Capitolul 4

   Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!    Matei 26, 42

Lupta de moarte din grădina Ghetsimani

   Când Isus a ajuns în grădina Ghetsimani, a ştiut că acolo va fi prins şi că Îl vor duce la o succesiune de procese şi că Îl vor umili, şi în cele din urmă Îl vor răstigni fără milă. Da, când apostolul Ioan descrie sosirea soldaţilor însărcinaţi cu prinderea lui Isus, spune: »Isus, care ştia tot ce avea să I se întâmple, a mers spre ei, şi le-a zis: „Pe cine căutaţi?”« (Ioan 18, 4).

   Vedem mereu că scriitorii Evangheliilor scot în evidenţă atotştiinţa lui Isus în toate relatările despre suferinţele Lui. Ei se concentrează aproape exclusiv asupra faptului că El ştia totul mai dinainte şi avea în mâinile Lui toate lucrurile, care se petreceau în jurul Lui. Toţi scriitorii Evangheliilor arată clar că Isus »ştia tot ce avea să vină asupra Lui«. Nimic nu avea loc la întâmplare în noaptea aceasta. El ştia foarte exact ce urma să aibă loc. Nimic nu era, care să nu fie în mâna Lui şi în mâna Tatălui Lui.

   Aceasta înseamnă că Isus ştia în detaliu ce va aduce cu sine moartea Sa. A ştiut mai dinainte de toate durerile şi chinurile, batjocurile şi umilirile pe care va trebui să le îndure. Înainte să intre în grădina Ghetsimani a cunoscut adevărul îngrozitor cu privire la ce va trebui să îndure. Şi cu toate acestea a fost gata să se plece pe deplin şi fără nici o rezervă voii Tatălui, ca să înfăptuiască planul veşnic al răscumpărării.

   În rugăciunea Lui din noaptea aceasta lupta cu această întrebare, aşa de evident cum nu se poate mai clar. Este vorba de unul din locurile din Scriptură cele mai uimitoare şi tainice. Descrie lupta Sa cu realitatea cea mai îngrozitoare prin care va trece foarte curând. Aici ni se oferă o privire uimitoare în inima Dumnezeului devenit om.

   Probabil că Isus cu ucenicii Lui au ajuns în grădina Ghetsimani în jurul miezului nopţii. În acest timp târziu, toţi dădeau semne de oboseală. O săptămână încordată era aproape pe sfârşite, o zi foarte încărcată se încheia. Dar chestiunea lui Hristos în grădina Ghetsimani era mult mai importantă decât somnul, şi de aceea nimic nu-L va reţine să meargă acolo să se roage.

   Hristos a fost om adevărat în toate privinţele. El era expus aceloraşi îngrădiri corporale, ca toţi oamenii. Şi El a simţit oboseala (Ioan 4, 6; Marcu 4, 38). A ştiut ce înseamnă să fi înfometat (Matei 21, 18). Avea sete, ca orice om (Ioan 4, 7; 19, 28). El a trăit toate sentimentele omeneşti. Câteodată a fost văzut cum plânge şi era întristat (Ioan 11, 35; Luca 19, 41). În unele împrejurări Şi-a descoperit mânia  (Ioan 2, 15-17). Cu toate că Scriptura nu spune textual că El a râs, sau a zâmbit, s-ar trage o concluzie falsă dacă s-ar spune că El a mers prin viaţă cu faţa întunecată. Ştim că S-a bucurat, în mod deosebit când păcătoşii au venit la credinţă (Luca 15, 4-32). Renumele Lui printre farisei ne lasă să recunoaştem că El nu a fost un individualist morocănos, ci era Unul care răspândea bucurie, fiind deseori în societatea altora, »un prieten al vameşilor şi al păcătoşilor« (Luca 7, 34).

   În orice privinţă a fost om ca şi noi – cu excepţia însă a stării noastre de păcătoşenie. Dacă se pare că Scriptura scoate în evidenţă mai mult durerea şi întristarea Sa, decât bucuria, atunci o face numai pentru că, ştiind că El a trăit adâncul suferinţei umane într-o măsură nespus de mare, aceasta ne poate da o mare mângâiere în momentele noastre de necaz. În timpul rugăciunii Lui din această noapte se pare că toată suferinţa pe care El a cunoscut-o vreodată s-a năpustit deodată asupra Lui. La aceasta s-a adăugat un sentiment de frică în faţa încercării aspre de care va avea parte în ziua următoare. Toate acestea luate la un loc ne arată în mod deosebit pe »Omul Hristos Isus« şi lucrarea Lui de mijlocire făcută pentru noi.

   Ieremia a scris cartea Plângerile lui Ieremia ca un cântec de jale faţă de suferinţa prin care trecea Ierusalimul sub mâna Domnului, care-l încerca. Dar cu siguranţă, în afară de aceasta, versetul 12 din capitolul 1 este descrierea suferinţelor lui Hristos sub mâna lui Dumnezeu: »O! voi, care treceţi pe lângă Mine, priviţi şi vedeţi, dacă este vreo durere ca durerea Mea, ca durerea cu care M-a lovit Domnul în ziua mâniei Lui aprinse!«

   Niciodată nu a fost cuprins sufletul vreunui om de atâta suferinţă. Niciodată nu vom putea înţelege adâncimea chinurilor lui Hristos, pentru că – vorbind sincer – nu putem să pricepem grozăvia păcatului, aşa cum a cunoscut-o El. Nici nu suntem în stare să cunoaştem groaza mâniei divine, aşa cum a cunoscut-o El. De aceea nu înţelegem durerea exprimată în rugăciunea din grădina Ghetsimani. Să nu ne mirăm dacă nu înţelegem însemnătatea rugăciunii. Şi cu toate acestea, în locul acesta este o bogăţie de imagini, care deseori sunt trecute cu vederea.

   Evanghelistul Matei descrie în felul următor cele întâmplate:

»Atunci Isus a venit cu ei într-un loc îngrădit, numit Ghetsimani, şi a zis ucenicilor: „Şedeţi aici până Mă voi duce colo să Mă rog.” A luat cu El pe Petru şi pe cei doi fii ai lui Zebedei, şi a început să Se întristeze şi să Se mâhnească foarte tare. Isus le-a zis atunci: „Sufletul Meu este cuprins de o întristare de moarte; rămâneţi aici, şi vegheaţi împreună cu Mine.” Apoi a mers puţin mai înainte, a căzut cu faţa la pământ, şi S-a rugat, zicând: „Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu.” Apoi a venit la ucenici, i-a găsit dormind, şi a zis lui Petru: „Ce, un ceas n-aţi putut să vegheaţi împreună cu Mine! Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, într-adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.” S-a depărtat a doua oară, şi S-a rugat zicând: „Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de Mine paharul acesta, fără să-L beau, facă-se voia Ta!” S-a întors iarăşi la ucenici, şi i-a găsit dormind; pentru că li se îngreuiaseră ochii de somn. I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte.« (Matei 26, 36-44)

   În această luptă a lui Hristos sunt scoase în evidenţă trei aspecte: întristarea Sa, rugăciunea Sa fierbinte şi supunerea Sa.

Întristarea Sa

   Grădina Ghetsimani era un loc cunoscut pentru ucenici. Chiar şi Iuda ştia unde va fi Isus în noaptea aceasta, potrivit cu relatarea evanghelistului Ioan, căci »Isus de multe ori Se adunase acolo cu ucenicii Lui« (Ioan 18, 2). Cu toată probabilitatea acest loc era o dumbravă cu măslini împrejmuită cu un zid. Se pare că avea numai o intrare, unde Isus a lăsat pe cei mai mulţi ucenici ai Săi, în timp ce a intrat cu Petru, Iacov şi Ioan ca să se roage. Aceşti trei constituiau cercul cel mai intim al însoţitorilor Lui. Deseori Isus a permis acestor trei ucenici să fie împreună cu El la diferite ocazii, în timp ce celorlalţi nu le-a permis să-L însoţească (compară cu Marcu 5, 37; Matei 17, 1).

   De ce a luat El pe aceşti trei cu El? În primul rând din pricina lor. Ei au avut privilegiul să fie martorii luptei înverşunate a lui Hristos în orele cele mai întunecate ale încercării Lui. În baza exemplului Lui, ei vor învăţa o lecţie deosebită, cum pot să iese dintr-o situaţie grea. Şi cu toate că mereu au adormit, au avut parte de multe, în timp ce Isus S-a rugat, ca să-şi dea seama cât de mare a fost chiunul pe care El l-a suferit.

   Ucenicii care au fost lăsaţi la intrarea în grădină au supravegheat în mod obişnuit poarta, ca Domnul să nu fie deranjat în timp ce se ruga. În această noapte deosebită ar fi trebuit ca şi ei să se dedice rugăciunii personale. Isus le spusese, că în curând vor trece printr-o încercare îngrozitoare. Ei puteau vedea, că El era îngrijorat. El a făcut tot ce a depins de El, ca să-i atenţioneze de pericolul care va veni. Evanghelistul Luca ne spune că Isus le-a zis: »Rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită« (Luca 22, 40). Evanghelistul Matei relatează că El a trezit pe Petru, Iacov şi Ioan, după ce ei de două ori au adormit, şi de fiecare dată i-a atenţionat. Cu toate acestea nu avem nici un indiciu că vreunul din ucenici ar fi rostit o rugăciune scurtă. Aceasta arată cât de mulţumiţi au fost cu ei înşişi în siguranţa lor. Nu este nici un indiciu că au fost alături de Isus, sau că L-au încurajat. Da, este o ironie mare în faptul că atotputernicul Fiu al lui Dumnezeu, Cel fără păcat, avea nevoie foarte mare de rugăciune în noaptea aceea, în timp ce ucenicii Lui slabi, uşor de atacat, nu aveau nici un simţ pentru ceea ce era aşa de necesar în ceasul acela. Erau surzi cu privire la ce le-a spus El.

   Aceasta este tipic pentru inima păcătoasă. Deseori, în starea noastră firească şi decăzută, nu suntem conştienţi de sărăcia noastră spirituală. Însă Hristos în starea Sa lipsită de păcat a ştiut foarte bine de slăbiciunea firii omeneşti, şi nu putea să doarmă, când convorbirea cu Dumnezeu era absolut necesară. Ucenicii au adormit cu toţii, cu toate că trebuiau să rămână treji.

   Cum au putut să adoarmă? Probabil că s-au simţit în siguranţă într-un loc cunoscut. După toate probabilităţile nu venea nimeni noaptea în locul acela. Uitând că unul dintre ei era trădătorul, şi-au închipuit că sunt în siguranţă. Au fost doborâţi de oboseala, pe care toţi o simţeau. Evanghelistul Luca spune că ei au adormit şi din cauză că erau cuprinşi de întristare (Luca 22, 45). Când suntem zdrobiţi de oboseală, dorim să dormim. Duhul lor îngrijorat a căutat o posibilitate de scăpare. Şi astfel au adormit şi au lăsat pe Isus să-Şi ducă singur chinurile sufletului.

   Isus nu a exagerat cu nimic, atunci când a spus ucenicilor Lui, că sufletul Lui este cuprins de o întristare ca de moarte. Chinurile, pe care le suferea în grădina Ghetsimani, erau în stare să-L ducă realmente în mormânt. Ar fi fost cu totul posibil, dacă Dumnezeu nu ar fi prevăzut pentru El o cu totul altfel de moarte. Evanghelistul Luca relatează că »sudoarea I se făcuse ca nişte picături mari de sânge, care cădeau pe pământ« (Luca 22, 44). Aceasta descrie o boală rară, dar bine documentată, cunoscută sub numele de haematidrosis şi care apare câteodată în stări de solicitare emoţională: când capilarele de sub piele se sparg din cauza încordării mari, apare la persoanele respective un amestec de sudoare cu sânge, care se scurge prin glandele sudoripare.

   De ce a simţit El un astfel de chin? S-ar părea că se temea de durerile şi chiunurile trupeşti legate de crucificarea Lui, de care va avea parte pe drumul spre Golgota. Însă mulţi au fost crucificaţi, fără ca gândul la crucificare să-i facă să transpire sânge şi apă. Presupunerea că Fiul lui Dumnezeu a suferit un chin aşa de mare din cauza fricii cu privire la ce I-ar putea face oamenii este de neimaginat. El Însuşi a învăţat: »Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul« (Matei 10, 28).

   Cu siguranţă, nu era moartea ca atare care a încolţit aşa de puternic sufletul Lui. El venise ca să meargă la moarte. Aceasta era ora pentru care venise. Este de neimaginat că în acest ceas târziu El a început să se îndoiască că trebuia să moară. În Ioan 12, 27 este notată o rugăciune a lui Isus, pe care El a rostit-o public mai înainte. El azis: »Acum sufletul Meu este tulburat. Şi ce voi zice? Tată, izbăveşte-Mă din ceasul acesta? Dar tocmai pentru aceasta am venit până la ceasul acesta!«

   Aici însă, în grădina Ghetsimani, El se roagă: »Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta!« Avea El îndoială cu privire la faptul că va trebui să moară? Se roagă El să fie salvat de la cruce? Unii comentatori, care vor să ocolească aceste urmări, au propus ca »paharul« de care voia să fie salvat, conform rugăciunii Lui, să fie înţeles ca fiind moartea prematură care Îl ameninţa în grădina Ghetsimani. După părerea lor, El S-a rugat ca planul de mântuire să nu fie zădărnicit prin moartea Sa prematură, înainte de moartea pe Golgota.

   Prin aceasta se trece cu vederea înţelesul biblic al »paharului«. Apostolul Ioan relatează cum Isus a fost prins scurt timp după aceea şi cum Petru a încercat să se folosească de sabia lui, ca să împiedice prinderea. Apoi se spune: »Isus a zis lui Petru: „Bagă-ţi sabia în teacă. Nu voi bea paharul, pe care Mi l-a dat Tatăl Meu să-l beau?« (Ioan 18, 11). Prin aceasta devine clar că la urma urmelor Tatăl a fost Cel care I-a dat paharul să-l bea.

   Ce se înţelege prin pahar? Nu este vorba numai de moarte. Nu sunt durerile trupului, pricinuite de crucificare. Nu era biciuirea sau umilirea. Nu era setea îngrozitoare, nu era chinul pricinuit de baterea cuielor în mâinile şi picioarele Sale, sau ruşinea de a fi scuipat, de a fi bătut. Nu erau nici măcar toate acestea la un loc. Toate aceste lucruri conţineau exact ce a spus Hristos că nu trebuie să ne temem de ele. El a spus: »Vă spun vouă, prietenii Mei; să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic« (Luca 12, 4).

   »Am să vă arăt«, adaugă El, »de cine să vă temeţi. Temeţi-vă de Acela care, după ce a ucis, are putere să arunce în geenă; da, vă spun, de El să vă temeţi« (versetul 5). Prin aceasta este clar de ce Hristos se temea mai mult cu privire la cruce: paharul de care voia să fie salvat, dacă este posibil, cuprindea revărsarea mâniei divine, căreia El îi era expus din partea Tatălui Său sfânt.

   Paharul era un cunoscut simbol vechitestamental al mâniei divine faţă de păcat. În Isaia 51, 17 se spune: »Trezeşte-te, trezeşte-te! Scoală-te Ierusalime, care ai băut din mâna Domnului potirul mâniei Lui, care ai băut, ai sorbit până la fund potirul ameţelii.« În Ieremia 25, 15-16, Domnul spune profetului: »Ia din mâna Mea acest potir plin cu vinul mâniei Mele, şi dă-l să-l bea toate neamurile la care te voi trimite. Vor bea şi se vor ameţi şi vor fi ca nişte nebuni, la vederea săbiei, pe care o voi trimite în mijlocul lor.« El adaugă: »Să le spui: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor, Dumnezeul lui Israel: >Beţi, îmbătaţi-vă, şi vărsaţi, şi cădeţi fără să vă mai ridicaţi, la vederea săbiei pe care o voi trimite în mijlocul vostru!<” Şi dacă nu vor vrea să ia din mâna ta potirul ca să bea, spune-le: „Aşa vorbeşte Domnul oştirilor: >Beţi!<”« (versetele 27-28).

   Paharul simbolizează aici judecata pe care o vor suferi cei necredincioşi, potrivit cu voia lui Dumnezeu. Ei beau până se îmbată şi li se face rău, aşa că vomită. Este ca şi cum Dumnezeu ar spune celui păcătos: „Iubeşti păcatul? Ei, bine. Atunci bea din paharul păcatului până se goleşte!” Şi El îi lasă să guste consecinţele propriilor păcate, aşa că lucrul după care aleargă ajunge să le devină judecată, pe care El o lasă să vină asupra lor în toată asprimea ei. Lucrul pe care îl iubeau devine blestem, care îi îmbolnăveşte şi în cele din urmă mor. Asemenea vorbire simbolică, care prezintă paharul ca pe un simbol al judecăţii divine, se găseşte în tot Vechiul Testament (compară Plângerile lui Ieremia 4, 21-22; Ezechiel 23, 31-34 şi Habacuc 2, 16).

   Dacă Hristos S-a rugat ca – dacă este posibil – paharul să fie luat de la El, atunci El a vorbit despre faptul că El a trebuit să bea paharul mâniei lui Dumnezeu. Niciodată să nu ne lăsăm induşi în eroare că Hristos S-a temut de durerile trupeşti pricinuite de răstignire! El n-a tremurat niciodată în aşteptarea a ceea ce oamenii Îi vor face. În El nu era nici o urmă de teamă faţă de oameni. Dar în ziua următoare El »va purta păcatele multora« (Evrei 9, 28). Şi din pricina aceasta plinătatea mâniei divine se va revărsa asupra Lui. Într-un fel cu totul tainic, pe care duhul nostru omenesc nu-l poate înţelege, Dumnezeu Îşi va întoarce faţa de la Hristos, în timp ce Hristos era expus întregii puteri a mâniei divine împotriva păcatului.

   Să ne amintim că în Isaia 53, 10 se spune: »Domnului I-a plăcut să-L zdrobească; L-a supus suferinţei« (vezi versiunea GBV 2001). Când Hristos atârna pe cruce, era încărcat cu păcatele poporului Său, suferind pentru ei mânia lui Dumnezeu. În 2 Corinteni 5, 21 este explicat în mod asemănător ce s-a petrecut pe cruce: »Pe Cel ce n-a cunoscut niciun păcat, El L-a făcut păcat pentru noi.« Cu alte cuvinte: la cruce Dumnezeu a atribuit păcatele noastre lui Hristos şi pedeapsa pentru păcat a exercitat-o asupra Lui (compară cu 1 Petru 2, 24).

   Preţul păcatelor purtate de Hristos a fost văpaia mâniei divine. El l-a plătit pe deplin. Aceasta explică de ce în Matei 27, 46 a strigat cu toată durerea: »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« Acest strigăt venit de pe cruce reflectă cât de amar a fost paharul care I-a fost dat. Nu este de mirare că voia ca paharul să fie luat de la El.

   Nu a recunoscut El, că nu exista nici o altă alternativă ca paharul să fie luat de la El? Desigur că da. Dar de ce rosteşte în grădina Ghetsimani o astfel de rugăciune? Deoarece prin aceasta a exprimat sincer frica pe care o simţea în momentul acela. El ştia că nu putea să spere să fie scutit de misiunea pe care o avea de a fi Mielul jertfit pentru păcat. Şi aceasta devine clar din restul cuvintelor rugăciunii Sale: »Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu« (Matei 26, 39). Să observăm că a doua oară S-a rugat în felul următor: »Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta.« Când chinurile sufletului au crescut, hotărârea Sa de a face voia Tatălui Său a devenit mai mare.

   Rugăciunea lui Hristos conţine o mărturisire sinceră a simţămintelor omeneşti. Şi în această rugăciune se descoperă predarea sistematică a acestor simţăminte omeneşti voinţei divine.

   Când Hristos a luat chip de om, toate slăbiciunile naturale ale omului au devenit parte componentă a existenţei Sale pământeşti – cu excepţia acelor slăbiciuni, care sunt păcătoase. În Evrei 4, 15 se spune: »Căci n-avem un Mare Preot, care să n-aibă milă de slăbiciunile noastre; ci unul care în toate lucrurile a fost ispitit ca şi noi, dar fără păcat.« Aşa cum am constatat la începutul acestui capitol, Hristos a cunoscut prin propia experienţă, cu excepţia păcatului, toate caracteristicile naturii umane muritoare. A obosit; a simţit foamea; a suferit dureri. Şi aici în grădina Ghetsimani a suferit cele mai mari dureri, cea mai mare frică şi strâmtorare a sufletului Său – chiar până la limita cu moartea. În această rugăciune El face cunoscut aceste sentimente. Ele arată existenţa umană a lui Hristos aşa de clar, cum nici un alt loc din Scriptură o face.

   Ceea ce Îl face pe Hristos aici să Se roage nu este slăbiciunea păcătoasă, ci este expresia slăbiciunii omeneşti normale, care nu se deosebeşte de foamea Sa, de setea Sa, sau de epuizarea Sa. Cu siguranţă Hristos nu a iubit suferinţa în sensul masochist (unul care se chinuie singur). Ar fi fost străin de fiinţa Lui omenească, dacă nu ar fi privit crucea cu îngrijorare şi teamă faţă de cele ce se vor întâmpla. Aceasta nu este laşitate şi teamă. Este aceiaşi spaimă, care ne cuprinde pe noi toţi, şi aceiaşi presimţire, care ne cuprinde pe furiş, când ştim că stăm înaintea unui eveniment deosebit de dureros. În cazul lui Isus, chinurile sufleteşti, pricinuite de ce urma să aibă loc, au ieşit foarte clar în evidenţă.

   Scriptura nu ne spune în niciun loc, că dumnezeirea lui Isus L-ar fi făcut să Se înalţe peste starea omului obişnuit sau să-I fi oferit trăsături supraomeneşti. Potrivit Scripturii, natura divină a lui Hristos nu a lezat fiinţa Sa omenească şi nici nu a împiedecat dezvoltarea ei. Dimpotrivă: tot ce spune Scriptura despre misiunea lui Hristos ca Mântuitor al nostru se bazează pe faptul că El a fost în totul Om. Evrei 2, 17 subliniază acest punct: »A trebuit să se asemene fraţilor Săi în toate lucrurile, ca să poată fi, în ce priveşte legăturile cu Dumnezeu, un mare preot milos şi vrednic de încredere, ca să facă ispăşire pentru păcatele norodului.«

   Domnul nostru nu a simulat că este om. El a fost om în adevăratul sens al cuvântului. Cu excepţia păcatelor noastre, pe El L-a caracterizat toată natura noastră de muritori. Şi, în acest moment în grădina Ghetsimani s-a arătat caracterul Său omenesc, cum nu s-a arătat niciodată în viaţa Sa. Cu siguranţă putem să înţelegem sentimentele Lui: groază, în aşteptarea a ce cerea Dumnezeu de la El; consternare faţă de ceea ce însemna aceasta pentru El; şi o dorinţă foarte mare să fie cruţat de mânia lui Dumnezeu, dacă cumva ar fi fost posibil. Toate acestea au condus la acea stare de întristare extrem de mare, pe care o simţea când privea crucea.

   Pe scurt spus: Isus a fost foarte întristat, căci ştia că toată vina păcatelor tuturor răscumpăraţilor din toate timpurile va fi atribuită Lui. El va fi expus, în locul altora, mâniei divine dezlănţuite cu toată puterea. Fiul sfânt al lui Dumnezeu, care niciodată nu a cunoscut nici cel mai mic păcat, a fost făcut păcat. Pe El Îl va lovi mânia divină (2 Corinteni 5, 21). Gândul la acest fapt L-a făcut să transpire sânge şi apă în adevăratul sens al cuvântului.

Rugăciunea Sa fierbinte

   Când din cauza aceasta Hristos a mers la cruce, sentimentele Lui de frică şi presimţirile Lui sumbre conţin manifestarea emoţilor omeneşti. Dorinţa Lui de a scăpa de mânia lui Dumnezeu cuprindea un sentiment omenesc normal şi uşor de înţeles. Dar această dorinţă şi toate emoţiile Lui omeneşti s-au subordonat conştient şi intenţionat voinţei lui Dumnezeu. Simplul fapt că El a avut aceste sentimente, nu este niciun păcat. Păcatul constă în cedarea la sentimentele şi preferinţele omeneşti în defavoarea voinţei lui Dumnezeu. Deoarece Isus ştia aceasta, toată viaţa Lui a fost caracterizată de supunere conştientă şi de bună voie faţă de voinţa Tatălui Său. El a spus: »Totdeauna fac ce-I este plăcut« (Ioan 8, 29). »Mâncarea Mea este să fac voia Celui ce M-a trimes, şi să împlinesc lucrarea Lui« (Ioan 4, 34). »Eu nu pot face nimic de la Mine Însumi; judec după cum aud; şi judecata Mea este dreaptă, pentru că nu caut să fac voia Mea, ci voia Tatălui, care M-a trimes« (Ioan 5, 30). »Căci M-am pogorât din cer ca să fac nu voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimes« (Ioan 6, 38).

   Cuvintele rugăciunii Sale din grădina Ghetsimani reflectă cum a avut loc această supunere. Rugăciunea exprimă în modul cel mai cinstit sentimentele umane ale lui Hristos. În aşteptarea mâniei divine S-a temut înlăuntrul Lui, iar după aceea a cerut ca, dacă este posibil, să nu aibă parte de ea.

   Dar de ce a formulat El această rugăciune tocmai în această oră? Din veşnicie, înainte de toate timpurile, se înţelesese cu Dumnezeu ca El să moară ca jertfă de ispăşire pentru păcate. El ştia cu certitudine că paharul mâniei lui Dumnezeu constituia o parte inevitabilă a lucrării de ispăşire.

   Cu toate că toate acestea sunt adevărate, Hristos în existenţa Lui umană trebuia să simtă povara într-un fel în care El niciodată nu a simţit-o. Omul Hristos Isus se apropia de ultimele lui ore pe pământ. Toate aceste sentimente umane normale trebuiau în mod inevitabil să se accentueze, pe măsură ce se apropia ora. Toată povara suferinţei şi fricii îngreuna înlăuntrul Lui în momentul când era gata să-Şi ia crucea. Aceste sentimente sunt exprimate în rugăciune. Este dovada că în orice privinţă El a fost om cu adevărat.

   Rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani a slujit totodată unui alt scop stabilit de Dumnezeu. A fost un exemplu pentru Petru şi ceilalţi apostoli. Desigur, Isus ştia că nu era posibil să se dea la o parte dinaintea exercitării judecăţii mâniei lui Dumnezeu. Cu siguranţă, nu S-a întrebat în gândurile Lui dacă aceste lucruri s-ar fi putut evita. Şi cu toate acestea, cu această ocazie S-a rugat intenţionat cu voce tare.

   Isus S-a rugat deseori cu voce tare, din cauza celor care Îl ascultau (compară cu Ioan 11, 42). Există toate motivele să presupunem că această rugăciune din grădina Ghetsimani a fost formulată cu voce tare, pentru ca apostolii aflaţi în apropiere să audă. După ce Isus a luat cu Sine pe Petru, Iacov şi Ioan, când a intrat în grădină, i-a rugat să rămână în apropiere şi să vegheze împreună cu El. Deoarece Isus ştia că Satana voia să-i cearnă, cum se cerne grâul, rugăciunea Lui trebuia să fie un model pentru ei. Ei puteau să înveţe o mulţime de lucruri, dacă ar fi fost ascultători atenţi.

   Probabil că din acest motiv în timpul rugăciunii Lui permanente adresate Tatălui se adresează ucenicilor Săi, îndemnându-i la veghere. Să observăm cuvintele Lui din evanghelia după Matei capitolul 26 versetul 41: »Vegheaţi şi rugaţi-vă, ca să nu cădeţi în ispită; duhul, în adevăr, este plin de râvnă, dar carnea este neputincioasă.« În aceste momente Isus lupta cu slăbiciunile propriei fiinţe umane. Încă o dată: acestea nu erau slăbiciuni păcătoase, şi erau afecţiuni omeneşti normale, nevoi şi sentimente care pot deveni păcate atunci când nu sunt supuse voinţei lui Dumnezeu.

   Petru a păcătuit, pentru că a dormit. Cu toate că în mod normal nu păcătuieşti dacă dormi, Hristos i-a încredinţat o misiune. El trebuia să rămână treaz alături de Hristos, să vegheze şi să se roage. Oboseala lui Petru, unită cu tristeţea mare din noaptea aceea, l-a făcut să-şi caute refugiu în somn. Cu toate că oboseala şi tristeţea nu sunt păcate în ele înşile, împrejurările trebuie subordonate voinţei lui Dumnezeu. Cu siguranţă duhul lui Petru a fost plin de voinţă (versetul 33). Dar carnea lui a fost neputincioasă. El trebuia să se roage, aşa cum a făcut Hristos – care în mod conştient Şi-a supus voiţa voinţei Tatălui şi a aşteptat de la Dumnezeu puterea pentru a rezista.

   Cuvintele rugăciunii lui Hristos lasă să se recunoască o mare intimitate între Tatăl şi Fiul. Oricând Isus S-a rugat, Isus S-a adresat lui Dumnezeu cu »Tată« (numai o singură dată a fost altfel: când atârna pe cruce şi simţea povara mâniei divine s-a rugat în aramaică cuvintele din Psalmul 22, 2 [»Eloi, Eloi, lama sabactani?«], care traduse înseamnă »Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?« - Marcu 15, 34). În ceea ce priveşte pe conducătorii iudei, era neobişnuit pentru ei să se adreseze lui Dumnezeu în rugăciune cu cuvântul »Tată«, căci după părerea lor aceasta arăta prea multă intimitate şi familiaritate. Da, ei au încercat de mai multe ori să omoare pe Isus, deoarece El numea permanent pe Dumnezeu Tatăl Său – înţelegând din aceasta că El Îşi revendica dreptul de Fiu al lui Dumnezeu, şi aceasta însemna o identitate absolută cu Tatăl (Ioan 5, 18; compară şi cu Ioan 10, 30-33). Filiaţiunea veşnică şi unică în felul ei a lui Isus dovedeşte identitatea Sa veşnică cu Tatăl (Evrei 1, 4-8). El este Fiul născut al lui Dumnezeu. Dar şi tuturor credincioşilor le este acordată o poziţie deosebită de filiaţiune prin primirea lor de către Dumnezeu ca fii (Galateni 4, 4-5). Şi de aceea Hristos a învăţat pe ucenicii Lui să se adreseze în rugăciune lui Dumnezeu cu cuvântul »Tată«.

   Aici în grădina Ghetsimani avem singurul loc din toată Scriptura unde Hristos în rugăciune se adresează lui Dumnezeu cu cuvintele »Tatăl Meu« (Matei 26, 39, 42 – vezi versiunea GBV 2001), unde intimitatea felului de exprimare este accentuată de pronumele »Meu«. Evanghelistul Marcu relatează că El S-a rugat astfel: »Ava, Tată, la Tine toate sunt posibile; depărtează paharul acesta de la Mine; dar nu ce vreau Eu, ci ceea ce vrei Tu fie« (Marcu 14, 36 – vezi GBV 2001). »Ava« înseamnă în limba aramaică »dragă Tată« sau »Tăticule« - o expresie mult mai intimă, da, copilărească, care vorbeşte de încredere şi simpatie.

   Rugăciunea lui Hristos a fost înainte de toate o rugăciune de supunere. Se recunoaşte aceasta din ceea ce de fapt este vorba: rugăciunea, dominată de rugămintea fierbinte a lui Hristos, nu cuprinde dorinţa ca paharul să se îndepărteze de la El, ci redă un ţel mai înalt, prezentat în dorinţa Sa repetată »... facă-se voia Ta!« (Matei 26, 42). De fiecare dată când a îngenunchiat să se roage, în centru a stat acelaşi lucru: »Tatăl Meu, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta! Totuşi nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu« (versetul 39). »Tatăl Meu, dacă nu se poate să se îndepărteze de la Mine paharul acesta, fără să-l beau, facă-se voia Ta!« (versetul 42). »I-a lăsat din nou, S-a depărtat, şi S-a rugat a treia oară, zicând aceleaşi cuvinte« (versetul 44).

   Dorinţa Sa omenească normală a fost ca, dacă este posibil, să se depărteze judecata îngrozitoare care urma să aibă loc în curând. Dorinţa Lui de importanţă capitală – încuvinţarea finală a dorinţei, de care este vorba în rugăciune – consta însă în aceea, ca să se facă voia lui Dumnezeu.

Supunerea Sa

   Când Hristos se roagă: »Nu cum voiesc Eu, ci cum voieşti Tu«, nu trebuie să ne gândim, că voia Tatălui ar fi alta decât voia Fiului. Ce recunoaştem noi aici este faptul că Fiul S-a supus conştient, intenţionat şi de bună voie cu toate sentimentele Lui umane voii desăvârşite a Tatălui. Rugăciunea prezintă exemplul de neegalat cum Hristos în natura Sa umană a supus totdeauna, în toate lucrurile, voinţa Sa voinţei Tatălui – şi totodată că nu există nici o contradicţie între voinţa divină şi sentimentele Lui umane.

   Aici trebuie să învăţăm o lecţie foarte importantă. Să ne gândim că Isus nu a avut nici o dorinţă nestăpânită păcătoasă, nici o dorinţă alterată de păcat şi nici o înclinaţie de a face răul. Şi cu toate acestea a trebuit ca nevoile Lui şi afecţiunile Lui să le supună voii lui Dumnezeu cu o aşa conştienţă şi dăruire intenţionată. Cu cât mai mult avem noi nevoie să predăm lui Dumnezeu inima noastră, sufletul nostru, mintea noastră şi puterea noastră! Slăbiciunile noastre, dorinţele noastre, plăcerile noastre – da, voinţa noastră – trebuie să le subordonăm conştient voii lui Dumnezeu, dacă dorim să fim în stare să ducem o viaţă spre onoarea lui Dumnezeu.

  În rugăciunea lui Hristos nu este vorba ca paharul să se depărteze de la El cu orice preţ. El S-a rugat ca paharul să se depărteze de la El numai atunci când există o altă posibilitate pentru împlinirea planului lui Dumnezeu. Răspunsul lui Dumnezeu la această rugăciune lasă să se recunoască clar, că nu există nici o altă alternativă la jertfa Fiului Său, prin care păcătoşii pot fi mântuiţi. Dumnezeu nu a trimis pe Hristos ca El să moară în chip uşuratic. Dacă ar fi existat o altă cale, atunci ar fi ales-o pe aceasta. Dar pentru că nu exista o altă cale, paharul nu a fost luat de la Hristos.

   Este clar, că Hristos a ştiut aceasta, atunci când S-a rugat. Desfăşurarea acestor evenimente a fost stabilită în hotărârile veşnice ale lui Dumnezeu înainte de întemeierea lumii – cu mult timp înainte ca Hristos să vină pe pământ. El a ştiut că El va trebui să fie Mielul lui Dumnezeu, care ridică păcatele lumii. De aceea aceasta înseamnă că El, în această calitate, trebuia să suporte mânia lui Dumnezeu.

   Aceasta conduce la un alt motiv pentru care Hristos a formulat această rugăciune: în ea El a arătat nu numai cu adevărat afecţiunile Sale umane, făcând cunoscut frica Lui reală şi groaza de care era cuprins, gândind ce va însemna crucea pentru El. El a fost nu numai un exemplu remarcabil pentru Petru şi ceilalţi ucenici (ca şi pentru toţi creştinii tuturor timpurilor). Mult mai mult, El a descoperit taina cu privire la ce a fost în veşnicii, înainte de toate timpurile, între persoanele Dumnezeirii: Dumnezeu, Tatăl, şi Dumnezeu, Fiul, au hotărât împreună cu Duhul Sfânt să mântuiască pe cei aleşi. S-a hotărât ca Hristos să devină om şi să moară, ca să plătească preţul ispăşirii.

   Apostolul Pavel vorbeşte despre acest lucru în scrisoarea sa adresată lui Tit. El începe scrisoarea cu următoarele cuvinte: »Pavel, rob al lui Dumnezeu, şi apostol al lui Isus Hristos, potrivit cu credinţa aleşilor lui Dumnezeu şi cunoştinţa adevărului, care este potrivit cu evlavia, în nădejdea vieţii veşnice, făgăduite mai înainte de veşnicii de Dumnezeu, care nu poate să mintă ..« (Tit 1, 1-2). Dumnezeu a făgăduit viaţa veşnică mai înainte de veşnicii – înainte de a fi existat vre-o creatură, cărora să le fi dat făgăduinţa. De aceea se pune întrebarea: Cui a făgăduit-o? Este clar că aceasta descrie o înţelegere care a avut loc între Persoanele Dumnezeirii, care avea în vedere mântuirea celor aleşi.

   În 2 Timotei 1, 9 răsună adevărul din Tit 1, 2. Apostolul Pavel spune acolo, că Dumnezeu »ne-a mântuit şi ne-a dat o chemare sfântă, nu pentru faptele noastre, ci după hotărârea Lui şi după harul care ne-a fost dat în Hristos Isus, înainte de veşnicii.« Cu alte cuvinte: arvuna veşnică a mântuirii noastre include o făgăduinţă, pe care Tatăl a dat-o Fiului înainte de veşnicii. Toată nădejdea noastră cu privire la viaţa veşnică constă în acea făgăduinţă veşnică, care a fost dată lui Hristos.

   În baza dragostei Lui veşnice faţă de Fiul Său, Dumnezeu, Tatăl, I-a făgăduit un popor de răscumpăraţi. De aceea Hristos vorbeşte deseori despre cei răscumpăraţi, ca despre aceia pe care Tatăl I i-a dat (Ioan 17, 9, 11; compară cu Ioan 6, 37-39).

   Hristos la rândul Lui a făgăduit să moară pentru cei ce fac parte din acest popor, în timp ce animalele de jertfă nu puteau să facă nici o ispăşire. Exista numai o posibilitate, prin care ei puteau fi mântuiţi. Un locţiitor uman – desăvârşit de drept, la care nu se putea găsi nici un fel de vină – va trebui să poarte pedeapsa pentru păcat în locul lor. Şi numai Fiul lui Dumnezeu devenit om a îndeplinit această condiţie. De aceea Hristos S-a declarat gata să vină pe pământ cu intenţia clară de a muri ca jertfă pentru păcat. Aceasta va fi partea Lui în înţelegerea cu privire la mântuirea noastră. Din dragoste S-a supus voinţei Tatălui, ca să dobândească mântuirea pentru poporul Său. Aceasta este afirmaţia de bază din Evrei 10, 4-9:

   »Căci este cu neputinţă ca sângele taurilor şi al ţapilor să şteargă păcatele. De aceea, când intră în lume, El zice: „Tu n-ai voit nici jertfă, nici prinos; ci Mi-ai pregătit un trup; n-ai primit nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat. Atunci am zis: >Iată-Mă (în sulul cărţii este scris despre Mine), vin să fac voia Ta, Dumnezeule!<” După ce a zis întâi: „Tu n-ai voit şi n-ai primit nici jertfe, nici prinoase, nici arderi de tot, nici jertfe pentru păcat”, (lucruri aduse toate după Lege), apoi zice: „Iată-Mă, vin să fac voia Ta, Dumnezeule.”«

   În supunerea lui Hristos faţă de voia Tatălui s-a exprimat dragostea Sa veşnică faţă de Tatăl. Intuiţia normală este contrazisă şi este misterios să gândeşti că Fiul a murit şi că Tatăl Şi-a revărsat mânia asupra Fiului. Însă în adâncimea intenţiei de mântuire s-a exprimat dragostea curată dintre Tatăl şi Fiul. Şi de aceea mai înainte de veşnicii Fiul S-a supus conştient şi intenţionat voii Tatălui, aşa că drumul spre cruce era hotărât.

   Aceasta include adevărul cel mai important care ni se descoperă în rugăciunea lui Isus din grădina Ghetsimani. Aici recunoaştem un instantaneu al celor întâmplate, pe care îl descrie Filipeni 2, 6-8. Acolo se spune despre Isus Hristos: »El ... n-a crezut ca un lucru de apucat să fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, făcându-se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce.« Rugăciunea Sa din grădina Ghetsimani ne oferă o privire în sufletul Său şi în inima Sa, atunci când a înfăptuit această trecere. Descopere cât de mare a fost jertfa pentru El, care a constat în a muri pentru noi.

   Când Hristos a terminat rugăciunea, I S-a dat victoria cerută. Din chinurile sufletului Său a trecut în armonia desăvârşită a voinţei Tatălui Său. A fost gata să meargă la cruce şi să golească paharul amar al mâniei divine asupra păcatului.

   Duşmanii Lui se apropiasără deja. Liniştea cu care Hristos le-a ieşit în întâmpinare, şi farmecul liniştit care-l reflecta pe tot drumul suferinţelor Lui sunt o dovadă clară că Dumnezeu, Tatăl, a auzit strigătul inimii Fiului Său din grădina Ghetsimani şi i-a răspuns.