai găsi în acest loc intermediar, tot va ajunge în iad.

   Vor sta înaintea marelui tron alb şi cărţile se vor deschide. Da, Dumnezeu ţine evidenţa, şi pentru fiecare este o pagină în această evidenţă. Dumnezeu a notat tot ce a făcut omul în viaţa sa. Şi toţi cei necredincioşi vor vedea, aşa cum am văzut noi cei credincioşi când am stat înaintea scaunului de judecată al lui Hristos. Noi am recunoscut că Domnul Isus a purtat pedeapsa pentru toate păcatele noastre. Cei necredincioşi vor fi judecaţi după faptele lor.

   Se va aduce apoi cartea vieţii, care în capitolul 13, 8 a fost numită »cartea vieţii Mielului, care a fost junghiat«. Vor fi chemaţi ca să vadă că niciunul din ei nu este scris acolo, că niciunul nu are viaţa, aşa cum am citit în Ioan 5, 24 despre aceia care au crezut în Domnul Isus. Dar niciunul din ei nu este scris în cartea vieţii.

   Nu ştia Dumnezeu aceasta? Nu ştia Domnul Isus? O, da, Dumnezeu ştie, şi Domnul Isus ştie. De aceea Domnul Isus spune în Evanghelia după Matei capitolul 25 la judecata celor vii: »Aceştia vor merge în pedeapsa veşnică« (versetul 46). Aceiaşi oameni stau aici încă o dată. Domnul Isus ştie că judecata finală va avea aceiaşi sentinţă ca şi sentinţa rostită de El atunci când la începutul Împărăţiei de o mie de ani i-a trimis la moarte.

   Înaintea marelui tron alb vor sta oameni care aici pe pământ au spus mereu: am trăit făcâd totdeauna ce este bine, am dat fiecăruia ce i se cuvenea, nu mă tem de judecată! Am auzit deseori spunânduse aşa. Ei vor sta acolo, iar Dumnezeu îi va convinge. Dumnezeu este aşa de drept, că îi va judeca ca să le arate clar că viaţa lor a fost greşită iar judecata lui este dreaptă.

   Dreptatea lui Dumnezeu se va arăta şi prin aceea că El va lăsa ca judecata să se facă prin Domnul Isus ca Fiu al Omului. Deci acolo va sta un Om pe tron. Un om mort ar putea spune: cum ar putea un om să trăiască pe pământ fără să se gândească şi fără să se întrebe cum gândeşte Dumnezeu despre un lucru sau altul? Cum poate un om, înainte de a rosti un cuvânt, să întrebe care este voia lui Dumnezeu şi la orice faptă să se întrebe cum gândeşte Dumnezeu? Este imposibil!

   Dar Judecătorul care şade acolo va putea răspunde: Eu Însumi am fost 33 de ani pe pământ. Am fost un copilaş, am fost băiat, am fost tânăr, am fost om matur. Am trăit în aceleaşi împrejurări ca şi voi, da, în cele mai îngrozitoare împrejurări şi totdeauna am făcut voia lui Dumnezeu. Am putut să spun lui Dumnezeu: fac totdeauna ce este plăcut înaintea Ta. Am fost om cu adevărat, născut dintr-o femeie (Galateni 4, 4) şi am fost aşa cum ar trebui să fie o creatură. Nici-un om nu va putea spune: nu am putut împlini cerinţele lui Dumnezeu.

   Şi dacă va fi vre-un om care va spune: am făcut ce este bine, atunci Dumnezeu va spune: aici este cartea în care stă scris tot ce ai făcut. Arată-Mi un cuvânt pe care l-ai spus în ascultare faţă de Mine. Arată-Mi o faptă pe care ai făcut-o din dragoste pentru Mine. Arată-Mi unul din gândurile tale care a fost potrivit cu voia Mea! Ei vor trebui să recunoască: Dumnezeu este drept. Am trăit numai pentru noi înşine şi am nesocotit drepturile lui Dumnezeu asupra noastră.

   Cu 15 ani în urmă mi s-a întâmplat că un tânăr stătea la marginea străzii şi m-a rugat să-l duc cu maşina. După un timp l-am întrebat: »Dacă vom avea un accident şi amândoi vom muri, ştiţi unde veţi merge?« »Da, sigur«, mi-a răspuns el, »părinţii mei m-au botezat când am fost copil, aşa că ştiu că totul este în ordine«. El gândea că dacă părinţii lui l-au botezat, el va merge în cer. Dar Cuvântul lui Dumnezeu spune că oricine nu crede în Fiul va pieri.

   Cât de mulţi oameni sunt, care spun că au făcut binele şi de aceea nu se tem de moarte! Dar aici Domnul le va arăta cartea vieţii, ca să vadă că ei nu sunt scrişi în ea, aşa că vor trebui să recunoască: viaţa noastră a fost greşită, a fost rea. Puteam să trăim altfel; căci Judecătorul a dovedit-o, judecata pe care ne-o face Dumnezeu este dreaptă. »Oricine nu a fost găsit scris în cartea vieţii, a fost aruncat în iazul de foc« (versetul 15).

   Poate va gândi cineva: nu este posibil ca toate gândurile mele, cuvintele şi faptele mele să fie date la iveală. Câte cuvinte nu am rostit eu, pe care nimeni nu le-a auzit! Câte gânduri am avut, pe care nimeni nu le ştie! Gândurile zboară, aşa se spune. Dar Dumnezeu este de altă părere. Şi chiar ştiinţa ştie că nu este aşa cum spunem noi.

   Anul trecut am vorbit cu o soră tânără din Canada. Ea studiază neurologia şi mi-a povestit că a fost de faţă când un profesor renumit a făcut o operaţie pe creer. Cu această ocazie a trăit ceva foarte ciudat: când profesorul a apăsat pe o anumită zonă din creer, pacientul a început să povestească ce a făcut la vârsta de 19 ani. Şi când profesorul a atins o altă zonă din creer, pacientul a povestit din viaţa lui la vârsta de 17 ani. Un al treilea loc avea înregistrat ce a făcut el la 14 ani.

   Tot ce a făcut omul este înregistrat în creer. Ştiinţa ştie acum; Dumnezeu a ştiut dintotdeauna. El a făcut creerul aşa. Şi în afară de aceasta Dumnezeu a scris în cărţile Sale, şi toate vor fi arătate.

   Vreau să adresez un cuvânt acelora care încă nu-L cunosc pe Domnul Isus, care nu vor merge cu Domnul Isus, dacă El ar veni în seara aceasta, deoarece ei nu şi-au recunoscut păcatele şi vina lor înaintea lui Dumnezeu şi nu au primit pe Domnul Isus prin credinţă. Aici aveţi viitorul, viitorul fiecărui om care nu s-a întors la Dumnezeu, care nu s-a pocăit (Faptele Apostolilor 17, 30) şi care nu a crezut în Domnul Isus. »Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică«. »Să creadă în El« nu înseamnă numai să fii sigur că El trăieşte acum şi că odinioară a fost pe pământ, ci să-ţi pui toată încrederea în El, să-L primeşti ca Mântuitor al tău, pe El, Fiul lui Dumnezeu, care a murit, pentru ca noi să fim mântuiţi. Cine Îl primeşte în felul acesta, acela are viaţa veşnică.

   Dacă însă spuneţi lui Dumnezeu: nu vreau harul Tău! – Nu trebuie să spuneţi aceasta în cuvinte, este suficient dacă nu apucaţi mâna întinsă a lui Dumnezeu – dacă nu vreţi să mărturisiţi că sunteţi un păcătos şi să-L primiţi pe Domnul Isus: aici este viitorul vostru. Veţi fi aruncat în iazul de foc, după ce Dumnezeu vă va arăta clar, vă va dovedi că aţi meritat judecata. Când veţi sta înaintea tronului Aceluia »dinaintea Căruia pământul şi cerul au fugit şi nu s-a mai găsit loc pentru ele«, nu veţi îndrăzni să spuneţi: am trăit făcând totdeauna bine. Aceiaşi voce, care acum vă strigă: »Veniţi la Mine, toţi cei trudiţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi da odihnă« (Matei 11, 28), vă va trimite atunci în moartea veşnică, în iazul de foc, despre care se spune: »Şi diavolul, care-i înşela, a fost aruncat în iazul de foc şi de pucioasă, unde este fiara şi prorocul mincinos. Şi vor fi munciţi zi şi noapte în vecii vecilor« (Apocalipsa 20, 10). Acesta este locul despre care Domnul Isus spune că viermele nu moare şi focul nu se stinge (Marcu 9, 44, 46, 48), unde va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor. Acesta va fi viitorul vostru.

   Repet scurta istoriară pe care am citit-o cu câteva săptămâni în urmă despre o fată tânără dintr-o familie bogată, care nu credea în Dumnezeu. Fata s-a întors la Dumnezeu, a venit cu păcatele ei la Dumnezeu, a primit prin credinţă pe Domnul Isus şi în felul acesta a primit iertarea păcatelor. Fratele ei a întrebat-o: te-ai gândit bine asupra consecinţelor care urmează din hotărârea ta? El s-a gândit la cuvintele Domnului Isus, cine vrea să zidească un turn să-şi facă bine socoteala înainte de a începe să zidească (Luca 14, 28). Voia s-o facă să înţeleagă că de acum încolo ea va fi ca un străin în famila lor, aşa cum mulţi au fost alungaţi din casă din momentul în care au primit pe Domnul Isus – că ea va fi un străin pentru prietenele ei şi »o persoană nesociabilă«. Dar ea a spus: da, am calculat preţul. Dar am calculat şi cât mă va costa dacă nu-L voi primi pe Domnul Isus, şi acest preţ a fost mult mai mare.

   Da, te costă, să-L primeşti pe Domnul Isus. Te costă ceva, să te pui înaintea lui Dumnezeu şi să recunoşti: sunt un păcătos pierdut, care numai prin har poate fi mântuit, care nu se poate ajuta singur, care a meritat judecata. Te costă mândria proprie şi trebuie să renunţi la voinţa proprie; căci începând din acest moment trebuie să întrebi: Doamne, ce vrei Tu să fac, care este voia Ta pentru mine?

   Dar dacă nu-L veţi primi pe Domnul Isus, partea voastră este condamnarea veşnică. Ca plată veţi primi moartea a doua, aceasta este iazul de foc. Domnul o numeşte întunericul veşnic, unde viermele nu moare şi focul nu se stinge. Amintirea că în seara aceasta şi probabil în alte sute de seri aţi auzit Evanghelia şi puteaţi să fiţi mântuiţi, vă va chinui veşnic. Dar nu aţi vrut. Va fi aşa cum spune în Evanghelia după Matei 25; uşa se va închide şi o voce dinlăutru vă va zice: nu te cunosc.

   Facă Dumnezeu ca niciunul din noi să nu trebuiască să audă aceasta!