Răstignirea lui Isus pe Golgota şi moartea Sa – Luca 23,26-49

   Evangheliştii Matei şi Marcu relatează mai detaliat decât Luca despre împrejurările exterioare ale răstignirii. Evanghelistul Luca completează relatarea despre mersul spre locul de execuţie. În afară de evenimentele amintite de Matei şi Marcu cu privire la răstignire, Luca face cunoscut răstignirea împreună cu Domnul Isus şi a doi făcători de rele, la stânga şi la dreapta Lui (Luca 23,33), rugăciunea lui Isus pentru vrăjmaşii Lui (Luca 23,34) şi graţierea tâlharului care s-a căit (Luca 23,32-43). Sunt fapte care dovedesc că Cel socotit printre făcătorii de rele  S-a dovedit a fi Împăratul Împărăţiei lui Dumnezeu, care exercită har şi dreptate, se roagă pentru vrăjmaşii Lui, atenţionează cu privire la judecată pe cei care nu se pocăiesc şi făgăduieşte primirea în Paradis a celor care se căiesc.

a) Mersul lui Isus spre locul de execuţie – Luca 23,26-32

26. Şi, pe când Îl duceau, au pus mâna pe un oarecare Simon, un cirenean, care venea de la câmp, şi au pus crucea asupra lui, ca s-o ducă în urma lui Isus.

27. Şi Îl urma o mare mulţime de popor şi de femei care se băteau în piept şi Îl jeleau.

28. Şi Isus, întorcându-Se spre ele, a spus: „Fiice ale Ierusalimului, nu Mă plângeţi pe Mine, ci plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri;

29. pentru că, iată, vin zile în care vor zice; ‚Ferice de cele sterpe şi de pântecele care n-au născut şi de sânii care n-au alăptat.’

30. Atunci vor începe să spună munţilor: ‚Cădeţi peste noi!’, şi dealurilor: ‚Acoperiţi-ne!’

31. Pentru că, dacă se dac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?”

32. Şi erau duşi şi alţii, doi răufăcători, împreună cu El, ca să fie omorâţi.

   Isus a trebuit să-Şi ducă singur crucea (compară cu Ioan 19,17; Matei 10,38). Nu este cunoscut ce i-a determinat pe soldaţii romani să constrângă pe Simon din Cirene să preia această slujbă. Scriptura nu spune nimic despre o prăbuşire a Domnului sub povara crucii, şi tot aşa de puţin se relatează că Simon ar fi făcut cunoscut cu glas tare compasiunea lui faţă de Isus. Remarca, că Simon venea de la câmp, nu dă nici o informaţie cu privire la cât de departe era câmpul său faţă de cetate. Probabil că el a lucrat pe câmp. Acest marş mic dovedea că nu era o zi de sărbătoare.

   Marii mulţimi care însoţea pe Isus spre locul execuţiei, unde soldaţii romani sub conducerea unui căpitan trebuiau să exercite sentinţa, îi aparţineai şi numeroase femei, care plângeau cu glas tare pe Domnul. Cele amintite aici aparţin patrimoniului special al lui Luca. Un marş frumos de o adevărată umanitate este prezentat aici. Evanghelia după Luca, care vorbeşte cel mai mult despre femeile care stăteau în legătură cu Isus, relatează aici, că Domnul condamnat la răstignire are un cuvânt de compasiune pentru fiicele Ierusalimului. Nu este nici un motiv a pune aceste femei pe aceeaşi treaptă cu prietenele din Galileea, care după aceea au stat sub cruce (Luca 23,49).

   Manifestările participării sufleteşti feminine şi omeneşti ale fiicelor Ierusalimului arată clar, că sanhedrinişti şi poporul incitat, care au rostit furtunos răstignirea lui Isus, nu au ţinut seama de adevărata atitudine a poporului. Isus a văzut, că compătimirea femeilor nu se referea în aceeaşi măsură şi la ceilalţi doi condamnaţi, ci numai la El. De aceea Domnul nu spune: „Nu ne plângeţi!”, ci: „Nu Mă plângeţi pe Mine!” Odioasa punere pe aceeaşi treaptă a celor trei condamnaţi a avut loc mai târziu prin mâna călăilor. Isus le îndreaptă privirea de la Sine Însuşi spre viitorul lor propriu, prin cuvântul mişcător: „Plângeţi-vă pe voi şi pe copiii voştri!” Desigur este o aluzie la blestemarea iudeilor (Matei 2,25), a cărei împlinire va lovi şi pe copiii acestor femei.

   Isus vesteşte zile în care cele mai înalte binecuvântări ale căsniciei vor fi privite ca blestem, pe când în rest sterilitatea şi lipsa de copii era o pedeapsă de la Dumnezeu (compară cu Osea 9,14). Femeile sterile şi cele fără copii vor fi numite fericite în timpul judecăţii de pedepsire a Ierusalimului, deoarece atunci ele nu vor trebui să vadă jalea şi nenorocirea copiilor lor, ci vor suferi singure. Când va începe judecata de nimicire a Ierusalimului, vestită de Osea, locuitorii acestei cetăţi din deznădejde vor dori cu cuvintele acestui proroc să fie îngropaţi sub prăbuşirea munţilor, ca să scape de groaza acestei judecăţi de pedepsire (compară cu Osea 10,8). Într-o formă asemănătoare aceste cuvinte profetice se pot aplica la groaza din timpul judecăţii finale (Apocalipsa 6,16).

   Venirea judecăţilor de nimicire îngrozitoare asupra Ierusalimului sunt justificate de Isus prin fraza proverbială: „Pentru că, dacă se fac acestea cu copacul verde, ce va fi cu cel uscat?” Lemnul verde şi lemnul uscat sunt simboluri ale celui drept şi ale celui păcătos. Sub simbolul focului, care mistuie orice lemn verde şi uscat, Ezechiel descrie judecata (Ezechiel 21,3) ca va veni peste Ierusalim, şi el explică tabloul nimicirii celor drepţi şi a celor nelegiuiţi (Ezechiel 21,8). Isus, care trebuia răstignit ca pe un criminal ordinar, se compară cu lemnul verde. Cetăţenii Ierusalimului, în măsura în care ei sunt dependenţi de conducerea mai marilor poporului, se aseamănă cu lemnul uscat, care se arde în sobă, aceasta înseamnă, ei merg în întâmpinarea judecăţii.

   O ocară suplimentară, pe care conducătorii au adus-o Domnului, a fost răstignirea Lui împreună cu cei doi făcători de rele.

b) Executarea răstignirii – Luca 23,33-38

33. Şi, când au ajuns la locul numit „Căpăţâna”, L-au răstignit acolo, pe El şi pe răufăcători: pe unul la dreapta şi pe altul la stânga.

34. Şi Isus spunea: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac”. Şi, împărţind hainele Lui între ei, au aruncat sorţi.

35. Şi poporul stătea privind; şi îţi băteau joc de El şi mai-marii, zicând: „Pe alţii i-a mântuit; să Se mântuiască pe Sine Însuşi, dacă acesta este Hristosul, Alesul lui Dumnezeu!”

36. Şi îşi băteau joc de El şi ostaşii, apropiindu-se,

37. dându-I oţet şi spunând: „Dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!”

38. Şi deasupra Lui era o inscripţie scrisă cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor”.

   Locul execuţiei, unde Isus a fost dus, se numea în evreieşte „Golgota”, iar după exprimarea exactă înseamnă „Gulgoleth”, iar în limba arameică „Gulgaltha”, ceea ce înseamnă „Căpăţână”. Matei, Marcu şi Ioan explică Golgota ca „craniou topos – locul căpăţânii”; Luca traduce pentru cititorii lui greci mai exact: „cranion-căpăţână”. Este discutabil de unde îşi trage numele acest loc. Mulţi comentatori presupun: de la căpăţânile îngropate acolo ale celor executaţi. Alţi comentatori deduc numele de la forma movilei. Situarea Golgotei este până astăzi foarte controversată. Tradiţia din secolul patru aşează dealul calvarului cu mormântul sfânt în Ierusalimul de astăzi, unde este clădită biserica mormântului.

   Luca spune nu numai că cei doi răufăcători au fost răstigniţi împreună cu Isus, ci el îmbogăţeşte prezentarea prin facerea cunoscut a primelor cuvinte de rugăciune, pe care Domnul le-a rostit nemijlocit după baterea Lui în cuie pe cruce: „Tată, iartă-i, pentru că ei nu ştiu ce fac!”

   Fără îndoială Isus include în rugăciunea Sa pe executori şi pe iniţiatorii morţii Sale, pe păgâni şi guvernatorul lor şi pe iudei cu marele lor preot. Despre toţi aceşti oameni, chiar şi despre cei mai înverşunaţi vrăjmaşi, se putea spune că împreună cu răutatea lor era legată o mare orbire (compară cu Faptele Apostolilor 3,14; 1 Corinteni 2,8.9) Chiar dacă această orbire era din propria vină, totuşi dragostea divină în Hristos vedea un motiv de rugăciune de mijlocire, ca să implore har pentru toţi vinovaţii.

   Luca aminteşte numai cu un cuvânt împărţirea hainelor. Pentru hainele celor răstigniţi, care după legea romană aparţineau executorilor sentinţei, s-au aruncat de două ori sorţii, mai întâi pentru manta, şapcă, încingătoare şi sandale, apoi pentru cămaşă sau tunică.

   Prezenţa şi privirea poporului este un contrast puternic cu rugăciunea de mijlocire rostită de Domnul. Luca nu spune categoric, că poporul a luat parte la batjocorire. Este mai mult o participare pasivă. La prezenţa şi privirea poporului se adaugă dispreţul şi batjocura mai marilor. Evanghelistul nostru aminteşte pe scurt batjocura mai marilor. Batjocoritorii vorbesc aici în text despre Domnul la persoana a treia, în timp ce Matei şi Marcu prezintă batjocura lor adresată direct Domnului. Solicitarea batjocoritoare de a Se ajuta singur se referă la faptele Lui de vindecare (Luca 19,37) şi la mărturisirea Sa înaintea sanhedrinului (Luca 22,67-70).

   Luca este singurul care face cunoscut batjocura adusă de soldaţi, provocaţi la aceasta prin exemplul rău al mai marilor. În afară de aceasta ei Îi dau oţet. Cele amintite aici preced strigătul lui Isus: „Eli, Eli, lama sabactani” (Matei 27,46; Marcu 15,34) şi: „Mi-e sete!” (Ioan 19,28). Unul din soldaţi I-a dat lui Isus un burete umplut cu oţet, împreună cu cuvintele de batjocură: „Lasă, să vedem dacă vine Ilie să-L mântuiască!” (Matei 27,48). Luca aminteşte această batjocură fără să numească motivul pentru care a fost rostită şi fără alte detalii. El intenţionează să arate cum Isus a fost batjocorit de diverse categorii de oameni. Cu aceasta stă în legătură şi exprimarea generală a cuvintelor batjocoritoare.

   Remarca: „Şi deasupra Lui era o inscripţie scrisă cu litere greceşti, latineşti şi evreieşti: „Acesta este Împăratul iudeilor”explică conţinutul cuvintelor de batjocură ale soldaţilor: „Dacă Tu eşti Împăratul iudeilor, mântuieşte-Te pe Tine Însuţi!” Soldaţii, care au afişat acest titlu puteau şi să-l citească, şi prin aceasta au fost conduşi la batjocură.

c) Graţierea tâlharului care s-a căit – Luca 23,39-43

39. Şi unul dintre răufăcătorii răstigniţi Îl hulea, spunând: „Nu eşti Tu Hristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi mântuieşte-ne şi pe noi”.

40. Dar celălalt, răspunzând, l-a mustrat, zicând: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care eşti sub aceeaşi sentinţă?

41.  Şi noi, în adevăr, pe drept suntem aici, pentru că primim ce ni se cuvine pentru ceea ce am făcut,  dar Acesta n-a făcut nimic rău”.

42. Şi I-a spus lui Isus: „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne, când vei veni în Împărăţia Ta!”

43. Şi Isus i-a spus: „Adevărat îţi spun, astăzi vei fi cu mine în paradis”.

   Evanghelistul Luca relatează, că unul din răufăcătorii răstigniţi batjocorea pe Domnul. Potrivit relatărilor din Matei 27,44 şi Marcu 15,53 amândoi tâlharii răstigniţi Îl batjocoreau. S-a încercat de multe ori să se aducă la unison această diferenţă. Un comentator accentuează, că trebuie să se diferenţieze între „oneidizein = a insulta” şi „blasphemein = a huli”. La tâlharul care nu s-a căit poate fi vorba de hulă, tâlharul care avea sentimente mai bune ar putea numai să-L fi insultat pe Domnul, înainte ca să i se schimbe sentimentele.

   Această istorisire, care revelează justificarea prin harul liber, aparţine patrimoniului special al lui Luca.

   Deseori se vorbeşte în chip uşuratic despre harul oferit tâlharului. Cine citeşte atent această întâmplare ajunge la un alt rezultat. Tâlharul s-a smerit sub sentinţa de pedeapsă acordată lui; el s-a ştiut vinovat înaintea lui Dumnezeu şi a oamenilor.

   Tâlharul dispus a se căi a fost călăuzit de la cunoaşterea de sine şi a cunoaşterea vinovăţiei lui la adevărata cunoaştere a Mântuitorului. Expresia blândă, că Isus nu a făcut nimic necuviincios, caracterizează cu atât mai mult nevinovăţia Domnului. Mărturia despre o nevinovăţie pură din gura unui criminal în momentul când toate vocile se ridicau împotriva Lui, trebuie să ne uimească.

   Ucigaşul a arătat o credinţă mult mai clară şi mai întemeiată, prin aceea că el s-a îndreptat cu deplină încredere spre Isus Însuşi. „Aminteşte-Ţi de mine, Doamne.” El aştepta de la Isus, Cel cu mâinile şi picioarele prinse în cuie şi care era pe moarte, pe care toţi ucenicii L-au părăsit, ca El să-Şi aducă aminte de el. Peste cununa de spini el vedea cununa împărătească şi L-a rugat, ca El să-Şi aducă aminte de el, când El va veni în Împărăţia Sa. Tâlharul a recunoscut pe Mesia în Isus, el credea în învierea şi revenirea Sa. Tâlharul de pe cruce a depășit pe mulți în claritatea cunoașterii, în puterea credinței și în îndrăzneala mărturisirii.

   Isus, care pe cruce a tăcut ferm la toate blasfemiile şi batjocurile, nu a lăsat nici măcar pentru o clipă fără răspuns rugămintea tâlharului. Domnul i-a făgăduit mult mai mult decât el putea să dorească şi să gândească. Domnul i-a făgăduit paradisul, şi anume chiar „astăzi” şi în părtăşie cu El. Fără  rimă este parataxa: „îţi spun astăzi” , ca să se amâne părtăşia cu Isus în paradis într-un viitor îndepărtat. Atribuirea cuvântului „astăzi” un asemenea înţeles nu corespunde nicidecum limbajului evangheliei după Luca (compară cu Luca 2,11; 4,21; 19,5.9; 22,34; 24,21). Isus vorbeşte tâlharului despre starea în care intră sufletul credinciosului prin moartea lui. Aşa după cum continuarea vieţii fericite a credincioşilor Vechiului Testament după moarte este o odihnă în sânul lui Avraam (Luca 16,22), tot aşa cei care cred în Isus merg în clipa morţii lor în paradis, pentru ca să fie „împreună cu Hristos”, aşa cum spunea apostolul Pavel (Filipeni 1,23). Tâlharul, care avea parte de aceleaşi suferinţe chinuitoare ca El, care cu o căinţă smerită a mărturisit vinovăţia lui şi nevinovăţia lui Isus, care a sperat să aibă parte împreună cu El ca Împărat şi credincios s-a adresat Lui în rugăciune, va avea parte împreună cu El de fericirea în care va intra Isus după moartea Sa.

d) Moartea lui Isus pe cruce – Luca 23,44,49

44. Şi era cam pe la ceasul al şaselea şi s-a făcut întuneric peste toată ţara până la ceasul al nouălea.

45. Şi soarele s-a întunecat şi perdeaua Templului s-a rupt prin mijloc.

46. Şi Isus, strigând cu glas tare, a spus: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” Şi, spunând aceasta, şi-a dat duhul.

47. Şi centurionul, văzând ce s-a întâmplat, Îl glorifica pe Dumnezeu, spunând: „În adevăr, Omul acesta era drept”.

48. Şi toate mulţimile care au venit împreună la priveliştea aceasta, după ce au văzut cele întâmplate, se întorceau bătându-se în piept.

49. Şi toţi cunoscuţii Lui şi femeile care-L urmaseră din Galileea stăteau departe, privind aceasta.

   Istoria patimilor după relatarea lui Luca ne arată totdeauna o sinteză, cu atât mai mult cu cât ne apropiem de sfârşitul ei. Încredinţarea de către Isus a mamei sale lui Ioan, plângerea Celui răstignit, ultima mângâiere a Celui răstignit nu sunt amintite aici. Se relatează ruperea catapetesmei Templului că ea a avut loc înainte de moartea Domnului. Potrivit relatării lui Matei ea a avut loc puţin mai târziu. În derularea rapidă a evenimentelor este imposibil să se vorbească despre primul moment şi momentul următor. Luca este singurul care a păstrat ultimul cuvânt de pe cruce al Domnului. În prezentarea semnelor din timpul morţii lui Isus, relatarea lui Luca se aseamănă în prezentarea ei rezumată mai mult cu cea a lui Marcu decât cu a lui Matei. Ca şi cei doi sinoptici predecesori, Luca trece cu vederea zdrobirea picioarelor celor doi tâlhari răstigniţi  şi străpungerea coastei Domnului. În relatarea relativ detaliată a înmormântării Domnului, Luca se aseamănă cu relatările celorlalţi evanghelişti.

   După Marcu 15,25 era ceasul al treilea, aceasta înseamnă ora 9 înainte de masă, când Isus a fost răstignit. Ora a şasea era în timpul acela ora 12 la amiază. Deci Isus a atârnat deja de trei ore pe cruce, atunci când a venit întunericul, cele trei ore, care a durat până în jurul orei 15. Batjocura de care a avut parte Isus a avut loc în primele ore. Isus, care în acest timp a tăcut la vorbele de batjocură, a întrerupt această tăcere cu făgăduinţa dată tâlharului dispus a se căi. În cazul acestui întuneric la mijlocul zilei nu poate fi nicidecum vorba de o eclipsă de soare, căci aceasta potrivit legilor astronomice nu poate avea loc în timpul când este lună plină, în care cădea paştele. Evangheliştii Matei şi Marcu nu spun nimic despre întunecarea soarelui. Numai Luca relatează despre întunecarea soarelui. Era o întunecare minunată, o vorbire divină prin semne a naturii. Însemnătatea întunericului de la moartea lui Isus rezultă din atenţionarea cu care Domnul S-a despărţit de popor: „Încă puţin timp este lumina printre voi. Umblaţi cât timp aveţi lumina, ca să nu vă cuprindă întunericul; şi cine umblă în întuneric nu ştie încotro merge.” (Ioan 12,35). Naţiunea iudaică a desconsiderat această atenţionare. Isus a murit, deoarece Israel a vrut ca El să moară. Prin mâna lui Israel S-a stins „Lumina lumii” pentru Israel, şi întunericul infernal a devenit locuinţa lui. Întunericul era un semn, prin care Dumnezeu a explicat poporului iudeu moartea Fiului Său.

   Ruperea catapetesmei în Templu mărturisea rezultatul morţii lui Isus, pentru iudei o groază, pentru ucenicii Domnului pentru întărirea credinţei. Era perdeaua care despărţea locul sfânt de locul preasfânt al Templului, care împiedica privirea în locul preasfânt şi acoperea intrarea la tronul harului. Despre însemnătatea ruperii acestei perdele dă informaţii epistola către Evrei (Evrei 6,19.20; 9,12; 10,19.20), care reprezintă jertfa morţii lui Hristos, adevăratul Mare Preot, ca intrare în locul preasfânt. Prin aceasta ni s-a pregătit calea cea nouă şi vie prin perdea. Ruperea perdelei la moartea Domnului desemnează moartea sa ca mijloc de împăcare între Dumnezeu şi om, prin care zidul de despărţire,care despărţea pe om de Dumnezeu, a fost înlăturat. Dumnezeu prezintă prin acest semn moartea lui Isus ca jertfă de împăcare şi mărturiseşte că Fiul Omului Şi-a dat viaţa ca preţ de răscumpărare pentru mulţi (Matei 20,28). Totodată este un semn pentru aceea că sistemul jertfelor vechi-testamentale a fost înlăturat, ceea ce trebuia să aibă ca urmare decăderea Templului iudaic. Prin ruperea perdelei, Templul a încetat să mai fie locuinţa lui Dumnezeu în mijlocul poporului Său. Cu moartea lui Isus Templul a fost în felul acesta dărâmat, pentru ca la învierea Sa după trei zile să se ridice Templul nou al trupului Său transfigurat, făcut nu de mâini. Pentru marii preoţi necredincioşi ruperea perdelei trebuia să fie un semn al lui Dumnezeu, că Cel lepădat de ei era cu adevărat Hristos şi Fiul lui Dumnezeu, şi că Templul cu ritualurile lui, pentru care ei erau plini de râvnă, era sortit pieirii.

   Luca alătură la aceste două evenimente ultimul strigăt al lui Isus, după care El apoi Şi-a dat duhul. Rugăciunea: „Tată, în mâinile Tale Îmi încredinţez duhul!” aminteşte de Psalm 31,5, în care însă lipseşte adresarea „Tată”. Justificarea din Psalmul 31: „Tu m-ai răscumpărat, Doamne, Dumnezeul adevărului!” nu este rostită în rugăciunea lui Isus. În acest psalm este vorba de încrederea deplină în Dumnezeu, Salvatorul din pericolul vieţii. Isus dimpotrivă vorbeşte despre cunoştinţa deplină a unităţii netulburate cu Tatăl din cer, în a cărui protecţie El încredinţează în moarte viaţa Sa pământească.

   Evanghelistul Luca relatează şi despre impresia suferinţei morţii lui Isus asupra celor ce stăteau în jur. Mai întâi este numit centurionul roman, apoi poporul şi la urmă cei apropiaţi ai Domnului. În concordanţă cu Matei şi Marcu evanghelistul nostru relatează ce impresie a făcut moartea Domnului asupra centurionului păgân, care făcea de pază la cruce. Potrivit relatării lui Luca acesta a spus: „În adevăr, Omul acesta era drept”, Isus nu era un răufăcător, aşa cum se credea. „Ce s-a întâmplat”, pe care centurionul le-a văzut, nu se referă numai la ultimul strigăt al Domnului scurt înainte de a muri, ci la toată comportarea lui Isus la cruce. Centurionul ştia acum că Isus era mai mult decât un Om drept. Isus la cruce a numit pe Dumnezeu de două ori Tată al Său. Din cauza aceasta centurionul putea să-L mărturisească ca Domnul şi apoi ca Fiul lui Dumnezeu, potrivit cu relatarea lui Matei şi a lui Marcu.

   Prin faptul că Luca completează relatările celorlalţi evanghelişti, el relatează în mod deosebit impresia creată de moartea lui Isus asupra poporului care venise la acest spectacol. Expresia: „theoria = spectacol” este un indiciu la curiozitatea care a condus mulţimea aici. Ei se băteau pe piept şi s-au întors, atunci când au văzut acest eveniment.

   Toate cele întâmplate au fost văzute şi de cunoscuţii Domnului, care erau prezenţi în Ierusalim, şi de femeile care L-au însoţit din Galileea. Evangheliştii Matei şi Marcu numesc şi prezenţa femeilor, ei dau chiar şi numele lor. Femeile, pe care Luca le-a numit deja mai înainte, el le aminteşte abia la mersul la mormânt în dimineaţa învierii (Luca 24,10). În timp ce poporul a plecat de la cruce, prietenii lui Isus s-au adunat încetul cu încetul în jurul trupului Său neînsufleţit.

Înmormântarea lui Isus – Luca 23,50-56

50. Şi, iată, un om cu numele Iosif, care era consilier, un om bun şi drept

51. (acesta nu fusese de acord cu hotărârea şi cu fapta lor), din Arimateea, o cetate a iudeilor, şi care aştepta Împărăţia lui Dumnezeu,

52. acesta, mergând la Pilat,

53. a cerut trupul lui Isus. Şi, luându-L jos, L-a înfăşurat în pânză de in şi L-a pus într-un mormânt săpat în stâncă, unde nu fusese pus nimeni niciodată.

54. Şi era ziua Pregătirii şi se însera spre sabat.

55. Şi femeile care veniseră cu El din Galileea, mergând la urmă, priveau mormântul şi cum a fost pus trupul Său.

56. Şi, întorcându-se, au pregătit miresme şi miruri. Şi în sabat s-au odihnit, după poruncă.

   Introducerea detaliată la acest eveniment o oferă evanghelia după Ioan. Iudeii au rugat mai întâi pe Pilat pentru înlăturarea cadavrelor, după aceea Iosif din Arimateea a cerut trupul neînsufleţit al Domnului. Potrivit cu relatarea lui Ioan a venit şi Nicodim, care a adus mirodenii pentru înmormântare. Iosif din Arimateea este caracterizat mai detaliat de Marcu şi Luca decât de Matei. Dintre femei, Matei scoate în evidenţă în mod deosebit pe cele două Maria, pe cea din Magdala şi pe „cealaltă Maria”. Conform lui Marcu era Maria, mama lui Iose, care stăteau alături de mormânt. Pecetluirea mormântului este relatată numai de evanghelistul Matei (Matei 27,62-66).

   Luca îl denumeşte pe Iosif din Arimateea ca fiind un om bun şi drept. El era drept nu în sens juridic, ci în sens teocratic. Bengel face remarca fină: „Orice om bun este şi drept, dar nu şi invers”. Nu se spune că Iosif din Arimateea era singurul care nu a fost de acord cu hotărârea şi felul de a proceda al marelui sfat.

   Iosif din Arimateea l-a rugat pe Pilat pentru trupul neînsufleţit al Domnului. Procuratorii romani acordau asemenea favoruri deseori pentru bani. Conform prescrierilor legilor romane trupul neînsufleţit al celor condamnaţi nu trebuia reţinut celor cunoscuţi. Motivul pentru care  Pilat a dat consilierului cu vază trupul neînsufleţit al lui Isus nu este amintit.

   Despre mormântul în care a fost pus Isus se spune foarte categoric, că în el încă nu a fost pus nimeni. Redarea timpului: „ziua Pregătirii şi se însera spre sabat” coincide cu Marcu 15,42 şi Ioan 19,42. Prin aceasta se referă la vineri seara spre apusul soarelui. Din cauza apropierii sabatului trebuia grăbită înmormântarea. Femeile galileene, care L-au însoţit pe Isus, după înmormântarea trupului neînsufleţit au cumpărat miresme şi miruri, pentru ca după sabat să facă îmbălsămarea aşa cum se cuvine. Dacă Marcu relatează, că miresmele au fost cumpărate abia după sabat, totuşi aceasta nu este în contradicţie cu ce spune Luca aici.

    Probabil că ar trebui să ne gândim întreaga situaţie în felul următor: deoarece timpul apropierii sabatului presa, pregătirea trupului neînsufleţit şi înmormântarea lui s-a putut face numai în grabă. În relatarea din evanghelia după Ioan 19,40 se spune că „au luat deci trupul lui Isus şi l-au legat în făşii de pânză de in, cu miresmele, cum este obiceiul la iudei să pregătească pentru înmormântare”, aşa cum a fost cazul şi la Lazăr cel mort. Pe baza Ioan 19,39 este amintit Nicodim, care „a adus un amestec de smirnă şi aloe, cam o sută de măsuri”. Când după aceea se spune în versetele 55b-56, că femeile au privit mormântul şi cum a fost pus trupul Său, şi după aceea s-au întors în cetate ca să folosească restul din ziua Pregătirii, ca să pregătească miresmele şi mirurile – atunci fiecare cuvânt din această relatare are o valoare deosebită. – Provizia bogată de smirnă şi aloe adusă de Nicodim, pare să nu fi fost suficientă pentru ele pentru cinstirea lui Isus. De aceea ele au planificat să complecteze pregătirea trupului neînsufleţit făcută în grabă, prin una mai temeinică, aceasta înseamnă ca după sabat să adauge la miresmele şi mirurile pregătite şi altele, ca apoi în prima zi a săptămânii, deci dimineaţa devreme în duminica paştelui, să meargă în grabă la mormânt cu intenţia să facă totul în cea mai bună ordine. Femeile s-au dus în duminica paştelui dis-de-dimineaţă la mormânt nu pentru a saluta pe Cel înviat, ci ca să îmbălsămeze pe Cel mort.