EPISTOLA ÎNTÂI A LUI PAVEL CĂTRE TIMOTEI

„VIAŢA TRĂITĂ ÎN EVLAVIE“

CAPITOLUL 5

Văduve şi bătrâni

   Versetele 1-2: „Nu mustra aspru pe un bătrân, ci îndeamnă-l ca pe un tată; pe cei mai tineri, ca pe fraţi; pe femeile mai în vârstă, ca pe mame; pe cele mai tinere, ca pe surori, în toată curăţia.“

   Mereu în această epistolă Pavel îndeamnă pe Timotei la o comportare cuviincioasă (capitolul 4.6,11,15,16; 5.21; 6.2,11). Totdeauna scopul este: „ca să şti cum trebuie să se poarte cineva în Casa lui Dumnezeu”. Cuvântul „bătrân“ (greceşte: presbyteros) este acelaşi ca şi cel din versetul 17 care denumeşte funcţia bătrânilor. O privire asupra versetului 2 arată însă că aici nu este vorba numai de bătrânii adunării, ci de toţi bărbaţii în vârstă.

   Ca tânăr, care a primit o slujbă în adunare, să înveţe pe alţii şi să îndemne, cu privire la persoanele în vârstă, fie ele fraţi sau surori, Timotei trebuia să folosească o deosebită delicateţe. El trebuia, dacă era nevoie, să-i îndemne ca pe nişte taţi şi nişte mame, în loc să se comporte aspru cu ei. Acest lucru putea să-l facă aşa cum se cuvine numai dacă el însuşi era împodobit cu smerenia (compară cu 1 Petru 5.5), care vine de la Dumnezeu prin har şi prin respect faţă de cei în vârstă. Cât de uşor se poate întâmpla şi astăzi ca un frate mai tânăr, căruia Domnul i-a încredinţat un dar spiritual şi responsabilitate, să lezeze pe un frate mai în vârstă, şi acesta nu mai primeşte mustrarea care i se cuvine. Acest indiciu este probabil deosebit în perioada noastră de tinereţe. Să ne amintim în această privinţă cuvintele lui Dumnezeu din Vechiul Testament: „Să te ridici înaintea capului cărunt şi să onorezi faţa bătrânului. Şi să te temi de Dumnezeul tău.“ (Levitic 19.32).

   Şi comportamentul lui Timotei faţă de bărbaţii mai tineri trebuia să fie caracterizat de dragoste, căci el trebuia să-i îndemne ca pe fraţi.

   Cu privire la comportamentul faţă de femeile tinere urmează o menţiune importantă: „în toată curăţia (sau inocenţa)“. Cât de uşor se puteau amesteca gânduri fireşti în preocuparea cu ele! Numai o viaţă de sfinţenie şi curăţie în faţa Domnului poate fi mediul prielnic unde vom fi ocrotiţi de poftele firii. Cât de important este acest îndemn pentru fraţii mai tineri, care doresc să se lase folosiţi de Domnul, arată cu regret unele experienţe negative din viaţa practică.

   Versetele 3-4: „Onorează pe văduvele care sunt cu adevărat văduve. Dar, dacă vreo văduvă are copii sau urmaşi, ei să înveţe întâi să fie evlavioşi faţă de propria casă şi să-i răsplătească pe părinţi, pentru că aceasta este plăcut înaintea lui Dumnezeu.“

   Versetele care urmează de la versetul 3 la 16 au ca temă văduvele din adunare. Poate cineva se întreabă: de ce se acordă aşa mult spaţiu pentru o astfel de tematică? Dar Dumnezeul nostru este singurul Dumnezeu înţelept (Romani 16.27)! El ştie cât de singuratică şi uitată – chiar şi în zilele noastre! – poate fi viaţa unei văduve adevărate. El ştie de asemenea cât de uşor aceasta poate fi trecută cu vederea chiar şi de credincioşii care sunt căsătoriţi şi au familii.

   De aceea văduvele, ca şi copiii lor, sunt subiectul purtării de grijă deosebite a Dumnezeului nostru şi Tatăl. În Psalmul 68.5 se spune: „În sfântul Său locaş, Dumnezeu este Tatăl orfanilor şi apărătorul văduvelor“ (compară cu Psalmul 146.9). Numeroase rânduieli din Vechiul Testament subliniază aceasta. Cine a dovedit grijă deosebită faţă de văduve şi orfani se poate aştepta la binecuvântarea Domnului (Deuteronom 14.29; 24.19), deoarece el a lucrat într-un gând plăcut lui Dumnezeu. Şi astăzi, în timpul harului,  nu este altfel. În Adunarea lui Dumnezeu văduvele nu trebuie să fie uitate. Deja în primele zile ale Adunării a apărut problema că văduvele au fost trecute cu vederea în slujirea zilnică, deşi aveau totul în comun (Faptele Apostolilor 6.1). Atunci au fost numiţi primii diaconi în Ierusalim, care trebuiau să poarte de grijă ca văduvelor iudeilor de origine greacă să li se dea cele necesare. Remarcăm faptul că aceşti bărbaţi trebuiau să aibă o mărturie bună şi să fie plini de Duhul Sfânt şi înţelepciune (Faptele Apostolilor 6.3).

   Deosebit de importante apar în acest context cuvintele lui Iacov: „Religia curată şi neîntinată înaintea lui Dumnezeu Tatăl este aceasta: a-i cerceta pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, a se păstra neîntinaţi de lume“ (Iacov 1.27).

   Mai întâi se spune la modul general: „Onorează pe văduvele care sunt cu adevărat văduve“. Probabil nu toate văduvele aveau nevoie de ajutor material. Dar totuşi ele trebuiau să primească stima meritată şi ajutorul necesar. În ţările industrializate moderne „reţelele sociale” prin pensii şi asigurări acoperă de cele mai multe ori nevoile materiale profunde, care odinioară deseori era soarta văduvelor. De aceea ajutorarea de către adunare a văduvelor nevoiaşe a devenit o raritate. Dar sensul cuvântului „onorează“ merge mult mai departe şi îşi are şi astăzi însemnătatea lui.

   Duhul Sfânt clasifică văduvele, în următoarele versete, în trei grupe:

1.      văduve tinere (versetele 11-14), care sunt într-o primejdie deosebită şi de aceea li se porunceşte să se căsătorească iarăşi;

2.      văduve care au copii sau nepoţi (versetele 4 şi 16), şi care trebuie ajutate de aceştia;

3.      văduve cu adevărat văduve (versetele 3, 5 şi 16) care sunt singuratice şi nu au rude care să le întreţină. La aceste văduve se adaugă şi văduvele care trebuiau înscrise pe listă, ca să fie ajutate de sfinţi (versetele 9-10).

   Această clasificare poate fi considerată la prima vedere foarte mecanică. Dar Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neorânduielii, ci al păcii (1 Corinteni 14.33). Ordinea în Casa lui Dumnezeu este valabilă şi în aceste lucruri! Lucrarea ordonată a diaconilor este mai bună decât o lucrarea de dragoste bine intenţionată, dar dezordonată şi negândită (compară cu capitolul 3.8-13; Faptele Apostolilor 6.1 şi versetele următoare).

   După ce în versetul 3 au fost amintite mai întâi adevăratele văduve, în versetul 4 apostolul ajunge să vorbească despre văduvele care au copii sau nepoţi. Aceştia ar trebui în primul rând să înveţe să fie evlavioşi faţă de propria casă. Lor le revenea sarcina să poarte grijă de mama lor sau de bunica lor. Dacă încă nu au cunoscut obligaţia de copii, trebuiau s-o înveţe. Aici ca şi în versetul 16 este prezentat copiilor şi nepoţilor, să răsplătească mamelor şi bunicilor, care sunt văduve, prin respect plin de dragoste şi evlavios, adică să dea ceva înapoi din ceea cei ei în tinereţe au avut parte din dragostea şi îngrijirea acestora. Un exemplu deosebit de frumos al acestei îngrijiri îl vedem la Domnului nostru pe cruce. În ultimele clipe dinaintea morţii Sale S-a gândit cu grijă plină de dragoste la mama Sa, atunci când El a încredinţat-o ucenicului Său Ioan prin cuvintele: „Iată, mama ta“.

   Un astfel de comportament este plăcut lui Dumnezeu. În capitolul 2.3 am citit că rugăciunea făcută pentru toţi oamenii şi pentru toţi cei aşezaţi în poziţii înalte este „bună şi primită înaintea lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru”. Evlavia cuprinde toată viaţa credinciosului şi se arată în primul rând în cercul familial.

   Versetul 5: „Iar cea care este cu adevărat văduvă şi rămasă singură şi-a pus speranţa în Dumnezeu şi stăruie noapte şi zi în cereri şi rugăciuni.“

   Aici apostolul se adresează iarăşi surorilor singuratice amintite în versetul 3, care sunt cu adevărat văduve. El le numeşte „singure”. Cât de puţin se gândeşte la acestea, chiar şi între cei credincioşi! O astfel de văduvă nu are nici un sprijin pământesc, nici un ajutor omenesc. Însă Dumnezeul nostru şi Tatăl a promis ajutorul Său tocmai acestora. El este Judecătorul văduvelor.  Un exemplu de o astfel de văduvă temătoare de Dumnezeu îl vedem în profetesa Ana. Despre ea se spune: „Ea era mult înaintată în vârstă şi trăise cu soţul ei şapte ani de la fecioria ei, ea însăşi fiind văduvă până la optzeci şi patru de ani, şi nu se depărta de la templu, slujind noapte şi zi cu posturi şi cu rugăciuni“ (Luca 2.36-37).

   În versetul 5 prin cuvântul „iar” se scoate în evidenţă un contrast şi mai puţin o diferenţă faţă de versetul 4. Aici se scoate în evidenţă prin laude atitudinea duhovnicească a acestor văduve; în tăcere rezultă din aceasta că o văduvă, care trăieşte în felul acesta, merită cel mai mult grija din partea Adunării. Cineva a spus: „Una sau două astfel de văduve în mijlocul nostru sunt un mare izvor de putere. Orice ajutor, pe care credincioşii îl pot da lor în sens material, ar fi ca nimic în comparaţie cu ajutorul pe care ele îl constituie pentru sfinţi. Ele stăruiesc noapte şi zi în cereri şi rugăciuni“.

   Versetul 6: „Dar cea care trăieşte în desfătare, deşi vie, este moartă.“

   Un tablou cu totul altul vedem în acest verset. Văduva descrisă aici dispune de mijloace suficiente, ca să-şi permită o viaţă comodă, da, luxuriantă. Răul aici constă în faptul că ea foloseşte aceste mijloace exclusiv în acest scop. Cuvântul folosit pentru „trăieşte în desfătare“ (în greacă spatalaõ) se găseşte şi în Iacov 5.1-5, unde se spune celor bogaţi, care se revelează ca creştini falşi: „Veniţi acum, bogaţilor, plângeţi, tânguiţi-vă de nenorocirile voastre care vin peste voi. … Aţi trăit în lux pe pământ şi v-aţi desfătat.” Ce are comun o astfel de viaţă în plăceri carnale, desfătări şi împliniri ale poftelor cu adevărata viaţă din Dumnezeu? Cine din principiu trăieşte în felul acesta, este mort din punct de vedere duhovnicesc, chiar dacă a depus o mărturie creştină. Moartea duhovnicească înseamnă totdeauna în Noul Testament: fără viaţă din Dumnezeu (compară cu Luca 9.60; Efeseni 2.1; 5.14; Apocalipsa 3.1). Un suflet născut din nou, în cărui viaţă nu se vede nici o roadă pentru Dumnezeu, nu este numit niciodată „mort“, ci „adormit“. Unul care doarme poate să aibă multe asemănări cu un mort (compară cu Efeseni 5.14; 1 Tesaloniceni 5.6).

   Versetul 7: „Porunceşte şi acestea, ca să fie fără vină.“

   Mereu în această epistolă, care tratează ordinea din Casa lui Dumnezeu, suntem îndemnaţi cu insistenţă la comportarea corectă în această Casă. „Îndemnarea cu insistenţă” este înţelesul deosebit al cuvântului „a porunci“, care se întâlneşte şi în capitolul 1.3 şi 4.11. Acest verset leagă cele spuse anterior cu cele care urmează şi subliniază că atât văduvele cât şi urmaşii lor trebuie să trăiască fără vină.

   Versetul 8: „Iar dacă cineva nu îngrijeşte de ai săi şi mai ales de cei ai casei, a tăgăduit credinţa şi este mai rău decât un necredincios.“

   Aici apostolul se adresează pentru a doua oară copiilor, respectiv aparţinătorilor văduvelor. Prima dată a făcut-o deja în versetul 4, şi în versetul 16 se adresează pentru a treia oară. Din acest întreit apel recunoaştem cât de important şi potrivit cu Dumnezeu este ca copiii să nu se retragă de la răspunderea lor faţă de părinţi, însă în mod deosebit să îngrijească de mama care trăieşte singură.

   Dar dacă în timp ce în versetul 4 vedem partea pozitivă a evlaviei, care este plăcută înaintea lui Dumnezeu, apostolul foloseşte aici cele mai aspre expresii pentru cazul când cineva neglijează obligaţiile de îngrijire a rudelor apropiate sau ai celor ai casei. Credinţa, aici însoţită de articolul hotărât, nu este puterea lăuntrică a credinţei, ci avuţia noastră de credinţă, adevărul creştin. Obligaţia de a îngriji pe membrii de familie este învăţată atât în Vechiului Testament cât şi în Noului Testament (compară cu Matei 15.3-6; Efeseni 6.2-3). Cineva care nu îngrijeşte de ai săi şi în mod deosebit de cei ai casei este mai rău decât un necredincios. Orice om, care gândeşte şi simte normal, recunoaşte şi respectă relaţiile familiare dintre părinţi şi copii. Această dragoste naturală a sădit-o Creatorul în inima omului. Un necredincios, care îşi respectă şi iubeşte părinţii, este un exemplu spre ruşinarea credinciosului care nu face aceasta. Pe lângă aceasta credinciosul posedă un etalon mult mai înalt pentru dragostea sa: „Umblaţi în dragoste, după cum şi Hristos ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (Efeseni 5.1-2). Ce mărturie ruşinoasă dă un copil al lui Dumnezeu în faţa lumii, dacă omite să practice cele mai elementare reguli ale dragostei şi milosteniei creştine!

   Versetele 9-10: „O văduvă, ca să fie înscrisă pe listă, să nu aibă mai puţin de şaizeci de ani, să fi fost soţie a unui singur bărbat, având mărturie în fapte bune – dacă a crescut copii, dacă a fost primitoare de oaspeţi, dacă a spălat picioarele sfinţilor, dacă i-a ajutat pe cei necăjiţi, dacă a urmărit orice faptă bună.“

   Din timpurile străvechi diferiţi comentatori au vrut să vadă în văduvele numite aici un stadiu deosebit pentru ordinarea ca văduve slujitoare ca „diaconiţe”, cu toate că niciunde în tot Noul Testament nu stă scris ceva în privinţa aceasta. W. Kelly scrie în comentariile sale referitoare la acest loc: „Aici este mai mult vorba de văduve într-o poziţie privilegiată sau chiar oficială. Dar nimic nu arată că aceste văduve ar fi o grupă de diaconiţe, căci vârsta lor vorbeşte tocmai împotriva unor activităţi mari de această natură. Aici nu este vorba nici de activităţi ale bătrânilor, cu toate că vârsta minimă de şaizeci de ani ar putea fi numită ca argument pentru aceasta.

   Din context nu se poate recunoaşte nici cea mai mică temelie pentru astfel de activităţi, chiar dacă unii învăţaţi pe baza afirmaţiilor părinţilor bisericii greacă şi latină vor să aşeze în acest loc gândul referitor la supraveghetori feminini. Apostolul vorbeşte aici clar numai despre acele văduve, pe care Adunarea trebuia să le înscrie pe listă în vederea îngrijirii şi aprovizionării lor. Caracteristicile amintite se referă de aceea la viaţa lor din trecut şi nu la obligaţiile lor mai mari sau mai mici din viitor. În descrierea văduvelor se recunoaşte o oarecare creştere: mai întâi sunt văduvele în general, în al doilea rând sunt văduvele cu adevărat văduve şi în al treilea rând sunt văduve care trebuiau recunoscute ca atare de adunare şi trecute pe o listă. Din aceasta nu rezultă nici o aluzie cu privire la o grupă de văduve organizată sau o ordinată, deşi este cunoscut că mai târziu a existat aşa ceva“ (Expositon of the First Epistle of Tomothy).

   Apostolul face deci cunoscut lui Timotei care văduve trebuiau trecute pe listă, adică pe lista de persoane care erau întreţinute de Adunare. Putea fi vorba numai de acele văduve care nu posedau nici un mijloc de întreţinere şi nu aveau nici un venit, dar nu aveau nici membrii ai familiei apropiaţi. Ele trebuiau să aibă cel puţin şaizeci de ani. La această vârstă înaintată în condiţiile de atunci ele nu mai puteau să-şi câştige uşor cele necesare pentru existenţă. De aceea trebuia să intervină adunarea. Dar din aceasta să se deducă că Adunarea nu trebuia să susţină văduvele tinere, de exemplu în caz de boală sau alte nevoi, ar fi greşit. Însă văduvele care au trecut de vârsta de şaizeci de ani trebuiau trecute pe o listă, ca să primească regulat un ajutor. Aceste cu adevărat văduve au slujit cu adevărat mult credincioşilor şi acum, fiindcă nu mai puteau face ca odinioară, nu trebuiau să fie neglijate de adunare.

   Ca primă condiţie pentru a fi ajutate este numit faptul, că ele au avut numai un singur soţ. Această menţionare se aseamănă cu aceea a supraveghetorilor în capitolul 3.2 (compară cu Luca 2.36-37). Aici este vorba în primul rând, că văduva a fost fidelă în căsnicie soţului ei.

   În afară de aceasta, o văduvă, care era trecută pe listă, trebuia să aibă şi o mărturie de fapte bune (greceşte: kalos), acestea sunt faptele prin care Domnul este glorificat. Următoarea premisă era creşterea copiilor. Faptul că aici nu se vorbeşte de copiii ei (proprii), ar putea să se refere la faptul, că ea s-a preocupat şi de alţi copii nevoiaşi şi i-a crescut în disciplina şi mustrarea Domnului. Faţă de străini ea  trebuia să fi fost ospitalieră. Această virtute este menţionată de mai multe ori în Noul Testament şi presupune dăruire şi dărnicie (Romani 12.13; Evrei 13.2). Este o misiune deosebită a gospodinei să exercite ospitalitatea adevărată şi astfel să învioreze inimile sfinţilor. În strânsă legătură cu aceasta este şi condiţia următoare, „dacă a spălat picioarele sfinţilor“. În vremea aceea şi în condiţiile de atunci această lucrare se făcea de către robi şi era un semn deosebit de purtare de grijă şi ospitalitate pentru călătorul obosit, care venea în casă. Ce mare înviorare era pentru călătorul din ţinuturile fierbinţi, încălţat numai cu sandale, după un marş pe jos obositor pe drumurile şi cărările prăfuite, când primea această slujire simplă, dar importantă! Cine făcea acest serviciu urma în smerenie exemplului Domnului Isus, care a spălat picioarele ucenicilor Săi (Ioan 13). Dacă azi în ţinuturile noastre nu mai este necesară o astfel de slujbă, cu siguranţă sunt alte misiuni comparabile, pe care o slujitoare a Domnului le poate împlini pentru sfinţi, în mod deosebit pentru fraţii care lucrează în lucrarea Domnului.

   De asemenea văduva trebuia să fi ajutat pe cei necăjiţi, prin aceasta ea putea să dovedească compasiunea şi milostivirea. În timpul prigoanei au fost multe strâmtorări. Unii credincioşi au pierdut toată averea (compară cu Evrei 10.34) şi în strâmtorarea lor aveau nevoie de ajutor. Şi astăzi, cu toate condiţiile de viaţă schimbate, mai sunt cazuri de nevoi interioare şi exterioare, în care ajutorul este foarte oportun. Printre darurile harului enumerate în 1 Corinteni 12.28 este amintit categoric şi cel al ajutorării.

   În final, apostolul rezumă toate prin cuvintele: „dacă a urmărit orice faptă bună“ (greceşte: agathos). El a enumerat numai unele din aceste lucrări, dar cu siguranţă au fost şi altele, pe care o inimă plină de dăruire pentru lucrarea Domnului şi pentru ai Săi le putea recunoaşte şi face. Această frază nu este o simplă repetare a cuvintelor de la începutul acestei enumerări: „având mărturie în fapte bune”. Cuvântul folosit acolo (în greacă kalos) înseamnă „ca atare bune, nobile“. Astfel de fapte bune sunt bune în faţa lui Dumnezeu, dar ele nu trebuie neapărat efectuate cu privire la alţi oameni. Ultimele faptele bune (în greacă agathos) amintite sunt acele fapte care pot fi parafrazate şi prin „filantropie”, adică, prin ele se exprimă dorinţa de a face bine altora. O văduvă a cărei viaţă era plină cu slujba pentru Domnul şi ai Săi, chiar dacă în exterior era săracă, totuşi lăuntric era bogată. Dacă pentru ea trebuia să se poarte în mod deosebit de grijă, cu siguranţă aceasta nu va conduce ca ea să nu mai îngrijească după posibilităţi de alţii. De aceea avem îndemnul să cinstim în mod deosebit pe văduvele cu adevărat văduve.

   Versetele 11-12: „Dar pe văduvele mai tinere să le respingi, deoarece, când se aprind împotriva lui Hristos, doresc să se căsătorească, având vină, pentru că şi-au lepădat credinţa dintâi.“

   Văduvele tinere puteau fi pândite de primejdii, la care apostolul se referă aici. Severitatea şi simplitatea vieţii unei văduve dedicată cu adevărat, cu totul Domnului ei, putea fi o povară prea grea pentru ea. Egoismul putea să fie trezit şi s-o ducă pe căi greşite. Prin aceasta s-a arătat adevăratul ei ataşament faţă de Domnul. Dacă Dumnezeu ia soţul de lângă soţia sa, prin moarte, pentru cei rămaşi este o vorbire serioasă a lui Dumnezeu. Deci de la o văduvă credincioasă s-ar putea aştepta ca ea din această vorbire a lui Dumnezeu şi din durerea ei să tragă învăţătura, că timpul s-a scurtat şi că chipul lumii acesteia trece (compară cu 1 Corinteni 7.29-31). Dar dacă acestea pierd din vedere pe Domnul şi nu înţeleg acţiunile Sale cu ele, ele nu mai caută să-I slujească, pofta le desparte de El şi nu se opresc şi nu se odihnesc până când nu se găsesc din nou în starea din care El de fapt în căile Sale cu ele le-a scos. Astfel cad pradă sentinţei (textual: au sentinţa) exprimată în cuvintele: „şi-au lepădat credinţa dintâi“.

   Cuvintele „având vină“ apar în traducerile Bibliei în engleză şi franceză ale lui J. N. Darby precum şi în traducerea olandeză numită „Voorhoeve“. W. Kelly traduce cuvintele astfel: „ele au ca acuzaţie împotriva lor, că şi-au lepădat credinţa dintâi“. Prin faptele lor se fac vinovate şi prin aceasta se acuză singure. Aici prin cuvântul „credinţa“ se înţelege încredinţarea practică în Dumnezeu. O decădere de la credinţa creştină nu putem vedea într-o astfel de comportare, cu toate că s-ar putea ajunge la aceasta. În loc să aştepte ca mai înainte pe Dumnezeu şi călăuzirea Sa, ele au lepădat această prospeţime a credinţei şi au acţionat independente de Dumnezeu, prin aceea că voiau să hotărască singure calea vieţii lor.

   Versetul 13: „Şi totodată se învaţă şi leneşe umblând prin case; şi nu numai leneşe, ci şi vorbăreţe şi amestecându-se în toate, vorbind ce nu trebuie.“

   Dacă se dă frâu liber voinţei proprii şi nu se mai are în inimă slujba pentru Domnul, atunci urmările sunt tot mai rele. Viaţa devine goală din punct de vedere duhovnicesc şi inutilă. Dar deoarece duhul omului îşi caută mereu de lucru, astfel de văduve umblă din case în case, ca astfel să omoare timpul. Apostolul spune despre ele că ele sunt nu numai inutile, ci şi vorbăreţe şi curioase. Cuvântul „curioase” (în greacă periergos) se mai întâlneşte numai în Faptele Apostolilor 19.19, unde este folosit pentru vrăjitoriile vrăjitorilor din Efes. Aici înseamnă să te ocupi cu lucruri nefolositoare, de prisos. Dacă inima unui copil al lui Dumnezeu nu se ocupă cu Hristos, ea v-a vorbi despre tot felul de lucruri, îşi bagă nasul în toate, şi urmările sunt cearta şi dezbinarea. Lenevia, curiozitatea şi înclinarea spre bârfă se arată în final în vorbire necuviincioasă, în care uiţi de tine şi pierzi orice sentiment de bună purtare. – Aceste lucruri ar trebui să fie pentru orice creştin o piatră serioasă de încercare pentru comportarea sa, chiar dacă aici este un prilej deosebit dat prin văduvele tinere.

   Versetele 14-15: „Vreau deci ca cele mai tinere să se căsătorească, să aibă copii, să vadă de casă, să nu dea adversarului nici un prilej de defăimare. Pentru că unele s-au şi întors după satan.“

   Aşa cum nu toate văduvele mai tinere cad sub sentinţa rostită în versetele 11-13, tot aşa apostolul nu se referă aici la toate văduvele tinere, fără excepţie. Aceasta rezultă deja şi din aceea, că în ambele cazuri lipseşte articolul, prin care se exprimă, că nu este vorba de o anumită grupă în totalitatea ei, ci de acelea care poartă aceste caracteristici. De aceea nu este nici o contradicţie între voinţa apostolului Pavel în versetul 14 şi egoismul văduvelor tinere din versetul 11. În 1 Corinteni 7.1-11 şi 25-40 este tratată detaliat tema căsătorire şi căsnicie. Inspirat de Duhul Sfânt, apostolul redă acolo mai întâi porunca clară a Domnului (versetul 10), dar şi aici gândurile sale personale, ca unul care a avut parte de har de la Domnul (versetele 6, 8, 12, 25, 35, 40). Acestea nu erau revelaţii din partea lui Dumnezeu, ci erau gândurile unui vas ales, a căror corectitudine Dumnezeu a confirmat-o prin aceea că El prin călăuzirea Duhului le-a preluat în Cuvântul Său infailibil. Aşa spune Pavel aici, că el vrea ca văduvele cele mai tinere să se căsătorească, deoarece celor mai mulţi oameni nu le este dat să fie singuri, aşa cum era Pavel însuşi. Dacă o văduvă mai tânără prezintă gândurile şi dorinţele ei Domnului, aşteaptă călăuzirea Sa şi timpul Său, atunci aceasta este absolut în concordanţă cu voia Sa, dacă totul stă sub ideea călăuzitoare: „dar dacă soţul a murit, este liberă să se căsătorească cu cine vrea, numai în Domnul“ (1 Corinteni 7.39). Căsătorirea, naşterea copiilor, îngrijirea de casă, să nu dea ocazie împotrivitorului – toate aceste lucruri sunt caracteristice unei femei credincioase în opoziţie cu cele spuse în versetele 11-13. Totul trebuie să se facă „aşa cum se cuvine şi cu ordine” (compară cu 1 Corinteni 14.40). Este foarte demn de remarcat că Dumnezeu cu privire la ordinea în Casa Sa lasă să fie amintite aceste detalii. Fie că este vorba de bătrâni (capitolul 3.4-7), de slujitori (capitolul 3.10-13) sau de văduve, totdeauna în inimă trebuie să fie vie conştienţa apartenenţei la Casa lui Dumnezeu. În Casa Sa nu trebuie să fie permis nimic care dă prilej împotrivitorului pentru a defăima. Împotrivitorul nu este satan însuşi, ci este vorba de oamenii care se lasă făcuţi instrumente ale lui (compară cu 1 Corinteni 16.9; Filipeni 1.28; 2 Tesaloniceni 2.4: „care se împotriveşte”).

   Deoarece ele nu au respectat aceste învăţături, unele din aceste văduve (vezi versetul 12) s-au întors după satan. Prin aceasta ele nu au renunţat la credinţa creştină, ci la umblarea în credinţă, cel puţin în ceea ce priveşte curăţia şi castitatea. Astfel au căzut în capcana lui satan.

   Versetul 16: „Dacă vreun credincios sau vreo credincioasă are văduve, să le ajute şi să nu fie împovărată adunarea, pentru ca ea să le ajute pe cele cu adevărat văduve.“

   În multe traduceri ale Bibliei în limba germană (de exemplu Zürcher, Menge, Schlatter, Weizsäcker) sunt lăsate la o parte cuvintele: „vreun credincios sau“, şi tot aşa editorii Greek New Testament (editat de United Bible Societies şi în text identic cu Nestle-Aland, ediţia 26). Ultimii remarcă în privinţa aceasta, că există îndoieli considerabile cu privire la faptul dacă este corect să se citească „o credincioasă” sau „un credincios sau o credincioasă”. Această versiune mai lungă se găseşte în cele mai multe manuscrise de mai târziu şi prin aceasta şi în Textus Receptus, în timp ce printre altele în mai multe manuscrise bune stă numai „o credincioasă”. Cunoscutul cercetător al Scripturii W. Kelly a scris în privinţa aceasta: „Ponderea mărturiei pentru versiunea scurtă pistē (א A C F G P şi aşa mai departe precum şi unele traduceri vechi şi părinţii bisericii) este aşa de mare, că cei mai importanţi editori moderni o preferă pe aceasta. Însă prin aceasta locul dă un sens ciudat şi nesatisfăcător. De ce sprijinul sau ajutorul pentru o văduvă tânără să fie sarcina tocmai a unei femei credincioase? Corespunde aceasta lucidităţii, mărinimiei şi înţelepciunii Sfintei Scripturi? Mult mai explicabil este dacă într-o astfel de situaţie de nevoie sunt apelaţi bărbaţi credincioşi sau femei credincioase. Acest text îl oferă manuscrisele D K L, cele mai multe minuscule, unele traduceri vechi şi părinţii bisericii” (Exposition of the First Epistle to Timothy). Unii părinţi ai bisericii şi unele traduceri vechi amintesc numai forma masculină „un credincios”. Dacă cântărim constatările citate, totuşi totul pledează în favoarea versiunii lungi „vreun credincios sau vreo credincioasă“.

   În versetul 4 s-a arătat copiilor şi nepoţilor văduvelor obligaţia lor plăcută înaintea lui Dumnezeu de a întreţine pe părinţii şi bunicii lor, şi în versetul 8 a fost aspru criticată neglijarea acestei obligaţii. Aici în versetul 16 apostolul merge  mai departe. El pune pe inima bărbaţilor credincioşi sau a femeilor credincioase, care au văduve în casele lor, să îngrijească de aceste văduve, pentru ca adunarea să nu fi împovărată sau împiedicată să dea ajutor celor care sunt cu adevărat văduve (compară cu versetele 3, 5, 9-10). Inima omului are tendinţa să pună responsabilitatea pe seama altora – mai ales pe seama comunităţii. Dar Adunarea nu este „fundaţie de ajutor umanitar”. Credinţa nu scuteşte pe om de responsabilitatea personală. Dumnezeu a instituit căsnicia şi familia în creaţie. Legătura membrilor familiei între ei trebuie să se arate şi în grija reciprocă în situaţii de nevoie. Atât timp cât o văduvă are în familia sa rudenii, care o pot întreţine, ea nu este o „văduvă adevărată” în sensul numit aici, care să fie încredinţată îngrijirii din partea adunării.

   Versetele 17-18: „Bătrânii care conduc bine să fie învredniciţi de onoare dublă, mai ales cei care se ostenesc în cuvânt şi în învăţătură, pentru că Scriptura zice: «Nu lega gura boului care treieră» şi: «Vrednic este lucrătorul de plata lui».“

   Aşa cum am văzut deja la studiul capitolului 3.1, cuvântul „bătrânii“ în Noul Testament desemnează în general aceeaşi grupă de slujitori ai Adunării ca şi „supraveghetorii“. Cuvântul grecesc folosit este forma comparativă de la cuvântul „bătrân” (în greacă presbys) şi înseamnă în mod normal „mai bătrân” (în greacă presbyteros).  În acest sens este folosit în Luca 15.25 pentru fratele fiului risipitor. În 1 Timotei 5.1 şi 1 Petru 5.5 înseamnă „bărbatul mai în vârstă”, la care diferenţa faţă de cel mai tânăr este clară.

   Deja în poporul Israel a existat din cele mai vechi timpuri obiceiul ca bărbaţii mai în vârstă, cu judecată, să fie recunoscuţi ca conducători şi purtau în general denumirea de „bătrâni” (compară cu Exodul 24.9; 1 Samuel 16.4). Şi în adunarea nou-testamentală din Ierusalim au existat astfel de bătrâni şi conducători, fără să citim ceva de instituirea lor într-o funcţie. În adunările nou înfiinţate de dincolo de graniţele Iudeii au fost rânduiţi de multe ori bătrâni prin apostoli sau prin cei însărcinaţi de apostoli cu această slujbă (Faptele Apostolilor 14.23; Tit 1.5; compară cu Faptele Apostolilor 20.17 şi Filipeni 1.1).

   Precizarea din versetul 17 „care conduc bine“ face clar că aici nu este simplu vorba de fraţii mai în vârstă, ci de aceia care au primit slujba de bătrâni sau supraveghetori. Slujba lor consta în a păstori turma lui Dumnezeu, care era la ei (compară cu Faptele Apostolilor 20.28; 1 Petru 5.2). Adunările sunt solicitate să acorde cinstea care se cuvine slujitorilor Domnului, în lucrarea lor deseori grea (1 Corinteni 16.16; 1 Tesaloniceni 5.13; Evrei 13.17). Dacă ei îşi făceau lucrarea lor cu dăruire deplină şi stăteau bine, atunci Timotei trebuia să îngrijească ca ei să primească o cinste îndoită. Aceasta era valabil în mod cu totul deosebit pentru aceia care vesteau Cuvântul şi dădeau învăţătură. Cu toate că bătrânii sau supraveghetorii trebuiau să fie în stare să dea învăţătură (capitolul 3.2; Tit 1.9), era evident că nu toţi bătrânii aveau misiunea să slujească în Cuvânt şi învăţătură, ci în primul rând să menţină ordinea în Casa lui Dumnezeu. Se pare că deja atunci lipsea respectul faţă de autoritatea lor şi cinstea care li se cuvenea, căci altfel Pavel nu trebuia să pună pe inima lui Timotei ca bătrânii, care conduceau bine, să fie învredniciţi de onoare dublă. Ce însemna această onoare dublă? Desigur nu era numai o măsură mai mare de respect. Versetul următor oferă un indiciu clar prin conjuncţia introductivă, justificativă, că în afara respectului plin de dragoste se cerea şi un sprijin material. Cu acest aspect al slujirii Pavel se ocupă detaliat în 1 Corinteni 9. Este prin urmare îndatorirea copiilor lui Dumnezeu să-i ajute material pe cei care lucrează între ei. În ce măsură slujitorii au nevoie de aceasta sau fac uz de acest ajutor, este o altă chestiune. Pavel însuşi dorea mai bine să lucreze cu mâinile sale pentru a-şi câştiga existenţa, şi astfel să dea gratis Evanghelia mai departe, decât să i se reproşeze că abuzează de dărnicia credincioşilor. (compară cu Faptele Apostolilor 20.33-35; 1 Corinteni 9.15; 2 Tesaloniceni 3.7-10). Şi în aceasta marele apostol dorea să fie un exemplu.

   Cu toate acestea rămâne valabil principiul: „Nu lega gura boului care treieră “ (compară cu Galateni 6.6). Acest verset din Deuteronom 25.4 a mai fost citat de Pavel în 1 Corinteni 9.9 şi adaugă: „De boi are grijă Dumnezeu? Sau spune anume pentru? Deoarece pentru noi s-a scris că plugarul trebuie să are cu speranţă; şi cel ce treieră grâu, în speranţa că va avea parte“. Israelitul care în timpul recoltării respecta această poruncă a lui Dumnezeu, cu siguranţă nu era conştient de înţelesul profund spiritual al ei. Pentru noi însă este o confirmare a măreţiei şi unităţii întregului Cuvânt al lui Dumnezeu precum şi al adevărului din 1 Corinteni 10.11: „Şi toate acestea li s-au întâmplat ca pilde şi au fost scrise pentru avertizarea noastră, peste care au ajuns sfârşiturile veacurilor“ (compară cu Romani 15.4).

   Citatul următor: „Vrednic este lucrătorul de plata lui“ este citat din Luca 10.7 (nu din Matei 10.10, unde se spune „hrană“ în loc de „plată“). Acest citat este din două motive foarte remarcabil şi important. În primul rând arată că evanghelia după Luca a fost scrisă deja când s-a redactat epistola întâi către Timotei. În al doilea rând aceasta dovedeşte că această evanghelie a fost recunoscută totodată de credincioşi ca aparţinând cărţilor canonice ale Sfintei Scripturi. Cuvintele introductive: „Pentru că Scriptura zice...“ aşează citatele din Deuteronom 24.4 şi Luca 10.7 pe aceeaşi treaptă, pe terenul Cuvântului inspirat divin. Cuvântul „Scriptura“ (în greacă graphe) se întâlneşte în Noul Testament mai mult de cincizeci de ori şi în toate cazurile înseamnă Cuvântul lui Dumnezeu scris. Dacă cuvântul este în plural, atunci este vorba de totalitatea scrierilor Vechiului Testament (de exemplu: Matei 21.42; Ioan 5.39), însă parţial şi la scrierile de început ale Noului Testament (compară cu Romani 16.26; 2 Petru 3.16). În singular cuvântul graphe este folosit pentru unele versete din Scriptură (de exemplu: Marcu 12.10; Luca 4.21). Faptul că un verset din evanghelia după Luca este privit aici ca aparţinând Scripturii, ne arată că Duhul Sfânt a călăuzit cu aceeaşi grijă alegerea fiecărei scrieri în parte pentru alcătuirea Bibliei, cum El a inspirat pe scriitori să alcătuiască cărţile ei. Însă acest verset nu este singura dovadă a acţiunii divine în punerea pe aceeaşi treaptă a scrierilor Noului Testament cu cele ale Vechiului Testament. Şi apostolul Petru recunoaşte autoritatea divină a epistolelor fratelui său preaiubit Pavel, când el le pune pe aceeaşi treaptă  cu „celelalte Scripturi” ale Vechiului Testament. (2 Petru 3.16).

   Versetul 19: „Împotriva unui bătrân nu primi acuzaţie decât dacă sunt doi sau trei martori“.

   Şi un bătrân putea să cadă în umblarea şi slujba sa. Vrăjmaşul sufletelor atacă în mod deosebit pe slujitorii Domnului. Dacă poate să-i ducă la cădere, paguba este mai mare decât în cazul altora. De aceea acuzaţiile aduse unui bătrân trebuie tratate cu deosebită grijă. De aceea Timotei nu avea voie să primească vreo acuzaţie împotriva unui bătrân decât dacă erau doi sau trei martori. Acest principiu al mai multor martori era deja valabil în legea mozaică: „Un singur martor să nu se ridice împotriva cuiva pentru vreo nelegiuire sau pentru vreun păcat prin care se păcătuieşte; prin gura a doi martori sau prin gura a trei martori să fie întemeiat un lucru“ (Deuteronom 19.15; compară cu capitolul 17.6). Cât de uşor din motive personale, fireşti se poate rosti o acuzare împotriva cuiva! Dar şi în cazul unei critici de bună credinţă, nici un om nu este în stare singur să rostească o sentinţă cu adevărat obiectivă. De aceea suntem chemaţi de Domnul Însuşi nu numai în acest caz, ci în toate cazurile în care apar probleme între fraţi, care în discuţiile personale între ei nu se pot rezolva potrivit cu voia lui Dumnezeu, să se mai ia unul sau doi fraţi, ca „prin gura a doi martori sau a trei să fie întărită orice vorbă“ (Matei 18.16; compară cu 2 Corinteni 13.1).

   Versetul 20: „Pe cei care păcătuiesc mustră-i înaintea tuturor, ca şi ceilalţi să aibă teamă“.

   Versetele 19-21 se referă la bătrânii care au fost învinovăţiţi de păcat. Ei au avut o poziţie deosebită în adunare atunci când au fost rânduiţi ca bătrâni. De aceea o acuzaţie împotriva lor nu trebuia făcută sau primită în chip uşuratic. Dacă o acuzaţie adusă unui bătrân era confirmată de doi sau trei martori şi cu adevărat era un păcat, atunci acel frate trebuia mustrat sau pedepsit în faţa tuturor. Cuvântul grecesc elenchõ are următoarele înţelesuri: a dovedi vina (de exemplu Matei 18.5; Ioan 16.8; 1 Corinteni 14.24; Tit 1.9), a da pe faţă (Efeseni 5.13), a pedepsi, a sancţiona (Luca 3.19; Efeseni 5.11; 2 Timotei 4.2), a mustra (Tit 1,13).

   Nu este uşor să se răspundă la întrebarea, dacă în acest verset cei care păcătuiesc se referă la cei amintiţi începând cu versetul 17 şi la bătrânii acuzaţi în versetul 19, sau se referă în general la mădularele adunării locale. Din aceasta rezultă totodată o a doua întrebare: dacă cei care păcătuiesc se referă la bătrâni, atunci mustrarea lor „înaintea tuturor” se referă la toată adunarea, sau numai înaintea celorlalţi bătrâni? W. Kelly nu doreşte să limiteze acest verset numai la cei bătrâni, ci să fie aplicat la toţi membrii unei adunări. J. N. Darby în expunerea „Comentarii ale Bibliei“ nu face nici un comentariu în această privinţă, dar de două ori face remarcă în comentariile sale în sensul unei aplicaţii generale. Alţi comentatori ca F. W. Grant, H. Rossier (precum şi comentatorii bisericeşti) aplică acest verset numai la cei bătrâni. Mai multe argumente sunt în favoarea celei de a doua grupe de comentatori. Tema versetelor 17-21 este poziția bătrânilor. Ar fi neobişnuit dacă în versetul 20 s-ar face deodată o referire generală. Tot aşa în capitolul 3.11 nu se face referire la toate femeile, ci numai la soţiile slujitorilor (diaconilor). În versetele 17-18 este vorba de bătrânii care conduc bine, în versetul 19 este vorba de acuzaţii aduse bătrânilor şi în mod logic în versetul 20 este descris felul de procedare în cazul acuzaţiilor îndreptăţite. În afară de aceasta, dacă acest verset s-ar aplica la modul general ar fi în contradicţie cu alte locuri din Scriptură. Dacă un frate sau o soră cade în păcat, fără ca prin aceasta să se observe o stare rea, atunci totdeauna primul pas este mustrarea personală (Matei 18.15; Galateni 6.1; Iacov 5.19-20). În definitiv persoanele care ocupă o poziţie de conducere şi prin aceasta o poziţie exemplară, au potrivit Cuvântului lui Dumnezeu o responsabilitate deosebită. Când un preot sau o căpetenie în Israel a păcătuit, el trebuia să aducă o jertfă mai mare decât cel din popor (Levitic 4.3, 22, 27).

   De aceea o astfel de mustrare publică se poate referi numai la bătrânii adunării. În cazul lor era oportun acest mod de mustrare. Un exemplu în acest sens îl găsim în Galateni 2.11 şi versetele următoare, când apostolul Petru a fost înfruntat public de Pavel. În 1 Petru 5.1, Petru se numeşte „bătrân împreună cu ei“, dar el era mai mult, era apostol. Dacă această mustrare nu s-ar fi produs „înaintea tuturor”, ca să nu se lezeze prestigiul lui public, atunci ar fi fost de temut o indiferenţă periculoasă a credincioşilor faţă de păcat. Tocmai pentru că era vorba de o persoană cu vază, răul purta un caracter deosebit, care necesita o pedepsire publică. Exemplul rău al unor astfel de conducători putea să ademenească pe alţii la rău. Aşa s-a petrecut deja în Antiohia. „Şi împreună cu el s-au prefăcut şi ceilalţi iudei, încât şi Barnaba a fost atras de prefăcătoria lor. Iar când am văzut că ei nu umblă drept, după adevărul Evangheliei, i-am spus lui Chifa înaintea tuturor …“ (Galateni 2.13-14). Aşa îi porunceşte Pavel acum lui Timotei.

     O altă greutate în acest verset este în cuvintele „înaintea tuturor“, dacă ele se referă la toţi bătrânii sau la toţi credincioşii. Acei comentatori, care în „cei care păcătuiesc” văd numai pe bătrâni, sunt înclinaţi să vadă în „toţi” numai pe restul bătrânilor, aşa că în acest caz acest verset ar însemna: mustră pe bătrânii, care păcătuiesc, înaintea tuturor celorlalţi bătrâni, pentru ca şi ei să se teamă. Dar cât de uşor printr-o mustrare într-un cerc restrâns se poate crea impresia de fapte făcute în ascuns, prin care s-ar oferi prilejul unor calomnieri rele! Dar dacă prezentarea situaţiei şi mustrarea se face într-un mod liniştit şi serios înaintea întregii adunări, atunci efectul ar trebui să producă tuturor o teamă profundă faţă de păcat.

   După acest studiu puţin mai detaliat al versetului 20 în lumina întregii Sfintei Scripturi, următoarea definiţie redă cel mai bine sensul: pe bătrânii, care păcătuiesc, mustră-i înaintea tuturor credincioşilor, pentru ca şi ceilalţi să aibă teamă. – Cu toate că astăzi nu mai pot fi puşi legitim bătrâni sau supraveghetori (compară cu cele spuse la capitolul 3.1-7), acest principiu este totuşi valabil pentru acei fraţi, pe care Domnul îi foloseşte în mod deosebit în mijlocul credincioşilor şi care din cauza aceasta poartă o responsabilitate deosebită, şi în unele cazuri chiar şi în afara adunării locale.

   Versetul 21: „Te îndemn înaintea lui Dumnezeu şi a lui Hristos Isus şi a îngerilor aleşi, să păzeşti aceste lucruri fără prejudecată, nefăcând nimic cu părtinire“.

   Acest verset întăreşte în mod serios importanţa îndemnurilor anterioare. Chiar dacă acestea se aplică literalmente la bătrânii puşi în timpul acela, însemnătatea lor principială şi puterea lor morală rămân valabile şi pentru noi. În privinţa aceasta Pavel se bazează pe trei martori: pe Dumnezeu, care este deasupra tuturor, pe Hristos Isus, Omul glorificat la dreapta lui Dumnezeu, care este Capul Adunării, şi pe îngerii aleşi (compară cu capitolul 6.13; 2 Timotei 4.1). Îngerii sunt într-adevăr creaturi, dar ei se caracterizează prin sfinţenie şi slavă. Într-adevăr există şi îngeri care nu şi-au păstrat starea lor iniţială şi au păcătuit (compară cu Geneza 6.2, 4; 2 Petru 2.4; Iuda 6), şi de aceea acum suferă deja pedeapsa, în timp ce satan şi îngerii săi (Matei 25.41) mai au o anumită libertate (compară cu Iov 1.6 şi versetele următoare; Efeseni 2.2; 6.11-12; Apocalipsa 12.7-10). În contrast cu aceştia sunt amintiţi aici îngerii aleşi, care în alt loc sunt numiţi şi îngeri sfinţi (Marcu 8.38; Luca 9.26). Îngerii sunt martori ai faptelor de putere şi de dragoste a lui Dumnezeu (compară cu Iov 38.4-7; Luca 2.9-14; 22.43; 24.4; Ioan 20.12; Faptele Apostolilor 1.10; Efeseni 3.10; 1 Petru 1.12). Având în vedere pe toţi aceştia, Pavel îl îndeamnă pe Timotei să păzească aceste lucruri. Tot ce se face în Casa lui Dumnezeu, se face nu numai înaintea credincioşilor, ci şi înaintea lui Dumnezeu, a lui Hristos Isus şi a îngerilor aleşi. Aceasta este uitat adeseori. De aceea Timotei nu avea voie să se lase călăuzit în favoarea unei grupări nici de prejudecăţi faţă de cineva, şi nici prin favorizare, ci prin prudenţă, înţelepciune şi decizii duhovniceşti, aşa cum se cuvine unui slujitor bun al lui Hristos.

   Versetul 22: „Nu-ţi pune mâinile în grabă peste nimeni, nici nu te face părtaş la păcatele altora. Pe tine însuţi păstrează-te curat“.

   Începând cu versetul 22 urmează îndrumări generale date lui Timotei, care totuşi într-un anumit context stau în legătură cu cele precedente. Îndemnurile care au legătură unele cu altele sunt întregite în versetul 23 printr-o solicitare personală a lui Timotei.

   Despre însemnătatea punerii mâinilor în Noul Testament există multe păreri diferite. Punerea mâinilor în iudaism juca un rol important. Să ne gândim numai la punerea mâinilor la aducerea diferitelor jertfe (Levitic 1.4; 3.8; 4.4; compară cu Levitic 16.21). Scriitorul epistolei către Evrei scrie de aceea despre o învăţătură referitoare la punerea mâinilor (Evrei 6.2). În Noul Testament găsim trei feluri diferite de punere a mâinilor:

1.    Domnul Isus Şi-a pus de mai multe ori mâinile peste copii, binecuvântându-i, şi peste bolnavi, vindecându-i (Matei 19.15; Marcu 6.5; 8,23; Luca 4.40; 13.13). Pe lângă alte semne El a promis ucenicilor această putere. Toate aceste semne ale puterii lui Dumnezeu au fost îndeplinite în vremea apostolilor (Marcu 16.18; Faptele Apostolilor 9.12, 17; compară cu Evrei 2.4). La acest fel de punere a mâinilor, slujitorii posedau sau au primit autoritatea dumnezeiască şi astfel au revelat harul Său.

2.    De două ori cei mântuiţi au primit Duhul Sfânt prin punerea mâinilor apostolilor (Faptele Apostolilor 8.17; 19.6), şi o dată i-a fost dat unui credincios un dar (2 Timotei 1.6). Acestea însă erau excepţii prin care Dumnezeu cu intenţii precise a onorat pe slujitorii Săi şi i-a folosit drept canale de binecuvântare. Astăzi nu mai există apostoli cu misiuni deosebite şi împuterniciri ca la început.

3.    Apostolii şi-au pus mâinile peste slujitorii aleşi de adunarea din Ierusalim (Faptele Apostolilor 6.6). Asemănător s-a petrecut şi cu Pavel şi Barnaba în Faptele Apostolilor 13.3. Şi peste Timotei, bătrânii şi-au pus mâinile (vezi capitolul 4.14). Această formă de punere a mâinilor era expresia părtăşiei sau a identificării cu cel peste care se punea mâinile.

   Din nici un loc din Noul Testament nu putem deduce că primele două forme de punere a mâinilor sunt prezente şi astăzi. Pe altă parte, a treia formă de punere a mâinilor era în general expresia părtăşiei, şi tot aşa a da mâna (Galateni 2.9). Însă niciunde nu stă scris că prin aceasta se exprima o ordinare sau confirmare oficială. Cu toate că punerea mâinilor este amintită în Faptele Apostolilor 6 la alegerea slujitorilor, ea lipseşte la rânduirea bătrânilor. Punerea mâinilor, la care Timotei a fost îndemnat la vigilenţă, nu era deci o acţiune oficială şi nu stă în legătură directă cu versetele anterioare. Dacă Timotei dorea să-şi exprime părtăşia cu un alt credincios într-o astfel de formă, atunci trebuia să nu o facă în grabă. Dacă nu cunoştea situaţia morală şi umblarea credinciosului respectiv, se putea ca prin aceasta să se facă părtaş cu păcatele lui. Aceste cuvinte sunt un indiciu serios cu privire la faptul trecut uşor cu vederea, că în ochii lui Dumnezeu şi legătura cu răul întinează. Prin relaţia cu păcătoşii sau cu credincioşi care trăiesc în păcat, fiecare răscumpărat se face vinovat înaintea lui Dumnezeu şi înaintea alor Săi (1 Corinteni 5.11; 2 Corinteni 6.14-18; 2 Ioan 10-11).

   Cuvintele următoare: „Pe tine însuţi păstrează-te curat“ trebuie pe de o parte să sublinieze importanţa gândului prezentat anterior. Dar pe altă parte ele sunt o somaţie înnoită adresată lui Timotei, să ia seama la sine însuşi (compară cu capitolul 4.16), pentru ca el să rămână nu numai păzit de fapte păcătoase, ci şi de orice fel de necurăţie morală şi spirituală. Inocenţa este numai o parte a acestei curăţii lăuntrice, care trebuie să împodobească pe orice copil al lui Dumnezeu şi în mod deosebit pe slujitorul lui Hristos. (compară cu capitolul 4.12; 2 Corinteni 7.1).

   Versetul 23: „Nu mai bea numai apă, ci foloseşte puţin vin, din cauza stomacului tău şi a deselor tale îmbolnăviri“.

   Acest verset se leagă de cel precedent: „Pe tine însuţi păzeşte-te curat“. Vădit Timotei şi-a făcut un obicei să nu bea vin deloc. Pe vremea aceea, în ţinutul mediteranean, vinul făcea parte din hrana principală a omului şi era o delicatese. Pe altă parte, Cuvântul lui Dumnezeu avertizează, în multe rânduri, despre abuzul folosirii vinului. Pavel cunoştea bine dorinţa colaboratorul său tânăr, care dorea să se menţină curat şi să evite orice putea să-l provoace sau chiar să-i satisfacă firea. Prin această renunţare Timotei a evitat ca alţii să se poticnească de comportarea sa. Probabil prin natura lui sau din alte motive el era înclinat spre asceză. Pavel a văzut această comportare a colaboratorului său înclinată puţin spre extrem. Prin cuvintele sale din versetul 23 voia să evite ca Timotei să-şi pericliteze mai mult sănătatea, prin aceea că s-a reţinut de la ceea ce era necesar pentru menţinerea sau fortificarea ei. Creştinul are libertatea să savureze tot ce îi dă Dumnezeu, că motivele lui sunt bune în această privinţă (capitolul 6.17b; 1 Corinteni 10.23,31)

   Expresia „a bea apă“ în limba greacă este un singur cuvânt (hydropoteõ). Timotei nu este îndemnat aici să nu mai bea deloc apă, ci să „nu mai bea numai apă“, abţinându-se complet de la vin. Din cuvintele propoziţiei a doua „ci foloseşte puţin vin “ se poate totuşi deduce că apostolul nu l-a îndemnat la consum nelimitat de vin, ci i-a recomandat folosirea de puţin vin ca folositor sănătăţii pentru stomacul lui slab şi din cauza deselor lui îmbolnăviri.

   Să remarcăm că apostolul Pavel nu l-a vindecat pe colaboratorul său de slăbiciunea corporală, cu toate că în 1 Corinteni 12 el a amintit de mai multe ori darul vindecărilor şi el însuşi îl poseda (compară cu Faptele Apostolilor 28.8-9). Dar acest dar de vindecare nu a fost destinat pentru a fi folosit la credincioşi, ci la cei necredincioşi. Pavel nu a vindecat nici pe alţi colaboratori sau prieteni bolnavi.

   Versetele 24-25: „Păcatele unor oameni sunt arătate dinainte, mergând înainte la judecată; iar pe unii, de asemenea, ele îi urmează după aceea. Tot aşa şi faptele bune sunt arătate dinainte; şi cele care sunt altfel nu pot fi ascunse“.

   După intercalarea versetului 23, care mărturiseşte despre grija lui Pavel pentru Timotei, în versetele 24 şi 25 se continuă gândul început în versetul 22.

   Păcatele unor oameni au loc înaintea tuturor oamenilor. Ele pot fi imediat discutate şi ele mărturisesc deja de judecata care va veni asupra lor. La alţii însă păcatele sunt ascunse şi sunt acoperite de o manta de bună cuviinţă sau de evlavie. Ele devin abia mai târziu vizibile, în orice caz înaintea tronului lui Dumnezeu. Timotei, prin punerea grăbită a mâinilor, nu trebuia să se facă părtaş la astfel de păcate ascunse, care la prima vedere nu se recunoşteau, şi trebuia să se păstreze pe sine însuşi curat.

   Aşa cum era cu păcatele, tot aşa era şi cu faptele bune (greceşte: erga kala); (vezi cele spuse la capitolul 2.10). Există fapte bune, care sunt văzute de toţi. Desigur, prin aceasta nu este vorba de  „fapte bune“ făţarnice, de care Domnul Isus în Matei 6.1-18 atenţionează insistent, ci de roada vieţii noi lucrată de Dumnezeu (compară cu Efeseni 2.10; Iacov 2.14). În alt loc Domnul a spus ucenicilor Săi: „Astfel să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă lucrările voastre cele bune (în greacă: erga kala) şi să-L glorifice pe Tatăl vostru care este în ceruri“ (Matei 5.16). Prin astfel de fapte nu sunt glorificaţi cei care le fac, ci Dumnezeu. În timp ce faptele devin vizibile, omul trece pe planul secund.

     Însă există şi fapte care se fac în ascuns, care în general rămân ascunse ochiului omenesc. Dar Dumnezeu, Tatăl nostru, vede şi aceste lucrări ascunse. El ia cunoştinţă de ele şi într-o zi, chiar dacă nu pe pământ, totuşi înaintea scaunului de judecată a lui Hristos le va descoperi (2 Corinteni 5.10). Ce încurajare şi ce mângâiere pentru unele suflete, probabil chiar necunoscute de credincioşii, care au trăit în smerenie şi în ascuns pentru Domnul lor şi au făcut unele fapte bune!